Cred că cineva încearcă să mă ucidă dimineața devreme

mi-am și făcut o fițuică cu nume
primul pe listă sunt eu
apoi urmează câteva figuri celebre din Biblie
Saul din Tars, de exemplu
Apoi florile pe care le ud prea mult
Dar nu pot să nu pun pe listă
Acele formule matematice care ne-au făcut aselenizarea
Mai confortabilă
Iisus din Nazaret tot taie zilnic posibilități
Cu un marker verde făcut în China
Ceea ce nu mă împiedică
Să nu văd numele pe care le-a eliminat din listă
Monstrul din Loch Ness
Homo sapiens sapiens
Apoi personajul acela de micro roman, Ivan Denisovici
Evident că-l elimină și pe tata
Dispărut de mult dintre noi
Un erou celebru pentru mine
Chiar dacă ziarele nu menționează
Eu știu că a fost în aceeași capsulă spațială cu primul om care a călcat pe Lună
Apoi ochelarii aceia de soare
Pe care nu îmi permit să-i cumpăr cu salariu meu de câteva sute bancnote
Toate plajele din Havana
Unde comuniștii cubanezi încă ridică castele de nisip pentru Stalin, Lenin și toți ai lor
Iar lista continuă noaptea târziu
Când Luna crește ca un copil orfan printre licăririle slabe ale galaxiilor din jur
Și mă face să mă simt tot mai paranoic, tot mai exigent cu cei din jur
Chiar și cu crucile de marmură neagră
Pe care vecinul meu a ales să le depoziteze în fața ușii mele
mi-a promis chiar o reducere
dar nu am încredere în cuvinte
nu am încredere în mine
oricine ar putea fi ucigașul din umbră
deși afară e un Soare atât de luminos
Ar putea șterg toate numele de pe listă
într-o nanosecundă
într-o revelație care mă lasă singurul suspect de serviciu

Să nu mori, Doamne!

Ne-am adunat astăzi cu toții, cei care mai ne ocrotim între noi cu acele mantre

”Doamne, ajută!”, sau ”Făcă-se voia Ta!”

Ți-am aprins o lumănare, nu exact cea mai ieftină

Dar am cumpărat-o cu bani peșini

De la biserica din colț

O știi

Cea cu turle lungi și albe

Știm că Te-a luat ostatic știința

Și Te chinuie în laboratoarele ei cum nu s-au mai văzut

Dar nu e despre asta

Nu e deloc despre asta

E despre suferințele noastre

Despre noi, acești orbi ai vremurilor moderne,

Care nu Te acceptăm în casele noastre

Dar nici nu vrem să lăsăm totul la voia întâmplării

Sau la voia celor patru semne cardianale ale crucii

Așa că îți aducem pe să bei pe furiș apă în caserole ieftine

Și Te întrebăm nerăbdători printre înghițituri

O să ne fie și nouă bine, Doamne?

Nu că am aștepta răspunsul Tău, Doamne.

Noi, cei din ziua de astăzi,

Nu mai credem în puterea și milostenia Ta.

Noi avem alte verdicte și alți algoritmi după care dividem timpul

Și nepoții lui

Suntem mai deștepți decât cei care dormeau sub cerul liber

Și vânau cu arcul iepuri și căprioare și jderi și mamuți și toate celelalte animale sălbatice

Am mai urcat câteva trepte spre stelele care strălucesc în noapte

Și ne-am hotărât că nu ne mai reprezinți deloc

Am făcut câțiva pași fără ajutorul Tău și efectiv nu mai contezi decât atunci

Când noaptea devine atât de neagră

Încât nu se poate descrie în cuvinte sau formule

Și ne întoarcem la baza lucrurilor

Cădem în genunchi 8 miliarde de oameni și cerem lucruri

Cerem, cerem, cerem

8 miliarde de cereri zi de zi și noapte de noapte

Și oamenii de știință ne spun să nu mai avem pretenții la nimic

Ei au toate cheile

Toate formulele și toate adevărurile

Care, așa cum fizica cuantică ne spune,

Nu au nicio noimă, nicio legătură cu noi, cu umanitatea

Și atunci ne întrebăm

De ce, Doamne?

Adevărul se confundă cu orice, mai puțin cu tine

Ne ne mai confuda, Doamne,

Ia-ne așa cum suntem, săraci cu duhul și infatuați

Nu mai poți trimite nimic în ajutor,

Nici măcar pe Fiul Tău

Căci sunt pe vârful acela unde orice și oricine

Nu mai…

La televizor rulează un film prost

Dar asta nu ar fi problematic

Am buzunarele pline de speranțe

Mă amuză asta

Mi-ar putea prezenta cineva soluția ecuației noastre zilnice?

Nu. Mai mult ca sigur că asta cer foarte mulți oameni

Cetățeni normali

Care privesc și ei un film prost

Întreabă asemenea mie

Cine scrie filmele astea proaste?

De ce avem neoie de filmele astea execrabile?

Care nu aduc nimic nou condiției umane.

Poate că ele trebuie să existe fără niciun fel de întrebări suplimentare

E ca și când  ai întreba cerul și întunericul

De ce se produc furtuni?

Pe o scală de la la 1 la 10

Iubirea are nota 2

Iar necunoscutul din noi primește 9

Am putea noi să contestăm acest fapt?

Poate de asta ne uităm la filme proaste

Pe câmpia pe care aterizează îngeri întârziați

Producțiile aceasta ne fac așteptarea mai ușoară

Guvernul mondial și proprietatea asupra fluviului Dunărea

Apare tot mai des pe la televizor, pe toate site-urile de socializare și pe tot internetul în general că există o mână de oameni care formează  „O nouă ordine mondială”. Da, eu sunt de acord să existe un guvern mondial, fără nicio legătură cu ONU (care e o glumă jenantă, fie vorba între noi, n-am înțeles-o pe asta cu ”dreptul de veto” în consiliul de securitate, cum adică, cei mai puternici au dreptul de a nu fi de acord cu o rezoluție ONU, iar aceasta, de facto, nu mai are nicio valoare, mă rog, deviez de la subiectul principal cu o paranteză prea mare), un guvern care să ia hotărârile pentru toată planeta, pentru că nu se poate ca un stat, să zicem Zimbabwe, să trimită o misiune spațială pe Marte și să își asume tot uzufructul, ca să nu enumerăm aici exemplele celebre ale britanicilor, portughezilor, spaniolilor etc-etc, care au colonizat jumate de planetă după bunul lor plac. Am ajuns la un moment în istoria umanității în care înțelegem vibrațiile profunde ale istoriei și urmările lor. Nu mai suntem acum cincisute de ani în urmă să ardem pe rug pe oricine nu credea că lumea fost făcută în șapte zile sau că spunea că Pământul nu e centrul Universului ajungând în temniță. Sau nu mai trăim acum patruzeci de ani în urmă când un cetățean al blocului comunist nu avea voie, exact, nu avea voie ( putea chiar ajunge și la închisoare dacă asculta, numai dacă asculta) să își seteze radioul personal pe un post de radio occidental. O nebunie totală pe planeta asta, o febră a opresorilor în numele adevărului și a progresului. Care adevăr, care progres? Toată planeta se plânge că muncește prea mult, că nu câștigă destul și că resursele planetei au încăput pe mâinilor câtorva puțini. Am mai zis, după al doilea război mondial umanitatea a avut o epifanie, după atâtea masacre, atrocități, genocide, săvârșite și de ăia bunii și de ăia răii, s-au găsit și într-un moment de luciditate au promulgat ”Declarația Universală a Drepturilor Omului”. Evident că e mirobolant ce e scris acolo, o piatră de temelie, ca să mă exprim în clișee, la fundația unui Nou Guvern Mondial, care este obligat să fie imparțial la orice culoare a pielii umane, a oricărui dialect, sau să nu ia în considerare că cetățeanul planetei s-a născut la Străulești și nu la Londra când ia o hotărâre. Se vor împlini în curând 80 de ani de când aceste idei, care nu erau noi, au fost puse pe hârtie și aduse în fața tuturor cetățenilor de pe această planetă albastră. S-a respectat pe ici pe colo cele discutate, în mare parte suntem la fel de departe de climaxul fericirii planetare ca acum 2000 de ani în urmă. Nimic nou, nimic vechi, totul decurge conform celor moștenite: cei puternici vor continua să conducă despotic pe cei mulți și neputincioși. Aici e schepsisul și înțeleg foarte bine de ce guvernele europene și-au deschis brațele pentru imigranți, nu pentru că ar fi ei disperați să îndeplinească cerințele declarației universale, ci pentru că aveau nevoie de forță de muncă ieftină, populație îmbătrânită etc-etc. Motivațiile pentru care și-au deschis granițele pentru cei cu o culoare diferită a pielii n-au nicio legătură cu vreo epifanie a unor oameni care s-au săturat să vadă crimele, injustiția, sărăcia și manipularea făcându-și loc în vieților popoarelor de pe planetă. Și aici întreb și eu ca prostul: dacă săptămâna viitoare Zimbabwe trimite o navetă spațială pe Marte, își pune acolo steagul, noi ceilalți ce facem? E aceeași întrebare ca și acum 2000 de ani în urmă: au găsit totul la botul calului, ape, munți, păduri și animale sălbatice, cu ce drept au hotărât că pe ce au pus piciorul e al lor? Au vreun act de proprietate, vreo factură cu chitanță prin care să ateste că au cumpărat un izvor, sau vreo frunză din copac? Cine hotărăște uzufructul asupra Oceanului Planetar? Cum s-au împărțit apele pământului? Statele din Europa prin care curge Dunărea sunt proprietarele fluviului, sau cum? Un cetățean din Polonia nu are voie să pescuiască în Dunăre? De ce? Cine-l oprește? Austria a venit cu apa din Dunăre de acasă? Sau România a săpat albia? E hilar, știu. Problema pare foarte complexă, dar nu e deloc. Nu e nimic al nostru de pe această planetă. Eu nu pot să hotăresc pe mâncarea din frigider a vecinului. Era acolo când am intrat în casa lui. Ceva de genul. Asta trebuie să facă un Guvern Mondial, să îndrume oamenii să se respecte între ei, să respecte planeta asta și toate minunățiile ei. Noi ca ființe nu suntem veșnice, mâine-poimâine ne lovește un asteriod și ne răstoarnă toate planurile de viitor. Pe veci!

Niciun stat nu e veșnic, niciun imperiu nu a rezistat mai mult de câteva sute de ani în toată istoria umanității. Puterea trece dintr-o mână în alta, ca și banii și toate proprietațile materiale, efemer, totul e efemer când este vorba de lucruri materiale, sau când vorbim despre putere. De ce să ne lupătm între noi că cineva s-a născut la pol și celălalt la tropice, sau că dumnezeul lui are barbă, sau că culoarea pielii e mai închis decât a altuia? Dacă găsim soluția, și o vom găsi încet-încet, pentru că suntem pe turnantă, se vede cu ochiul liber asta, putem încredința toate nedrepțile și toate neputințele noastre trecutului. Poate că nu deceniul acesta, nici celălalt, dar sigur vom rezolva problema aceasta a balanței dintre bogație și sărăcie, dintre ură și toleranță. Trebuie să recunoaștem că până acum am încercat toate posibilitățile și nu ne-a ieșit, am putea lăsa asta pe mâna unor specialiști. Așa cum am descifrat tainele atomului, le putem descifra și pe cele care ne bântuie de la întemeira societății umane: cum să-l respectăm pe celălalt, căci la finalul zilei despra asta este vorba, este atât de simplu încât nici nu avem nevoie de vreo pregătire specială. Specialiști în pace și sărăcie cu drept de veto oriunde, mai ceva ca în Consiliul ONU.

Poezie socială

Peste noapte și peste zi

E un fel de vârtej

În care ne repetăm aproape simbiotic

Toți merităm o viață mai bună

Dar cum am putea vedea prin fereastra vieții noastre

Mersul galaxiilor prin Univers

Zborul îngerilor

Cromatica aripilor de cărăbuș

Dacă ne-am încredințat seva viețile noastre unor oameni

Pe care nu-i vom cunoaște niciodată

Oameni de care am auzit doar la televizor sau pe paginile de internet

A căror avariție este legendară

Cu ei trebui să luptăm

Chiar dumnealor sunt sunt acei Ephialtes ai tuturor secolelor

Nu ne rămâne decât să aplaudăm la scenă deschisă

Când cel mai bun psiholog al tuturor timpurilor a declarat savurând

La un pahar de vin, probabil roșu,

Este mai ușor să treci o cămilă prin urechile acului, decât…

Și ne lovim de pereții, de restricții, de neputințe

Niște furnici ale zilei

Care nu fac altceva decât să creadă că totul trebuie să fie exact așa

Iar în fiecare casă trebuie să existe un frigider care să ne acopere toate necesitățile

Timp în care câteva galaxii se ciocnesc

Câțiva îngeri își lipesc aripile de spatele nostru gol

Fără să le pese de toate aceste mofturi

Iar cele mai mari temeri ale umanității se reduc doar la

Faima artistului care le vor cânta celor care ne supraviețuiesc

Mai e vreun zeu treaz la ora asta?

Aș vrea să fac și eu o contestație planetară

Eu și cu prietenii mei cu care aum numărat toate stelele de pe cer

Și toate firele de nisip de pe plaje oceanice

Cum a rămas?

Mai mergem în rai?

Sau ne adunăm stoluri-stoluri cu destinația direct iad?

Ne poate îndruma cineva spre dreapta,

Sau spre stânga?

Ne oprim, ne adunăm toți în cerc și intonăm mantric

”Asta e, mergem toți la pușcărie!”?

Sau chemăm niște savanți să ne explice de ce este atât de greu

Să ne placă la toți aceeași culoare

Hei, ar putea fi totul atât de ușor, nu-i așa?

Unde este soluția?

Se poate cumpăra de la vreo farmacie,

Sau se poate cere un credit de la dumnezeire?

Să ne spună și nouă cineva:

Mai așteptăm mult răspunsul acela care rezolvă toate ecuațiile

Sau mergem în continuare cuminți la serviciu?

Mai e vreun zeu disponibil la ora asta și pentru noi?

Am vrea totuși să știm unde și când să accentuăm

Iubirea

Plus alte fenomene care vin furtună peste noi

Și nu ne lasă să ne savurăm cafelele

Umplându-le de gânduri și trăznăi care mai de care mai de neînțeles

Pentru niște mamifere care, teoretic, avem atât de puține de oferit vieții

Cică

Știința de a iubi

Următorul câștigător al premiului Nobel

Ne va spune că iubirea e o formulă matematică foarte complexă

adică atomii mei se adună stol lângă atomii tăi

un fel de

Inseparabilitate cuantică

Fără nicio explicație rezonabilă

Dar totuși atât de palpabilă încât Dumnezeu se materializează

Într-un perete pe care atârnă biblioteci de romane de dragoste

Lung cât ecuatorul

Atât de complexă e formula aceasta care demonstrează

Că iubirea e un fenomen fizic apărut la

Câte miliardimi de secundă după apariția primului atom

Din acest univers

Încât nu i se poate atribui nicio explicație umană

Și totuși

Știința, acest clește cu care apucăm nemurirea de nas

Și o forțăm să ne dea toate detaliile despre viețile noastre insignifiante

Ne spune clar

Atomii mei, deși pe patul de moarte, vorbesc cu atomii tăi

Fără ca cineva să le spună că tu ai murit de mult

Pentru că iubirea are o așa putere

Savanții o zic, nu eu,

Încât distanța dintre viață și moarte e doar o ușă pe care o poți deschide

Fără să ai nevoie de îngeri sau biblii

Pentru că sunt formule care arată că orice, oriunde și oricum

Sunt exact aici și acum pentru că orice, oriunde și oricum suntem tu și eu

Un pic despre Dumnezeu și materia neagră

Să ne înțelegem, marea noastră majoritate suntem igoranți și ne mulțumim cu foarte puțin. Ne ne trebuie multe că să credem în vreo poveste sau tot ce ne explică vreun vecin. De aceea ne-a venit mânușă povestea Bibliei cu Dumnezeu care a creeat lumea și pe noi. Era atât de simplu, curat și frumos. De ce să căutăm răspunsuri? Toate sunt la Dumnezeu, numai El știe ce e mai bine pentru noi și cum să regleze toate lucrurile ca să avem o viață fericită. Însă au venit niște oameni care nu voiau să aștepte să moară ca să primească toate răspunsurile și au vrut să le găsească ei însăși fără ajutor divin. Așa au apărut științele exacte, bazate exclusiv pe matematică, care au început să ofere răspunsuri fără să mai apeleze la Dumnezeu. Și au venit pe bandă rulantă contraoferte la versiunea oferită de Biblie. Dumnezeu a picat în dizgrația oamenilor de știință, care aveau și au tot felul de aparate sofisticate care pot măsura aproape orice. N-au încercat să stabilească prezența lui Dumnezeu, pentru că Bibilia, știe aproape oricine, este o poveste inventată de niște oameni mai deștepți care, vrând să domnească peste mari mulțimi de oameni, le-au spus ignoranților o poveste cu răsplate și pedepse, adică, cu alte cuvinte: dacă ești cuminte, te duci la serviciu și faci tot ce îți cer ei, ajungi bine merci în Rai, dacă nu, știm cu toții, iadul te mănâncă. Așadar oamenii de știință au exclus apriori povestea cu facerea lumii în șapte zile și s-au apucat ei să ne fabrice o altă istorie a facerii. Toate bune și frumoase, formulele matematice au funcționat perfect până la un moment dat. Simțeam că eram tot mai aproape de momentul în care puteam exclama pe toate canalale tv și ziare: ”Uite, așa stă treaba, noi n-am căzut în plasa religiei și am descoperit cum stau lucrurile, bravo nouă!”. Prin anii 60 ai secolului trecut prinsesem știința era pe cai mari, dovedise multe și părea că e la întindere de braț ca să culeagă adevărul suprem din pomul cunoașterii. Pe scurt, totul a fost la început mic-mic, cam cât o linguriță de materie supercondensată, a explodat fără vreun motiv anume (nu știm de când era lingurița asta de materie în starea astea, dar asta e altă discuție) și într-o miliardime de miliardime de miliardime de miliardime etc-etc (ca să fiu fiu mai scurt, atât de repede, încât se confundă cu momentul exploziei) de secundă au apărut (nu știm de ce, dar au apărut) cele patru forțe care conduc Universul, le repet pentru cei care sunt curioși: forța gravitației, electromagnetică, forța nucleară tare și forța nucleară slabă. Așadar avem totul pe tavă și părea atât de evident. O explozie (fără motiv sic-sic!), apar patru forțe (de ce nu cinci, trei sau zece?) care fac ca materia din lingurița de sugar să se expandeze prin spațiu. Și toată materia rezultată din explozie se deplasa și încă se deplasează în spațiu virgin (oare?) cu o viteză pe care o calculam cu ajutorul unei constante, constanta Hubble, da, nume de telescop. Da, este exact același Hubble, care a făcut atâtea pentru astronomie iar în onoarea lui s-a ales acest nume. Așadar avem constantă, avem calcule precise, avem o teorie despre cum s-a întâmplat totul, putem să dăm o petrecere în cinstea morții definitive și irevocabile a lui Dumnezeu.

Dar stați! Stați, că de abia acum încep bizareriile și misticismul științei. Da-da, știința începe să apeleze la mistic, chiar mai mult decât o face un preot de țară când nu știe ce răspunsuri să dea.

După câteva decenii de calcule și paracalcule am constatat că această constantă este incorectă, ori ceva se întâmplă, iar acel ceva are un substrat mistic, și anume, explic: noi am făcut toate calculele corect, însă trebuia să modificăm constanta Hubble pentru că nu era bine, da, nu era bună constanta: deplasarea spre roșu, sau îndepărtarea galaxiilor unele de alte, ca urmare a exploziei linguriței sugarului, avea niște valori care făceau să pice în derizoriu constanta. Așa că oamenii de știință au revenit asupra valorii inițiale a constantei și au modificat-o. Dar tot nu era bine, deși calculele erau perfecte, realitatea din teren, sau din telescoape, era alta.

Ce facem acum? S-au întrebat oamenii de știință. Ne-am chinuit atâta secole să mergem singuri prin Univers fără ajutorul lui Dumnezeu și acum ne-am împotmolit. Nu se poate, trebuie să fie ceva ce ne scapă, ceva ce există, e peste tot, dar nu putem vedea noi.

Sună ca un altfel de Dumnezeu, nu? Repetați după mine: există ceva peste tot, de câteva zeci de ori mai mult decât toată materia vizibilă din Univers, dar nu-l putem sesiza.

Ce să fie? Ce să fie?

Materia neagră, evident, adică vidul cosmic nu e vid, e ceva care… E ceva care… Care face cumva ca stelele să alunce mai ușor prin spațiu. Și culmea că e peste tot, nu sunt atât de multe stele și galaxii câtă materie neagră există.

Dar ce este materia neagră?

Nu știm!

Există?

Trebuie să existe, este esențial să existe, astfel toate teoriile noastre despre lingurița cu materie sunt degeaba.

Putem detecta materia neagră?

Nu, imposibil, încercăm de vreo 30 de ani cu cea mai sofisticată tehnică și tot nu am reușit.

Vom reuși să detectăm măcar o moleculă de materie neagră?

Nu știm! Poate că da, poate că nu.

Există Dumnezeu? Nu știm, poate că da, poate că nu.

Dacă Dumnezeu ar costa 50 de bani

Și l-ar putea permite orice om al străzii

Ar putea să ia micul dejun cu El

Sau ar putea să-i spună ce trebuie să facă cu planeta

Sau cum să nu să

În ce colț să o îndese, sau cine are mai multă dreptate, sau mai știu eu

Ce fel și cum ar trebui să se ordoneze toate și de unde trebuie să răsară soarele

Dar cum însă

Dumnezeu e un lucru scump și foarte greu de stăpânit/găsit

Trebuie să faci multe cruci și rugăciuni

Ca să poți spune că cel puțin i-ai văzut un pic din barbă

Sau ți se pare că l-ai văzut când treversai strada

Ori să dai în scris în fața unui notar public că I-ai auzit ultimele cuvinte dintr-o frază

Care spunea atât de multe despre orice

Încât orice-ul devine o bucățică de hârtie

Mare cât o bancnotă

Pe care o porți în portofel și cumperi ce vrei tu de la piață

La o oră când nu te mai aștepți să mai găsești vreun mijloc de transport

Spre forul tău interior

Naziștii erau niște brute nemaivăzute

Evident, evident, ca toții oamenii de altfel

Care nu tolerează faptul că cineva le intră în față la supermarket

Sau că altcineva nu este destul de educat și strănută tare în public

Două-trei ghilotine acum, pe loc, la moarte cu toți cei care nu l-au citit pe Kant

Sau trimiși în Siberia toți cei care nu au habar că E mare este egal cu mî mic ori

m mic la pătrat

Noi nu nu jucăm aici

Nu știu cine au spus-o primii: Platon, Euridice sau Timpul într-o togă pupurie

Așa cum purtau senatorii romanii care ne dădeau lecții de democrație

În timp ce aveau trei sclave plus doi sclavi sexuali

Dar noi trebuie să săpăm după adevăr

În fundul din adâncul ființei noastre

Și să să declarăm că totul e neaparat Alb sau Negru

În funcție de necesitățile și puterințele noastre

Să trecem cu vederea că principiul incertitudinii nu este folclor urban

Ca și când iubirea este un fel de insulă despre care am aflat

Acum de curând și are doar un cetățean

Nu, nu este adevărat

Tot timpul a fost altfel

Iubirea, sau dragostea, a fost o insulă pe care au supraviețuit doar doi oameni

Tu și Eu

Restul sunt niște peisaje pe care le poate desena oricine

Putem vorbi despre orice

Dar nu-mi spune adevărul

Adu-mi un scut pe care să mă întind la noapte

Sau o bucată de pânză pe care să  înfășor pe toate neputințele

Mele și ale noastre

Ca un Iisus pe cruce

Ceva de genul ăsta

Adu-o și pe mama să plângă, cum numai mamele știu să plângă

Și apoi putem să mergem la orice război vrei tu

Sau chiar putem să stăm aici pe iarbă

Să vorbim despre noi și despre tot ce nu ne înconjoară

Nu contează cine ești

Poți fi cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat vreodată

Sau chiar fratele meu care nu va arunca niciodată cu pietre

Dacă-i spun acele cuvinte care semănate în pământ

Nasc cele mai nedemne viziuni ale existenței noastre

De la 8 la 17

Ori cum ar spune zeii de serviciu

Băieți, ceea ce aveți voi aici

Este o problemă minoră care nu se poate rezolva decât cu dragoste

Dar pentru că nu aveți prea multă, vă recomandăm timp

Însă, aveți grijă, nu muriți între timp

Dar noi, eu și tu, restul, nu pierdem prea mult în conjuctura clipei

Și uităm că putem vorbi despre orice

Atâta timp cât lăsam sabiile din mână și ne proptim cuvintele

De marginea scuturilor

Ca niște araci pe care se înfășoară tot ce ne reprezintă existențele

Fără ca să înțelegem prea multe

Sângele meu e o scriptură

Dacă inima mea ar putea lua orice formă

Mi-aș dori să fie un covrig pe care ți l-aș da când îți este foame

Și nu mă îndoiesc niciodată că și tu ai prefera să îmi dai o

Pâine aburindă atunci când totul e pe sfârșite

Și asta e doar începutul

Pentru că nu poate exista un sfârșit

E divin să crezi că poți hrăni pe cineva

Sau să-i speli rănile și să îți iei adio

Când nu poate merge

Destinele nu sunt niște copii care de abia au învățat să meargă și aleg să se împleticească în drum spre

Brațele părinților . ei se duc acolo instinctiv, acolo le este locul

Tu-eu suntem o ființă în care destinul a înfipt o așchie

Să ne doară la fel, la aceeași oră, în același anotimp

E o formulă matematică, strictă, concludentă

Câțiva academicieni au încercat să o explice

Dar nu există cum să explici Tu-eu

Poate că e o formă evoluată de dumnezeire, poate că energia aceasta ne ține atomii la un loc

Poate că s-ar risipi în miliarde de particule fine planeta, dacă iubirea nu ar exista

Iar noi suntem aici să o ținem să nu cadă în hău, suntem aici să ne ținem de mână

Și niciun taifun nu ar putea să rupă o filă din Biblia care suntem noi doi

Cineva mi-a bătut la ușă

Știi, ai putea fi cineva

Sau cu cineava

Intră-intră, te rog

Și a pășit, avea inima cât jumate de ecuator

Nu cred că se va opri niciodată

mi-am zis în timp ce îi așezam scaunul

Cum te numești

Am percutat ca un pistol plin cu gloanțe

Nu, te rog.

De unde vin, mai bine întreabă-mă

Și femeia cu părul negru s-a înclinat în fața mea

Avea așa un fel de a vorbi

De parcă toate cutremurele de pământ primesc nume de botez

m-am răsturnat în canapeaua mea ieftină

bei o cafea, atât am putut să rostesc

deși eram acolo să-i ofer galaxia de lângă noi

cu toate stele și găurile negre care o compun

dar, femeia aceea cu părul absolut negru

acel negru mai vital decât moartea

m-a întrebat așa zâmbind

dumneata crezi că lucrurile dintre noi vor putrezi pur și simplu

sau, mă rog, legătura fină dintre noi

cea care are un nume de formulă fizică

va reuși să ne producă un copil, un băiat, să presupunem

și în timp ce vorbea

sorbea din cafeaua aceea cu lapte și tot se lupta

cu neputințele mele ca un portavion

atunci am știut că tot ce se mi poate întâmpla mai rău

pe această lume

e să nu vină la înmormântarea mea

doar ea singură, pentru că restul nu mai contează

Eu nu am înțeles niciodată

Cum oamenii pot trăi mai mult de câteva minute

Fără iubirile lor

Ca și când ai spune

Beau și eu câteva minute pocalul acesta singur

Ca și când ar fi murit toți oamenii de pe lume

Și nu mai trebuie să se gândescă la nimic, nici măcar la Dumnezeu

Nici măcar la numele lui/ei

Care ar trebui să roadă în tine ca un vierme fără odihnă

În fizică sunt patru forțe nemaipomenite

Una dintre ele cu un nume magnific

Forța nucleară tare

Cea care ține alături cele mai mici particule din care suntem făcuți

E ca și când ai anula pentru trei minute această lege

Care ne face ceea ce suntem

Cu toate greutățile și problemele noastre insurmontabile, evident

Uite care e treaba: ”sunt foarte surmontat și obosit”

Ai putea opri vreo cinșpe minute forța nucleară tare

Să beau și eu pocalul ăsta în liniște și pace

Fără să mai existe altceva?

Aici îmi dă mie cu rateuri tot ce-am învățat la școală despre oameni

Că iubirea nu se oprește niciodată

De-ar fi să mă îngrop în cineva

m-aș pune în situația ingrată de a suna

la 112

și să întreb politicos

e cineva disponibil pentru o moarte în doi

sau măcar o dispariție subită

fără recurs la curtea superioară de iubiri și întâmplări devastatoare

de destine și alte întâmplări care nu și-au găsit explicația în literatura de specialitate

un simplu la-la-la

cântat la aceeași oră ar fi suficient ca să ne găsim ceea ce ne lipsește

aș putea continua pe un ton aproape nervos

dar, noi-oamenii, sunt tributari unor nevoi atât de nevinovate,

încât, pot paria pe orice, aș fi pus pe linia de așteptare

până când cineva care crede că a înțeles

cum se despart apele de pământ

mi-ar explica extrem de logic, de imparțial și fără de umanitate

de ce lucurile stau atât de prost în viața mea

pentru că eu n-am făcut ce trebuia și nici măcar nu am înțeles de ce

lucrurile se fac atunci când e nevoie de ele

așa că nu mă enervez și repet întrebarea

de ce oamenii sunt de ciudați când sunt întrebați de ce nevoile altora

nu îi cuprind și preferă să răspundă cu niște logici

care se potrivesc doar unui război mondial

sau unei logici derivate în urma unei secete mondiale

unde suntem noi aici

unde este esența aceea care ne spune că e frumos să murim

atunci când toate bisericile s-au dărâmat în urma unui cutremur pe care noi

nu l-am cerut

și nici nu suntem de acord cu ele

decent ar fi ca cineva să ne dea o declarație prin care să fim absolviți de

toate rahaturile pe care le suportăm zi de zi

sau măcar un concediu prin care să stăm măcar o săptămână

cu îngeri, luminând cu licuricii fără să cerem nimic, doar ideea că

nimeni și nimic nu are nicio putere

mai mare decât forța care ne spune că nimic și nimic nu are nicio putere

Serenadă de amor

În inima mea bat două ceasuri

Al meu e purpuriu și indică mereu greșit orele

Celălalt, cineva mă tot îndeamnă să-l numesc al tău

Se oprește din când în când

Și ticăie într-o limbă pe care uneori o înțeleg

Alteori îmi dă niște fiori

De opresc orice activitate interioară și rostesc

Ce naiba se întâmplă aici?

Să-mi explice și mie cineva, rogu-vă

Îl plătesc în aur, sau orice monedă pe care o cere el

Dar nu e nimeni, nici măcar unul din acei oameni care nu fac altceva

Toată ziua

Decât a ne spune ce e bine și ce e rău, miraculos/ poartă nume de evangheliști

Doar pentru că trebuie să le poarte

Undeva e o greșeală

Îmi tot spune acel cineva, serenadele de amor se scriu atunci când un ceas tace

Sau luna e plină de bube pe care doar tu le poți vedea cu ochiul liber

Mă rog, un fel de stradă plină de oameni care cerșesc ceva la finalul zilei

Nu intru în detalii, s-ar putea crede că am vreo datorie neplătită, dacă spun tot ce gândesc

Iar atunci mă duc mai mult decât un pic în locul acela din parc

Pe unde nimeni nu aleargă și nici îndrăgostiții nu se sărută

Pentru că e întuneric iar nu noi nu ne putem iubi sau pune întrebări

Fundamentale

De frica neluminii din noi

Asta e, îmi zic

Și uite așa se scrie, se naște, o serenadă de dragoste

Există în noi, îmi zic absolut convins, o lună oarbă și cu două inimi care bat în contratimp

Pentru că, dacă ar fi o lume perfectă, nimeni nu ar mai scrie poezii

Sau ar cântă despre două ceasuri, al meu și al tău, care indică simultan

Ore și morți diferite

De aici de lângă noi

Chiar de aici, de unde stăm noi doi îmbrățișați

Începe hăul

Dacă faci un pas, un singur pas, poți mori sufocat de singurătate

Pentru că aici, unde stăm noi doi

Unde se întâmplă totul

E un imperiu, e o regiune fără limite

Cu multe râuri cu mii și mii de pești

Pe care nu-i pescuiește nimeni

O mulțime de câmpii pe care nu se cultivă grâu sau porumb

Ci doar crește iarbă și flori și copaci cu frunze late tot anul

Fructe pe care le culegi doar din atlase botanice

Și oameni care n-au muncit și nu vor munci niciodată

Pentru că aici, lângă hăul de lângă noi

Sunt moartea-viața prinse cu cleștișori de rufe de inimile noastre

Oftând ca două bătrâne bârfitoare

Care privesc tinerii râzând trecând pe stradă fără nicio idee

Despre cum se moare, despre cum se trăiește

Iar dacă faci un pas la dreapta, sau un pas la dreapta

Vei fi atacată cu gaze necunoscute folosite în galaxii neprietenoase

Sau gravitația își va arată cu adevărat puterea

Făcând ca orice creion, cicatrice sau serenadă

Să îți rupă aripile pe care le folosești în imperiul nostru

Care se află la un pas de hău

Ar trebui să știi toate astea

Și să stai cuminte aici, unde viața și moartea șușotesc degeaba despre

Cum ar fi, dacă ar fi

Pentru că imperiul nostru, tu și eu, e protejat de hăul care ne-a înconjurat

De la bun început

Îmi place

Comentează

Distribuie

Dintre toți dușmanii mei

Cel mai adorabil ascultă muzică clasică

Mă ține în brațe precum un dirijor își ține bagheta

Lasă, fratele meu, nu te mai plânge atâta

Unde vezi tu războaie și răni emoționale fatale

Nu înțeleg de ce tot achiesezi la durere și suferință

N-am înțeles niciodată

Stai aici cu mine

Uite, oamenii se împart în cutare și cutare

Se împart, da?

Se împart și se despart

Unde vezi tu tragedia

Mai comandă și tu desert la restaurant

Crezi că grecii ăia de au inventat ironia erau proști

Fii de-al nostru, mergi cu noi în rând

Dacă te oprești, mori de durere

Nu te mai plânge de ora la care răsare soarele

Cine ești tu să faci asta

Ai lăsat tu vreun micron de speranță în siajul planetei prin Univers

Hai, brațele sus, tot înainte, precum prizonerii ăia de război

Care și-au găsit speranța în orice siberie

Oriunde te-ar băga, cu orice și cu oricine

Să nu dai din coate

Totul vine așa pentru că așa trebuie să vină

Nu mai comanda ora la care să-ți fie foame, sau sete

Singura logică după care trăiești

Este că nu există nicio logică în tot ce ai trăit

Prietene drag

Prietenii mei procurorii

De la prima oră mă trezesc cu ei

Dormind pe perna mea

Mă mitraliează cu întrebări în timp ce mă ridic din pat

În fața oglinzii din baie, în costumele lor impecabile

Unul poartă o pălărie de cowboy

Îmi spune mereu că e prietenul meu cel mai bun

Că noi doi semănăm prea mult că într-o viață anterioară

Într-o viață anterioară am fost frați

Mă interoghează

De ce dorm singur, de ce mă duc la serviciu cu tramvaiul

Cum de se face că mereu nu este soare pe strada mea

Unde este iubirea vieții mele

De ce lumina nu lenevește mai mult în privirile mele

Uneori chestii prea romantice

Alteori atât de pragmatice

De mă ridic din pat și strig la ei

Haideți, mai terminați cu închiziția asta bulevardieră

Nici măcar nu vă plătesc pentru asta

Cine v-a chemat aici

Ce-i aici Vreo procuratură generală

E o viață simplă

Cu minusuri și plusuri ca peste tot

De ce nu vă cărați cu întrebările astea

Acolo unde lumânările nu se sting niciodată

Nu v-am chemat eu aici

Nici măcar nu vă știu după prenume

Nici nu știu ce mâncați

Ce mame și tați aveți

Cu ce drept dormiți pe perna mea și mergeți în tramvai cu mine

Dar prietenii mei procurorii

Se încăpățânează să-mi pună repetat aceleași sute de întrebări

Pe care cinstit mi le-aș pune și eu în lipsa lor

Aici nu e vreun tribunal internațional

De la Nurenberg

Asta e vina ta, asta e mea

Poftim, aici ai greșit tu, aici am greșit eu

Dumnezeu îmi este martor!

Nu!

Chiar deloc!

La finalul zilei

Cineva, de preferință într-o togă purpurie,

Trebuie să declare

Avem un caz clar de neputință

Să vină medicii și să opereze fără anestezie

Iar toții vecinii să fie martori

Ce zic zic eu? Nu doar veciniii!

Să vină Tatăl nostru în toate limbile pământului

Crucea lui Iisus

Și neputincioșii care au cerut un pahar de apă în mijlocul deșertului

Și dreptatea să se împartă precum bomboanele unor copii malnutriți

Da-da-da!

Nu plătim nimic, nu avem nici facturier, nici călău

Doar câteva imagini cu cea mai frumoasă femeie pe care o poți întâlni vreodată

Așa, domniță, aș vres să mor din dragostea pentru dumneavoastră

Dar, nu se mai poartă.

Acum totul se rezumă la teorii și toate cele

Vrei să mă găsești din nou?

Sapă o groapă adâncă în tine,

Foarte adâncă

Cât să încapă o planetă,

Apoi taci o viață, plângi cât o podgorie de vin

Adulmecă-ți păcatele ca niște parfumuri  scumpe văzute la TV

Și vino pe strada mea unde zac înmormântate la fiecare ferestră

Poeziile tale

Ca niște licurici fără nicio vino

Albert, nu cred că mai poți mai mult

Atât ai avut de spus

Mă uit la cronometru, posibil să fi făcut declarat adevărul

Dar niciodată timpul nu se înrudește cu nimeni

Are tatuat pe el un înger fără aripi, fără putere

Doar să crezi și atunci va zbura de pe pielea ta

Pe piela mea, atâta tot!

Țara unde Dumnezeu nu are nicio Putere

Acolo oamenii au plătit

Cercetători, savanți, șamani, vrăjitoare

Ba chiar și pe orfani

Să facă niște pastile

Care te vindecă ușor

De o iubire ratată

De moartea unui unchi

De gelozie nebună, sau ratarea unui examen la facultate

Tatăl tău e căzut prizonier de zece ani în război?

Nu-i nicio problemă

Iei o bulină și cazul este rezolvat

Nu poți să dormi noaptea

Pentru că ți-a căzut copilul de pe scară și a murit?

Poftim, pastila!

Te-am părăsit iubita în fața altarului,

Iar viața nu mai are sens?

Bea din flaconul ăsta, de două ori pe zi, până când o uiți.

Ești melancolic fără nicio explicație?

Se rezolvă cu folia aceasta sclipitoare de medicamente.

Mâine te vei trezi ca nou

Iar pentru că în țara aceasta miraculoasă și imposibilă nu există

Nici suferință, nici dor, nici chin, nici jale

Oamenii s-au stabilit în locuri înalte

Pe vârfuri de munte, foarte-foarte sus

Încât Dumnezeu mai scoate câteodată capul pe fereastra Raiului

Și le strigă

Bă băieți, voi vreți să-mi luați locul?

Câți ani avea Iisus când s-a născut?

După ce a despărțit Lumina de Întuneric și a făcut Cerul și Pământul, după ce a populat Pământul și le-a dat oamenilor puterea asupra animalelor și dreptul de uzufruct asupra planetei, Dumnezeu și-a dat seama că e ceva în neregulă cu oamenii, favoriții creației Sale. Așa că le-a trimis un potop care să-i readucă spre calea spre El. Dar nu I-a reușit, așa că a pus la cale un plan măreț, gambitul Fiului. Pentru cei care nu sunt familiarizați cu termenul ”gambit” am să-l explic pe scurt: e un sacrificiu al unei piese în jocul de șah, efectuat în începutul jocului, pentru a obține un avantaj ulterior în atac cu scopul final de a câștiga partida, în speță, de a câștiga lupta cu răul care pusese stăpânire pe oameni, creația sa favorită. Așadar, câți ani avea Iisus când s-a născut? Căci planul lui Dumnezeu nu a fost conceput ad-hoc, adică pe loc, ci cumva acest plan fusese pus la punct cu mult timp ca Iisus să se nască în Nazaret. Nu ne putem închipui că Dumnezeu s-a trezit într-o dimineață și a zis: ”Gata, astăzi însărcinez o tânără evreică pe nume Maria și acela va fi Fiul meu cel preaiubit care va muri pe cruce!”. Și în noaptea următoare Maria a rămas grea cu Sfântul Duh! Nu, nicidecum, nu a fost o întâmplare. Iisus nu a apărut pe Pâmânt în clipa în care lui Dumnezeu i-a venit ideea că trebuie să aibă un fiu care să moară pe cruce iar omenirea să-și răscumpere păcatele și să capete încă o șansă la fericirea veșnică, mă rog, unii dintre oameni, nu chiar toți vor ajunge în Rai. Iisus, fiul Domnului, exista dinainte ca Biblia să scrie despre nașterea Sa, de altfel toți îngerii și toți proorocii  vorbiseră despre el. Iisus nu era un necunoscut în anturajul lui Dumnezeu, în cercurile înalte ale dumnezeirii se vorbea despre venirea lui Iisus, iar, dacă se vorbea, înseamnă că Iisus era prăgătit să se materializeze într-un corp uman. Momentul l-a ales evident Tătal, care a dat startul nașterii în momentul oportun, când civilizațiile greacă și romană erau destul de avansate încât achieseze la preceptele profund socialiste ale lui Dumnezeu: toți suntem fii Domnului, toți suntem egali, toți avem aceleași drepturi. Dumnezeu a încercat să facă o lume mai bună cu ajutorul unui singur popor, al evreilor, dar acesta nu reușise se ridice la înălțimea cerințelor creatorului, așa că acesta, aproape exasperat de neputința evreilor de a răspândi credința monoteistă pe întreaga planetă, i-a zis lui Iisus.

            -”Fiule, timpul tău a venit!”

Evident că nu i-a dat o armată de îngeri să-L protejeze, unde mai era sacrificiul și puterea exemplului? Evident că nu l-a trimis într-o familie înstărită sau cu multe relații. Trebuia ca totul să fie perfect. Trebuia să apară de nicăieri și doar prin forțe proprii să readucă lumea la credință. Singura concesie pe care i-a făcut a fost să trimită la nașterea Sa, trei magi și o stea, în rest nimic de opulență sau putere extremă. Iisus a venit pe lumea acesta cu toate puterile pe care le avea în Cer: făcea minuni pe bandă rulantă și trata cu dezinteres puterea împăraților vremii. Cunoștea la perfecțiune psihologia umană, tocmai pentru că Tătăl său îi creease pe oameni, știa cum să le vorbească, cum să-i uimească, le cunoștea toate tainele, știa că din principiu va avea cel mai mare succes la cei săraci, pentru că aceștia din urmă aveau cea mai mare nevoie de schimbare, cei bogați trăiau bine și nu le trebuia o fericire ulterioară morții, ei o duceau bine în această viață, de ce ar vrea ei să se schimbe și să dea tot la săraci pentru o fericire veșnică care nu le era garantată printr-un contract scris? Plaja de interes și atac a fost masa mare a săracilor, care de altfel este majoritară în toate timpurilor istoriei umane. Dacă Dumnezeu făcuse lumea atât de simplu, inechitatea socială i-a dat mereu bătăi de cap, fiind o mare problemă pe care nu a reușit să o controleze, El știa acest lucru de mult și de aceea a pus la cale acest plan măreț prin care îl sacrifica pe Fiul Său în formă de ființă umană, pentru ca oamenii să învețe prin puterea exemplului să fie mai buni unii cu alții, să se respecte și să se iubească mai mult.

Deci, câți ani avea Iisus când s-a născut?

Când m-am înscris în sindicatul poeților

Habar n-aveam unde duc toate crucile

Așa că primii ani mi-am plătit frumos abonamentul

Și am așteptat să se întâmple ceva

Sau măcar să vină cineva cu aripi și să-mi zică

”Dumneata mergi cu mine!”

Sau

”Uite, bea de aici și vei găsi în buzunarul de la piept

O poliță în alb spre fericire!„

Nimic-nimic

Deși verificam cutia poștală și chiar spamul

La un moment dat chiar am zis

”Băi, e ceva în neregulă aici:

Gravitația e la fel peste tot,

Dar aici, în încăpărea asta minusculă, unde se moare pe capete,

Cu muza la capătul patului, cadavrele nu lipesc de glod, cum ar fi normal,

Ci plutesc sacadat printre idei și premoniții!”

Vreo doi ani n-am mai plătit contribuția lunară

Și nu mi-a bătut nimeni la ușa garsonierei

Ba din contră

Medicul de familie îmi trimitea rețete

Pe care scria doar versuri din diferiți autori publicați

N-am înțeles de ce, dar nu m-am mirat

Sindicatul are tot felul de agenți care colectează taxele chiar și după moarte

Apoi a apărut în presă de consum o știre precum că niște

Ticăloși cum nu s-a mai văzut au vrut să confiște sindicatul

Și că toți vom fi demiși și toate farurile vor fi confiscate de asemenea

N-am crezut știrea, era imposibil

Uniunea nu se poate desființa pentru că vrea cineva

E ca și când ai spune că socialismul a rezolvat toate problemele umanității

Adăugând o virgulă la întâmplare într-o propoziție mizantropică

Și când mă frământam așa eu, de nu mai eram în stare nici să mai cred niciun verset din Biblie

A venit președintele sindicatului la mine la ușă

”Bă, terminați cu prostiile astea, viața nu mituiește pe nimeni!

Du-te încet și fără grabă și bea un pahar cu apă

Pentru că e și cinci și șeful pare că vă întârzia la întâlnire

Și cineva trebuie să scrie despre asta!„

Culorile iubirii

Am un prieten cam ciudățel, n-am să-i dau numele aici, se va recunoaște el de la primele rânduri, dar nu despre ciudățenia lui vreau să mă mir în același timp cu voi. En fin, îl știu din generală, intra cel mai drept în apă în săritura de pe bacul acela abandonat plin de excremente umane din cabina de comandă. N-am înțeles niciodată de ce cei mai mulți rahați erau chiar sub cârmă, mă rog, asta este altă discuție. Poseda un singur talent cu care ne-a uimit pe toți aproape toată viața noastră de până atunci: intra în apă de la cinci metri, sau șase, drept ca un fir de ață cu plumb. Fenomenal, se adunau băieți și din celelalte cartiere să-l vadă cum intra în apă în picaj ca un Stuka, drept-drept, erau toți extaziați, ba chiar cei de la liceul sportiv se luau la întrecere cu el, dar de fiecare dată săriturile lui se dovedeau perfecte. Ba la un moment dat, un tip pe la vreo douăzeci și ceva de ani, medaliat cu bronz la camipionatele naționale l-a provocat la o întrecere. A ales o barjă, care venise de ceva vreme la reparații în port, o barjă cu un paviolion în culorile curcubeului, unde locul unde se afla cârma se afla foarte mult deasupra apei, peste cincisprezece metri, cum spuneam, era o barjă sub pavilionul curcubeului, era ceva ce nu mai văzusem până atunci: lungă cât cinci terenuri de fotbal, sau poate cinci și jumătate și lată cât unul, de se vedea tocmai din cotul Dunării. În ziua cu pricina, nu știu prin ce întâmplare, căci acum treizeci și ceva de ani în urmă nu existau rețele sociale, iar evenimentele de genul acesta se anunțau din gură în gură, în ziua respectivă se adunaseră o grămadă de curioși, ba chiar venise și antrenorul medaliatului plus reporterul sportiv al săptămnalului din oraș, lume multe, atât de multă încât paznicii de la șantier au amenințat că vor chema miliția de atunci, dacă se lasă cu scandal și furturi. Dar toți băieții din diferite cartiere și cu reporterul au pus mână de la mână și le-au cumpărat paznicilor două navete de bere și câteva sticle de vin, așă că cerbicia paznicilor s-a înmuiat instantaneu la vederea atâtor sticle de băutură. Bun, atrenorul a dat mâna cu amicul meu, s-a urcat tocmai în vârful cabinei de comandă și a spus:

-Sunt cam 18 metri până jos. Puștiule, ai grijă, e cam periculos.

Pe vremea aia, amicul meu, căruia n-am să-i dau numele așa cum a spus mai sus, avea doar nouă ani, dar copiii erau mult mai curajoși ca cei din ziua de astăzi și mai mult decât atât,  puteau ieși singuri la fotbal sau la scăldat, așa că a replicat:

-Nu-i problemă, tovarășe antrenor. Am uitat să vă spun că pe vremea aia toți bărbații erau ”tovarăși”, iar toate femeile erau ”tovarășe”.

Și zarurile au fost atrenate. Primul a sărit medaliatul la campionatu național. Ce să povestesc, o săritură aproape perfectă, dar nu perfectă, tocmai și de aceea nu luase aurul, dar băieții au aplaudat și fluierat în extaz. Antrenorul care urmărise cu atenție tehnica a strigat tare:

-9,4! Bravo! Haide, puștiule, sări!

Și puștiu nostru a ridicat mâinile în sus, întocmai ca marii campioni care cer încurjarea tribunelor, a așteptat aproape un minut ca să se încarce de uralele celor de pe barjă, de pe mal și din copacii din jur și a sărit.

A sărit perfect, incredibil, un vultur care cade în picaj asupra iepurelui fără ca acesta să aibă habar când își ronțăie morcovul, un avion supersonic, o stea căzătoare spulbernd întunericul nopții. Și a intrat în apă, niciun strop, nici măcar un singur strop de apă nu a sărit din locul unde un milion de bule marcau locul impactului cu apa al puștiului. Euforie generală, pănă și paznicii au lăsat sticlele de bere din mâini și au apaludat furtunos, delir total, de abia s-a auzit când antrenorul, pe post de arbitru ad-hoc, a strigat ”10”! Toți săreau în sus și se felicitau unii pe alții de parcă se terminase vreun  război mondial. Reporterul a reușit să fotografieze câte ceva șă tocmai se felicita pentru inițiativa de a fi la un asemenea eveniment.

Dar se întâmpla ceva, puștiul nu mai ieșea din adâncuri, pentru un moment lumea de pe mal, de pe barjă a fost traversată de un curent electric: ”oare campionul s-a înecat?”

Și au sărit în apă după jumătate de minut de consternare, au sărit mulți, chiar vreo doi care nu știau să înoate. Medaliatul la campionatul național, cel care propusese întrecere era cel mai avid căutător al dispărutului, ieșea la suprafața apei, trăgea aer adânc în piept și se scufunda tocmai la fundul apei pipăind cu ochii închiși prin mâlul Dunării trupului săritorului de nouă ani, nouă ani și ceva. Alții se scufundau pe lângă elicele enorme ale barjei, presupunând că puștiul s-a lovit în imersiune de palele gigantice.

Nimic, nimic și nimic. Așa că paznicii panicați au ascuns sticlele de bere în baraca lor și au sunat la miliție, la salvare și la pompieri.

L-au găsit după fix șapte ore la fix șapte kilometri în aval de locul săriturii, era roșu complet, roșu ca prima culoare a curcubeului, roșu ca prima culoare a pavilionului barjei. Dar era semiconștient, nu se știe prin ce miracol a supraviețuit, medicii s-au chinuit câteva ore, unii spun că șapte, să-l readucă în simțiri. A supraviețuit, era și normal, campionii nu mor niciodată. Dar a rămas cu o problemă ce îi dă bătăi de cap și acum. Să vă spun, deci, medicii l-au găsit roșu complet, roșu ca sângele și nu au dat prea multă importanță culorii pielii lui pentru că erau preocupați să-l monitorizeze cu atenție: puștiul nu mai știa ce se întâmplase, cum ajunsese acolo și unde fusese cele șapte ore cât rămăsese sub ape.

Fix după o săptâmână își revenise complet, dar s-a întâmplat ceva ciudat: din roșu aprins, culoarea pielii lui a devenit oranj, întocmai ca a doua culoare a curcubeului.

Așa că a venit un specialist din capitală, îmi scapă numele acum, să investigheze culoarea ciudată a pielii supraviețuitorului. Și după o săptămână, când tocmai își terminase raportul oficial despre cele două culori ale puștiului, s-a repetat miracolul: săritorul a devenit galben, galben ca lămâia. Așa că specialistul a rupt raportul în bucăți, a mai chemat un alt specialist din capitală și au început să scrie alt raport despre cele trei culori. Evident că după o săptămână puștiul și-a schimbat iar culoarea pielii, devenise verde ca iarba, verde ca frunzele primăvara, așa că cei doi specialiști au apelat la comunitatea internațională și spitalul a fost invadat de șapte medici și suitele lor: francezi, spanioli, americani etc-etc.

Devenise un fenomen internațional, un mare circ care făcea turnee mondiale i-a propus mamei puștului, căci amicul meu era din naștere orfan de tată, acesta murise înecat chiar în ziua nașterii lui (o poveste foarte tristă), să-l ia în custodie, oferindu-i o sumă colosală.

În a patra săptămână, când devenise albastru, partidul, singura forță politică din țara noastră din acele vremuri s-a implicat nervos deranjat de mediatizarea internațională, președintele nostru fiind chemat în vizită de marile puterii ale momentului doar ca să fie întrebat de puștiul curcubeu. Președintele nostru era un tip orgolios așa ca a ordonat ca medicii străini să fie goniți, spitalul închis iar puștiul să fie transferat la sediul securității.

Așa că de atunci am pierdut legătura cu el, nu l-am mai văzut până acum două săptămâni în parcul Tineretului.

Era de mână cu o doamnă de culoare indigo, împingeau un cărucior, din care ieșea o mânuță verde iar el era îmbrăcat totul în violet, atât de mult, încât culoarea pielii, tot violetă, de abia se remarca.

Am vrut să-l salut, dar am înghițit în sec și am căzut în extaz: de unde și-a găsit soția de culoarea curcubelui?

Numele meu în clar

l-aș dori să-l văd scris pe poarta raiului

sau măcar la întreprinderea unde lucrez

dar nu se poate

chiar nu se poate

pentru că numele meu

nu-l știu nici măcar eu

mama a dorit să mă cheme într-un fel

nu m-a întrebat nicio clipă

hei, îți place cum te voi striga când îți dau țâță

sau două palme la fund

nu, nu m-a întrebat

așa că-mi port cum pot

numele acesta care uneori îmi este prea larg

de împrumut

încă nu m-am hotărât cum aș dori să mă strige eroii din cărțile pe care le citesc

sau vecinii de palier

ceva simetric, ceva silențios

poate că aș fi dorit un nume de insulă

sau poate lanț muntos

habar n-am, ceva îmi doresc eu în viața de zi cu zi

dar așa că nu-l știu

am întrebat pe cineva care părea expert în de toate

cu ce nume crezi că mi-ar sta bine

tocmai bea bere direct din sticlă, ca muncitorii din construcții

habar n-am, omule

nu știu, n-am idee acum

și în plus, ce mai contează

numele tău este al tuturora

puteam fi eu tu și viceversa

dar de ce atâtea întrebări

că doar nu se va numi după tine vreo tragedie antică

sau nici vreo gaură din cer

Nu mi s-a furat nimic

Nici iubita, nici războiul

Orașul și casele lui s-au mai născut de câteva ori

Între timp

Am votat o lege în forul meu interior

Prin case se dă libertate deplină fluturilor din casa scării

Și celor din marginea pădurilor

Totul trebuie să fie frumos organizat

Îngerii cu îngerii

Pedepsele cu pedepsele

Femeile frumoase cu melodii triste

Și tot așa, fără nicio părere de rău

Ca într-un film mut unde dramele sunt subtitrate pe ecran

Căci pline de vise sunt crucile noastre

Iar nu e nimeni să le numere

Suntem doar niște cimitire de vise moarte

În care mai intrăm câteodată uitând să aprindem lumânări

Armata salvării

s-a anunțat peste tot

în ziare, online, la televizor,

în vitrinele magazinelor

la colțul străzilor

sosește

în principiu aduce pentru fiecare în parte un înger

un ulcior de apă cu care să ne spălăm pe mâini, o mulțime de bilete la loto câștigătoare, orice ai nevoie

noi, cetățenii care trebuie salvați, ne-am pus hainele cele mai bune

ne-am dus la frizer și ne-am pregătit discursurile minuscule de mulțumire

gara, aeroportul și portul erau pline de orășeni care cereau salvare

pentru că armata vine din aer, de pe pământ și din cer

ca-ntotdeauna

doctori, ingineri, acadamicieni, urmași de boieri, muncitori, secretare

coafeze, scăpătați, milogi, invalizi, senatori și deputați etc

prezenți cu familie (care are), prieteni și animale de casă

era atât de mult soare încât practic ningea cu lumină peste zâmbetele lor

și nimeni nu scotea un sunet, se auzeau dincolo de oraș bătăile inimilor celor care

așteptau armata salvării

care întârzia

s-a făcut noapte, apoi zi și iar noapte

dar nimeni nu capitula, dormeau unii peste alții

senatori bogați peste cerșetori

poeți peste pictori și dependenți peste psihologi

era așa o liniște că li se auzeau bătăile inimilor de dincolo de blocurile orașului

iar peste câțiva ani (mulți muriseră)

a apărut unicul reprezentant al armatei salvării

un bătrân care a cerut un pahar cu apă

oameni buni, mai trebuie să așteptați, am avut probleme în orașul vecin

duceți-vă la casele voastre, vă vom salva pe toți în viața viitore

dar niciunul dintre noi n-avea răbdare atât

așa că ne-am pus pe așteptat acolo unde ne-a prins vestea

unii lângă alții fără speranță

Altăieri

A crescut o ușă în apartementul meu

Poate că este din cauza mea

Deși nu cred, în ultima vreme mi-am tot vândut calitățile umane

Unor străini care vorbeau niște limbi ciudate

Mă rog

Vecinii m-au întrebat cine folosește ușa aceea

Am ridicat din umeri

Poate că a pus-o acolo forța coincidențelor

Care așează stele, planete și oameni acolo unde nici prin cap nu ne trece

Că fix acolo vor muri

Așa că am întrebat-o

Ai cumva un dumnezeu în plus?

Sau măcar o salariu dublu?

Dar nu mi-a răspuns

Stătea așa închisă și neagră ca un cioclu

Dar nu am stat să meditez prea mult

Am plecat spre metrou și m-am tot gândit

Cum naiba a putut să crească ditami ușa în apartamentul ăla mic

De parcă ar fi un cancer cu care te trezești într-o dimineață

Că te-a apucat de picior

Fără să îi pese cuiva

Sau fără ca cineva să te întrebe

Ce naiba ai făcut de ai ajuns exact în punctul

În care oamenii dispar din viața ta ca stelele căzătoare

Meteoric, fără să te întrebe nici măcar cât este ceasul

Cum este vremea în apartamentul meu

Au mai rămas trei stele
Un fir de iarbă
Și un copac cu două frunze
Dar nu mă dau bătut
Încă
Aștept alături de un prieten mort
Pe nume Dostoievski
Să iasă 14 și vecinii
Între timp ne consolăm fără umor
Că poate planeta noastră
Va fi așteptată la linia de finiș
De o femeie frumoasă care să ne ofere flori și ceva de băut
Bine înțeles
Planeta noastră cea cu trei stele, un fir de iarbă și un singur copac
Dar nici măcar biciul forței de gravitație
Nu mai îmi trezește teamă în apartamentul meu
Pentru că vremea e mohorâtă
Iar crucile iubitelor s-au adunat grămadă pe hol
Nici nu mai pot răspunde la ușă
În caz că prietenul meu
Va avea iar vizitatori celebri
Pentru că pe el mereu îl caută
Sfinți, demoni, îngeri și femei frumoase
Așa că așteptăm cu înfrigurare
Privind cum bila se strecoară printre cele trei stele, firul de iarbă și copacul cu două frunze.
Nici în viața asta nu ne vom întâlni, iubito!

Principiul incertitudinii

Toată ziua se aud

Dincolo de blocurile din fața mea

Bombe căzând, mitraliere clănțănind și căpitani țipând

Ordine de atac

Am impresia că doar eu le pot auzi

Căci de fiecare dată când mă întâlnesc cu vecinii în lift

Vorbim doar despre câini care latră toată noaptea în bloc

Despre chiștoacele aruncate pe scară

Nimic despre bombe, nimic despre soldații care-mi sună la ușă

Și-mi cer o cană de apă, sau un pansament

Pe unii chiar i-am primit în casă

Unuia chiar i-am dat telefonul să-ți suna soția

Avea o rană urâtă în piept

Nu l-am mai văzut niciodată

La știri nimic, în ziare nimic

Absolut pace și bunăstare peste tot cartierul

Deși aseară a venit iar un soldat

Plângea și-mi arăta poza iubitei sale

”N-o s-o mai văd niciodată!

Vom pierde războiul”

Am tăcut, am deschis televizorul și ne-am uitat împreună la un film

După un timp, când aviația a început să atace la sol

Și-a luat arma și a mi-a spus

”Plec! Ne atacă iar!”

A doua zi la gura de metrou

Pe unde ies în drum spre serviciu

Am văzut poza lui pe un afiș imens cu o reclamă

N-am înțeles prea bine despre ce era vorba

Căci tocmai atunci mi-a sunat telefonul și a trebuit să mă grăbesc

Dar seara am ajuns acasă, războiul continua,

Bombele picau și căpitanul acela țipa iar dement după blocuri

”La atac! La atac!”

În timp ce un bunic împingea căruțul unde nepoțica lui se juca cu o păpușă

O zi pașnică din galaxia noastră

Mi-aș dori acasă un tribunal propriu

Care să mă judece de la prima oră a dimineții

Cu un avocat care să-mi toarne apă în pahar

Când judecătorul îmi adresează întrebări incomode

Să se aducă în boxa martorilor toate iubitele mele

Evident în ținutele lor cele mai chic

Care să mă arate cu degetul

Arestați-l, el este cel care nu crede că

Dumnezeu a făcut în prima zi apele și pământul

Condamnați-l pe acest nefericit

La cea mai netrebnică moarte

Iar avocatul meu să le răspunde

Moartea nerebnică a fost abolită de când la radio s-a cântat pentru prima dată

Imul soldaților morți în captivitate

Mă voi ridica atunci

Vă rog să-mi permiteți să vă arăt colecția mea proprie de poezii de dragoste

În care le-am iubit pe toate

Sunt trecute în adn-ul meu

Iar, dacă cineva se îndoiește de cuvintele mele,

Să prezinte dovezi că nu s-au întâmplat minuni în viața mea

De fiecare dată când m-am îndrăgostit

Uitați, domnule judecător,

Am și acum stigmate de când una dintre ele

Mi-a rupt inima în bucățele și medicii s-au chinuit două zile

Să mi-o refacă

Chiar și acum bate ca clopot știrb

Vă rog eu, chiar vă rog

Priviți-mi cicatricile, pe toate, una câte una

Eu nu mă ascund după detalii de rutină

Suntem aici să murim unul pentru altul

Dar, din păcate, nu am găsit până acum niciun om pentru care să o fac

Dacă găsiți pe cineva care merită

Sunt pregătit să mă predau cu bunăvoință oricărui tribunal care

Mă va găsi vinovat pentru neiubire

Apoi, după ce pledoaria  sa va încheia, mi-aș dori

Un stol de porumbei să declare bătând din aripi ca fiind încheiată

Ședința matinală de judecată

Și să pot pleca, în sfîrșit, liniștit la serviciu

Se anunță o altă zi fără miracole în galaxia noastră

De când nu mai ești

Toate ceasurile pe lângă care trec se opresc

Orele dimineții se adună în jurul meu

Și mă ceartă ca pe un copil neastâmpărat

Flerul meu la oameni mi s-a pierdut prin buzunare

De stau cu orele

Să vorbesc unei oarecare despre

Cea mai puternică forță din Univers, după tine

Gravitația și apoi îmi dau seama

Că am dezvoltat o miopie acută la oameni

Nu mai pot deosebi femeile frumoase

De cele urâte, toate îmi par la fel de când nu mai ești

Dar asta nu ar fi problema cea mai gravă

Mă opresc rudele mele pe stradă să-mi arate acte lor de indentitate

Uite, eu sunt mama, eu sunt fratele tău

Cum de nu mai ne recunoști?

Iar eu dau cu lehamite din mână

Să fie asta paguba universului și a gravițației

Nu pot decât să-i întreb

Știe cineva cât este un ceas bun?

Toți îmi spun cu exactitate ora

Dar nu mă mulțumesc cuvintele lor

Timpul lor îmi pare mocirlos, inamic personal și fără charm

Cine ar mai vrea să mai știe cât este ceasul când nu ești tu?

Foarte târziu, foarte niciodată

Uneori, când ne uităm pe înserat crucile acelea

Pe care le-am rispit pe drum

Ca-n basmul acela de frații Grimm

Lumina devine o piatră colțuroasă

În buzunarul pantalonilor

Și nu e nimeni acolo unde altădată

Te găseai cu tot felul de soldați care îți arătau decorațiile

Îți turnau în pahar ca unui împărat

Și îți povesteau cât de frumoasă poate să fie viața atunci

Atunci când toți ai casei se întâlnesc la cină

La cina cea de taină, întrebam mereu.

Da, normal

Noi, acasă, între noi, cinăm mereu cina cea de taină

Și mai îmi turnau în pahar

Poftim, stai cu noi aici

În virtutea nopții, în virtitutea lui niciodată

Stai aici cu noi, nu e nimic mai frumos

Îmi spuneau

Decât să-ți regăsești crucile pe care le-ai risipit pe drum

Ca-n basmul acela de frații Grimm

Ia și gustă cu noi din bunătățile acestea pe care

Le avem aici cu noi

Și mă uitam în jur

Mesele erau goale, farfuriile erau ciobite

Iar vinul era acru

Dar soldații erau voioși și guralivi

Povesteau cum și de câte ori

S-au gândit la mine

Când au ridicat sabia împotriva lui Niciodată

Și mi se făcea așa un dor de mine

Încât îi rugam să mai povestească o dată și încă o dată

Cum și ce fel

Iar ei râdeau cu gura până la urechi și bând din vinul acela acru

Și repeteau

Repetau

Încât Niciodată devenea prietenul meu cel mai bun

Mi se făcea un dor așa de mare de mine

Încât crucile pe care le risipisem pe drum

Deveneau niște povești frumoase

Pe care le povesteam soldaților aceia beți turtă

Care nu mai puteau recunoaște un prinț de cerșetor

Miros de eucalipt pe înserat

Într-o zi moartea o să vină în inspecție

Ți-ai făcut patul?Te-ai spălat pe dinți?

De ce nu ai mai intrat în templu?

Ai hrănit porumbeii de la fereastră?Haide, omule, că am multă treabă

!Ce naiba?!Mai cu inimă, fă-ți treaba cum trebuie!

Crezi că noi ne jucăm aici?

Și când se va lăsa seara la colțul străzii

Un miros de eucalipt Îți va înfunda nasul

Fără să mai îți ceară acordul

Milioane și milioane de celule

Sub formă de păr, dinți și/sau amintiri

Vor părăsi vremelnic

Cazarma în care s-au născut

Și vor renaște proaspete Pline de speranță oriunde hotărăște moartea

Că trebuie să meargă în inspecție

O altă melodie tristă ce trebuie neaparat intrepretată

De o orchestră de Isuși, pe cruce

După doisprezece ani

Unii oameni sunt ticăloși, alții mai puțin ticăloși, unii sunt proști făcuți grămadă, alții nu sunt deloc proștii, unii au voce, alții sunt șoferi de taxi sau contabili, dar, în general, toți am primit la naștere o limbă, o țară, niște calități, sau niște defecte, niște oportunități, sau lipsa lor. La pachet, nu le-am cerut, nu le putem da înapoi. Nu poți să ridici mâna ca la școală și să-i spui destinului: ”Uite-i care-i treaba, eu nu am cerut să fiu ticălos, poți să-mi dai și mie degete lungi și subțiri ca ale lui Paganini în locul ticăloșeniei?”. Nu, nu se poate, forța coincidențelor cea care coordonează viața, necunoscutul, tot ce ne încântă, forța care ne facem să fim cum sunt, nu poate reveni la momentul inițial și reseta ceea ce suntem. Așa lucrează forța coincidențelor, ți-a dat ceva, să zicem o existență plină de întâmplări nefaste, aia e, rămâi cu ele până la final, nu se poate și gata. Cum spuneam, forța coincidențelor lucrează fără oprire și fără să-i pese de dorințele noastre, așa să face că unul dintre prietenii mei, care probabil că va citi ce urmează să scriu, a primit încă de la naștere un destin nefast, unii ar putea spune chiar că s-a născut în zodia morții. Posibil să citească, au trecut mulți ani de când nu mai știu nimic de el, dar sper că este încă în viață, bine sănătos și cu poftă de viață. Cam asta este povestea vieții lui, cea pe care o știu eu, repet, sper să fie bine și la locul lui.  

La vârsta de paisprezece ani, odată cu primirea buletinului a luat contact față în față, fățiș, cu zodia în care s-a născut: se dusese să-și ridice buletinul de identitate când doamna de la ghișeu, o polițistă supraponderală a căzut din picioare tocmai în momentul în care i-a cerut să semneze de primire. Săraca de ea, suferise un atac de cord exact în acel moment. Oamenii mai și mor, așa e în viață, dar nu în fața ta, nu este un lucru pe ți-l dorești: să moară cineva în viața ta. Și pe urmă lucrurile au intrat pe făgașul zodiei: anul următor, colegul lui de bancă din școala generală a fost lovit de un camion pe trecerea de pietoni la doar câteva zeci de secunde de când se despărțiseră. A ajuns printre primii la locul accidentului și nu a putut să nu observe că zăceau multe caiete pe asfalt, vântul se juca tocmai cu o foaie pe care se jucaseră avioane cu o oră înainte și îl bătuse de fiecare dată. Șoferul se jura că elevul trecuse neatent pe roșu, fapt straniu, pentru că (fostul) coleg de bancă făcea parte din patrula școlară și era foarte atent mereu la traversarea străzii. Însă poliția a confirmat cu probe de netăgăduit că puștiul a traversat nepăsător fără să fie atent la culoarea semaforului. Extrem de ciudat, dar, mă rog, forța coincidențelor aliniază evenimentele din viața cuiva după propria plăcere, fără să ceară părerea celui implicat. Și să continuăm, la șaisprezece ani s-a îndrăgostit pentru prima oară. Ea era o colegă de clasă, nici frumoasă, nici urâtă, nici înaltă, nici pitică. Se sărutaseră de câteva ori, mâncaseră împreună la cofetărie. Într-o zi ea l-a invitat acasă, părinții voiau să-i cunoască prietenul. Și-a pus o cămașă albă călcată de mama lui, a cumpărat un buchet de flori și s-a îndreptat spre casa prietenei. A fost bine primit, s-a comportat admirabil, după cum a povestit el ulterior, și la un moment dat a rămas doar cu tatăl prietenei în cameră, doamna și prietena lui plecaseră la bucătărie. Atunci s-a întâmplat grozăvia: tatăl fetei a zis brusc și fără nicio introducere că se simte rău, foarte rău și fără ca el să poată schița vreun gest a suspinat o dată greu și a închis ochii, capul căzându-i pe spate. A strigat după ajutor, a venit salvarea, au încercat să-l ajute medicii acolo în sufragerie, l-au dus repede cu ambulanța la spital, însă a murit. Explicația oficială nu a venit nici în ziua de astăzi, nici măcar autopsia nu a putut stabili cu certitudine de ce a murit bietul om aflat în floarea vârstei. A fost un șoc pentru prietenul meu, al doilea om care murea în fața lui fără preaviz. S-a izolat în casă și a ratat un an școlar. Dar, încet-încet, după un  și-a revenit. Apoi, la șaptsprezece ani a aflat mult mai multe, marcat de tragicul șir de evenimente din ultimii trei ani din viața lui. Așa a aflat cu grozăvie că de fapt în fiecare an al vieții lui cineva a murit în lângă el, în preajma lui, sau a luat contact cu el în ultimele minute ale vieții. Prima dată s-a întâmplat la maternitate: asistenta care i-a tăiat cordonul ombilical a leșinat după ce l-a pus pe el în brațele mamei sale. Medicul și restul asistentelor au sărit imediat în ajutorul colegei lor prăbușite pe gresia albă a salonului dar nu au mai putut să facă nimic. Asistenta murise pur și simplu fără să aibă probleme de sănătate anterioare. Așa că cauza morții a fost declarată epuizarea fizică, era slăbuță, foarte implicată în serviciul ei, era la spital de peste 24 de ore non-stop. Așa că prima moarte din viața lui a fost trecută la coincidențe tragice. La fel și a doua: când avea doi ani, o mătușă de la țară, care venise de la sute de kilometri să-l vadă, s-a stins la câteva minute după ce l-a ținut în brațe, a murit în camera alăturată pătuțului său, era bătrână și avea probleme cu inima, medicii au spus că era să moară la vârsta ei, așa că pe părinții lui i-a marcat doar momentul morții, doar la câteva minute după ce le-a ținut fiul în brațe. A treia moarte a survenit la trei ani, părinții lui găsiseră de curând un câine pe stradă, flocos și foarte blând, iar ei fiind niște iubitori de animale, l-au adoptat. Părinții i-au povestit ulterior că el și câinele aveau o relație specială: se jucau împreună, ba chiar și mâncau împreună. Până într-o zi când au găsit câinele mort la picioarele patului și pe el plângând. Nu l-au putut opri din plâns toată noaptea, dar nici de data asta nu s-a alarmat prea tare: animalele mai și mor, chiar și cele sănătoase și pline de energie. La patru ani un coleg de grădiniță a înghițit o jucărie cu care se jucase și el câteva minute înainte și a murit sufocat fără ca educatoarea să poate face ceva. Ancheta a stabilit că educatoarea nu are nicio vină și poate profesa în continuare, copiii mici mai înghit și lucruri trăznite chiar și supravegheați. La cinci ani educatoarea, cea care nu reușise să-l salveze pe bietul puști care s-a sufocat cu un an înainte s-a sinucis spânzurându-se în baia instituției după ce l-a ținut tocmai pe el în brațe în ultimele clipe ale existenței ei. Nici de data asta părinții nu s-au alarmat, sinuciderea a fost oarecum ”telefonată”, având în vedere evenimentele din anul ce trecuse. Apoi la șase ani i-a murit bunicul matern, era bolnav, avea cancer în stadiul terminal, așa că nu s-a mirat nimeni că a părăsit lumea aceasta tocmai în timp ce se afla în vizită în casa lor, el fiind în cealaltă cameră și se juca cu mașinuța pe care i-o dăduse bunicul cu câteva minute înainte, practic fusese ultimul om pe care îl văzuse în viață. Coincidențe, asta e! La șapte ani i-a murit în brațe pisica făcută cadou de părinți. La opt ani învățoarea lui a lunecat pe scările școlii tocmai după părăsise clasa și îi pusese tocmai lui notă maximă la matematică, practic fusese ultimul elev cu care avusese contact. Decesul a fost declarat un accident pur și simplu și le-au schimbat învățătoarea. La nouă ani nu i s-a putut asocia niciun deces relaționat cu prezența lui directă, dar forța coincidențelor a lucrat și de data asta fără să ceară permisiune umană, târziu, peste câțiva ani, a aflat că a fost ultimul om care a vorbit cu portarul școlii, acesta l-a rugat să-i aducă un pahar cu apă, s-a dus acasă și a fost găsit mort de fosta lui soție după câteva zile, trăia singur de ani de zile. Medicii nu i-au găsit nicio boală, nimic, au concluzionat că e moarte naturală, așa cum mor toți oamenii, fără să ceară voie cuiva să moară. Și tot așa an de an.

La 18 ani însă forța coincidențelor a lucrat la lumina zilei, fără nicio jenă. Era la film cu iubita lui de atunci, o ținea de mână, doar ce se sărutaseră pe întuneric și a întrebat-o ceva în șoaptă. Fata nu i-a răspuns, a repetat întrebarea privind-o cu atenția: fata se uita cu interes la film, așa că a mai întrebat-o încă o dată dacă îi place filmul și a atins-o ușor pe obraz. Capul i-a căzut moale în partea opusă lui. Inert. S-a ridicat în picioare și a început să țipe. Cei din cinematograf s-au alertat, au aprins lumina, filmul încă rula și a rulat chiar și în momentul în care paramedicii încercau să-i facă respirație artificială. Cauza morții a fost găsită: suferea de o boală extrem de rară, genul acela de boală care face ca fotbaliștii să se prăbușească pe teren și să moară în mijlocul unei partide intense. Filmul la care fuseseră era despre iubire, nimic despre moarte, dar a înțeles chiar în clipa aia. Forței coincidențelor nu-i păsa de iubire, dacă avea/are ceva de făcut/luat, își lua/făcea la lumina zilei, fără niciun fel de remușcare.

Toate astea mi le-a povestit el anul următor după ce a încercat să se mute departe, să trăiască izolat. Iar la final mi-a spus

-”Auzi, Albert, cum ar fi să devin tătic și în timp ce îmi țin copilul în brațe, aceste să-mi moară în brațe pur și simplu? Sau soția, după ce facem amor, să o întorc rece dimineața în pat? Mi-e și frică să mai vorbesc, să mă mai întâlnesc cu cineva, dacă moare? Dacă pățește ceva? Aș putea să mă sinucid, dar sper și cred că șirul aceste de morți din viața se va opri ! Doamne, ajută!”

Nu mai știu nimic de atunci de prietenul meu, să fie vreo doisprezece ani, știu doar că am citit în anul în care a plecat el din oraș spre un sat izolat din munți că a fost găsită prăbușită într-o prăpastie din zona în care plecase el o mașină. Șoferul murise, nu mai găsiseră altă victimă la locul accidentului și tare m-am temut că prietenul meu avea legătură cu acel accident. De aceea zic, dacă va citi, si mai e în viață, sper să îmi dea un semn. Doamne, ajută!

Misterul omului albastru

În ziua care Moise a urcat pe panta de răsărit a muntelui pentru a se întâlni cu Cel de Sus, fix în aceeași zi, pe panta de apus a muntelui cobora un om ca orice altul din acele vremuri, mai mult decât tânăr, mai puțin bătrân decât arăta. Dacă Moise urma să primească tăblițele legii, omul de pe panta de apus primise deja de la Cel de pe munte trei semințe. Nu se știe clar dacă le ceruse el, sau cel de pe munte i le-a dat pentru că avea ceva de dat. Cert este că acel om de dinaintea lui Moise, să-i spunem Omul de Răsărit, a primit trei semințe. Pentru a relata cât se poate de veridic și fără să căd în vreun păcat al interpretării semnificației tipului de semnințe primite, care ar putea arunca povestea într-un război în care trebuie să câștige cea mai merituoasă plantă de pe planeta noastră, voi spune că cele trei semințe erau diferite și toate trei pe placului Celui de Sus deopotrivă, exact ca Sfânta Treime. Istoria lui Moise este foarte bine cunoscută și spusă periodic în fiecare biserică, fie că aparține catolicilor, ortodocșilor sau altor deviații de la povestea inițială, în timp ce povestea omului de la răsărit a rămas o necunoscută de milenii. Eu, fără să am vreun merit, am auzit-o povestită timp de o săptămână de un domn într-un sacou albastru  la vreo 40 de ani, patruzeci și ceva, la un post de televizune din acelea la care se uită doar rudele celui care prezintă emisiunea, familia extinsă (sau nu) a invitatului și șeful televiziunii, adică cu audiență spre 0 și un pic, foarte mult timp în urmă, să fie mai bine de zece ani, poate chiar doisprezece ani. Televizunea nu mai există de mult, a sucombat o dată cu șeful televiziunii dispărut fără vreo urmă într-un accident de tren, fusese ceva vâlvă la momentul acela, se urcase în tren, a avut loc un accident feroviar, dar, printre victime nu i s-a găsit cadavrul și niciodată nimeni nu a m-a știut ceva despre el, așa că s-a presupus că nu i s-a mai putut cadavrul dintre fiarele contorsionate. Cu prezentatorul emisiunii este o altă istorie, a murit, i-am citit acum câțiva ani în urmă necrologul pe internet, se specifica că de o boală extrem de rară, cea mai rară boală din câte a lovit vreodată umanitatea, practic era primul om care murise de această boală, dar am să povestesc cu altă ocazie discuțiile pe care le-am avut ulterior cu fiica celui care stătuse față în față cu omul în sacou albastru, deținătorul de facto al poveștii celor trei semințe. De fapt, multe amănunte ale poveștii celor trei semințe mi-au fost amintite de femeia aceea, care, ca și mine, ascultase cu sufletul la gură să afle totul. Cert este că mult timp am așteptat să apară cineva prin presă, pe site-urile de socializare să spună aceea istorie, dar, în decursul anilor, deși am fost atent la cele mai noi apariții de romane, filme, documentare, nimeni și nimic nu a arătat că auzise istoria, iar mai ales, ceea ce mi s-a părut fascinant, omul în sacou albastru dispăruse în neant, nu a mai apaărut nicăieri, niciodată. Practic, un fel de cometă care ne traversează cerul și apoi se duce în Norul lui Oort pentru încă o perioadă lungă de timp în cât stăpânii planetei se vor schimba de câteva ori între ei timp de milioane de ani. După cum spunea și fiica prezentatorului, dacă Dumnezeu ar fi existat, înseamnă că era omul în sacou albastru: nimeni nu știe unde se află, cum îl cheamă, de unde a venit, de ce a venit și încă un milion de întrebări la care nu ne pot răspunde niciodată Biblia și chiar știința actuală.

Aș vrea să mai adaug câteva lucruri care pot ajuta cititorul să înțeleagă mai bine motivațiile mele din spatele acestui act: se întâmplă uneori ca să fii unicul martorul al unei întâmplări extraordinare, oricare ar fi ele, căci viețile noastre sunt pline de lucruri extraordinare, și să încerci să recompui istoria acelei întâmplări, așa m-am simțit eu, un martor al unei întâmplări extraordinare în care au fost implicate toate forțele care ne guvernează existența noastră efemeră pe această planetă, povestea celor trei semințe dăruite de Dumnezeu chiar în aceeași zi în care a dăruit umanității și tăblițele cu cele zece legi după care am început să ne educăm între noi, se întinde pe o lungă perioadă de timp, mii de ani, generații și generații, iar eu sunt fermecat de ideea că fiecare bărbat/femeie din orice generație a iubit, a trădat, a suferit, a mâncat, a făcut dragoste sau război și fiecare din această acțiune din viața lui ne-au adus aici unde suntem, aici unde să putem spune că cei de dinaintea noastră iubeau, mureau, nășteau ca și noi, la același nivel de pasiune, pe această planetă minunată care ne-a primit cu cele mai frumoase daruri. Nu există dovezi istorice sau științifice care să ne spună că pasiunile/obsesiile/sentimentele umane au devenit mai complexe și mai acute de-a lungul istoriei: iubirea dintre iubit și iubită a avut același grad de intensitate, de miracol, de sacrificiu de când am început să vânăm în haite gazelele în savană și până când am plecat spre stele. Practic, suntem aceeași de la început, numai că acum ne-am îmbogățit vocabularul, cunoștiințele, tehnologia, numai că, fără doar și poate, suntem fix aceeași de atunci de când am rostit primul cuvânt pe această planetă.

Amin!

Sunt un autobusist

Chiar aș putea spune feroce, consum cam patru călătorii zilnice cu autobuzul, două dimineața și două seara, iar, dacă nevoile sunt mari, chiar șașe pe zi, deci, aș putea să mă numesc pe merit un atubusist feroce. Însă ce mi s-a întâmplat azi-dmineață îmi excede cu mult puterea mea de înțelegere. Așadar să ne punem pe povestit: dimineață, șase și puțin, autobuzul 384, sosește în stația mea, am stins țigarea cu gândul că voi aprinde alta cât timp voi aștepta legătura care mă va duce la serviciu. Pentru că eu sunt un fel de albinuță care lucrează de luni până vineri pentru prosperitatea personală și nu prea. Mă rog, artificiile vieții, trecem peste. Arunc țigarea pe jumate, suflu fumul într-o parte, în niciun caz în autobuz și urc. Prima surpiză a zilei, absolut nimeni în autubuz, care la ora aceea matinală trebuia să geamă de navetiști, unii cu mască, alții fără mască, depinde de credințe și frici. Nimeni? Nu se poate. M-am dus liniștit spre aparatul de taxat, am validat și m-am îndreptat spre șoferul care rotea foarte calm volanul. Unde sunt călătorii? Ce-i drept, la stația de la care mă urc zilnic, e mereu pustiu, dar autobuzul era mereu și mereu plin de navetiști care caută zi de zi un mijloc de transport în comun din comune care să-i ducă spre capitală. Cum am întâlnit destule suprize pănă la vârsta mea, nu m-am neliniștit foarte tare, dar totuși m-am îndreptat spre fața autobuzului, unde șoferul conducea fără să pară neliniștit de lipsa călătorilor la ora aceea. Pentru că sunt dintr-o zodie de vorbăreți, nu m-am putut abține să nu întreb:-Unde sunt călătorii? La ora asta era plin autobuzul.Șoferul s-a întors spre mine, avea o față de șofer de autobuz, nu știu dacă știți tipologia șoferilor de autobuz, v-o zic eu: sunt mereu cu burtă, mereu puși pe comentat și nu zâmbesc niciodată, de parcă ar juca într-un film trist, așa conduc toată ziua, fără niciun zâmbet pe figură. Evident că nu a răspuns nimic clar, posibil să nu-i fi păsat niciodată dacă ducea la fabrici, birouri sau piețe saci de cartofi sau oameni ca mine și ca tine. Așa că m-am întors spre spatele autobuzul și am zis cu voce tare, pentru că sunt dintr-o zodie care vorbește singură, ”Cred că ne deplasăm spre roșu!”. Mă rog, nu mi-am răspuns, doar am aștepat următoarea stație să văd cum se urcă măcar o băbuță cu o sacoșă goală în mână, gata să coboare la piața cea marea din zona de nord a capitalei noastre. Evident că la stația următoare nu s-a urcat nimeni. Așa că m-am holbat pe geam. Unde sunt oamenii de pe stradă? E miercuri dimineața. Unde naiba se află populația de pe străzi? Căci străzile erau pustii-pustii ca niște canale de irigație părăsite și pline de bălării, nimeni, absolut nimeni nu se afla pe străzi. Am zis să sun un prieten, poate e vreun coșmar din acela atât de real. Numai că nu am prieteni pe care să-i pot suna la 6 și puțin dimineața. Nevastă n-am, iubită n-am, așa că nu am avut cu cine să împărtășesc misterul din autobuzul 384. Am mai așteptat o stație. Nimeni, nimeni pe stradă, nimeni în autobuz, ba chiar m-am așteptat la un moment dat ca șoferul să oprească autobuzul între stații și să coboare fugind pe străzile pustii ale capitalei noastre. Da` nu a sărit din autobuz, ba chiar a accelarat pe străzile pline de mașine, dar lipste de trecători, iar au au fost curios să ma uit atent la mașini, oare le conduce cineva? N-a remercat nimeni lipsa oamenilor de pe străzi? E vreun film de groază? E camera ascunsă? M-am uitat cu atenție la mașina care tocmai depășea autobuzul, era albastră, iar șoferul era gras și avea șapcă, poate că era la rândul lui un șofer de autobuz care se ducea la depou să-și ia în primire autobuzul. Nimic, șoferul părea că ascultă muzică, poate că manele, sau muzică clasică, oricum dădea încet din degetele de pe volan. Mi-am concentrat atenția spre șoferul meu, chiar nu-l interesa nimic, n-a observat străzile goale și autobuzul gol? Se lumina de ziuă, mai aveam două stații până unde urma să cobor și mi-am zis că e posibil ca astăzi să fie ziua în care urma să se sfârșească lumea noastră. Și am început să mă rog cu voce tare, oricum nu era nimeni în autobuz. Și atunci s-a întâmplat minunea: când să se închidă ușile în stație s-a întâmplat, exact atunci am auzit un zgomot de fiare, ceva metalic, fier pe fier. A urcat cu greu, armura, platoșa imensă și sabia de mai bine de un metru jumătate îl stânjeneau. Mamă! Mamă! Era ditamai cavalerul în armură medievală. Charlemagne în persoană, regele francilor, cel care i-a izgonit pe arabi din Europa acum mai bine de o mie și ceva de ani în urmă, înalt ca un baschetbalist din NBA și cu umerii lați cât cele două uși largi deschise ale autobuzului. Să fac atac de cord. Direct AVC. Ca inițialele numelui și prenumelor mele: AVC la prima oră. Șoferul a pus frână când a văzut cine i s-a urcat în autobuz. Eu m-am ridicat instinctual, gata să mă arunc la picioarele regelui: ”Nu mă ucideți, muncesc pe salariul minim și sunt singur și trist, fie-vă milă de un biet truditor care nu vrea altceva decât să vă slujească!”. Tăcere, Charlemagne și-a ridicat viziera căștii argintii și m-a privit, avea ochii albaștrii intens, de rege, și mi-a făcut semn cu degetul să vin spre el. Mi-a căzut telefonul din mână și am avut timp să privesc spre cabina șoferului care deschisese ușa și o luase la fugă pe străzile pustii. Am zis ceva de genul: ”Sunt nevinovat! Jur pe orice mormânt doriți!”, dar regele francilor nu a auzit nimic, probabil că doar mi s-a părut mie că am deschis gura. M-a întrebat într-o corcitură de limbă pe care de abia am înțeles-o:”-Unde merge drăcia asta?”

Am obosit

Am obosit să mă trezesc dimineața la prima oră, să-mi fac cafelele și să aștept ca ziua să-mi dăruiască un moment celebru
Nici nu vreau să mă gândesc cât de obosită este planeta să ne care pe toți în spate cu veșnicele noastre rețete de la farmacie în buzunare, cu stringentele dubii în alegerea culorii fliselor din baie, sau cu salvarea cățelului din colțul străzii care a mușcat doi vecini
Nici nu vreau să mă gândesc câte drame, dramolete, tragedii, dezastre, sinucideri și salarii minime sunt acum la fix. Chiar nu. Am obosit să mi se repete zi de zi câte avioane se prăbușesc, câți copii mor de foame și pensionari se spânzură în baie abandonați. Nu sunt nici Dumnezeu, nici frate cu Iisus din Nazaret. M-a așezat și pe mine destinul aici, mi-a dat ce mi-a dat și a plecat grăbit că avea de soluționat o iubire imposibilă.
Așa că planeta mi-a făcut cu ochiul și mi-a zis: „ține-te bine, dacă o să-ți placă, mai facem o tură viața viitoare, îmi place să plimb oameni și să văd cu imperiile lor cad unele peste altele!”
Atât!
Numai că am obosit. Dar, repet, că eu, tu, sau altcineva, a obosit, nu ne garantează o viață mai bună. Nu, oameni buni, sau răi, călătoria e infinită, mergem direct spre stele și alte pasiuni care urmează să ne obosească și mai tare. Așa că faceți-vă bagajele, luați un pumn mare de vitamine și rugați-vă să prindeți locurile din față, poate data viitoare destinul vă oferă și un șezlong cu un cocktail marți dimineața pe o plajă undeva unde nimănui nu-i pasă de drame, dramolete, sinucideri, foametea din Africa și alte războaie în desfășurare.

Toți împărații chinezi

Aveau anume cunoștințe despre moarte

După final urmau să traverseze

Văi, ravene, ținuturi deșarte

Unde așteaptă tot felul de dușmani costumați în amintiri

Vor să îți ucidă orice speranță

Așa că și-au luat cu ei dincolo mii de soldați de teracotă

Care să le ofere garanția că moartea va avea de înfruntat o armată profesionistă

Așa că mi-am sunat avocatul

Iar aceasta mi-a explicat

Da-da, asta este legea, nimeni, absolut nimic, nu poate eluda

Nu poți să faci recurs în fața morții

Cel mai bine ar fi să procedezi ca

Toți împărații chinezi

Și să te pui să-ți aduni o mulțime de statui de teracotă

Care să meargă cu tine dincolo

Prin văi, ravene și ținuturi deșarte

De ani bun tot adun

Zece, douăzeci, o sută

O mie, mai multe zeci de mii de statui de teracotă

Toate, absolut toate, cu chipul tău, iubito

Aveau anume cunoștințe despre moarte

După final urmau să traverseze

Văi, ravene, ținuturi deșarte

Unde așteaptă tot felul de dușmani costumați în amintiri

Vor să îți ucidă orice speranță

Așa că și-au luat cu ei dincolo mii de soldați de teracotă

Care să le ofere garanția că moartea va avea de înfruntat o armată profesionistă

Așa că mi-am sunat avocatul

Iar aceasta mi-a explicat

Da-da, asta este legea, nimeni, absolut nimic, nu poate eluda

Nu poți să faci recurs în fața morții

Cel mai bine ar fi să procedezi ca

Toți împărații chinezi

Și să te pui să-ți aduni o mulțime de statui de teracotă

Care să meargă cu tine dincolo

Prin văi, ravene și ținuturi deșarte

De ani buni tot adun

Zece, douăzeci, o sută

O mie, mai multe zeci de mii de statui de teracotă

Toate, absolut toate, cu chipul tău, iubito

I-am zis destinului

Frate, dă-te și tu puțin mai la o parte
Să văd și eu ce naiba se întâmplă aici
E crimă, e accident, e botez?
Totuși e viața mea
Și uite, am venit și cu buletinul
Poate mă vei recunoaște
Sunt eu, ăla căruia i-ai zis că va fi astronaut
Am înțeles
Ai greșit calcule
Nu poți, știu că e simplu la tine
Să mă treci pe lista aia cu soare și dimineți profunde?
Hai, te rog, știu că pentru tine e aproape nimic
Dacă mă lași să am și eu o iubită
O pisică și o casă pe plajă
Până la urmă tu m-ai adus aici pe planeta asta
Eu nu am cerut să vin
Pur și simplu m-am trezit singur și trist într-o dimineață
Pocnește și tu din degete
Aranjează cărțile de joc ca sa pot trage și eu situația aia de campion
Măcar viața asta
Data viitoare pot muri și fără cruce, dar măcar acum să închizi și tu ochii
Și să mă lași și pe mine să stau liniștit
Pe o plajă cu un cocktail în față în timp ce alții sunt în ședințe interminabile
Te rog, te implor
La câți inși ai tu în custodie
Că a scăpat unul e ca și când nu s-a întâmplat
Nici o moarte
Nici o înviere

m-am

tot mutat din case în case

și de fiecare dată mi-am dat seama

că printre boarfe și alte lucruri pe care le-am agonisit ca orice om

am dus în fiecare casă nouă și două stafii

îmi era frică de mă scăpam în pantaloni de fiecare dată

când le auzeam vocile pe întuneric, la baie sau în dormitoare

sau când se așezau cu mine la masă și nu mai plecau nici amenințate cu crucea

la penultimul apartament

șoferul de pe dubă, îmi amintesc foarte precis și melodios numele lui

mi-a zis

stafiile astea două sunt foarte de gașcă

nu am vrut să cred

cum? și ceilalți văd toate dramele mele? n-are cum

nu sunt toate sentimentele o televiziune cu circuit închis?

n-are cum.

de unde știi? l-am întrebat, mai mult să-i distrag atenția de la culoarea păcătoasă a cerului

păi, s-au recomandat, pe ambele le chemă ca pe tine

Mort în captivitate

Deși merg în fiecare zi cu metroul, cu autobuzul

Și îmi cumpăr dimineața cafea la pahar de la aparatul din colț

Sunt mort în captivitate

Precum soldații ăia căzuți prizonieri în mâinile inamicului

Lăsați să putrezească fără noimă în murdăria celulelor

În timp ce în țara lor de baștină părinții și uneori chiar și rudele le mai fac pomeni și le duc coliva la biserică

Convinși fiind că este de mult mâncat de viermi sub un lac de maci

De la fereastra balconului

Văd la alte geamuri

Alți morți în captivitate

Fără nicio șansă la evadare

Și chiar și așa

De ne-am întoarce vii, schilozi și cerșetori

Oare ne-ar mai primi cineva înapoi

De vreme ce noi știm sigur că am murit în captivitate?

Unde e tribunalul

Care să ne condamne pe toți la nepăsare

Până și pe poeți, pictori și muzicieni

Să putem merge pe stradă și să ne salutăm neutri

Ca și când e prima zi a umanității

Nimănui să nu-i pese de miracolul primului ”Te iubesc”

Nimeni să nu vrea mai sus, mai repede, mai puternic

Să ne întoarcem de la serviciu blajini

Leopăindu-ne supele reci din farfurii

Fără să ne smiorcăim că factura la curent a crescut luna trecută

Iar rugăciunea care stă la baza societății noastre, ”Tatăl nostru”

Să fie rescrisă până la ultimul os, până la ultima piatră

Pentru a putea fi un etern îndemn la nepăsare

Iar atunci vom fi cu toții fericiți

Pe planeta asta căruia oricum nu-i pasă

Unde ne duce

Deși eu o întreb noapte de noapte

Mă rog, cine sunt eu să-mi permit să-ntreb așa ceva

Dacă aș fi vreun avocat celebru, vreun general care a cucerit vreo trei imperii

Sau vreun inginer de geniu

Dar nu, eu sunt doar un unul care ar vrea și el să știe

Unde naiba ar putea duce planeta asta poporul ăsta de suferinzi de orice

E cineva aici

Competent cu studii profunde

Care știe unde începe și unde se termină

Nefericirea?

Aș vrea să-l iau la mine acasă

Să-i fac o cafea, să-i dau un pahar de vin

Și vreo doi litri de sânge

Poate mă ajută, poate are vreo conexiune directă cu acel cineva

Care m-a lăsat aici în mijlocul acestei plantații

De arbori ai nefericirii

E cineva aici

Mai competent ca mine

Ca să-mi explice

De ce toate ramurile arborilor nefericirii îmi cântă în geam

Fără să mă întrebe dacă este zi, dacă este noapte

Sau sunt, sau dacă nu sunt

În stare să mai ascult melodii triste

E cineva aici

Care știe poteca aceea netrecută pe nicio hartă

Pe unde trec coloane de îndrăgostiți

Spre niciun front, doar trec așa

Precum trece planeta foarte pașnică și inocentă

Uitând în urma siajului ei

Toate războaiele, toate zile cenușii, toate molimele, toți soldații uciși în luptă

(care nu au apucat să-și sărute soțiile/iubitele înainte de a muri)

Toate tristețile orfanilor și toate adevărurile nespuse

Al Capone și ai lui

Mi-au închiriat un camion

Plin cu muncitori în salopete portocalii fosforescente

Dimineața la prima oră când plec spre serviciu

Camionul negru neinscripționat

Îmi deschide calea

Iar muncitorii aruncă cu lopeți în fața mea

În formă de ghirlande ghinioane și blesteme

Mă amuză consecvența lor

Îmi sun singurul prieten

Care de fiecare dată îmi răspunde de pe un pat la terapie intensivă

Mor! Lasă-mă că mor!

Pe la prânz Al Capone și ai lui

Iau masa la restaurante extravagante

Unde numai prețul unei sticle de apă plate ar putea

Salva de la moarte prin înfometare douăzeci de copii săraci din oraș

Iar eu mă uit la ceas

Aștept să-mi trimită cadoul -propiul meu cor

Corul bocitoarele

Vin mereu la oră fixă

Jelind atât de tare împrejurul meu

Încât mă enervez de fiecare dată și încep să înjur

Deși e futil

Bocitoarele mă vor urma până în fața scării, prin metrou și prin magazine

N-am înțeles nicioadată nicio frază de a lor până la capat

Cel puțin una are o năframă pe care o lovește de caldarâm sau de rafturile cu alimente

Și asta în fiecare zi

Fără întrerupere

Devine o rutină aproape inutilă

Ba chiar uneori camionul cu blesteme și ghinioane se oprește

Trebuie să stau să mă opresc și eu, așa e convenția

În timp ce un muncitor cu vesta portocalie

Se coboară și mă apelează

Șefule, dă-mi și mie o țigară

Sunt atât de familiari

Muncitorii, blestemele, ghinioanele, corul bocitoarelor

Încât uneori le deschid fereastra femeilor cu năframă care mă așteaptă

În fața scării

Și le strig

Haideți sus să vă dau ceva cald

Iar ele urcă două câte două

Își dau hainele negre jos și se cuibăresc în patul meu

Fără să spună nimic

Dar nu le gonesc, măcar nu vor mai boci

Iar în tot timpul ăsta

Al Capone și ai lui trec prin fața blocului în limuzinele lor blindate

Claxonând aproape prietenos

De ce nu sunt patriot

unii zic că da, alții zic că nu

există o forță invizibilă care ne aduce oameni în jurul nostru, forțacoincidențelor, destin, uite ce iubită frumoasă ți-am adus, nu-i așa că are ochi minunați, sau, asta e, ăsta e șeful tău de la birou și trebuie să înveți să viețuiești cu el cum poți, nu mă interesează că nu-ți place tonul vocii lui, alteori începe să nu-ți mai placă deloc blocul și vecinii de pe scară, chiar dacă l-ai ales dintr-un catalog de imobiliare, adică practic nu ai ales nimic, ți s-a dat să înghiți pe nemestecate oameni de care ai fugit toată viața, te zbați, te închini pe la icoane, aduci preoți în casă, doar-doar forțacoincidențelor sa va îndura și îți va trimite a doua zi oamenii pe care îi iubești la ușa vieții, în cazul în care nu ești deloc mulțumit cu ce ai primit unii zic că da, alții zic că nu funcționează să te târâi în genunchi în fața forțeicoincidențelor și să exclami, ce ai cu mine, de ce m-ai înconjurat de atâta trădare, ură și suferință, dar, din păcate, nu e ca la tombolă, nu poți cumpăra toate biletele, pentru că viața nu-ți oferă niciun bilet, poți doar să-ți cumperi un scaun din banii tăi pe care vei sta răbdător în timp ce oameni despre care ai citit în cărți îți vor face mâncare, copii, sau probleme, nu se pune problema dacă dorești sau nu, aici pe pământ nu merge cu nu vreau asta, nu vreau ailaltă, pur și simplu oamenii continuă să vină în viața ta din toate direcțiile iar tu nu ai drept de veto, tu ieși afară că ești gras, tu rămâi că ai un zâmbet minunat, exact la fel cum planeta se învârte prin univers fără să te întrebe pe tine dacă viteza e prea mare sau zona e plină de asteroizi periculoși

Mai mult decât epic

Nu mă cunoaște niciun miliardar

Niciun șef de partid nu-mi știe numele

N-am dat niciodată mâna cu vreun general

Nu am stat niciodată la masă cu un director de uzină

Însă dimineața când mă trezesc

Găsesc în buzunare pantalonilor toate pietrele din lume

Iar ca să ies din casă trebuie să dau la o parte

Biblii în toate limbile pământului care-mi blochează ușa de la intrare

Voi muri fără vreo piramidă deasupra mea

Sau cu vreun înger sculptat în loc de cruce

Și totuși pentru mine sunt o legendă

Unica cea mai importantă pe care o cunosc

Aha, deci așa

Planeta colecționarilor

Unii chiar și unele colecționează femei
Sau mașini de lux
Alții palate
Unii dintre noi colecționează timbre
Alții orașe sau armate
Aici se colecționează orice
Boli scaune și iguane
Alții păstrează compulsiv în minte
Drame și frustrări
Unii adună în cazier crime și tâlhării
Se mai păstrează și urne cu cenușa înaintașilor
Cărți păpuși vechi răni furculițe și tancuri
Suntem fără doar și poate o planetă de colecționari
Unde însuși Dumnezeu colecționează oameni

Azi dimineață la metrou

În toată forfota aceea matinală
Un adolescent explica la telefon
Cât de mult îl iubește prietena lui
Aș fi vrut să îi cer să tacă
Grobian și cinic
El continua
Era atât de fericit încât însuși metroul mergea mai repede
Am remarcat nu doar eu forța iubirii
Care face totul mai ușor
Chiar și ceilalți călători se apropiaseră mai mult, mai mult
Adolescentul respira cu greu de atâta mulțime care îl înconjurase
Și tot povestea cât de mult îl iubește
Mă învinețisem la față
Ce norocos?!
Ba chiar un muncitor burtos care bea bere la pet
Mi-a dat o țigară
Calmează-te! Mi-a zis.
Am aprins-o, dar iubirea țâșnea fără stavilă din ochii adolescentului
Ca o sabie romană în pieptul unui barbar
Mi-a pus căștile la urechi cu o piesă tristă maxim
Fără efect
auzeam fiecare sunet, fiecare geamăt
Iar adolescentul avea de gând să meargă până la ultima stație
Efectiv
Toți oamenii coborâseră din tren
Și m-am apropiat încet de el
Aș vrea să mă iubească și pe mine cineva așa
I-am spus
Iar el și-a întins picioarele nepăsător pe toate scaunele goale
Chiar crezi că iubirea se găsește pe toate drumurile?

Cine naiba este bestia asta?

O să încep cu ce a zis acum mai bine de 2000 de un urmă un grec pe nume Socrate: ”Știu că nu știu nimic, și nici măcar asta nu știu.”

Așadar și prin urmare, grecii fac comerț pe mare.

Șefa mea de la birou, n-o să-i dau numele că nu e decent, e mare fan muzică rock, cum s-ar spune este ”rockeriță”, ba mai mult, are un tatuat pe umăr o zână cu o baghetă magică. Când ajunge la birou deschide invariabil un post de radio care transmite multă muzică rock. Dă din cap pe ritm, cântă cu voce tare unele versuri care-i plac, fără doar și poate e acolo printre note și versuri. Având în vedere că nu lucrăm cu publicul și suntem doar noi doi în birou, mi se pare foarte okay să se întâmple așa. Dacă aș avea și eu boxe la calculator, aș dirija și eu o orchestră invizibilă când ar cânta Beethoven. Mă rog, nu asta era ideea, de fiecare care dată când se cântă piesa asta dă mai tare și mormăie în surdină toate versurile. Acum ceva vreme în urmă nu m-am abținut să n-o întreb, pentru că aveam o mare nelămurire, ”cine naiba este dragonul din hotel?!”.

Ea s-a întors spre mine privindu-mă ca pe un copil care nu înțelege că întotdeauna 1+1 fac 2 și mi-a replicat mirată:

-”Cum, nu știi?! Bestia este dependența, drogurile!”

Am zis ”Aha!„ și mi-am dat seama că eu chiar nu știu nimic.

Forța coincidențelor

Într-o zi mohorâtă
Când cuvintele colmatează pe furiș
Poveștile din romanele de dragoste
Pe care le citim în adolescență
Poetul a chemat specialistul în suferința celulelor
Medicul i-a inspectat cu atenție camera motorului
Declarând
E înfundată o țeavă cu tristețe și gânduri negre
Nu am la mine pastilele
Dar îți voi scrie o rețetă
Să mergi dumneata și să negociezi un preț bun
Cu răsăritul, orchestra filarmonică și femeile frumoase din metrou
A ridicat din umeri apoi și a plecat spre casa lui
Iar poetul a ridicat și el pe umeri planeta lui
Plecând deasemenea și el spre casa lui
Unde cuvintele simple și luminoase stau cuminți la ferestre
Așteptând ca el să le dea arme și muniții
Să poată lupta până la epuizare într-o poezie
Dar cum ziua era mohorâtă
Cu alte cuvinte
Forța coincidențelor, numită deseori și forța iubirii,
Era mai slabă ca forța gravitațională
A decretat că
toți zeii pe care îi cunoștea
Pot aștepta o zi frumoasă
Ca să se poate exprima prin el

Res ipsa loquitur

În ultima zi a Apocalipsei
Când îngerii ne vor aduna pe toți
Pe rânduri lungi
Bogați, săraci, ologi, campioni olimpici,
Criminali, virtuoși, grași, slabi, răi și buni
Iar Isus se va plimba îngândurat cu mâinile la spate
Adulmecându-ne gândurile din ultima zi
Ni se va pune o singură întrebare:
Care a fost cea mai puternică armă a voastră?
Unii vor spune: bomba atomică
Alții vor spune că libertatea,
Cineva va arată spre mâini.
Etc-etc
Nu! Nu! Nu!
Cea mai puternică armă a umanității nu este bomba atomică
Nici măcar o legiune de televizoare care manipulează la unison
Cea mai puternică armă a omului a fost întotdeauna
Rugăciunea
Cuvintele acelea care nici nu taie, nici nu lovesc pielea
Dar pe care le aude orice surd din naștere
Și sunt atât de puternice
Încât spuse în mijlocul celei mai puternice explozii nucleare
Produc o lumină mai mare ca a bombei atomice.

Auxiliar

Îngerul consultându-și tableta mi-a spus blând:

Nu ești pe nicio listă la noi

Nici la harnici, nici la buni, nici la drepți.

M-a întrebat fără glas:

Ai încercat la demisol?

De acolo vin, i-am spus.

Acolo m-am dus prima dată

Așadar, nici acolo nu eram pe nicio listă Stai să întreb pe cineva
și mi-a făcut semn să aștept

Deja în spatele meu se formase coadă Unii cu acte în regulă,

alții cumpărau cruciulițe de la comercianții

De pe margine

Unii chiar și miei, cei mai înstăriți

După câteva minute a apărut cu un alt înger mai în vârstă

Acesta și-a consultat de asemenea tableta performantă

Mi-a oferit un pahar cu apă și un fotoliu pe care să mă așez

Ai locuit într-un oraș fără nume

Fără speranță, fără dimineți de vară.

Nu putem face nimic pentru dumneavoastră,

Mi-a zis cu voce tristă

Apoi s-a îndepărtat bătând tare din aripi

Ca un poem pe muzică de Bach

Iar în fața mea s-a așezat o bunică

A fost invitată să intre fără ezitare

Era pe două liste

Am mai stat ceva, mi-am terminat paharul cu apă

L-am refuzat pe al doilea

Și m-am intors în orașul meu fără nume

Cu oameni triști pe străzi

Care nu există decât atunci când sunt vii

Tatăl nostru

A luat de două ori medalia de aur la olimpiadă
Una dintre medalii a dat-o pe stradă unui copil șchiop
Să o topească ca să își cumpere un cărucior

Tatăl nostru a apărut mereu în ziare
Chiar și la Londra
Au scris gazetarii englezi cum a trecut înot
Canalul Mânecii deși avea o mână ruptă

Tatăl nostru este un erou
A luptat la Stalingrad
Un general cu pieptul plin de decorații ne-a adus acasă
O medalie de onoare frumos ornată cu cu două spade

Tatăl nostru a fost întotdeauna cel mai viteaz
Până și Alexandru Macedon l-a chemat la petrecerile lui
Pentru a-l cunoaște mai bine
Și i-a dăruit chiar scutul său pe care încrustat un pui de dragon

Tatăl nostru este atât de celebru
Încât primii oameni care au plecat pe Lună
L-au sunat din naveta lor spațială și au vorbit cu ele câteva ceasuri bune

Tatăl nostru a fost mereu prieten cu toți
Cu Budha, cu Mahomed, cu Iisus și cu Moise, cu Darwin, cu da Vinci
Cu o memorie fenomenală, știa pe de rost Biblia și Coranul
Toate istoriile lui Herodot
Ba chiar ne-a explicat cu lux de amănunte cum au construit
Faraonii piramidele lor

Tatălui nostru nu i-a fost frică niciodată de nimic
Uneori seara la culcare ne spunea
Frica este sora mai mică a morții, copiii mei
Iar dimineața ne dăruia fiecăruia câte un pui de dragon
Mare cât o inimă

Dar într-o zi de vară
Când prin fața casei noastre au trecut zeci de mii de oameni
Îmbrăcați în negru am știut
Tatăl nostru a plecat departe
Iar singura lui moștenire a fost o rugăciune frumoasă
Pe care o rostim cu toții de fiecare dată când avem nevoie de El
Ca pe un scut încrustat cu un dragon

verum esse ipsum factum

jumătate din prietenii mei a murit
cealaltă jumătate este pe front
se luptă să salveze planeta
se bat pentru dreptate, pentru adevăr, pentru copiii săraci, pentru pace
se războiesc cu piepturile goale, zi de zi, fără-ncetare
uneori, la miezul nopții, îmi trimit scrisori de ajutor
prietene, vino cu noi, avem nevoie de tine
dar le arunc toate scrisorile la coșul de gunoi
și îmi pun ceasul să sune la prima oră ca să ajung la timp la serviciu

alteori citesc în ziar despre unul dintre ei cum și-a pierdut viața în luptă
nu pot să fac altceva decât să-i aprind o lumânare
ei știu foarte bine că sunt om bun și pacifist
însă și eu știu foarte că trebuie să mă duc la serviciu
altfel nu mai am cum să plătesc chiria
și nici să cumpăr pisicii mâncare la cutie din supermarket

ieri am primit două scrisori de la ei
erau pline de sânge
semn că dușmanii îi înconjuraseră
nici nu le-am deschis
azi m-am dus la poștă
și l-am rugat pe factorul poștal să le trimită înapoi
cu mențiunea că destinatarul a murit de mult
pe un alt front

mizerabila zi a victoriei finale

am rostit un doamne iartă-mă larg în timp ce soldații care stau la mine în apartament au udat florile din glastre și au citit cu voce tare ultimele știri de pe laptop unii au deschis fereastra și mi-au spus că este mai bine să arunc remușcările de la etaj pentru că vor muri zdrobite de caldarâm m-am întrebat de unde știu toate lucrurile astea despre mine soldații ăștia care au venit fără ordin de la superiori tocmai acum pe timp de pace am vrut să le spun măi băieți eu nu sunt în niciun război cu nimeni dar sigur nu m-ar crede pentru că altfel nu ar sta toată ziua aici pregătiți să se bată cu inamicul am vrut să le mulțumesc că au fost alături de mine în anumite momente ale zilei dar unii dintre ei m-au înjurat când am început fraza de mulțumire și nu am înțeles de ce ar sta cu mine niște soldați (și furioși pe deasupra) dacă nu aș fi totuși o persoană demnă de acest lucru mai ales că au și obiceiul de a goni și porumbeii care se găinățează pe balcon dar nu mai m-am mirat am plecat grăbit spre serviciu și i-am lăsat singuri acasă ca pe niște îngeri prigoniți

Cum funcționează iubirea

El fără să ducă lipsă de cer
Își usucă armele pe balcon la vedere
Fără teamă că ar putea că greși vreodată vreo ecuație
Prieten cu toții apostolii chiar și cu Iuda
De la care se împrumută uneori pentru a juca la ruletă
30 de bani de argint

Ea proprietara unui magazin de zâmbete
Scrie în metrou poezii
Nu crede în apocalipsă
Prietenul ei cel mai bun este un domn cu aripi
Care lucrează noaptea la un roman de dragoste

El și Ea
Pășesc încontinuu unul spre celălalt
Pentru că moartea
Le-a dăruit o busolă
Care le indică mereu prezența ceiluilalt
Chiar și acolo unde luminii îi este frică

prietenul meu

mi-a scris o scrisoare într-un fel eroică
despre orașul lui
nu se vaită nu blesteamă
doar constată
îmi spune că medicii le oferă la metrou
saci de cadavre călătorilor
copiii amanetează urnele funerare ale părinților
pentru o sacoșă de mâncare de la supermarket
iar fiecare trecător e urmat de două umbre
una a lui și una a morții
repet nu e o scrisoare de adio
ar putea fi citită într-o cheie medicală
ca a acelui medic care și-a chemat studenții
lângă patul în care se stingea
pentru ca ei să-și noteze parametri morții
nu plângea nimeni în jurul lui
toți luau notițe
unii chiar se gândeau să-și dea un doctorat despre simptomele asociate ultimelor clipe

prietenul meu nu este medic
nu a salvat vreodată pe nimeni de la înec
însă
a început să scrie pe banii pe care îi are în buzunare
citate despre curaj bărbăție și dragoste
iar pe unele chiar adresa lui exactă
am înțeles de ce ne scrie tuturor acest lucruri
pentru că ultimul rând al scrisorii
a fost
încep să mă simt în acest oraș ca pe o insulă pustie

mi-a zis

dumneata crezi că dacă
am putea să ne listăm dezamăgirile la bursă
n-am fi cu toții foarte bogați
și a continuat
acum vreo câțiva ani
am cunoscut o femeie
înaltă, frumoasă și foarte delicată
care venea seară de seară de la serviciul ei
lucra la o fabrică unde se producea fericire
pe o stradă lungă dintr-un oraș mare
avea și o legitimație lucioasă
dormea cu ea sub pernă

a tăcut cât îi este necesar unei stele să cadă în miezul nopții

mi-a zis
domnule poet
nu exista nici fabrica nici serviciul nici fericirea
era doar o legitimație lucioasă
și atât
spune-le te rog celor care vor să te asculte
că a plecat doar cu o valiză în mână în care păstra aripi
pe care le folosea drept plasturi să-și acopere rănile
căci ea avea multe
despre care îmi povestea noapte de noapte
spera
îmi tot repeta
că administratorul fabricii o va recompensa cu multă generozitate într-o zi
și va reuși să își trateze rănile
pe care și le acoperea cu aripi false

domnule poet domnule poet
spune-le tuturor
că administratorul există
și că se numește Dumnezeu
dar nu acela din Biblie
ci acela care ne poate lista dezamăgirile la bursă
apoi a plecat ușor încovoiat cu o valiză în mâini din care se auzeau fâlfâituri de aripi

Femeia care ne-a ucis pe toți

 

 

Săbiile ni se rup, degetele ni se îmbolnăvesc de tremurat,

Semafoarele sângelui nu mai ne funcționează

Generalii noștri rămân fără harțile lor de război

Țevile tunurilor se înfundă

Și tu pășești cu tălpile goale

Zâmbești prietenos

Iar noi, bărbații, toți bărbații,

Ne strângem ca boabele pe chiorchine

În jurul zâmbetului tău

Femeia care ne-a ucis pe toți

Simțim cum o forță ne ridică pe toți simultan

Zece centimetri în aer

Ne sufocăm

Ne zbatem aproape vicios

În ghearele iubirii

Devine clar, prea clar

Nicio religie nu se mai aplică în preajma ta

Formulele matematice se confundă între ele

În loc de aripi ne cresc cruci

Pe care le mângâiem cu admirație

Și ne șoptim unul altuia

În speranța că ne vei auzi și tu

Da, femeia care ne-a ucis pe toți

Bărbații vor înțelege mai ușor/ Alexander`Speech

                                           Alexander’s Speech.

„The speech which I am about to deliver will not be for the purpose of checking your start homeward, for, so far as I am concerned, you may depart wherever you wish; but because I wish you to know what kind of men you were originally and how you have been transformed since you came into our service. In the first place, as is reasonable, I shall begin my speech from my father Philip. For he found you vagabonds and destitute of means, most of you clad in hides, feeding a few sheep up the mountain sides, for the protection of which you had to fight with small success against Illyrians, Triballians, and the border Thracians.^[1] Instead of the hides he gave you cloaks to wear, and from the mountains he led you down into the plains, and made you capable of fighting the neighbouring barbarians, so that you were no longer compelled to preserve yourselves by trusting rather to the inaccessible strongholds than to your own valour. He made you colonists of cities, which he adorned with useful laws and customs; and from being slaves and subjects, he made you rulers over those very barbarians by whom you yourselves, as well as your property, were previously liable to be plundered and ravaged. He also added the greater part of Thrace to Macedonia, and by seizing the most conveniently situated places on the sea-coast, he spread abundance over the land from commerce, and made the working of the mines a secure employment.^[2] He made you rulers over the Thessalians, of whom you had formerly been in mortal fear^[3]; and by humbling the nation of the Phocians, he rendered the avenue into Greece broad and easy for you, instead of being narrow and difficult.^[4] The Athenians and Thebans, who were always lying in wait to attack Macedonia, he humbled to such a degree,—I also then rendering him my personal aid in the campaign,^[5]—that instead of paying tribute to the former^[6] and being vassals to the latter,^[7] those States in their turn procure security to themselves by our assistance. He penetrated into the Peloponnese, and after regulating its affairs, was publicly declared commander-in-chief of all the rest of Greece in the expedition against the Persian, adding this glory not more to himself than to the commonwealth of the Macedonians. These were the advantages which accrued to you from my father Philip; great indeed if looked at by themselves, but small if compared with those you have obtained from me. For though I inherited from my father only a few gold and silver goblets, and there were not even sixty talents in the treasury, and though I found myself charged with a debt of 5OO talents owing by Philip,^[8] and I was obliged myself to borrow 800 talents in addition to these, I started from the country which could not decently support you, and forthwith laid open to you the passage of the Hellespont, though at that time the Persians held the sovereignty of the sea. Having overpowered the viceroys of Darius with my cavalry, I added to your empire the whole of Ionia,^[9] the whole of Aeolis, both Phrygias^[10] and Lydia, and I took Miletus by siege. All the other places I gained by voluntary surrender, and I granted you the privilege of appropriating the wealth found in them. The riches of Egypt and Cyrene, which I acquired without fighting a battle, have come to you. Coele-Syria, Palestine, and Mesopotamia are your property. Babylon, Bactra, and Susa are yours. The wealth of the Lydians, the treasures of the Persians, and the riches of the Indians are yours; and so is the External Sea. You are viceroys, you are generals, you are captains. What then have I reserved to myself after all these labours, except this purple robe and this diadem?^[11] I have appropriated nothing myself, nor can any one point out my treasures, except these possessions of yours or the things which I am guarding on your behalf.^[12] Individually, however, I have no motive to guard them, since I feed on the same fare as you do, and I take only the same amount of sleep. Nay, I do not think that my fare is as good as that of those among you who live luxuriously; and I know that I often sit up at night to watch for you, that you may be able to sleep.

cel mai merituos dintre netrebnici

aș vrea ca la moartea mea

mama să primească o scrisoare de la Dumnezeu

în care să scrie că nu am suferit deloc

și că am luptat eroic până în ultima clipă

ceva mirobolant, ceva de genul

deși devenisem surd

ascultam zi de zi Beethoven

să nu-i pomenească deloc

că viața mă înghesuise într-un colț

și îmi căra pumni în cap

în timp ce arbitrul privea nepăsător

iar eu ceream îndurare în cel mai rușinos mod cu putință

aș mai dori ca scrisoarea pe care o va primi mama

să aibă un sigiliu de ceară asemenea celor trimise de regi acum o mie de ani

și atunci când o va deschide

un cor din cer să înceapă să cânte subit

un marș de luptă , multe tobe, triumfal

să o facă să creadă că a murit un erou al umanității

vecinii să-i sune la ușă

ca să-i povestească cât de politicos și haios eram

cum m-am luptat cu toți demonii vizibili și invizibili din viața mea

obținând victorie după victorie

 

și toate astea în timp ce trupul meu ciuruit, chircit, poticnit, vlăguit

va fi pluti în derivă prin apele negre din mijlocul ținutului întunecat numit

tristețe

Mireasa adormită din pădurea tribunalului

Eram legat cu mâinile la spate de un scaun de lemn. Foarte incomodă poziție. Era un freamăt general, cu un crescendo destul de iritant. Cineva a venit lângă mine și mi-a șoptit ceva la ureche. Mi-am dat seamă că mă durea foarte tare capul. De parcă mă lovisem de ceva, de parcă ceva mă lovise zdravăn. Unde puteam fi? Ce naiba se întâmplă pe planeta asta? Nu mai știu nimic concret?

-Are cineva o pastilă de cap? M-am trezit întrebând.

Nu mi-a răspuns nimeni. Și atunci am deschis ochii pentru prima oară. Eram în ceea că părea cel mai ușor de dedus într-o sală de tribunal. Scaune de lemn, mese de lemn ca într-o cantină muncitorească. Numai jilțul judecătorului se vede impozant dincolo de masa uriașă aflată pe postamentul din fața mea. Am oroare de sălile de tribunal, judecătorii mi se par superficiali și mereu în lipsă de timp și nu pot fi întrerupți niciodată, chiar dacă cel din fața lor ar fi Iisus din Nazaret. Iar avocații mi se par extrem de rapaci și prea siguri pe ei. Ca și când e foarte normal ca clientul său să fie acuzat de crimă, sau de viol. M-am întors, în spatele meu o mulțime de oameni, mi-a atras atenția o mămică ce tocmai alăpta. Mă rog, suntem 7 miliarde de oameni pe planeta asta, de ce n-ar alăpta cineva tocmai la procesul meu? Am vrut să văd cu ce îmi erau legate mâinile. Nu erau cătușe, mi se par o invenție stupidă, ar trebui interzise, tocmai pentru semnificația lor. Eram legat la spate cu ceea ce părea a fi două batiste de un roșu intens. Cine mai poartă batistă în zilele noastre? Doar lorzii. Era cumva vreun lord în sala asta sordidă? Nu cunoșteam pe absolut nimeni. Nimănui se părea că nu-i pasă de mine. Oare ce-i adunase acolo pe oamenii ăia? Sigur nu eu. M-am concentrat să aud o conversație. Erau un el și o ea, după voce și limbaj, păreau titrați

-I-am spus: ”Ascultă, domnule! Vin la fântâna asta de mai bine de 15 ani și niciodată nu a trebuit să stau atât pentru un bidon de apă. Plecați cumva în Sahara?” Știi ce mi-a răspuns dobitocul? Și a continuat la fel de repede. ”Ascultă, cucoană, ia mai taci matale din gură și vezi-ți de treburile dumitale, asta e fântâna tuturor, nu are apometru, iau cât vreau și cât pot să car!” Eu, o doamnă rasată, cu două diplome de facultate și nu am văzut în viața mea atâta insolență. Și ce crezi că a făcut bădăranul după ce și-a urcat toate bidoanele în mașina de lux cu care venise? A scuipat. Daaaa! Pe bune! A scuipat. Și mi-a spus rânjind în timp ce demara în trombă. ”Ia și bea acum, vrăjitoareo!”

-A scuipat? Chiar așa? Și ai mai luat apă?

-Da, de ce nu? Crezi că el e primul dobitoc care scuipă în fântâna aia?

Despre ce fântână vorbeau oamenii ăia? Unde mă aflam, dacă oamenii coborau din mașini ca să ia apă de la fântână? M-am întors spre ei, să le pot observa mai bine chipurile. Ea era o blondă platinată la vreo 50 de ani, cu un deux-pièces elegant de culoare albă, un colier probabil foarte valoros, un ceas de mână ce părea de aur și o altă brățară de aur. Avea ochii albastru deschis și un ruj roșu foarte evident. El era la fel de elagant ca și ea. Păr grizonat și un costum ireproșabil,  negru. Foarte siguri pe ei. S-au uitat la mine în treacăt. Ea m-a întrebat rapid.

-S-a întâmplat ceva?

Normal că se întâmplase. Totul se năruia în jurul meu, habar nu aveam cine sunt, de ce sunt într-o sală de tribunal legat cu două batiste roșii de scaun. Și ăstia doi păreau mirele și mireasa. Ea în alb, el în negru. Ce-am făcut să merit toate astea?

-Nu, nu s-a întâmplat nimic. Și m-am întors cu fața spre masa judecătorului. Apoi cineva a venit în spatele mele. Era un fel de gardian. Avea un pistol mare. S-a aplecat și mi-a desfăcut mâinile din cele două batiste roșii. Apoi mi le-a întins.

-Poftiți! Sunt ale dvs. Și mi le-a pus încet pe masă. Apoi a plecat spre ieșire foarte încet. Am vrut să strig după el: ”Hei, domnule gardian, nu am avut în viața mea o batistă roșie, nu mai zic două, că deja e foarte mult. Dar ce să fac cu ele?” Dar nu am strigat, le-am luat de pe masă foarte natural și mi le-am îndesat în buzunarele blugilor. Am început să mă gândesc că trebuie să fii făcut ceva grav dacă eram într-o sală de tribunal. Fusesem transportat cu o dubă aici, asta îmi aminteam, apoi, mai înainte, fusesem arestat la depozit pentru că Victor se accidentase suferind o criză de epilepsie. Și inainte de toate astea, adormisem cu capul pe biroul meu de la depozit. Cam atât. Am recapitulat încă o dată. Pe urma mi-am dat seama că a început să-mi placă. Mă intriga în mod plăcut toată situația asta pe care o descopeream puțin câte puțin. Eram inculpat? Dacă fusesem imobilizat, era clar că eram. De ce anume? De moartea lui Victor? Murise Victor? Mi se părea prea simplu. Făcusem ceva negru în viața mea? Nu cred, știam că sunt un om bun. Nu omorâsem pe nimeni, nu furasem, nu violasem. Aveam avocat? Înseamnă că el mă cunoștea, puteam să aflu multe de la el. Așa că m-am întors foarte sigur pe mine și am întrebat cuplu în alb și negru.

-Știți cumva când vine avocatul meu?

Mi-a răspuns ea.

-Tocmai m-a sunat pe mobil și m-a rugat să-ți transmit că e prins în trafic și e foarte probabil să întârzie.

-Aaaa, mulțumesc frumos. Și m-am întors iar cu fața spre masa mare a judecătorului. Deci oamenii se cunosc între ei, clar, înseamnă că îmi cunosc și cazul. Poate că știu și cine sunt. Ar fi aiurea să mă întorc și să-i întreb cine sunt, așa că am preferat să fiu mai subtil. M-am reîntors iar spre ei, de data asta mi-am propus să am un dialog mai lung și mai plin de substanță.

-Nu vă supărați! Aveam o voce destul de umilă.

-Nu ne supăram, a replicat ea. El părea destul de iritat de insistența mea. Probabil discuția era foarte importantă. Spune, ce ai pe suflet? Și a zâmbit malițios.

-Nu vă supărați. Am repetat iar, ca să am timp să-mi pregătesc cu grijă următoarele întrebări. Ce ziceți despre cazul meu? Presupun că aveți o idee despre ce urmează să se întâmple.

Tot mireasa mi-a răspuns, vorbea repede, ca și când avea o reține în ceea ce mă privește, îi provocam un fel de repulsie.

-Cunosc tangențial cazul dumitale. Și ca să fiu onestă cu dumneata, e pe muchie. Dar avocatul dumitale este unul foarte bun, și sunt șanse mari să primești o pedeapsă mai mică. Nu vreau să-ți fac iluzii, dar e un caz extrem de complicat, nu înțeleg cum ai reușit să-l convingi pe George să-ți preia cazul. În general face minuni, să sperăm că și de data asta va reuși să scoată un iepure din joben. Deși, eu personal, nici nu aș fi îndrăznit să-ți fi deschis dosarul știind de ce ești acuzat. Dar, repet, George face minuni. Ești un norocos. Poate fi îngerul tău păzitor. Dacă nu ești deja închis, asta o datorezi sută la sută lui.

Și apoi s-a întors la discuția lor interminabilă despre fântâna în care scuipase individul cu bolid de lux. Ce mai puteam întreba? Pe cine mai puteam întreba? În stânga mea era o masă goală cu două scaune, în dreapta mea era la fel o masă goală cu două scaune. Numai că pe masa din dreapta era un dosar albastru. Iar la prezidiu nu era nimeni. Părea că nimeni nu e interesat de mine, probabil că așteptau alt proces, eu eram doar o tranziție. M-am gândit că mă pot ridica nestingherit și ieși din sala aceea plină de oameni gălăgioși, fără ferestre, cu bănci și scaune ieftine și pot pleca spre casa mea nestigherit. Mă rog, dar unde era casa mea? Așa că m-am întors spre ieșire. Gardianul se evaporase, era multă agitație la ușa culisantă, unii introduceau capul curioși, alții ieșeau, unii intrau, un du-te vino de neînțeles. Toți știau precis ce au de făcut, sau, cel puțin, așa păreau. Am hotărât să mă ridic în picioare, numai ca să testez reacția celor din spatele meu. Și m-am ridicat. Nu i-a păsat nimănui. M-am așezat la loc. Aceeași non reacție. Atunci am hotărât că trebuie să văd ce scrie în dosarul albastru de pe masa din dreapta. M-am ridicat brusc, am făcut doi pași, am pus mâna pe dosar și m-am reîntors pe scaunul meu incomod. Nimeni nu mi-a reproșat nimic. L-am deschis. Primele pagini erau goale, pur și simplu nu scria nimic, apoi brusc, după primele douăzeci de pagini am citit ceva ce păreau să fie niște notițe.

Era un scris foarte îngrijit, aproape gotic. Erau citate din Imanuel Kant, versuri și notițe personale. Unul dintre ele era subliniat: ”Inteligenţa unui individ se măsoară în cantitatea de incertitudini pe care e capabil să le suporte.” M-am oprit. A cui era acel dosar albastru? Unele dintre notițele personale păreau mai degrabă niște proze scurte. N-am avut răbdare să le citesc până la capăt pe niciuna. Am filat tot dosarul. Întâlneam foi numerotate, dar fără să aibă nimic scris pe ele. Era ceva ce mă depășea. Cel care scrisese avea un oarecare talent literar. Dar niciun detaliu personal. Nimic care să mă lumineze despre cel care notase acolo. Erau cam două sute de pagini A4 îndosariate, cam cât o carte.

Probabil că acel cineva avusese timp să le scrie în timp ce era în sala de tribunal, sau poate că nu le scrisese acolo.

Doamna în alb îmi spunea ceva, mi-am dat seama că mi se adresa de ceva vreme.

-Ce spuneți? Îmi cer scuze, nu eram atent.

-Îți spuneam că avocatul dumitale nu se va prezenta astăzi la proces și m-a rugat pe mine să-ți transmit asta. În principiu știi ce ai de făcut, așa mi-a spus el, și că nu va fi nicio problemă.

Eram întors spre ea și încercam să-i descifrez din trăsăturile feței, dacă o încântă ideea asta, sau nu. Dar nu era nimic de descifrat, vocea îi era neutră, ca și tonalitatea, strict profesională. M-am ridicat în picioare. Am întrebat-o privind-o direct în ochi.

-Pot ieși să fumez o țigară? Deși mă pipăisem prin buzunare și nu aveam absolut nimic, doar cele două batiste roșii.

-Nu știu, e prima oară când aud o asemenea întrebare venind de la un inculpat. Legal, încă nu ești condamnat, ești un om liber, poți face orice. S-a întors spre partenerul ei de discuție. Crezi că poate ieși la o țigară?

-Da, cred că poate, de fapt am să ies și eu cu el să fumez una. Mergem, tinere, să fumăm?

-Da, cum să nu?

Și am ieșit amândoi din sala aceea de tribunal, evident nimeni nu a protestat, ba chiar, gardianul acela înarmat de după ușă s-a înclinat cu respect în fața lui. Planul meu de a evada prindea contur. Dar nu știam unde puteam evada. Am traversat un culoar lung și plin de oameni gălăgioși, ba chiar am trecut pe sub o scară pe care stăreau doi muncitori care aveau niște bormașini uriașe și dădeau niște găuri în pereți. Cimentul sfredelit se prelingea ușor din gaurile pe care le executau. Ne-am oprit și i-am admirat. Omul în costum negru mi-a spus.

-Aș avea și eu nevoie de o bormașină, am cumpărat un tablou și vreau să mi-l pun în salon, nu cred că pot bate în peretele ală de beton un cui, și în plus e un tablou greu, e mare, uriaș. Ai auzit de Newton? Isaac Newton? El este pictat în tablou. L-am cumpărat ieri seară, proprietarul avea nevoie de bani și l-a pus pe o pagină de licitații online. Era expus într-un bar destul de chic din centru. Ellada se numește barul. Îl știi, nu?

De ce îmi spunea mie toate astea? Chiar așa, de ce? Normal că știam și barul, știam și tabloul. Știam absolut tot, chiar și culoarea pălăriei lui Newton, foarte roșie, exact ca batistele din buzunarul meu. Și am avut revelația că în viață lucrurile se învârt de foarte multe ori în jurul nostru până începem să le învățăm pe de rost. Și toată revelația mea mi-a fost întreruptă de un individ îmbrăcat în robă care a ieșit val-vârtej din una dintre săli și a strigat furios.

-Mai încet cu bormașina în tribunal, încerc să fac dreptate aici!!!

Cei doi muncitori au încetat instantaneu, au coborât cu bormașinile în mâini, au strâns repede scara de aluminiu, au împins cu bocancii praful căzut pe jos la perete și s-au făcut nevăzuți pe culoarele întortochiate din jurul nostru ca și când fuseseră prinși făcând o treabă extrem de rușinoasă.

Am ieșit pe ușa monumentală a tribunalului. Era mult soare afară și foarte multă liniște. Incredibil de multă liniște.

-Te-am văzut azi noapte la Ellada. Mi-a întins o țigară. Erai cu o domnișoară superbă. Blondă cu ochi albaștri. Mi-a rămas pe retină că te mângâia tandru pe mână. Cea mai frumoasă femeie din tot barul și din toată săptămâna trecută. Cum o cheamă?

Nu știam cum o cheamă. Dar nu m-a preocupat femeia superbă de care îmi vorbea. Am întârziat să răspund. Tribunalul era dispus chiar la intrarea într-un parc uriaș. Putea fi confundat ușor cu o pădure. Nu părea să existe nimic asfaltat. Nu erau mașini parcate.

-Putem să stăm pe o bancă în parc să fumăm?

-Da, cum să nu?!

Și am coborât treptele tribunalului direct în parcul-pădure din fața lui, la nici cinci metri distanță. Cine a avut ideea genială să contruiască tribunalul tocmai în pustietatea asta?

-Domnița blondă e prietena mea. Sau cel puțin, era până azi dimineață. Am tras adânc în piept fumul toxic. Mă simțeam bine.

-Are cumva vreo prietenă care să rivalizeze cu frumusețea ei de zeiță? Măcar pe jumătate? Sunt dispus să plătesc bani frumoși pentru asta. Chiar foarte frumoși, dacă înțelegi ce vreau să spun. Am o pasiune nebună pentru zeițele blonde cu ochii albaștrii. Între noi, ca de la bărbat la bărbat, cum ai reușit să pui mâna pe o asemenea bijuterie de femeie? Ce i-ai dat? Ce i-ai spus că îi vei da? Toate au un preț, toate. Care e prețul ei? Ce i-ai promis?

-Viață veșnică! Ha-ha! Glumesc, nu i-am promis nimic, sau, dacă i-am promis, am uitat ce i-am promis.

-Cum e la pat? Știu că nu se întreabă așa ceva, dar trebuie să îți fac o mărturisire, de când am văzut-o cu dumneata, mă gândesc întruna la ea. M-am și masturbat cu gândul la ea. Am luat-o puțin razna, sper să îmi ierți sinceritatea debordantă. Mă bazez pe maturitatea dumitale și pe discreția de care cred că dai dovadă, dacă ai o asemenea femeie în pat. Aș putea să plătesc oricât. Oricât. Te-aș putea chiar ajuta în procesul acesta dificil în care ești acuzat. De asta am și vrut să ies cu dumneata la țigară. Te pot reprezenta gratis, sunt mai bun decât George. Poți întreba pe oricine. Oricine îți poate confirma că nu sunt un lăudăros de doi bani. O pot face pe gratis, dacă dumneata îmi pui o vorbă bună prietenei tale. O noapte, atât, plus că o voi plăti regește. Și, în cazul dumitale, cred că nu ești în poziția de a negocia, sau a refuza ajutorul meu aproapre gratis. Cât îți ia George să te reprezinte? Enorm, nu? Sper că nu îți vei vinde un rinichi pentru asta. Ha-ha! Sunt cinic, da, adevărat, dar știu ce onorarii astronomice percepe George pentru cele mai minore cazuri. Al dumitale e atât de complicat încât nici nu vreau să-mi imaginez cât ți-a cerut. Apropo, dacă i-ai dat ceva, pentru că e prima înfățișare și nu se va prezenta, îi poți cere toți banii înapoi. Spune-i că te-am sfătuit eu să faci așa, și nu va protesta, te asigur.

 

Am închis ochii. Chiar nu știam ce se întâmplă. Ce voiau toți acești oameni de la mine? Cine sunt eu? Cine era blonda aceea cu ochii albaștrii? E un fel de labirint din care trebuie să ies? Trebuie mereu să condamnăm pe cineva? Avem mereu nevoie de vinovați pentru neputinețele noastre?

 

-Mai îmi dați o țigară? Vă rog.

Dar nu mai era lângă mine. Rămăsesem singur în ceea ce părerea pădurea de lângă tribunal. Aveam de ales să mă afund în pădure, să alerg ca un bezmetic printre copaci spre o eventuală salvare, sau să mă reîntorc în sala aceea sordidă de tribunal în care nu știam de ce sunt acuzat. Parcă citisem cândva o carte despre așa ceva. Aha! Începeam încet-încet să-mi aduc aminte.

Am ales să înaintez. Ce mai mi se putea întâmpla? Să mă lovească un asteriod? Să mă atace un urs brun? Să fiu atacat de trib de canibali? Am mers o vreme. Am băgat mâna în buzunar: batistele roși erau încă la locul lor. M-am așezat pe o buturugă apărută de nicăieri în ceea ce părea cea mai frumoasă poieniță din viața mea. Am luat-o logic de la bun început. Instinctual mi-am băgat mâna în buzunar. Am găsit o brichetă. Mi-am adus aminte de ea, era turcoaz, o mai folosisem. Și atunci am început să mă caut frenetic prin buzunare. Minune! Am găsit un pachet de țigări sigilat. Cine mi-l pusese acolo? Poate avocatul acela. Poate. Cine știe? Am desfăcut febril celofanul și am aprins una. Bun, deci să o luăm de la început: am visat, ok, am visat urât. Bun. N-am fost în niciun bar, n-am fost în niciun loc pustiu, a fost un vis, asta am lămurit-o. Nu e Niciun univers paralel, a fost doar imaginația mea. Dar la depozit? Oamenii aceia de unde au apărut? E posibil și atunci să fi visat? Adică totul e doar un vis? Zhuang Zi. Am repetat cu voce tare: ”Zhuang Zi”. Nu știam de ce am repetat. Am început să vorbesc cu tare, oricum, acum totul părea foarte real, departe de a fi un vis. Cine sunt eu? Cleomens? Zhunag Zi? Nu, asiatic nu sunt, nu mă simt, plus că cei din jurul meu, pe toți pe care îi văzusem, inclusiv părinții mei, erau caucazieni toată ziua. Mi se întâmplă ceva. Am amnezie. Ce mi-a provocat-o? Mai m-am pierdut cumva și înainte? Oare cineva mă caută disperat peste tot acum? Nu, nu cred! Sau poate că sunt singur, am fost abandonat la naștere și nu mă va mai căuta niciodată nimeni pe lumea asta. Abandonat la naștere într-o scară de bloc, sau la ușa unei biserici. Nu! Nu pare un scenariu realist, plus că nu mă simt orfan, am un sentiment că părinții m-au educat corespunzător și destul de etic. Mi s-a întâmplat ceva. Clar. Ceva groaznic.

Am auzit un foșnet, apoi zgomotul s-a intensificat, părea că vine spre mine. Instinctiv m-am aruncat la pământ. Părea că se dă o luptă undeva după tufișurile din fața mea. Cineva pălmuia cu putere pe altcineva. M-am târâit spre tufișul de unde părea că vine zgomotul. Încet, foarte încet.

Era doi: un el și o ea. Făceau sex. Ea stătea în patru labe și gemea încet. El o lovea din când în când cu palma peste fese. Ea țipa de fiecare dată când era plesnită. Apoi o apuca de păr și o îi spune: ”Îți place?! Îți place?!” în timp ce i-o trăgea mai adânc.  M-am amuzat. Eu eram într-o dilemă existențială și ăstora le ardea de futut. Probabil că am râs destul de tare. Cei doi s-au oprit brusc. El a sărit spre locul unde aveau hainele. Și-a luat repede pe el un veston militar și a pus mâna un pistol. Deja era o treabă serioasă. Ea și-a acoperit cu o mână sânii lăsați și cu cealaltă încerca să-și pună chiloții. Militarul s-a ridicat în picioarele. O avea mică, dar pistolul părea serios de mare. S-a apropiat de locul unde chicoteam eu. A dat cu grijă tufișul la o parte.

-Mă predau, am rostit. Deși era hazliu să mă predau în fața unui individ pe jumătate dezbrăcat și cu scula mică.

Ea deja era îmbrăcată. A venit și ea spre locul nostru.

-Îmbracă-te. El s-a conformat. Apoi s-a întors spre mine. Dumneata mergi cu noi înapoi în sala de judecată.

Mai puteam să protestez? Mai ai vreun argument în fața unui pistol îndreptat spre tine? Era pentru prima oară în viața asta când cineva mă amenința cu un pistol. Tot timpul e ceva ce te va impresiona în viață. Moartea unui amic, o eclipsă de soare, un pistol îndreptat spre tine, modul în care iubita își spune ”te iubesc”. Atâtea și atâtea.

Mergeam în fața lor. Ei doi vorbeau încet în spatele meu. În câteva minute am ajuns la tribunal. Am intrat toți trei. El își băgase arma în teacă. Părea foarte relaxat. Și ea la fel. M-au condus exact spre sala mea de judecată.

Am intrat trist. Nu puteam să înțeleg ce naiba caut eu aici? Ce divinitate supărasem? Am trecut printre șirurile lungi de bănci. Nu mă priveam nimeni, nu îmi vorbea nimeni. M-am așezat iar pe scaunul meu docil. Era ceva ce mă depășea. Apoi am început să mă gândesc la toate stelele din galaxia noastră. Știam clar cum se numește galaxia noastră, ”Caleea Lactee”. Mare și frumoasă ca o mireasă virgină.

Ultimele replici ale nopților trecute

Nu ți-am spus niciodată

Dar atunci când te dezbrăcai

Puteam citi pe pielea ta versuri de dragoste

Apărute din senin, mereu altele

Cred că era posibil să fie un volum întreg

Scris cu cerneală simpatică

Pe care îl puteam citi doar eu

Și ceea ce era absolut încântător – versurile rămâneau acolo

Chiar și după ce faceai duș ștergându-te încet cu prosopul pe sânii plin de apă și versuri

Sau noaptea, pur și simplu luminau fosforescent camera

Și tot niciodată nu ți-am spus

Că ochii tăi erau un atlas în care nu se văd munți, fluvii, oceane sau orașe

Ci lucruri care n-au corp propriu

Iubire, durere, pasiune, tristețe, poezie

Un întreg atlas fascinant pe care îl răsfoiam cu încântarea unui copil care descoperă

Cât de mare este lumea

În speță universul meu, care se extinde până aproape de explozie când eram cu tine

Deși asta pare atât de dulceag, iubito

Dar nu, nu cred că iubirea este un lucru de care să ne dezicem ca Petru de trei ori

N-am cum să îți rostesc ”Te iubesc”

Și apoi să zic cu lehamite despre niște doi ”da, mă, se iubeau, mare scofală, parcă ar fi primii”

Pentru că dragostea e mai grea decât orice moleculă din tabelul periodic

De fapt este singura moleculă despre care pot afirma cu certitudine că o pot recunoaște, baby

Pentru că nu sunt în stare să îți spun privind la microscop

care moleculă este de heliu și care este de azot

Dar pot să știu că celulele mele erau îndrăgostite iremediabil și neștiințific de celulele tale

Fără să fie nevoie de vreo formulă chimică sau matematică care să le îndrume să facă asta

Din proprie voință, dintr-o necesitate titanică

S-au legat de cele ale tale fără ca știința și toate poeziile de dragoste să poată pună degetul acolo

Și să zică

”De-asta vedea doar Albert pe corpul iubitei versuri de dragoste scrise cu cerneală simpatică!

Pentru că e iubire”

Nu, nu este nimic din toate astea

Pentru că nu iubirea este un miracol

Miracolul meu erai tu, iubito

Zi de zi!

Scrisoarea

”Draga mea Maria,
Oamenii se omoară între ei cu pumnii, cu picioarele, cu pietrele, cu bâtele, cu pumnalele, cu săbiile, cu gloanțele, cu rachetele, cu gaz sarin, cu portavioane, cu drone, cu absolut tot ce au la îndemână. Chiar și cu religiile, a mea e mai bună decât a ta, mori, ticălosule, ia o bombă peste casa, peste școala ta, peste mama ta, peste tot ce iubești mai mult, ticălosule! Dar tu știi deja toate astea, Maria! Ce bine că nu ești aici să afli ce grozăvii au făcut oamenii în orașul ăsta?! Nu te-ai fi oprit din plâns, draga mea! Acum trei în urmă zile puștiul acela peltic de la etajul doi, da, îl știi, cel blonduț cu pistrui pe față, a ieșit să se joace în fața blocului în părculeț. Mă rog, ce mai rămăsese din el, o băncuță și un leagăn rupt. Ce bine că ai plecat, Maria, ce bine?! O bombă a picat din cer pe nevăzute, nici măcar nu a șuierat cum o făceau celelalte. Părinții l-au adunat într-o sacoșă de plastic: un picioruș, o mânuță, o altă mânuță la cincizeci de metri distanță. Nici Dumnezeu nu a putut privi, așa că a o ceață deasă a acoperit cerul și pământul, dar nu și strigătele mamei, profesoara aceea drăguță de istorie, o știi, vă salutați în fiecare dimineață când plecați amândouă la serviciu. Tătăl a luat o armă și a plecat să ucidă pe cineva, nici nu știa pe cine, dar trebuia să ucidă, moartea seamănă tot moarte. S-a întors după o zi cu hainele pline de sânge și de atunci nu a mai vorbit deloc, nici măcar la înmormântarea copilului nu a venit. Eu m-am dus, Maria, draga mea Maria, coșciugul era cam cât o cutie de carton de aceea în care îți ținei tu cărțile. Nimeni nu plângea, ba chiar cineva mușca dintr-un colț de pâine și părea atât de bucuros că are ce mânca. Dumnezeule, nu avem ce mânca și ne mai și omorâm între noi, Maria. A fost trist la înmormântare, foarte trist, mama s-a aruncat în groapă, da, Maria, s-a aruncat, eu cred că a leșinat de durere și a căzut, patru bărbați zdraveni au sărit să o scoată de acolo, de abia au reușit, cineva a stropit-o cu apă, apă murdară, până și apa e murdară în orașul nostru, Maria, câte s-au schimbat de când ai plecat, iubito; așadar au stropit-o cu apă, s-a ridicat în picioare și a vrut să se arunce iar în groapă după băiat, dar bărbații nu au lăsat-o. A rămas acolo, deși a început o ploaie rece. Am stat cu ea până la lăsarea întunericului, i-am vorbit despre Dumnezeu, despre îngeri, despre toate lucrurile minunate de care eram în stare, dar nu m-a ascultat deloc, știam asta, știam că nu mă ascultă, dar am continuat să vorbesc, din când în când îi dădeam să bea apă. Lua sticla cu ochii pe crucea puștiului și bea înghițituri mici și apoi îmi întindea sticla fără să scape din ochi crucea. Apoi, când bombele au început să cadă iar a sărit peste pământul proaspăt și a luat crucea în brațe. Degeaba, am încercat tot ce era posibil să o fac să-și revină, plângea cu sughițuri cu crucea în brațe. Am început și eu să plâng atât de tare de parcă îmi rupsese cineva mâinile și picioarele. N-am știut ce să mai fac așa că m-am întors acasă, mă gândeam să-l aduc pe soțul ei, poate el avea mai multă putere de convingere, putea să facă o pneumonie groaznică pe ploaia aia, Maria.
Și m-am întors acasă, Maria. Iubita mea, draga mea, cea mai iubită dintre toate, m-am întors acasă. Mai bine nu mă întorceam. Era noapte, ploua, din când în când o lumină venea dinspre oraș, semn că o bombă lovise o clădire și mai omorâse alți oameni care trebuiau să ajungă exact în locul de unde plecasem eu, din cimitir. Și când am intrat în oraș am avut senzația că am intrat într-un alt cimitir, doar că cadavrele nu mai erau în pământ, ci zăceau pe caldarâm. Am mers prin infern până acasă, știi bulevardul acela frumos pe care ne plăcea atât de mult să ne plimbăm de mână, acela cu clădirile acelea albe și copacii înalți crescuți în nenumăratele scuare. Totul era spulberat, copacii zăceau sfâșiați la pământ, florile rupte, pământul răvășit și amestecat cu pietrele cubice din asfalt. Apocalispa venise iar în orașul nostru drag, iubito. De data o rachetă lovise și prămăria. Asasinii atacaseră în mijlocul nopții, fix la ora trei, atunci când se deschid porțile iadului. Nu mai rămăsese piatră pe piatră din clădirea de trei etaje. Am trecut în grabă, vedeam flăcări înalte dinspre cartierul nostru. Cartierul morții cum l-au poreclit unii, aici au fost aruncate cele mai multe obuze, pentru că știi și tu, iubito, sunt cele mai înalte clădiri din oraș. Am început să alerg, peste tot flăcări și oameni morții, femeile strigau în noapte iar bărbații descărcau automatele spre cer spre un inamic omniprezent, era neputința lor în a se apăra în fața unui dușman mișel și fără scrupule. De ce, Maria, permite Dumnezeu atâta moarte, atâția oameni răi. Oamenii aceștia au și eu copii, au și ei soții, mame, surori, frați, prieteni. Oare ce le spun atunci când vorbesc cu ei la telefon? Am mai omorât astăzi cincisprezece copii nevinovați și patruzeci de soldați inamici? Oare cum își pot privi copiii în ochi și să-i care în spate vii, veseli și nevătămați spre locurile de joacă după ce au pus la pământ un oraș întreg și după ce au pus în pământ un oraș întreg? Nu suntem oameni cu toții, Maria, nu avem toți nevoie de speranță, pace și iubire? Nu pentru asta trăim, pentru iubire și pace? De ce atâta moarte? De ce atâta distrugere?
Dar mă opresc aici din scris, iubito? Știu că scrisoarea asta va ajunge cu greu la tine, sper să ajungă înaintea mea. Căci mi-e atât de greu fără tine, e atât de trist zi de zi fără tine și atâta pustiu, și atâta moarte în jur încât mă bucur că ai plecat înainte ca războiul să te ajungă și pe tine.
Te iubesc! Ne vom vdea curând. Sper cât mai curând, draga mea Maria. Al tău soț, Ioan!
PS Cât timp ți-am scris am ascultat Bruckner și am fumat pipă. Bruckner care îți plăcea ție atât de mult!”

Când cei doi soldați în uniforme jerpelite și murdare au intrat în apartamentul bătrânului profesor cu părul alb, acesta fuma pipă și asculta muzică simfonică, în buzunar părea că are un plic de culoare închisă. Impropriu zis au intrat, pur și simplu au împins ușa masivă de lemn care se mai ținea într-o singură balama. Suflul exploziei făcuse ravagii, geamurile erau spulberate, un geam nu mai avea draperii, celalalt doar o jumătate de draperia care fâlfâia în bătăia vântului. Pietrele smulse din zidurile groase era căzute peste tot, pe patul masiv alb, pe jos, pe micul dulap de lângă pat. O masă fără picioare zăcea ca un martor incomod al măcelului sprijinită de patul alb pe care stătea fostul profesor de facultate care asculta absolut absorbit viorile lui Bruckner. Soldații aceia murdari nici nu îndrăznit să salute. Cu un etaj mai jos găsiseră un bărbat cu hainele pline de sânge care se sinucisese împușcându-se în cap. Alături de armă zăcea o mașinuță de copii, cel mai probabil a unui băiețel, probabil fiul lui, au comentat între ei cei doi soldați. Dar nu era nici băiețelul și nici soția, asa că au inspectat apartamentul în căutare de mâncare: au găsit câțiva cartofi și câteva smochine pe care le-au împărțit frățește între ei. Au mulțimit în gura mare Cerului pentru aceste comori și au aruncat mai sus cu un etaj. Îi atrăsese muzica, nu ascultaseră niciodată până atunci o muzică atât de divină. Nu știau, bătrânul profesor însă știa: despre Bruckner se spune că construiește catedrale în Cer. Profesorul s-a întors spre ei și le-a zâmbit. Ei i-au întins o smochină, profesorul a luat-o și a băgat-o în buzunar. ”Pentru Maria”, a zis el.
-Cine e Maria? A întrebat soldatul mai în vârstă și care părea că îi este superior în grad celui mai tânăr. Tot el luase la împărțirea cartofilor din apartamentul de dedesubt cu un cartof mai mult, semn al autorității depline asupra celuilalt.
-Maria? Maria e mult prea iubita mea soție, s-a stins acum un an. Îi plăcea atât de mult Bruckner.
-Și dacă e moartă?… a încercat să întrebe cel mai tânăr. Voia să întrebe dacă e moartă, de ce mai luase smochina uscată? Oamenii morți nu mănâncă smochine uscate.
Dar un ghiont dat de soldatul mai în vârstă l-a oprit din aș duce întrebarea futilă până la capăt.
-Am înțeles, a spus repede soldatul superior. Cu ce vă putem ajuta, domnule profesor?
Citiseră pe ușa de la intrare numele și titulatura proprietarului-locatarului.
Bătrânul s-a gândit o clipă, apoi a dus mâna în buzunarul sacolui, buzunarul din drepata, din care a scos un plic de culoare gri.
-Dacă sunteți amabili, v-aș ruga extrem de îndatorat să faceți ca acest plic să ajungă la Maria, îi scriu în fiecare săptămână, domnilor. Cerul vă va răsplăti pentru fapta dumneavoastră. Aș vrea să vă plătesc, dar pensia mea nu a venit luna aceasta, poștașul a murit iar clădirea poștei a fost bombardată.
-Știm-știm! Au spus cei doi soldați în cor. De acolo venim.
Și bătrânul le-a intins scrisoarea. Soldatul cel tânăr a privit halucinat, dar cel mai în vârstă a întins mâna și a înhățat cu un gest rapid plicul pe care l-a vârât cu dexteritate la piept.
-Cum să nu?! Se poate să nu ne ajutăm între noi, domnule profesor?!
-Cu ce să vă servesc? am doar niște apă, atât, piața a fost distrusă săptămâna trecută, iar țărănul care venea și aproape că dădea pe degeaba oamenilor din cartier cartofi și ceapă nu a mai venit de atunci, probabil că l-a luat Moartea și pe el.
-Aveți apă, domnule profesor? A întrebat soldatul mai tânăr. Instantaneu soldatul mai în vârstă l-a privit nemilos. Așa că și-a retras întrebarea. Adică aveți destulă? Vreți să vă lăsam un bidonaș?
Apa în orașul devastat era un lux, bătrânul s-a gândit o clipă, acești tineri luptau, aveau nevoie de toate resursele necesare pentru a fi apți pentru un efort fizic prelungit. Avea nevoie de apă, dar s-a gândit că soldații aceia aveau mai multă trebuință decât el de apă, plus că îi vor da plicul Marie. A înghițit în sec când a refuzat. Soldații nu au ratat gestul însă așa că la plecare au lăsat lângă pat un bidonaș cu un litru de apă fără știrea profesorului.
Au mai stat puțin de vorbă, bătrânul le-a povestit despre cele întâmplate la cimitir, soldații nu i-au spus că tatăl se sinucisese, se simțeau atât de bine în camera aceea devastată de război, muzica aceea, pipa profesorului, cuvintele despre Maria și despre ce frumos va fi când totul se va termina și pacea va domni iar, totul îi ademenea să rămână.
Așa că s-au așezat pe pat lângă bătrân și au ascultat în tăcere încă o dată muzica aceea ce părea darului lui Dumnezeu.
La lăsarea întunericului și-au luat armele de pe jos, s-au strâns în brațe cu profesorul, ca niște oameni ce se revăzuseră după lungi absențe și au plecat să ucidă alți oameni.
Bătrânul a continuat să învârtă de manivelă, să asculte muzică, să fumeze și să vorbească cu Maria cu voce tare.
În oraș războiul continua nepăsător, cei doi soldați aveau să moară după câteva ore într-o ambuscadă. Plicul ajunsese la Maria mai repede decât sperase bătrânul

Povestea preotului

Dumnezeu a hotârât într-o zi să vină în piața publică din fiecare oraș la ora prânzului ca să-i asculte pe toți cei care au ceva să-i spună, sau să-i ceară, să-l vadă, să-i vorbească. De ce a hotărât asta? De ce în piața publică și nu în una dintre multele Lui case răspândite pe tot Pământul? Nu știu de ce, dar așa s-a întâmplat: în fiecare zi, în fiecare piața mare a fiecărui oraș de pe Pâmânt, la ora prânzului era acolo. Chipul Lui strălucea și oamenii făceau cozi imense ca să-i vorbească. Unii cărau cu ei copii bolnavi în cărucioare, alții parcaseră mașinile scumpe, sau mai puțin scumpe pe aleiile din împrejurimi din care scoteau ologi, surzi, posedați și se alipeau la coada aceea care părea că nu se mai termină niciodată. Coada umanității, căci nu era om care nu avea să-i spună, să-i ceară ceva. Unii veniseră cu dosarele proceselor în care erau incriminați, dosare care vorbeau de dispute între frați, de divorțuri nedrepte, de acuze neimaginabile, alții veneau cu tot felul de obiecte ciudate pe care i le arătau și îi cereau să le binecuvânteze: o suviță de păr a unei iubite grav bolnave, un pix al unui adolescent ce urma să susțină examenul de bacalaureat, un scriitor adusese un manuscris terminat pe jumătate aflat în pană de inspirație, un hoț adusese un șperaclu pe care voia să-l facă să deschidă orice seif, un politician venise cu un buletin de vot. Era de neimaginat cum toți oamenii aceia veniseră acolo să ceară ceva. Dumnezeu îi privea fără grabă și îi asculta în tăcere. O bătrână dintr-un sat aflat pe malul unui râu ce îi inunda an de gospodăria i-a povestit câteva ore bune grozăvia de anul trecut când își urcase în podul casei de una singură porcul, gâștele, găinile și o capră. Apoi, într-o piață dintr-o capitală suprapopulată un avocat a stat până la apusul soarelui să-i povestească cum a reușit să convingă pe un judecător printr-un viciu de procedură să achite un pedofil malefic. Deși le știa poveștile dinainte să le asculte, și deși cei care i se perindau prin față aveau impresia că au stat cu Dumnezeu ore întregi, sau zeci de minute, cei din spate vedeau doar atât: cum cel din fața lui se apropie de Dumnezeu, stă o clipă sau două în fața lui și apoi se depărtează senin când Dumnezeu îi spune doar atât: ”Ai dreptate!” Și apoi îi venea rândul lui, cel din spatele celui care a plecat după o secundă cu Dumnezeu. Iar el stătea ore, îi povestea cum a devenit orfan, cum a fost bătut de ceilalți orfani când supraveghetorii nu erau atenți, cum a învățat că oamenii sunt răi, cum și-a cunoscut soția și a trecut de partea binelui, cum muncește strungar la o fabrică de la periferie și îl roagă să fie bun și milos și să-l ajute și pe el să își cumpere o mașină nouă, căci el crede că e un om bun, nu un sfânt, dar merită să fie ajutat de însuși Dumnezeu să își ia o mașină nouă să nu mai meargă atât cu autobuzul până la serviciu. Dumnezeu, după ce a stat cu strungarul doar o secundă a zis doar atât: ”Ai dreptate!„ Strungarul a plecat fericit, iar cea din spatele lui, după doar o secundă de așteptare, atât cât a durat de fapt povestea strungarului sărac, i-a căzut în genunchi și a început să plângă. Comisese adulter, soțul ei plecase în delegație o săptămână și un vecin s-a oferit să îi repare țeava de la baie, țeava de apă caldă. Nu a refuzat deloc, pentru că instalatorul care făcea mentenanța în cartierul lor era în concediu. Reparația a durat trei zile. În prima zi vecinul i-a cerut o cafea, în a doua i-a cerut o sticlă de vin roșu, iar în a treia i-a băgat mâna sub fustă. Nu a zis nimic, nu mai făcuse amor cu soțul ei de luni de zile, plus că vecinul instalator era cu mult mai tânăr și îi plăceau mușchii lui care se încordau pe sub tricou când strângea cu cheia franceză șuruburile. A rămas gravidă. Dar nu știe sigur, dacă cu soțul, sau cu vecinul. Că avusese inspirație să se culce și cu soțul ei, exact în ziua în care acesta s-a întors din delegație, la două zile după ce îi cedase vecinului fără nicio explicație. Nici în ziua de astăzi nu știa de ce a făcut-o. Oare era vreo păcătoasă? Poate copilul nu era al soțului ei, poate că da. S-a gândit să-l păstreze și să ducă cu ea în mormânt secretul. După ce femeia adulteră s-a ridicat din genunchi, după câteva clipe pentru cel din spatele ei, Dumnezeu a zis doar atât: ”Ai dreptate!” Și ea a plecat fericită. Și oamenii se perindau doar câteva clipe prin fața lui Dumnezeu, doar câteva, pentru ei erau ore, sau zile, dar de fapt, erau secunde. Și toți primeau același răspuns: ”Ai dreptate!„

Preotul rănit s-a oprit din povestit.

Acum și cu traducere

 

Pe câmpurile Flandrei

 

Vara, în Flandra, maci roşii precum focul

Printre mii de cruci obrazul îşi întorcu-l,

Veghindu-ne somnul greu, de plumb, sub glie;

Deşi pe cer vesel cântă-o ciocârlie,

Sub bombe n-o auzim, n-avem norocul.

 

Suntem cei Morţi. Mai ieri, nu sosise-încă sorocul.

Vedeam soarele-n zori, înflorind ca siminocul;

Iubeam, eram iubiţi – azi în lut ne-am găsit locul

Pe câmpurile Flandrei.

 

Preia tu lupta noastră, dar nu şi nenorocul:

Căzând, spre tine noi aruncăm zălogul

Luminii, torţa-i la tine-acum, păstrează-o vie.

Rămâi sub jurământ cu noi, altfel în vecie

Nu vom avea somn – cât maci ne-or scrie epilogul

Pe câmpurile Flandrei.

 

Traducere de Petru Dimofte

Ministerul durerii

Când ți-am zis că dacă mi se taie capul

Picioarele, mâinile, degetele

Celule rămase te vor recunoaște oricum

Ai spus: „Prostii, Albert, prostii!”

Când ți-am spus că inimile noastre

Suferă de aceeași disfuncție mecanică

Ce se numește iubire

Ai zâmbit condescendent

„Dulcegării, Albert, dulcegării!”

Când ți-am prescris o cură cu poezii scrise de mine

Ai murmurat amuzată

„Ești beat, Albert, băut!’

Când am spus că planeta asta pentru mine are un singur locuitor

Doar tu

Ai râs cu putere

Și nu e loc, nu e piatră, nu e biserică, nu e parc

Care să nu-mi pară trist atunci când nu sunt cu tine

Poate nu e vreo boală care să îmi macereze încet inima

Și toate organele interne noapte de noapte

Poate nu e nimic grav

Poate că iubirea e doar un fleac

Un fel biserică din care s-au furat

Toate icoanele și toți îngerii

Un fel de instituție a durerii

Fără niciun angajat

Și ai zâmbit și de data asta

La toate propozițiile mele

Hai, Albert, tu crezi că se mai moare din iubire în ziua de astăzi?

N-am zis nimic căci simțeam cum mor puțin câte puțin

Privindu-te în ochi.

Celebru blestem caucazian

Prima dată am crezut că e de vină țara

Nu mai cresc de mult flori pe morminte aici

Iar la radio se anunță noapte de noapte

O perperpetuuă eclipsă de lună

În fiecare an apar noi manuale de istorie

În care voievozii mor înainte de termen

Sau revoluții dispar din pagini ca și când istoria

E un șirag de perle pe care

Îl atârni la gâtul unei amante nebune de gelozie

În fiecare noapte îl rupe ca să-l refacă a doua zi

Iar perlele sunt mereu la altă poziție

Mi-am dat seama că e un blestem când un vameș

Care îmi cerceta pașaportul mi-a zis franc

”Coae, n-am mai văzut niciodată o asemenea stemă

Dar te las să treci, vorbim aceeași limbă, plus că te-am văzut la televizor”

Deși nu am apărut niciodată la nicio emisiune televizată

Așa că m-am dus la doctor

Acesta mi-a făcut toate analizele și mi-a spus stupefiat

”Coae, avem o problemă: sângele tău are o culoare care nu apare în niciun tratat de medicină!”

Așă că m-am dus la o vrăjitoare

Una pe care mi-a recomandat-o doctorul

Foarte frumoasă, cu ochii albaștri

Nici n-am intrat bine și mi-a spus

Că am cunoscut o femeie cu ochii albaștri

Și că e celebru blestem caucazian

Degeaba am tot negat

Cerul se făceam tot mai negru

Iar sângele meu uitase subit ”Tatăl nostru”

Toate foile albe

Dezvoltă subit în preajma mea un  nou tip de cancer

Oricâte pahare de vin roșu aș turna în ajutorul lor

Nu se vindecă

Cu orice parfum de femeie le-aș stropi

Oricât le-aș mângâia cu pene de aripi de înger

Rămân la fel de bolnave

 

Ca și când eu aș fi un fel pion pe tabla de șah

În preajma căruia toate piesele se îmbolnăvesc de o soartă netrebnică

Fără preaviz

Care a fost primul cuvânt?

Când ne-am trezit noi pentru prima și prima dată pe planeta asta, noi ca specie, carevasăzică, eram în fundul gol, scuzați franchețea, nu știam să vorbim între noi și nu inventaserăm nimic, nici măcar apa caldă. Nu existau pudibonzi, politicieni, muzicieni, războinici, curve, hoți, pești, moraliști, beți/bețive, alfabet, cuvinte, expresii, arme, clădiri, nimic-nimic. Eram un fel de maimuțe păroase care coborâserăm din copaci și ne adunaserăm grămadă, pentru că instinctul gregar e unul dintre cele mai puternice instincte care ne-a guvernat vreodată. Nu înțelegeam nimic, nu ștaim cine e cel din fața noastră, cea din spatele nostru și nici nu făcuserăm încă prima generație de copii. Un leu ne-a făcut să alergăm fuga-fuguța în primul copac. Nu știam de ce alergăm ca niște apucați când a apărut pisica aia cu coamă. Am înțeles peste mii de ani că am fugit datorită instinctului de supraviețuire, de fapt ni s-a făcut frică inexplicabil de răgătele animalului și creierul nostru a transmis picioarelor să o ia la goană orbește, oriunde, numai să scape de colții înspăimântătorii ai animalului sălbatic. Așa au fost primele 10 minute ale omenirii: fugind prin copaci de animalele din jur. După ce s-a lăsat noaptea și leu a plecat de sub copaci ne-am dat seama că ni s-a făcut foame. Cum ne-am dat seama? Foamea încă nu se inventase, nu? Cine ne-a spus că trebuie să mâncăm? Eeee, aici e aici. Și cum de am întins mâna după mărul acru ce se afla în fața noastră pe creangă și l-am dus la gură mușcând cu poftă din el? Era noapte, era frig și noi eram mai goi ca niciodată, fricoși și la mila animalelor sălbatice. Dar încă nu vorbeam între noi, nu că am fi fost supărați între noi, dar pur și simplu nu știam să articulăm cuvintele. Unul dintre bărbații care a coborât din copaci s-a scărpinat la testicule și a privit pofticios la sânii femeii din fața lui. Nu știa de ce penisul îi intrase în erecție, oricum, creierul lucrează fără să ne spună și nouă ce are de gând, e organul cel mai independent dintre toate pe care le avem la purtător.  Să ne înțelegem, n-a fost nimeni acolo să ne spună exact ce și cum, dar ne putem imagina cum bărbatul s-a retras undeva mai departe cu femeia, care simțise ceva pe dinăuntru și dânsa, așa cum spun moldovenii, și s-au împreunat pentru prima dată în istoria umanității, fără și știe de ce și mai ales de ce tocmai atunci în prima zi. Nu și-au vorbit, pentru că nu știau a vorbi așa cum comunicăm noi astăzi prin cuvinte, și ni se pare atât de ușor să ne îndoim într-un fel limba și să expulzăm sunete articulate cu ajutorul corzilor vocale din gât. Mă rog, detalii tehnice, nu are rost să explicăm mecanismul vorbirii, pur și simplu mergem cu imaginația mai departe lăsându-i pe cei doi să conceapă primul copil al umanității și trecem la a doua zi în care turma de oameni a înțeles că dacă se ruep o creangă mare dint-un copac se poat face o bâtă apărându-se de animalele sălbatice. În prima săptămână a apariției omului pe Pământ nu s-a întâmplat nimic deosebit. Dumnezeu, Allah, Budha et comp încă nu se coborâseră din Ceruri așa că oamenii hălăduiau singuri, fără scop și fără Dumnezeu în fundul gol prin păduri și pe câmpii. Și se plimbau și se minunau de cât de frumos e cerul și pământul, unii mușcau din tot felul de fructe din copacii, alții încercau ciuperci și alte ierburi, dar nimeni nu pusese încă la proțap o halcă de cărprioară pentru că încă nu inventaseră focul. Au prins un iepure pe care l-au mâncat crud și apoi unul dintre ei a fost mușcat mortal de o viperă cu corn pe care au tăbărât toți cu bâtele și au făcut-o ferfeniță. Dar și-au coordonat atacul prin semne. Prima omul care a plâns vreodată a fost femeia aceea care s-a împreunat în prima cu bărbatul acela care intrase în erecție și nu știa de ce. Cum a plâns și de ce? Simplu, primul bărabat din viața ei a fost mușcat mortal de un leu de picior și a stat cu el până i s-a scurs tot sângele din corp. Câteva ore a plâns încontinuu. Nu l-au îngropat, nici nu l-au incinerat, pur și simplu l-au acoperit cu niște crengi pentru că era noapte și trebuiau să fugă la prima peșteră pe care o descoperiseră mai la vale. Acel mușcat a fost devorat seara de o ceată de hiene, iar când s-au întors a doua zi au găsit la locul crimei, doar o bucată de mandibulă pe care se băteau doi vulturi necrofagi.

Mă rog, scurtăm povestirea, dăm pe repede-înainte, și ajungem la primul cuvânt rostit cu intenție. Cum și unde mergem în istoria primilor oameni? Vă mai aduceți aminte de primul cuplu? De el mușcat de leu și apoi devorat de hiene? Ea fiind însărcinată, prima femeie gravidă a umanității, a născut la nouă luni, regulamentar. Au ajutat-o celelalte femei din turma de oameni. Puștiul, căci a fost un puști, n-avea nume și a început să zbiere când a ieșit din burtă. După ce i-au tăiat placenta, de fapt i-au rupt-o cu dinții, femeile i-au dat pruncul în brațe, acesta plângea și primul lucru care l-a făcut, foarte straniu pentru femei, a fost să se înfigă cu gurița în mamelonii mamei. Apoi a continuat să plângă. Femeia era obosită și nemâncată după travaliul nașterii dar era foarte nedumerită cum de apăruse creatura asta simpatică și mâncăcioasă din burta ei. Și bărbații se adunaseră mirați și curioși și se uitau cu mult respect la femeia aceea întinsă pe crenguțe și iarbă moale care ținea în brațe un omuleț plângăcios. Atunci din mulțime s-a auzit prima dată un cuvânt, nu știm exact cine l-a rostit, poate că a fost chiar femeia cu puștiul în brațe, dar e foarte cert că acel cuvânt a fost ”mama”, nu în limba română, nu săriți iar cu teoria că România e cumva leagănul umanității, ci pur și simplu primul cuvânt rostit vreodată a fost înțeles de toți și însemna ”mama„ adică persoana care dă naștere unei alte ființe.

 

Lev Leașin (apără poarta cenaclului de iubire)

din ce în ce mai des

oamenilor li se predă că

dragostea (sau iubirea)

a fost confiscată de o mână de artiști

poeți, scriitori, dramaturgi

numai Eminescu știa s-o iubească pe Veronica

numai și numai poeții pot trece pe lângă niște plopi

care se vor reîncarna mai târziu în versuri de iubire (sau dragoste)

ceva de genul unor jedi care numai cu simpla lor prezență

fac ca partea femeiască să leașine pe scaunele din tramvaiul 10

doar Sheakespeare are dreptul de a prezenta cum iubirea (sau dragostea) se otrăvește cu otravă

de parcă până acum nicio coafează, niciun strungar, niciun polițist

nu s-a sinucis pentru necazuri în cuplu

sau cel mai frumos este cum se premiază, cum se aplaudă

volumele care narează despre iubire (sau dragoste)

de parcă autorii lor ar avea secretul în buzunar

și-l scoate așa din când în când în public la plimbare

vedeți, asta e dragoastea, nu atingeți, nu e pentru voi

stați cuminți dincolo de gard și aplaudați

cum vă prezint insectarul meu în care mi-am îmboldit iubirile pe veci

și exemplele continuă

de parcă numai în filme, numai la teatru, numai în poezie

se moare din dragoste

de parcă numai scriitori se îmbată din cauza ei

iar pe o scală de la unu la zece

cel care s-a sinucis din dragoste

dar n-a scris în viața lui un rând de iubire

are valoarea unu

iar cel care a fost premiat cu Nobel pentru un roman de dragoste are valoarea zece

și trăiește bine merci într-o casă cu majordom și toate cele

o mână de oameni au confiscat ceva ce nu se poate confisca

nu poți să stai la intrare în stația de metrou

și să le povestești oamenilor cât de mult te doare de când te-a părăsit dragostea (sau iubirea)

dar e foarte aplaudabil dacă scrii o carte în care spui oamenilor ce mult ai suferit când

te-a părăsit dragostea (sau iubirea)

poezia nu moare și nici nu se predă

mi s-a spus că s-a spus tot

că toate poveștile de dragoste au fost de mult timp confiscate

de romane, filme sau piese de teatru

că cele mai frumoase poezii au fost scrise deja

că himalaya a devenit un fel de redută părăsită de dragonii care o apărau

în care toți oamenii cu bani pot bea o sticlă scumpă de vin într-un  weekend de-al lor mai liber

că poeții de astăzi sunt doar niște unii care umblă cu versurile lor sub braț

pe toate site-urile de socializare

iar, dacă s-ar stinge lumina, am trăi bine-merci și fără ei

căci îi avem pe adevărații poeții a căror chip e pe bancnote și pe statui prin comune fără nume

dar, totuși eu mă încăpâțânez să îți spun

ești cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o vreodată

și să îmi spui de fiecare dată

ehh, dragul meu, prostii

deși poate că toate poveștile de dragoste au fost scrise și rescrise

în atâtea și atâtea poezii, romane, filme

și în ce naiba au mai scris oamenii până acum despre iubire

tot mă încăpățânez să-ți spun

ești cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată

și mare păcat că anticii nu te-au cunoscut,

statuilor lor ar fi fost clar mai frumoase

sau dramaturgul acela englez

care scria atât de minunat despre patimile iubirii

ar fi avut un alt model și altul ar fi fost cursul omenirii

zic, doar zic

poate sunt prostii

dar sunt prostii în care cred

precum versetele alea ale Bibliei care te fac plin de speranță chiar și după mii de ani

 

Ce sunt politicienii și ce este politica (pe scurt, că ne plictisește subiectul)

Încă din timpuri imemoriale omenirea a avut nevoie de conducători. De ce? Pentru că ființele umane sunt ființe gregare care au nevoie de organizare pentru a supraviețui. Și când vorbim de organizare, vorbim de un set de reguli și de disciplină. Iar când vorbim de reguli și disciplină avem nevoie de cineva care să scrie regulile și cineva care să vegheze la respectarea lor. La început conducătorii erau cei care conduceau vânătoarea pentru că nu existau nici state și nici granițe. Toți oamenii se grupau în mici grupuri care se ocupau cu vânătoarea și culesul ocazional de fructe din arealul în care habitau. Nu exista nicio regulă scrisă și nici conducători ad litteram. Cei care erau mai pricepuți în a vâna animalele sălbatice, conducătorii vânătorii erau cei care hotărau, mai mult sau mai puțin, viața grupului de oameni. Putem presupune că acești conducători erau și tot cei care hotărau cine și când merge la ocupațiunea principală de furnizare a hranei. Mai târziu tot ei, cei mai pricepuți, și-au transmis cunoștințele celor din jurul lor. Mergând pe firul istoriei vom vedea că primii regi ai umanității erau niște războinici desăvârșiți. Adică, evident, cel care e cel mai priceput în arta războiului, implicit a vânătorii, este și liderul din arealul respectiv. Și totuși, cum și unde au apărut primii politicieni? După ce oamenirea a descoperit agricultura și s-a mutat la oraș au ajuns la concluzia că vânătorii nu mai sunt atât de importanți în luarea hotărârilor decisive pentru comunitate. În continuare regele era cel care dispunea cu puteri dictatoriale de soarta supușilor, politicienii încă nu se născuseră. Dar ei au eclozat în Grecia antică. Aici, unde aveau și bogății și armate și teritorii noi de explorat și cucerit au pus bazele statului așa cum îl știm noi astăzi. Și au împărțit idealist societatea în trei mari categorii: poporul, cel care îl apără, armata și cea din urmă categorie, deloc peiorativ, filosofii, cei care gândesc pentru ceilalți. Filosofii, gânditorii, scriau reguli pentru bunăstarea tuturor. Și uite așa au apărut semințele pentru politică și politicienii. După căderea Greciei, idea de democrației a fost aruncată vreo două mii de ani în bezna istoriei.

După două mii și mai bine de ani au apărut curentele politice:

1. Liberalismul, care, mai mult sau mai puțin, pune accent pe o dezvoltare a societații prin mijloace economice și cu ajutorul celor cu bani, ceea ce este un lucru minunat în principiu, de unde a derivat și capitalismul. Ei stau la dreapta politicii, la drepta Tatălui, dacă pot spune așa.
2. Socialismul, care are drept scop primordial grijă catre popor în general și toate teoriile pe care le promovează vizează mai mult o existență plăcută și plină de beneficii pentru omul de rând. De aici a derivat comunismul și stă la stânga Tatălui.

Deci, două mari curente, una promovează dezvoltarea societății și cealaltă promovează grija către cetățean. Restul care se află între ele, sau extremiștii sunt derivate din aceste două mari categorii care sunt de fapt perspectivele fundamentale ale omenirii: ne dezvoltăm, sau avem grijă unii de alții? Aceasta-i întrebarea.

Ce sunt în fapt politicienii? Sunt niște indivizii care aderă la una dintre aceste doctrine și o implementează în viața de zi cu zi. Că sunt aleși, că există un exercițiu democratic al votului prin care poporului îi alege, asta e cu totul a altă discuție.

Ideal politicienii sunt aici în slujba unui interes general pe care trebuie să-l pună în practică. Dar, în ultimii 200 de ani am înțeles cu toții că politica înseamnă bani, și anume gestionarea banilor strânși prin taxe, impozite și biruri. Că îi îndreaptă spre dezoltarea societății (fabrici, uzine, autostrăzi, cercetare etc-etc), sau populație (pensii mai mari, salarii mai mari, spitale, școli) sau spre propriile buzunare e adevăratul scop al politicii. Ce facem cu banii strânși? Practic legile statului ne constrâng ca lunar să îi plătim niște bani, pe care el, statul, îi cheltuie în interesul nostru, sau nu, cu ajutorul unor oameni care se numesc generic politicieni. Cu asta se ocupă în mare parte politicienii: ce fac cu banii noștri. Și pentru asta scriu legi și adoptă legi prin care ne spun că e mai bine așa, decât altfel. Strânsa legătură dintre bani și politicieni poate fi văzută în orice țară de pe planetă. Nicărieri politicienii nu sunt dezinteresați de banii colectați de la toți ceilalți. Toate libertățile și drepturile care rezultă din legile pe care le-au scris sunt în strânsă concordanță cu banii. Mai mult sau mai puțin politicienii sunt un fel de contabili care scriu legi, legi de toate formele și pentru toate sferele de activitate ale societații. Așa că mi se pare interesant de menționat că cei care ne conduc nu mai sunt de mult niște vânători perfecți, ci doar niște bieți (ne)fericiți care au de a face cu imense cantități de bani pe care i-au luat fără drept de apel de la populație și ar trebui să le cheltuie într-o armonie perfectă. Ceea ce este iluzoriu și hilar. Evident că niciodată nu vor fi toți mulțumiți. Și așa au apărut în istorie comunismul  și fascismul, formele extreme de guvernare a societății.

Revenind punctual asupra stării de facto din prezent: politicienii nu mai sunt de mult înregimentați în a respecta doctrina sub care activează, toată lumea vrea să mulțumească pe toată lumea, socialiștii țin și cu bogații și viceversa, liberalii țin și cu săracii. Cum ar veni, nu mai e nici stânga, nici dreapta, e doar un centru, nici prea-prea, nici foarte-foarte.

Există iubire? Află de ce

Trei femei mă așteaptă acasă de fiecare dată când vin seara târziu
Una dintre ele e cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o vreodată
Una are un tatuaj în dreptul inimii
O inimă și primul lucru pe care îl face când deschid ușa e să își dea jos sutienul
Și să-mi arate cele două inimi
Ultima dintre ele vine cu niște caiete pline de un scris caligrafic
Mult prea caligrafic
Din care îmi dictează versuri
Scrie!
Iar eu sunt leneș
Atât de leneș încât cele trei femei se adună pe balcon
Și fumează nervoase
Toată noaptea
În timp ce eu mă culc singur
Ele tot vociferează despre iubire și despre cum se face
Dimineața nu mai găsesc niciuna pe balcon
Doar scrumiera plină de mucuri rujate
Și plec gânditor la birou
Oare mă vor aștepta iar?

s-a furat o iubită

așa s-a anunțat la radio

la o oră târzie din noapte

la ora aceea la care și greierii dormeau

n-a mai apucat să mai facă nimănui cu mâna

așa spunea crainica cu o voce suavă

de parcă iubitele se lasă furate ca niște valize în gară

nu, ele se luptă, se răsluptă chiar și cu morțile deghizate în mori de vânt

primul meu impuls a fost să sar din pat

și să mă duc să caut aceea iubită

că așa e cavalerește

să cauți iubirea

să te bați pentru ea

să-ți rupi mâinile și picioarele

inima și toate organele vitale

așa cum am fost învățați în toate poeziile și romanele scrise

de unii grași și mirosind a transpirație

dar m-a apucat o profunzime epică

și am închis radioul plictisit

iubitele nu se lasă furate,

cel puțin cele pe care le-am cunoscut eu

și apoi, iubirea nu e așa un fel de broșă pe care o porți de sărbători
e un artefact
un fel de ac pe care ți-l înfige Dumnezeu în inimă
într-o ședință voodoo

17 ani

Câteva cuvinte: pianistul și autorul compozițiilor are doar 17 ani, ceea ce îmi aduce aminte de declarația lui Sergiu Celibidache și anume că în lunga lui carieră de profesorat nu a întâlnit niciun elev care să-l înflăcăreze. Nu am reprodus citatul original, ideea e că tinerii din ziua de astăzi… Mă rog, nu încep cu o teorie a superficialității și a ignoranție la care am ajuns în ultimul secol, îmi pun mari speranțe în acești câțiva, puțini, care fac mai mult decât cei mulți și degeaba.

Nicio femeie nu a mai murit

În Kuala Lumpur de 200 de ani

Acest lucru îl cunosc de la un prieten bun

Care primește zi de zi scrisori de dragoste de la femeile din Kuala Lumpur

Cimitirile au fost interzise

Iar bărbații se duc să moară în alte țări

Toate sunt atât de frumoase, atât de erotice

Încât îngerii vin noapte de noapte să doarmă în Kuala Lumpur

Pentru că acolo în fiecare pat există o femeie frumoasă care te ține în brațe

Chiar dacă ești însurat, sau ai făcut doar o escală cu avionul

Partidele politce au voie să existe numai vara

Doctrinele lor sunt în versuri cu rimă

Pe străzi din difuzoare se aude doar Wagner

Iar femeile frumoase te invită de la ferestre în budoarele lor

Fără să le pese că ești bogat sau sărac

Ignorat, superficial sau pur și simplu tâmpit

Așa citesc în fiecare din scrisorile pe care le primește amicul meu

Mi le aduce dimineața la cafea și îmi spune

Uite ce am mai primit azi-noapte de la iubitele mele din Kuala Lumpur

Privesc cu atenție ștampila poștei din Kuala Lumpur

Apoi fotografiile tuturor acelor femei minunate care îi scriu

Și devin un pic gelos

Pentru că mie nu-mi scrie nicio femeie, nu-mi scrie nimeni

Și mă gândesc ce norocos trebuie să fie amicul meu

Că primește atâta iubire în plicurile acelea parfumate

Pe care le arată colegilor de birou, chiar și vecinilor de scaun din metrou

Și mă întreb ce forță mai puternică decât forța de gravitație

Le face pe acele minunate femei din Kuala Lumpur să se simtă atrase de acest

Amic

Care nu are niciun dar special din naștere

Pur și simplu nu face altceva decât să completeze niște hârtii la birou

Și să răspundă la numele de Albert

Spovedanii din doi în doi

Vara fusese înjunghiată de o trecătoare cu ochii albaștri

Ahh, vara aceea un vagon de tren în care călătorise fără bilet

Dispăruse după un copac, cred că era un nuc tânăr,

Ce crescuse fără ajutorul nimănui, ca un orfan, în fața blocului

 

Toamna se adăpostise în bucătăria lui

Fără să îi ceară voie

Picior peste picior

Avea o față ciudată

Nici nu plângea, nici nu glumea, nici nu murea

Câteva țigări, o ceașcă de cafea

Stătea și vorbea fără să fie întrebată de tot felul de cruci

Sau de

Culori pe care nu le văzuse niciodată

Și despre niște greci, cel puțin așa înțelesese el că erau născuți în Grecia

Care nu știu de ce ținea morțiș să îi spună că erau homosexuali

De parcă istoria umanității se blocase acum 2000 de ani

Apoi tot se uita pe geam

Ce putea să aștepte el?

Chiar așa, ce putea aștepta?

Ea îl iscodea în permanență și îi trecea mâna prin păr

Vezi? Îi spunea

Ți-am zis eu, crucile sunt de mai multe feluri

Unele sunt atât de mari că te poți cățăra până la Cer

Și tot voia să fie mistică

Și tot îi trece mâna prin păr

Ahhh! Dacă nu aveai 40 de ani, te luam cu mine

Să îți arăt unde se nasc crucile

Dar acum ești bătrân, nu mai poți merge atât de departe

Spunea ea, picior peste picior

Țuguindu-și buzele când trăgea din țigare

Și nu se dădea dusă

Deși el îi spunea trist

Pleacă! Pleacă! Nu te-am chemat aici!

De la minutul șapte se dă mâna cu Dumnezeu

Eseu despre femei – II

Și cabinetul a devenit foarte pustiu. Medicul cu părul sur s-a simțit dintr-o dată foarte singur, deși pe holuri se auzeau glasuri de bărbați. S-a ridicat și-a scos halatul, l-a atârnat pe cuierul de pe ușă, s-a uitat la ceas și a ieșit în grabă. Era aproape miezul zilei, nu îi era foame, nu îi era sete. Nu mai fumase de ani de zile, dar acum simțea nevoia să își aprindă o țigară. Pe holuri pacienții se mișcau brownian dintr-un salon în altul, de la un televizor la altul, de la un cabinet la altul. Toți își verificau telefoanele sau sunau. Prindea frânturi de conversație: ”tot nu răspunde”, ”de ce tocmai acum”, ”mama mă-sii de femeie”, dar nu le băga în seamă. A ieșit pe poarta spitalului. Paznicul nu mai era, probabil că plecase să își caute soția. Pe strada largă și pline de magazine era mult soare. La câteva sute de metri era un supermarket. Dar nu cumpăra de acolo niciodată, chiar lângă el, sfidând orice lege a concurenței era un magazin de cartier care era mai tot timpul plin. Oamenii locului preferau să-și facă micile cumpărături de acolo, ca și o parte dintre bolnavi și din personalul spitalului. Proprietară era o doamnă văduvă de mulți ani care era acolo de dimineață până seara, zi de zi, de parcă era parte integrantă din magazin. Mereu veselă și destul de citită, era o încântare să cumperi o sticluță de apă plată sau o ciocolată. Părea că se bucură la fiecare client de parcă era ultimul om pe care îl mai putea vedea vreodată. Adesea se oprea câteva minute să discute cu ea, pretextând cumpărarea unor nimicuri de care și el și doamna veselă știau că nu are nevoie. Dar era foarte recofortantă prezența ei. Brunetă, cu ochii căprui, înaltă, privire senină și cu o voce de radio, foarte clară, era deliciul clienților care veneau de la străzi distanță să cumpere un amărât de baton de ciocolată sau o sticlă cu apă de care nu aveau nici cea mai mică nevoie. A trecut hotărât pe lângă supermarket țintind cu privirea mica reclama a magazinului de cartier. Fugitiv a privit prin ușile largi de sticlă ale acestuia. Doi bărbați care păreau că nu se mișcă. Dar nu s-a concentrat asupra lor. A deschis ușa magazinului de cartier, ”La Traviata”. ”Ce nume frumos?!” s-a gândit. Nu știa de ce sperase că va avea parte de o minune. Nu dorea să dispară și bijuteria aceea umană. O știa prea bine, aflase de mult că locuiește în blocul de vis-a-vis și rămăsese văduvă de mai bine de 15 de ani, și nu avea mai mult de 40. Poate 40 și puțin, femeile tind mereu să își ascundă din cochetărie vârsta. ”Tindeau”, s-a autocorectat. Ușa era închisă. A apăsat încet pe clanța de plastic solid, a închis ochii, și-a dorit foarte mult ca să-i iasă în cale văduva veselă.

Dar nu s-a întâmplat asta. Locul părea pustiu, deșert. A dat să se întoarcă spre stradă, era trist, îl năpădise iar tristețea aceea pe care i-o înmânase preotul din biserica spitalului. O va purta cu el toată viața. Zi și noapte. Apoi a auzit o voce. O voce de copil: ”Domnule! Domnule!”. S-a întors spre locul de unde venea vocea. Un puști cu o șapcă hazlie și o ciocolată în mână îl privea intens. Nu-l observase deloc. Dar puștiul, da. Îl văzuse când a intrat în magazin și a zâmbit pentru el.

-Ce e cu tine aici? A întrebat medicul cu părul sur și s-a aplecat la nivelul lui.

Puștiul a întins ciocolata spre el.

-Vreți? Mi-a dat-o o doamnă frumoasă.

Nu știa ce să creadă. Universul acesta în care au existat cu toții până dimineața avea reguli stricte. Stricte și frumoase. Apoi lucrurile au luat-o razna. Planeta bărbaților și femeilor avea un traseu necunoscut prin Univers. Nimeni nu știu unde merge Planeta, de ce merge tocmai acolo? Era ceva ce oamenii de știință se chinuiau să răspundă până în dimineața aceasta.

-Ce doamnă? Ce cauți aici?

Puștiul era foarte calm, nu părea deloc speriat. Apoi a început să turuie.

-Am venit cu mama să cumpărăm chipsuri și țigări pentru unchiul meu. Unchiul, fratele mai mare al mamei lucrează la metrou, e mecanic de locomotivă, conduce metrouri, stă în locomotiva din față și e mereu atent la uși. Nu poate să mă ia și pe mine în cabină, pentru că nu-l lasă șeful lui. Eu și mama venim în fiecare dimineață în chioșcul acesta ca să-i cumpărăm țigări unchiului. Unchiul stă cu noi de când tata nu mai e cu noi, s-a mutat în altă țară, peste un ocean, e pompier, salvează oamenii din casele în flăcări. Mi-a arătat mama poze cu el în costum de pompier, avea o mască pe față, doar ce stinsese un foc la o casă. E un erou, tatăl meu. Eu cu mama și cu unchiul stăm în blocul din față, îl vedeți? Și i-a indicat blocul din față, cel în care locuia și văduva veselă. Mama vorbea cu doamna și s-a auzit un zgomot puternic în spate, și iar a indicat înspre o ușă din spate, probabil că acolo era un fel de depozit mic unde ținea văduva veselă marfa. Și au plecat amândouă să vadă ce se s-a auzit. Mie mi-au zis să stau cuminte că vin imediat. Am stat cuminte. Și apoi din spate a ieșit o doamnă foarte frumoasă, toată îmbrăcată în alb, foarte frumoasă. Era înaltă. A venit spre mine și mi-a dat șapca asta și ciocolata și mi-a spus să stau cuminte că mama și cu doamna au puțină treabă. Am stat aici cuminte, nici ciocolata nu am deschis-o. Am fost foarte cuminte, domnule!

-Unde e doamna aceea frumoasă?

-A stat puțin cu mine, mi-a spus o poveste despre un copil ce s-a rătăcit în pădure și l-au salvat niște păsărele care i-au ciripit unde e casa lui și apoi a plecat pe ușa din față. Și apoi ați intrat dvs. Chiar după ce a plecat doamna aceea frumoasă în alb.

I s-a părut imposibil, nu se întâlnise cu nicio femeie frumoasă pe stradă, puștiul putea să fi suferit vreo traumă în urma dispariției bruște a mamei și a văduvei vesele. Poate că își imaginase tot. Dar, dacă nu, înseamnă că văzuse o femeie în ultimele cinci minute, ceea ce era imposibil, de mai bine de trei ore nu mai exista nicio femeie pe planeta asta, cel puțin el nu mai văzuse una. Dar nu l-a mai chestionat pe puștiul cu șapcă hazlie. S-a uitat la micul baton de ciocolată pe care acesta îl ținea în mână. Nu mai văzuse niciodată marca aceea. Apoi s-a concentrat asupra scrisului. Nu cunoștea limba, părea că era din export. S-a uitat mai atent, nici de data asta nu și-a dat seama în ce limbă este scris. Apoi s-a uitat la șapcă: avea un mic desen cu o pisică și un șoarece ce se țineau de mână pe un fond albastru deschis. Veseli amândoi. Dar ciocolata era suspectă. Dar a tăcut. Poate că doamna aceea frumoasă în alb chiar a ieșit pe ușă. Poate. L-a luat pe puști de mână și au ieșit pe stradă. Puștiul i-a strâns mâna puternic și l-a întrebat. Mergem la muncă la unchiul?

-Da, mergem la metrou.

Au ieșit împreună. Doctorul cu părul sur tot nu avea țigări. Au mers o vreme împreună tăcuți. Străzile erau pustii. Rar câte o mașină trecea pe bulevardul larg plin de copaci înalți și foarte verzi. Deodată în fața lor a apărut un domn înalt și slab care fuma. Cei trei s-au oprit. Domnul înalt și slab avea o cămașă rozalie și niște blugi strâmți, albaștrii. Doctorul a vorbit primul.

-Bună ziua! Vă rog, aveți cumva o țigară în plus?

-Bună ziua, da, cum să nu?! Și i-a întins pachetul.

-Mulțumesc frumos! A replicat doctorul cu părul sur. Unde mergeți?

-Nu știu. Doar mergeam. Dvs?

-Noi spre prima stație de metrou, nu-i așa? A întrebat privind spre puștiul cu șapcă.

-Da, spre metrou mergem, a confirmat puștiul. Ați văzut cumva o doamnă în alb foarte frumoasă? Ea știe unde este mama mea. Și doamna de la magazin. Mergem la unchiul meu la metrou. Vreți ciocolată?

Domnul cu cămașă rozalie a dat din cap că nu.

În următoarea clipă au auzit un strigăt. Nu l-au descifrat foarte bine, dar au văzut cum dintr-o stradelă laterală a țâșnit un individ în sacou albastru care alerga bezmetic și striga: ”Stai! Stai!”. S-a oprit lângă cei trei și le-a strigat furios: ”De ce nu ați oprit-o? De ce?”. N-au avut timp să răspundă. Bărbatul cu sacou albastru a început să strige.

-Maria! Stai, iubito! Apoi s-a repezit spre doctorul cu părul sur și l-a apucat compulsiv de haine! De ce nu ați oprit-o pe soția mea? A trecut chiar pe lângă dvs!

Puștiul a vrut să intervină și să spună cu nu a trecut nimeni pe lângă ei, dar în secunda următoare domnul slab cu cămașă rozalie a spus calm.

-A luat-o în direcția aceea! Și i-a indicat vag undeva după doi copaci ce păreau gemeni aflați la vreo 30 de metri distanță spre stângă. Aveți o soție foarte frumoasă, domnule!

-Ați văzut-o și dumneavoastră, nu? Puștiul s-a uitat aiurit la domnul slab cu cămașă rozalie, nu trecuse pe lângă ei nicio femeie în ultimele 5 minute, n-a înțeles în primă instanță de ce domnul acela a mințit atât de seris. Domnul cu sacou albastru a început să alerge spre cei doi copaci gemeni indicați. N-a mers prea mult pe bulevardul larg, din neant o mașină gri care ieșise Dumnezeu știe din ce aleea laterală l-a acroșat și l-a trântit groaznic pe asfalt sub privirile consternate ale celor trei. Doctorul cu părul sur s-a dezmeticit primul și a alergat spre accidentat. Șoferul a ieșit și și-a pus mâinile în cap.

-Nu l-am văzut! Jur pe Dumnezeu! Nu l-am văzut. Mi-a apărut în mijlocul drumul, nici măcar nu am avut timp să pun frână. Doctorul s-a aplecat deasupra celui rănit. Acesta bolborosea încă numele soției, apoi a dat de câteva ori din picioare și a murit. Doctorul s-a ridicat și l-a privit trist pe șofer!

-Traumatism cranian sever și fractură de peroneu. Nici Dumnezeu dacă ar coborî acum din Cer, nu ar mai avea ce să-i facă. Șoferul nu l-a auzit, privirea pierdut la sângele care se scurgea din craniul celui care alerga după soție. Se formase o pată mare sub craniul acestuia care continua să se extindă. În câteva minute de nicăieri au apărut o mulțime de bărbați. Unul dintre ei cunoștea victima. A explicat celorlalți că este un vecin de a lui care era broker financiar la o mare firmă din oraș și avea, sau ”poate încă mai are”, o soție extraordinar de frumoasă. Era înnebunit după ea, îi satisfăcea toate capriciile, avea și de unde, a continuat să povestească cel care îl cunoștea pe mortul care pătase asfaltul cu sânge. Câțiva au adus o pătură cu care l-au mutat pe trotuar. Apăruseră o ambulanță și o mașină de poliție. Doctorul cu părul sur îl cunoștea pe asistentul de pe salvare. Amândoi au stat puțin de vorbă și cu cei doi polițiști care începuseră să-l interogheze pe șofer. Apoi cei de pe ambulanță au ridicat cadavrul de pe trotuar și au pornit spre spital să-l depună la morgă. Polițiștii nici nu s-au mai obosit să interogheze eventualii martori și au demarat în trombă spre o destinație necunoscută. Bărbații continuau să vorbească despre victimă, pentru un moment moartea era mai importantă decât dispariția femeilor. Doctorul cu părul sur a cerut un foc domnului în cămașă rozalie. Aceasta i-a întins o brichetă albastră. După primul fum doctorul a tușit puternic.

-N-ați mai fumat de mult, nu-i așa?

-De ani de zile, a răspuns doctorul și apoi a început să tușească și mai tare.

-Cine e puștiul? A continuat să fie curios domnul în cămașă rozalie.

Doctorul a tras tare din țigară și a privit spre puști care rămăsese pe pe marginea trotuarului și privea pata de sânge pe care treceau acum mașinile. Orașul continuă să existe și fără femei, s-a gândit doctorul cu părul sur. Dar cât timp, oare?

-L-am găsit singur în magazinul de lângă spitalul la care lucrez. O are doar pe mama lui și un unchi care e lucrează la metrou. Din câte îmi dau seama, cred că e orfan de tată.

-Acum în plus toți am rămas orfani  și de mamă în dimineața asta, domnul doctor. O planetă plină de orfani. Și a zâmbit straniu. Părea că nu-i pasă de nimic. De ce mergeați spre metrou? N-a apucat să afle răspunsul căci puștiul cu șapcă s-a îndreptat spre ei. Aflase de la ceilalți bărbați despre disparițiile misterioase. Era trecut de miezul zilei, soarele ardea puternic. I-a întrebat pe cei doi.

-Putem pleca acum la unchiul? Poate știe unchiul unde este mama, unchiul știe atât de multe despre tot.

Doctorul a încuviințat zâmbitor. Domnul în cămașă rozalie i-a privit vesel și a rostit o replică celebră.

-”Cred că ăsta e începutul unei frumoase prietenii!”

 

 

 

 

Prima noapte

 

         Pe străzi erau tot felul de mașini oprite alandala. Unele foarte scumpe, altele foarte ieftine. Polițiștii erau peste tot, dar nu amendau, nimeni nu părea să mai acorde atât de multă importanță unei parcări ilegale, alte erau problemele umanitații în acel moment, și se părea că toți erau conectați la acele probleme. Toate magazinele erau deschise, deși se părea că nimeni nu mai cumpără nimic. Parcă erau într-un film mut, alb-negru, fără nicio speranță. În barul acela decorat în stil medieval de pe bulevardul larg câțiva bărbați se prefăceau că urmăresc un meci de fotbal în care chiar și jucătorii se prefăceau că joacă. Cameramanii nu reușeau să pretindă că totul e în regulă, uneori uitau camera focusată într-un colț al terenului unde nu se întâmpla absolut nimic. Dar nimeni nu dădea doi bani pe asta. Un bărbat înalt își adusese cu el în cărucior un bebeluș de câteva luni care plângea groaznic de tare. Dar nimeni nu părea atent la plânsetele bebelușului în afară de părinte care repeta fără vlagă: ”Taci cu tata! Taci cu tata!”. Toți păreau că sunt preocupați de orice altceva, chiar și berea se răcea în pahare. Nimeni nu vobea cu nimeni, părea un fel de priveghi într-un bar unde cu o zi în urmă nu te puteai înțelege cu vecinul de masă, dacă nu strigai ca un fan într-o tribună aglomerată în mijlocul unei finale de campionat mondial! Apoi meciul a fost întrerupt fără preaviz. Pe ecranul lat a apărut un text care spunea că urmează un ”comunicat extraordinar al guvernului”. Din senin și fără să anunțe pe nimeni, barmanul a scos de sub tejghea o Biblie, a dat la o parte paharele și sticlele goale și a pus-o pe bar. Instinctiv toți bărbații s-au uitat sprea ea. Brusc un cineva a băgat capul pe ușă și a strigat puternic.

-A văzut cineva o femeie cu o fetiță în brațe! Veniți repede!

Dar nimeni nu a părut extaziat, era fix al șaselea bărbat diferit în ultimele două ore care le strigase aceeași poveste cu femeia care ținea o fetiță în brațe și dispărea după colțul blocului. După ce bărbatul care strigase a dispărut la fel de brusc cum a apărut, bărbații s-au concentrat spre ecranul televizorului cu ecran mare. Din când în când priveau spre Biblia de pe tejghea. Telefoanele inteligente de pe mese zăceau părăsite, unele rămăseseră fără baterie. Dacă cu o zi înainte erau consultate din două în două minute, chiar dacă nu sunau, acum niciun bărbat nu mai părea preocupat de ceea ce se putea întâmpla on-line!

Apoi banda aceea lată care anunța comunicatul extraordinar al guvernului a dispărut, iar în locul ei a apărut biroul Primului Ministru iar pe scaunul masiv de pielea silueta masivă a acestuia. Era un om inteligent, ajunsese acolo datorită faptului că știuse să profite de luptele intestinale din partidul care avea majoritate în coaliția de la putere. Avea două fetițe și o nevastă medic, toate dispărute de la prima oră. Se citea pe chipul lui tristețea. Ținea mâna pe o carte neagră și nimeni nu s-a mirat când s-a observat că aceea carte era Biblia. Ministrul masiv a tușit de câteva ori în preambului discursului și a luat din stânga sa o tabletă de ultimă generație de pe care a început să citească. Mai mult ca sigur că discursul fusese recenzat de către consilierii lui și transmis pe tabletă. Până și bebelușul din cărucior a tăcut când ministrul a început să vorbească.

-Bună seară! Înainte de orice, vreau să declar în numele Guvernului că nimic nu ne va opri să menținem ordinea și un climat de siguranță pentru cetățenii noștri. Suntem într-un moment esențial al istoriei, mult mai important decât prima aselenizare! Avem informații certe care confirmă toate disparițiile misterioase și inexplicabile ale tuturor reprezentantelor sexului feminin din această țară și de pe această planetă! Nimeni și nimic nu a putut anticipa, sau a avut vreo dovadă clară, că acest fenomen inexplicabil se va produce. Toate comisiile, toate instituțiile statului, toate resursele noastre sunt canalizate sută la sută în acest moment pentru a rezolva într-un mod pozitiv această criză umanitară! Totodată, pe această cale, fac un apel la toți cetățenii care au o explicație, o motivație, irefutabilă, de orice natură ar fi ea, să se prezinte la cea mai apropiată secție de poliție și să o comunice! Repet, vom lua în considerație orice explicație, sau motivație, care poate fi explicată și demonstrată, luăm în calcul toate variantele, absolut toate. Guvernul se delimitează strict de orice implicare în aceste dispariții, așa cum s-a insinuat în mediul on-line că ar fi o conspirație orchestrată și condusă diabolic de anumiți reprezentați ai statului. Nu există niciun interes de orice natură ar fi el, ca acest guvern să planifice și să execute acest plan. Ca orice cetățean de rând, fiecare membru al guvernului, absolut fiecare, a suferit în această dimineață o pierdere importantă. Dar asta nu ne va opri pe noi, guvernul, să ne ducem la capăt atribuțiile cu care am fost investiți prin vot democratic. Guvernul își dorește cât mai curând rezolvarea acestei crize cât mai repede cu putință și garantează că va investi absolut tot ce este necesar pentru a trece cu bine prin această grea încercare la care este supus. Am dispus în numele guvernului formarea unei echipe mixte de experți care va analiza și va lua toate măsurile necesare pentru a readuce situația la normal. Din această echipă fac parte militari, astronomi, medici și savanți din fizica cuantică, ingineri, preoți, dar și filosofi și alte categorii profesionale care pot oferi un răspuns sau o rezolvare. Au început de câteva ore să lucreze pentru binele general al societății! Doresc să avertizez încă o dată pe cei care se vor deda la manifestări antisociale că vor fi asupra pedepsiți. Poliția are ordine clare în această privință. Vom fi nemiloși cu cei care vor încerca vreo clipă să saboteze ordinea! Vă doresc în numele guvernului și al meu personal să aveți puterea necesară pentru a trece peste această grea încercare la care suntem supuși cu toții. Trebuie să ne menținem calmul și să căutăm o ieșire din această situație tragică. Am fost informat pe diferite căi că există posibilitatea ca acest fenomen atât de dureros să fie doar unul temporar. În numele Guvernului vă doresc o seară liniștită și să luați deciziile cele mai înțelepte pentru aceste clipe atât de nemiloase pentru toți.

Transmisia s-a încheiat la fel de brusc cum a și fost anunțată. Câțiva bărbați au luat telefoanele de pe masă și au început a suna. Probabil că-și sunau frații, verii, amicii. Alții au ieșit afară să fumeze. Meciul de la televizor a fost întrerupt. Oricum toți specatatorii împreună cu jucătorii și arbitrii se opriseră pentru a privi discursul ministrului.

Unul dintre bărbații care ieșiseră să fumeze vorbea la telefon. Avea o voce guturală.

-Nu înțeleg cum de mi s-a putut întâmpla una ca asta?! Ni se aprobase un credit pentru o casă în cartierul acela frumoș de lângă oraș, îți trimisesem poze pe internet, îl știi. L-am vizitat împreună de câteva ori, e locul ideal unde să-ți crești copiii, liniște, pază, mult iarbă verde, altă categorie de oameni, și brusc totul a dispărut, absolut totul… Tată, dacă e ceva în neregulă aici e tocmai momentul ales. Nu se putea să se întâmple când eram amândoi bătrâni?… Nu înțeleg, tată! Știu, mă ai numai pe mine, mama a murit de mult, eu te acum doar pe tine și tu ești atât de departe… Da, am să vin cât mai curând la tine, am niște probleme stringente de rezolvat și vin să te văd, tată!… Da, și mie mi-e dor să te văd!.. Noapte bună, oricum, sună-mă, dacă nu poți dormi, nici eu nu cred că pot dormi în noaptea asta, sunt cu băieții la un bar de lângă casă, am de gând să mă îmbăt ca să pot adormi în noaptea asta, altfel nu văd cum aș reuși să trec peste noaptea asta. E un haos total în mintea mea, caut o mulțime de răspunsuri, găsesc o mie, dar nu mă mulțumește niciunul… Ce-aș putea face, tată?… Să cred?!… În cine să cred?! În cine să mai cred?!… Tată, nici măcar în icoane nu mai sunt femei, nici măcar acolo… Dacă Dumnezeu… Tac! Bine, tac, mă duc să mă îmbăt cu băieții, poate mâine va fi o altă zi mai bună pentru toți. Noapte bună! Sărut mână, tată!… Mulțumesc pentru binecuvântare!

A intrat la timp pentru că la masa lui începuse o discuție picantă condusă de un bărbat gras, aproape obez, aflat într-o stare avansată de ebrietate. Oare când s-a îmbătat, s-a întrebat cel care intrase? Bărbatul aproape obez continua să peroreze:

-Că a dispărut nevastă-mă, o înghit, asta e, trebuia să dispară odată și-odată unul din noi din casa aia, eu s-a ea, ghinion, a dispărut ea prima, nu regret, bine că mi-a făcut un băiat, dacă îmi făcea fată, dispărea cu tot cu ea, asta era o tragedie, nu-mi pare rău de ea, nu regret, poate că regretă vecinul de la trei, sau ăla de parter, eu în niciun caz nu regret că cicălitoarea aia de femeie, care și-o trăsese cu jumate din scară , cu șeful ei și vreo doi șoferi de la firmă a dispărut. Nu îmi pare rău nici după hoașca aia bătrână de socră-mea care îți ținea isonul fiică-sii: ”Bei cam mult, mamă! Bei cam mult!” Am vrut să-i zic de câteva ori: ”Tu nu ești mama mea, nici vitregă, nimic, ești doar o hoașcă bătrână, mai cicălitoare decât fiică-ta!” Dar nu i-am zis, că ieșea un rahat și mai mare. Că a dispărut hoașca asta bătrână de mă-sa o înghit, că a dispărut șefa mea de departament, e chiar o bucurie, că a dispărut mătușa, asta e, că a dispărut grasa aia de var-mea, o înghit, că a dispărut mama, o accept, oricum era în lumea ei, înconjurată de pisici, că a dispărut ministra transporturilor, o înghit, dar nu pot să mă împac cu ideea că a dispărut bunăciunea aia de la meteo de pe canalul 2, cu faptul că bunăciunea aia care prezenta emisiunea aia de la miezul nopții, cum îi spune?! Știți voi despre cine zic, aia cu țâțele mari, nu mai e, a dispărut și ea, aia e adevărata tragedie. Și în plus, de ce nu au dispărut doar nasoalele, de ce au plecat toate bunăciunile alea de merg pe stradă de parcă cer toate…

A fost întrerupt de barman.

-Spui prostii, mâine o să le regreți, mai bine te duci acasă și te culci. Trebuie să te duci la birou și n-o să te poți trezi. Vorbim mâine. Și cu un gest hotărât i-a luat paharul cu băutură din față.

-N-ai niciun drept să-mi iei paharul de băutură, l-am plătit, e al meu. Tensiunea a crescut instantaneu. Bărbatul aproape obez s-a repezit spre barman, dar a fost oprit de ceilalți amici de la masa lui. A izbucnit isteric. Mai bine dispăreai și tu împreună cu toate curvele din viața mea. Nu ai niciun drept să îmi spui că nu mai pot bea. Dar cine ești tu? Taică-miu? L-am plătit, dă-mi paharul! Dă-mi paharul, am zis!

Încet-încet amicii lui l-au scos din bar. Bărbatul aproape obez s-a așezat în fund pe trotuarul din față și a început să plângă cu sughițiuri și să repete încontinuu.

-Mai bine dispăreai și tu! Mai bine dispăreai și tu. Apoi a început să înjure cu voce tare. În jurul lui s-au strâns o mulțime de bărbați care erau la ora aceea pe stradă, foarte mulți de altfel. Se făcuse noapte.

-De ce plânge? A întrebat unul. Pentru că și-a pierdut soția? Toți ne-am pierdut soțiile, fiicele, mamele, surorile. Ce-ar trebui să facem acum? Să bocim cu toții?

N-a putut primi niciun răspuns deoarece de grupul lor s-a apropiat o mașină de poliție cu sirenele pornite care cerea prin difuzoare ca mulțimea să se disperseze. Bărbații n-au înțeles de ce trebuie să o facă, asa că nu s-au supus ordinelor. Din mașina oprită au ieșit doi bărbați cu mâinile pe pistoalele care le țineau la șolduri.

-Vă rugăm să evacuați zona, a strigat unul dintre ei.

-De ce? N-am făcut nimic, a strigat un glas din mulțime!

-Pentru că am primit instrucțiuni să nu lăsăm bărbații să se strângă în grupuri mai mari de 5 după ora 22. A strigat iar primul polițist.

-De ce? Suntem pașnici, nu deranjăm pe nimeni! A strigat același glas. Dar deja bărbații începuseră a se împrăștia. În câteva minute a rămas doar bărbatul aproape obez de care s-au apropiat cei doi polițiști. L-au întrebat ce a pățit, dar când au observat că e beat l-au trimis acasă. Acesta s-a ridicat clătinându-se, și-a șters lacrimile cu mâneca cămășii și a plecat clătinându-se spre blocul în care locuia.

Ceea ce nu știau bărbații împrăștiați de polițiști era faptul că doar cu câteva zeci de minute un bărbat a vandalizat și a încercat să incendieze o biserică din sudul orașului. Guvernul a hotărât că e mai bine să treacă sub tăcere cât de mult poate incidentul. Preotul și un îngrijitor al bisericii ajunseseră la spitalul central. Preotul a povestit polițiștilor că un bărbat ce miroasea puternic a alcool a intrat și a început să lovească fără preaviz icoanele din biserică. În acel moment se mai aflau încă trei bărbați care se rugau. Aceștia au încercat să-l oprească pe agresor, dar nu au reușit, el și îngrijitorul, un bătrân de 70 de ani au suferit câteva răni, nu grave, dar totuși au fost atinși de toporul bărbatului violent care profera înjurături la adresa lui Dumnezeu și a celorlalțo sfinți. Apoi a fugit în altar și a a aprins fața de masă din material textil de pe masa de ritual, noroc că cineva dintre cei trei bărbați a sunat la poliție și au venit trupele de intervenție rapidă și pompierii. Bărbatul a fost scos până la urmă din biserică încătușat, dar o mulțime apărută de nicăieri a cerut explicații. Degeaba a încercat preotul sângerând să le explice bărbaților adunați în față bisericii că acesta era un bărbat agresiv și înarmat cu un popor și că a încercat să incedieze biserica, bărbații au fost gălăgioși și recalcitranți.Au strigat tare că nu există Dumnezeu, pentru că dacă ar fi existat, nu ar fi permis așa ceva. Și multe alte înjurături care îl aveau ca țintă pe Dumnezeu. Blasfemii! Multe blasfemii! După câteva minute au fost împrăștiați cu gaze lacrimogene și biserica a rămas închisă și un echipaj de poliție a primit ordin să-i asigure securitatea până dimineața.

Toate astea le-a povestit polițiștilor. Medicul cu părul sur, căci la spitalul lui fusese adus preotul și îngrijitorul bisericii, a ascultat atent interogatoriul și le-a promis polițiștilor că preotul și bătrânul vor fi bine sănătoși până mâine dimineață. Îi examinase repede pe amândoi când veniseră cu ambulanța: preotul avea o plagă la nivelul tâmplei, nu era foarte gravă, dacă agresorul l-ar fi țintit cu 2 centimetri mai la stânga, acum nu mai avea ce să povestească, iar îngrijitorul avea o rană adâncă în palma dreapta, pentru că în incăierare apucase lama toporului cu mâna goală pentru a-l mai împiedica să mai lovească pe cineva. După aceea agresorul băut a fugit în altar de unde a încercat să dea foc bisericii. Ambele răni păreau grave, pentru că pierduseră mult sânge, dar nu erau grave, nici un tendon, sau vas important de sânge nu fuseseră tăiate, câteva suturi și erau ca și noi, și câte o injecție cu antitenanic, evident. Dar se ocupase de mult de asta.

Medicul cu părul sur s-a bucurat mult de prezența celor doi în spitalul lui. I-a povestit preotului rănit despre celălalt preot din mica bisericuță albă din curtea interioară a spitalului său și nu s-a mirat deloc când preotul rănit i-a spus că îl cunoaște pe celălalt preot și că e un om extraordinar. Nu a gândit niciodată că e doar o coincidență că acest preot rănit a fost adus la spitalul lui pe garda lui, deși incidentul se întâmplase departe și erau și alte spitale care îi puteau prelua pe răniți.

A stat lângă el și a simțit nevoia să-l mângâie pe frunte. Preotul rănit i-a luat mâna în mâna lui și i-a strâns-o cu putere și a spus cu voce înceată:

-Dumnezeu nu ne-a părăsit, doctore! O să ne ajute și de data asta, așa cum o face de fiecare dată. Vreau să îți spun o poveste, o poveste despre cum lucrează El. În micul salon tăcerea a pus stăpânire pe negândite. Mai erau internați încă doi bărbați acolo. Televizorul a fost pus pe silențios de către unul dintre ei. Unul cu o plagă înjunghiată, o bătăie într-un bar din apropiere, fusese adus cu două zile înainte într-o stare deplorabilă. Fusese găsit de către cei de pe ambulanță într-un bar ținându-și mațele în mâini să nu îi cadă pe podeaua din gresie a barului. A fost operat de urgență și printr-un miracol niciun organ nu fusese atins, deși avea o tăietură de aproape 30 de centimetri dintr-o parte a alta a stomacului. Celălalt internat fusese înjunghiat de către soția lui pentru că o bătuse bestial, iar aceasta, într-un gest de disperare, a luat un cuțit și i l-a înfipt între coaste. Ratase cu câțiva centimetri inima, dar îi atinsese puțin plămânul stâng.  Ea fusese dusă direct în arest preventiv. Stătea spășit cu fața în sus și privea un anume punct alb din tavanul plin de milioane de puncte albe de deasupra lui. Auzise discuția dintre medicul cu părul sus și preotul rănit și pe fața lui nu se mișcase niciun mușchi. Celălalt internat, cel cu mațele pe jos, se ridicase într-un cot și aștepta nerăbdător povestea preotului. Își pusese încă o pernă sub cap pentru a putea să-l observe mai bine pe preotul rănit care își începuse povestea.

-Dumnezeu a hotârât într-o zi să vină în piața publică din fiecare oraș la ora prânzului ca să-i asculte pe toți cei care au ceva să-i spună, sau să-i ceară, să-l vadă, să-i vorbească. De ce a hotărât asta? De ce în piața publică și nu în una dintre multele Lui case răspândite pe tot Pământul? Nu știu de ce, dar așa s-a întâmplat: în fiecare zi, în fiecare piața mare a fiecărui oraș de pe Pâmânt, la ora prânzului era acolo. Chipul Lui strălucea și oamenii făceau cozi imense ca să-i vorbească. Unii cărau cu ei copii bolnavi în cărucioare, alții parcaseră mașinile scumpe, sau mai puțin scumpe pe aleiile din împrejurimi din care scoteau ologi, surzi, posedați și se alipeau la coada aceea care părea că nu se mai termină niciodată. Coada umanității, căci nu era om care nu avea să-i spună, să-i ceară ceva. Unii veniseră cu dosarele proceselor în care erau incriminați, dosare care vorbeau de dispute între frați, de divorțuri nedrepte, de acuze neimaginabile, alții veneau cu tot felul de obiecte ciudate pe care i le arătau și îi cereau să le binecuvânteze: o suviță de păr a unei iubite grav bolnave, un pix al unui adolescent ce urma să susțină examenul de bacalaureat, un scriitor adusese un manuscris terminat pe jumătate aflat în pană de inspirație, un hoț adusese un șperaclu pe care voia să-l facă să deschidă orice seif, un politician venise cu un buletin de vot. Era de neimaginat cum toți oamenii aceia veniseră acolo să ceară ceva. Dumnezeu îi privea fără grabă și îi asculta în tăcere. O bătrână dintr-un sat aflat pe malul unui râu ce îi inunda an de gospodăria i-a povestit câteva ore bune grozăvia de anul trecut când își urcase în podul casei de una singură porcul, gâștele, găinile și o capră. Apoi, într-o piață dintr-o capitală suprapopulată un avocat a stat până la apusul soarelui să-i povestească cum a reușit să convingă pe un judecător printr-un viciu de procedură să achite un pedofil malefic. Deși le știa poveștile dinainte să le asculte, și deși cei care i se perindau prin față aveau impresia că au stat cu Dumnezeu ore întregi, sau zeci de minute, cei din spate vedeau doar atât: cum cel din fața lui se apropie de Dumnezeu, stă o clipă sau două în fața lui și apoi se depărtează senin când Dumnezeu îi spune doar atât: ”Ai dreptate!” Și apoi îi venea rândul lui, cel din spatele celui care a plecat după o secundă cu Dumnezeu. Iar el stătea ore, îi povestea cum a devenit orfan, cum a fost bătut de ceilalți orfani când supraveghetorii nu erau atenți, cum a învățat că oamenii sunt răi, cum și-a cunoscut soția și a trecut de partea binelui, cum muncește strungar la o fabrică de la periferie și îl roagă să fie bun și milos și să-l ajute și pe el să își cumpere o mașină nouă, căci el crede că e un om bun, nu un sfânt, dar merită să fie ajutat de însuși Dumnezeu să își ia o mașină nouă să nu mai meargă atât cu autobuzul până la serviciu. Dumnezeu, după ce a stat cu strungarul doar o secundă a zis doar atât: ”Ai dreptate!„ Strungarul a plecat fericit, iar cea din spatele lui, după doar o secundă de așteptare, atât cât a durat de fapt povestea strungarului sărac, i-a căzut în genunchi și a început să plângă. Comisese adulter, soțul ei plecase în delegație o săptămână și un vecin s-a oferit să îi repare țeava de la baie, țeava de apă caldă. Nu a refuzat deloc, pentru că instalatorul care făcea mentenanța în cartierul lor era în concediu. Reparația a durat trei zile. În prima zi vecinul i-a cerut o cafea, în a doua i-a cerut o sticlă de vin roșu, iar în a treia i-a băgat mâna sub fustă. Nu a zis nimic, nu mai făcuse amor cu soțul ei de luni de zile, plus că vecinul instalator era cu mult mai tânăr și îi plăceau mușchii lui care se încordau pe sub tricou când strângea cu cheia franceză șuruburile. A rămas gravidă. Dar nu știe sigur, dacă cu soțul, sau cu vecinul. Că avusese inspirație să se culce și cu soțul ei, exact în ziua în care acesta s-a întors din delegație, la două zile după ce îi cedase vecinului fără nicio explicație. Nici în ziua de astăzi nu știa de ce a făcut-o. Oare era vreo păcătoasă? Poate copilul nu era al soțului ei, poate că da. S-a gândit să-l păstreze și să ducă cu ea în mormânt secretul. După ce femeia adulteră s-a ridicat din genunchi, după câteva clipe pentru cel din spatele ei, Dumnezeu a zis doar atât: ”Ai dreptate!” Și ea a plecat fericită. Și oamenii se perindau doar câteva clipe prin fața lui Dumnezeu, doar câteva, pentru ei erau ore, sau zile, dar de fapt, erau secunde. Și toți primeau același răspuns: ”Ai dreptate!„

Preotul rănit s-a oprit din povestit. Cei care l-au ascultat și l-au imaginat cum au putut pe Dumnezeu, apoi au înțeles de fapt morala, agresorul lui și al îngrijitorului avea dreptate!

Cel care își bătea regulat nevasta a rupt tăcearea tușind, mai mult decât vorbind.

-Și noi avem dreptate că ne batem soțiile, și ele au dreptate în același timp că ne înjunghie, nu?

-Dacă aș fi Dumnezeu, aș spune doar atât: ”Ai dreptate!”. Dar nu sunt, fiule, sunt la fel de muritor ca tine. Cred că toți, într-un  fel sau altul, avem o justificare a faptelor noastre. O justificare doar a noastră, una pe care, credem noi, că Dumnezeu atotputernicul o va înțelege și ne va ierta păcatele la judecata de apoi.

Toți au tăcut, poate că judecata de apoi începuse la prima oră a dimineții. Dar părea imposibil, totul era atât de real: culoarea de pe pereții salonului, vocea preotului rănit, zgomotele orașului, picăturile care se scurgeau prin perfuzii. Realitatea era aceeași ca și ziua trecută, nu veniseră alți oameni să locuiască în orașul lor, erau tot ei, tot aceeași care nu mai devreme de ieri râdeau împreună cu femeilor lor. Și acum nu mai știau nimic de ele. Dispăruseră. Toate. Absolut toate. Fără niciun preaviz. Chiar și cele mai iubite, cele mai adorate dintre ele, chiar și cele care aveau toate motivele să nu dispară. Cele care erau atât de îndrăgostite de soții, prietenii, iubiții lor, de copii, de tații, lor, de frații lor. Cele care aveau atât de multe motive să nu dispară fără să lase măcar o scrisoare de bun rămas.

Cel cu mațele în mâini a rostit fără să aștepte vreun răspuns:

-Poate au fost răpite de cineva.

-Singurul care poate răpi oameni e Moartea. Dumnezeu nu răpește oameni, fiule! El îi iubește pe toți la modul sublim.

-Chiar și pe acel pedofil malefic?

-Nu există cale mai frumoasă de a ajunge la Dumnezeu decât să ne gândim că el este iubire și viața eternă.

-Prostii, prostii pentru copii, cineva ne-a răpit femeile. Eu nu eram căsătorit, a continuat cel cu mațele scoase, dar eram într-o relație cu o femeiușcă la vreo 35 de ani. Gătea bine, și-o trăgea bine, era frumușică. Nu avea niciun motiv să dispară. Câștiga bine, era agent imobiliar, doar ce își luase un credit de la bancă pentru casă. Nu avea niciun motiv să dispară la 8 dimineața.

-Necunoscute sunt căile Domnului, a rostit preotul rănit. Nimic nu e ceea ce pare.

-Ba da, realitatea e una singură. Au dispărut, ce putem face acum? Să ne lăsăm pe mâna guvernului? Ați auzit ce a spus Primul Ministru? Că va asigura liniștea și ordinea. De parcă asta ar conta acum? Liniștea și ordinea. La naiba! Și a continuat cu o serie de înjurături. Mă doare pe mine de liniște și ordine în fund, eu îmi vreau femeia înapoi!

-Ai dreptate, a spus calm preotul rănit și a închis ochii.

Cel cu mațele scoase a continuat să vocifereze, găsise în tăcerea preotului un sac de gunoi unde putea să își verse tot răul ce îl simțea în acel moment, tot puroiul care îl adunase de dimineață. Preotul îl asculta în tăcere, ca și ceilalți de altfel, și din când în când, între pauzele dintre fraze, repeta calm, aproape iubitor: ”Ai dreptate!”.

Dar asta îl întărâta și mai tare, replicile îl biciuiau și mai tare, așa că medicul cu părul sur a horărât că trebuie să ia atitudine. A pregătit o seringă ce conținea un sedativ puternic și a s-a apropiat de cel care vocifera atât de puternic. I-a șoptit că e timpul pentru injecția de la miezul nopții și după ce i-a administrat-o, cel care avea atâtea de refulat a tăcut în patru minute. Apoi doctorul cu părul sur a stins lumina din salon și a ieșit tăcut. Cel care fusese înjunghiat de soție încă căuta în semiîntunericul din cameră punctul acela alb de pe tavanul extrem de alb.

A mers pe coluare, se părea că tot spitalul dormea. Din când în când cineva tușea, sau se auzea o ușă. Fără femei spitalul acela părea un o libelulă fără o aripă ce a adormit într-un echilibru precar pe un fir de trestie. E atât de trist fără femei, s-a gândit aproape cu voce tare. Și s-a așezat pe scaunul lui. Voia să bea o cafea, dar în noaptea asta nu avea nicio asistentă care să îi ceară una. Așa că s-a ridicat iar și s-a dus să-și ia una de la tonomatul de cafea de pe hol. Aici un bolnav cu ochii smart phone glisa cu degetul pe ecran. Când l-a văzut l-a salutat respectuos și nu s-a putut abține să nu-l întrebe.

-Domnule doctor, ce ne facem? Am căutat pe internet. Nu mai există nimic despre femei, nicio poză, niciun nume, nimic. Cineva a șters tot. Așa ceva este imposibil. Soția mea avea postate peste 1000 de poze pe profilul ei. Nu mai există nici măcar numele ei, nu mai există nicio o singură poză deși dăduse tag și unor veri de-ai ei. Totul e gol. Ce facem, doctore? Ce facem? Ce se întâmplă? De ce se întâmplă una ca asta?

Îl știa pe bolnav. Era internat de ceva vreme, de vreo două săptămâni, suferise o fractură urâtă a mâinii stângi ce a necesitat două operații succesive. O văzuse și pe soția lui în fiecare zi la patul lui. O mignonă drăguță. Roșcată, cu sânii mari și foarte volubilă. Voise să îi dea un cadou pentru faptul că îl operase pe soțul ei. A refuzat-o politicos. Uitase cum o chema, se recomandase, dar uitase, deși rar uita numele oamenilor. Nu a replicat nimic, o parte din personalul spitalului și din bolnavi știau că el trăiește singur, aproape ca un pustnic în apartamentul de două camere. Nu avea copii, nu avea o iubită. Pentru el dispariția femeilor nu avea un impact emoțional atât de puternic ca pentru cel din fața lui. La ora 8 dimineața nu era îndrăgostit de nicio femeie, dar asta nu-l făcea să simtă același gol ca și soții îndrăgostiți până peste cap de soțiile lor. Durerea umană se transmite foarte ușor, iar el era un receptor desăvârșit, deși văzuse atât de multe grozăvii la viața lui, avea o sensibilitate peste medie. Scria poezii, asculta muzică, mergea la concerte, îi plăceau în mod deosebit simfoniile lui Bruckner, frecventa destul de des teatrele. A luat cafeaua din aparat și l-a rugat pe cel cu mâna stângă ruptă să-i dea o țigară. Acesta i-a întins tot pechetul. I-a mulțumit frumos și s-a îndreptat spre ieșirea din spital. Era o noapte senină. Era o lună plină imensă. Greierii se auzeau din peluza din fața intrării. S-a așezat în fund pe scări și a aprins o țigară din pachetul primit în dar. Portarul s-a apropiat de el, l-a salutat și a căutat să intre în vorbă.

-Știți ceva despre femeile noastre, doctore? Se vor întoarce vreodată?

Ce putea răspunde? A tăcut și a tras un fum adânc în piept. Nu, nu știa nimic despre femei, nici nu mai credea vreodată că va mai vedea una în fața ochilor, dar s-a spre portarul bătrân și i-a zâmbit frumos.

-Cred că da, cel puțin asta am înțeles eu din discursul ministrului. E ceva temporar.

-Soția mea mai avea doi ani și ieșea la pensie. Și eu la fel. Voiam să ne retragem la țară, avem o casă departe de oraș. Voiam să cultivăm roșii și castraveți pe care să le vindem la piață.

-Cred că veți cultiva!

-Să vă audă Dumnezeu, domnule doctor! S-a îndepărtat de el, un grup de bolnavi erau la ușa de intrare și vociferau. Vreo doi șchiopi, doi cu mâinile în gips și unul în cadru metalic. Cereau să fie lăsați să plece, erau foarte îngrijorați din cauza disparițiilor misterioase. Nu doreau să creadă că nu mai e nicio femeie nicăieri. Unul pretindea chiar că a primit un sms de la soția lui. Doctorul s-a ridicat, a stins țigarea în coșul de lângă ușa de la intrare și i-a abordat calm.

-Nu am văzut astăzi nicio femeie. Vă asigur că e adevărat.

-Domnule doctor, a intervenit cel cu sms-ul, uitați-vă la ora când am primit mesajul de la soția mea. Și i-a întins un telefon negru.

Doctorul a luat telefonul în mână și a citit mesajul. A tastat puțin și i l-a întins înapoi.

– Nu vreau să vă dezamăgesc, dar acest mesaj a fost trimis ieri, n-ați avut semnal, probabil în salon, și l-ați primit acum. Uitați-vă cu atenție la data când a fost trimis. Era exact cum spusese doctorul, mesajul fusese trimis de mult, dar recepționat după aproape o zi.

Cel cu sms-ul nu a renunțat.

-Șoția mea nu avea niciun motiv să mă părăsească, doctore. Era foarte fericită cu mine. Este imposibil, trebuie să mă lăsați să ajung acasă, poate e ascunsă pe undeva prin casă. Am o casă mare, cu eraj, poate fi oriunde, a căutat-o cineva acasă? Am sunat, telefonul ei sună.

Ceilalți din jurul lui, banda celor ologi, l-a susținut. Îi dădeau dreptate, nici eu nu erau convinși că soțiile lor au dispărut subit și fără nicio scrisoare măcar. Unul era chiar convins că soția lui a încercat să-l contacteze de pe alt număr. A scos și el un telefon pe care l-a arătat celorlalți spunând că a fost contact de câteva ori de acest număr pe care nu îl avea în agendă. Erau gălăgioși, iar gălăgia atrage gălăgie într-un spital. În câteva minute la intrare se adunaseră o mulțime de alți bolnavi, unul chiar coborâse cu stativul în care avea perfuzia. Era comic: o mulțime de bărbați în pijamele, mai toți bandajați care agitau telefoane, cârje. Unul dintre ei a fost împins de ceilalți care doreau să iasă și a strigat tare.

-Mâna mea, mă doare! Auuuu!

Doctorul cu părul sur a intuit că devine periculos și a ieșit pe ușile automate ale intrării. Portarul care dorea să cultive roșii peste doi ani încerca să păstreze o ordine relativă. În ajutorul lui a venit o mașină de poliție. Apoi încă una și încă una.

Un polițist a scos un megafon și a cerut tuturor să se ducă în saloanele lor, dar bolnavii se tot împingeau unii în alții revoltați și strigând că vor să plece la case lor.

Polițiștii au încercat să intervină mai hotărât și atunci a început haosul.

-De ce mă împingi, băăăă! Nu mai mă împinge, bă, boule! Bărbatul, deși cu o mână în gips, n-a mai putut striga în continuare. Polițistul i-a dat cu spray lacrimogen direct în figură. Bolnavul a căzut în genunchi și și-a acoperit fața cu mâna sănătoasă. Doctorul cu părul sur vedea tot spectacolul prin gemaurile late de la parter și s-a hotărât să intervină. Erau totuși niște bolnavi care nu doreau altceva decât să știe adevărul despre soțiile lor. S-a apropiat de ce cel mai apropiat polițist și s-a recomandat. Voia să vorbească cu superiorul lor. Polițistul l-a împins nepăsător. Așa că s-a îndreptat repede spre polițistul cu megafonul. Acesta părea să fie un fel de șef al lor. I-a spus repede să înceteze intervenția pentru că sunt doar niște bolnavi și sunt inofensivi.  Dar cel ce părea șeful nu i-a dat atenție. Așa că l-a sunat pe directorul spitalului. Era foarte târziu, dar nu mai contau, câțiva polițiști își scoseseră bastoanele de cauciuc și loveau un bolnav pe motiv că îi scuipase. Directorul a răspuns imediat, aflase de situație și a vorbit cu primarul. Nu era nimic de făcut, ordinea trebuia păstrată, bolnavii trebuiau să se ducă în saloane. Acesta a fost ordinul direct primit de polițiști și îl vor respecta cu strictețe. Directorul spitalului i-a recomandat să nu intervină și să lase forțele de ordine să-și facă treaba.

Într-un final lucrurile s-au mai calmat. Bolnavii s-au retras în saloane, unii aveau acum de îngrijiri medicale în plus față de cele pentru care se aflau acolo, iar polițiștii au plecat. Era aproape trei noaptea și medicul s-a deplasat prin saloane. Bolnavii gemeau și protestau încă. Unul dintre ei le arătă celorlalți urmele lăsate de un baston aplicat de polițiști. O dungă roșie îi brăzda spatele. Își ridicase pijamaua vărgată și îi explica doctorului cu părul sur că el nu făcuse nimic, că a fost pur și simplu nevinovat dar a fost lovit cu brutalitate când a cerut să fie lăsat să iasă afară să își caute soția.

Doctorul cu părul sur s-a retras în biroul lui. Pe coluare se lăsa încet-încet liniștea. A deschis geamul și încălcând cu bună-știință regulamentul spitalului și-a aprins o țigară. S-a gândit că femeile au încălcat toate regulile posibile când au dispărut, așa că o țigară aprinsă într-un loc nepermis, nu ar face nici mai mult rău, dar nici mai bine. Și-a pus picioarele pe birou și a tras adânc din țigară. Stinsese lumina și fuma pe întuneric. Cei câțiva asistenți medicali de sex masculin de gardă în noaptea aia erau în camera lor, situată chiar lângă a lui și le auzea glasurile. Vorbeau normal și din frânturile pe care le deslușea înțelegea că sunt foarte contrariați de toată istoria zilei. S-a făcut liniște, probabil că se uitau la televizor, sau citeau ceva. Sau poate că pur și simplu adormiseră. Așa că a ieșit. Pe coluare era pustiu. Avea un pacient care venise în comă acum câteva zile. Nu mai ținea minte exact. Nu știa de ce, dar s-a îndreptat spre secția de terapie intensivă. Ca și când cineva îi cerea să se ducă acolo. Și s-a dus. Unele dintre ușile saloanelor erau deschise. Era foarte târziu, aproape trei noaptea. Se auzeau sforăituri sau oameni care vorbeau prin somn. Dar nu a stat să se concentreze la ceea ce spuneau vorbăreții nocturni. Se ducea țintă spre secția de terapie intensivă. Pe bolnav îl chema Victor. Era un bărbat la vreo 40 de ani, de fapt doar ce împlinise 40 acum câteva zile. I s-a părut foarte interesantă povestea lui. Își sărbătorea ziua de naștere în familie și dintr-o dată, fără niciun preaviz, după cum spunea atunci soția lui a leșinat. Venise cu el în ambulanță și îi explicase doctorului cu părul sur că soțul lui nu suferise vreodată de vreo boală, avea o singură operație chirurgicală, de când avea 8 ani și și-a rupt mâna. În rest nimic grav: nivelul glicemiei era normal, globule albe și roșii erau în parametrii, tensiunea arterială era mai mult decât normală, dat totuși leșinul de fapt era o comă. I se făcuseră toate testele și invesitgațiile medicale exhaustive din spital, dar nimeni, niciun specialist nu s-a putut pronunța cu certitudine despre cauza intrării în comă. Tomografia a fost de asemenea în parametri, nu avea nicio leziune cerebrală, inima funcționa ca pentru un om de vârsta lui, tot și toate indicau că un om absolut sănătos a intrat brusc în comă de ziua lui. Cazuistica lui a discutat-o cu alți colegi. Nu mai întâlniseră până atunci o asemenea combinație medicală. Totul părea anormal și au stat o noapte întreagă să discute pe internet cum de e posibil asemnea caz medical. Unii au cerut repetarea investigațiilor. Dar toate au dat aceleași rezultat, pacientul era mai sănătos decât un individ de vârsta lui.

 

 

acolo lângă metrou

 

se adună o mulțime de femei frumoase

care aruncă cu pietre în mine

aproape că mă nimeresc

dar niciodată pe deplin

și nu înțeleg de ce

nici măcar nu le întreb de ce le aruncă

de unde au apărut toate pietrele alea în mijlocul orașului

cine le-a pus acolo

de unde ies toate femeile alea frumoase

și de ce tocmai atunci când plec eu la serviciu dimineața la prima oră

toate atât de frumoase toate atât de chic

în rochii de seară

și e atât de dimineață

încât e întuneric

dar ele mă așteaptă

și nu zic absolut nimic

mă rog uneori să mă nimerească una mortal

dar nicio șansă evident

iar seara mai sunt doar câteva dintre cele multe

nu le știu numele

dar tare aș vrea să le invit la o cafea

mă rog să le cunosc

poate să și fac dragoste cu câteva

dar ele nu mă nimeresc

și asta mă deranjează cel mai tare

uneori

în zilele mele libere

mă trezesc doar că să mă duc acolo lângă metrou

și le văd mă bucur mult că le recunosc

dar ele sunt placide

unele își scot din poșete rujurile altele oglinjioarele

se fardează cochet

ca și când se pregătesc să nu mă nimerească iar

și mi-e atâta ciudă

mi-e atâta ciudă că nu mă nimerește niciuna mortal

în diminețile alea triste când mă duc la serviciu

încât le strig tare pe nume inventate

dar ele nu mă observă atât de absorbite să devină și mai frumoase

și mai mortale

Poate cea mai bună versiune. Poate

„SĂ-ȚI ZIC, TĂTUCĂ, CUM AM MURIT”. O scrisoare sfâşietoare care trebuie să ajungă în toate manualele de Istorie a României

via „SĂ-ȚI ZIC, TĂTUCĂ, CUM AM MURIT”. O scrisoare sfâşietoare care trebuie să ajungă în toate manualele de Istorie a României

Eseu despre femei

Ceasul a sunat ca de obicei la 6:45. L-a amânat o dată și a întins mâna după soție. Dar nu era acolo. S-a gândit că e la bucătărie și face cafeaua. Gândul ăsta l-a toropit brusc așa că a adormit la loc lăsând totul în seama ei; și cafeaua și trezirea lui. Auzea destul de tare muzica. Nu asculta muzică clasică, dar tocmai asta auzea prin somn. Venea de la bucătărie. Primul lui gând a fost să sară din pat și să dea fuga să o întrebe ce a apucat-o. Să dea pentru Dumnezeu muzica mai încet că trezește copiii din somn. Dar nu s-a ridicat, îi plăcea pacea indusă de muzică și a mai întârziat câteva secunde lăsând armonia să vină valuri peste el. Apoi gluma s-a îngroșat, muzica se auzea din ce în ce mai tare. S-a ridicat nervos din pat. Avea un gust amar în gură și urdori la ochi și îi venea să urineze urgent. Dar a preferat să se grăbească spre bucătărie. Apartamentul era mic. Din șapte- opt pași a și ajuns în fața ușii de la bucătărie. Foarte ciudat, era închisă, iar muzica se auzea din ce în ce mai tare. Nu putea fi decât TV-ul pornit. Dar tocmai muzică clasică la 7 dimineața? Asculta rar asemenea muzică, aproape spre deloc, plus că trezea tot blocul, o să zică vecinii că au înnebunit. Și apoi copiii? Oare au auzit și ei muzica? Toate gândurile astea i-au trecut prin cap când a apucat cu putere de clanță și aproape că a trântit-o de perete. Bucătăria era goală. Nevastă-sa nu era nici ea fan muzică clasică, dar lăsase TV-ul pe un post care difuza numai genul ăsta. A citit rapid pe ecran ”Bach – Air”. Telecomanda era pe masă. Apa din ibric fierbea iar cutia de cafea avea capacul desfăcut și o linguriță alături. ”Ei, drăcie! Ce naiba are?! Iar începe să o ia razna din nimic?!”. A oprit muzica și a pus patru lingurițe de cafea în apa care fierbea, închizând ochiul argazului care ardea. A amestecat bine cafeaua, apoi a acoperit ibricul cu o farfurioară pe care a găsit-o în dulap și a plecat să o caute pe nevastă-sa. Chiar nu avea chef de ceartă la prima oră, așa că s-a răzgândit și s-a dus mai întâi la baie.Și-a dat jos pijamaua vărgată și a țintit spre apa din wc. I s-a părut ceva ciudat. În timp ce urina în wc a privit dulapul de deasupra chiuvetei. Toate lucrurile soției dispăruseră. Absolut toate, de la periuțele de dinți, până la gelurile ei de duș speciale. A deschis un sertar, nimic, nimic din al ei nu mai era acolo. S-a întors, nici halatul ei de baie nu mai era atârnat pe ușă. S-a blocat pentru o clipă. N-avea cum. Acum două minute era în bucătărie. S-a mai uitat o dată, apoi a țâșnit spre camera copiiilor îngrozit. Nu și copiii! A deschis ușa larg. Băiatul cel mic dormea liniștit. Fetița nu era. Nu era fetița! Nenorocita! Cum a putut să-i facă una ca asta?! O să-i rupă gâtul ca la pui! Telefonul mobil! Unde îi este telefonul mobil? A alergat în cameră și a luat de pe noptiera din dreptul lui telefonul. A apelat-o. Nimic. Suna, dar nu răspundea! Nu răspundea! De ce i-a făcut asta?! Aseară totul era minunat. A adormit în brațele lui. A mângâiat-o pe păr până a adormit. Cum a putut să-i facă una ca asta?! Ce dracu` era în mintea ea? Alt bărbat? Plecase la maică-sa? Dar când își strânsese toate lucrurile? Când a trezit-o pe aia mică? A alergat repede la debara să vadă cu ce valize plecase. Alerga cu telefonul la ureche. Suna, dar nu răspundea. I-a dat mesaj: ”Unde ești? Răspunde de urgență la telefon!” . A rămas consternat, toate valizele erau la locul lor. S-a dus la șifonier și a deschis larg ușile. Toate hainele ei dispăruseră. Nu lăsăse nici măcar rochiile acela care se jura că o arată grasă și voia să le dea de pomană. Nici pălăria aia maro pe care o cumpărase de la un târg de vechituri din Centru Vechi și nu o purtase niciodată. Era nervos la culme, a trântit ușa șifonierul atât de tare, încât oglinda s-a spart și o bucată de sticlă l-a tăiat la degetul mare de la mâna stângă. A început să înjure cu voce tare. Își pierduse controlul. S-a oprit când în dreptul ușii a apărut plângând puștiul.

-Unde e mami? Strângea ursulețul mov de pluș tare la piept. A repetat. Unde e mami și cu Ana?

A luat din șifonier un tricou de pe raftul din fața lui, s-a șters de sînge și i-a spus puștiului plângăreț.

-Ai grijă, tati! Nu intra, sunt cioburi pe jos!

-Vreau la mamiiii!

S-a dus spre el și l-a luat în brațe.

-Hai nu mai plânge, mama a plecat la magazin până jos. Se întoarce repede. Vrei să îți facă tati ceva de mâncare?

L-a luat în brațe atent să nu-i păteze pijămăluțele cu sânge și s-a dus la ei în cameră să vadă un lucru. Îi luase și lucrurile Anei?

-Ce cumpără mama de la magazin?

-Lapte!

-Dar avem lapte, tati, am cumpărat noi ieri. L-am ales eu.

-L-am băut eu pe tot, doar știi că tati bea mult lapte. Gâl-gâl-gâl! Puștiul a râs amuzat. Un copil de 5 ani se amuză destul de ușor și e ușor de dus de nas.

Toate lucrurile Anei dispăruseră de asemenea. Inclusiv păpușa aceea fără un ochi pe care o pusese într-un colț în ideea să o dea cerșetoarei de la metrou care vine uneori cu fetița ei la cerșit. Voiam să fumeze. L-a lăsat pe puști în cameră cu TV-ul pornit pe desene animate și s-a dus la bucătărie să fumeze și să se gândească la prima acțiune pe care trebuie să o ia. A verificat ușa de la intrare. Foarte închisă cu cheia lui în ea. Atunci a avut un șoc. Cum naiba a ieșit din casă, dacă cheia era în ușă și ușa foarte închisă? Atunci a înțeles că soției lui i s-a întâmplat ceva grav. A sunat-o iar îndelung. I-a mai dat încă trei mesaje. ”Baby, răspunde că mor!”. Telefonul suna îndelung dar nu răspundea. L-a sunat pe tatăl lui. Prima dată nu a răspuns nici el. De abia a doua oară i-a auzit glasul gâtuit de panică.

-Maică-ta a dispărut! Maică-ta nu mai e! A simțit cum îi explodează capul. N-a putut decât să îngâime ”Și Vero nu e, și nici Ana!” apoi a fugit repede la puști. L-a luat în brațe. I s-a făcut foarte frică. Atât de frică încât a început să rostească cu voce tare ”Tatăl nostru”. Puștiul era concentrat la desene animate și nu l-a băgat prea mult în seamă, dar el continua să bolborosească rugăciunea. Ceva groaznic se întâmplase, știa asta. Avea sentimentul acela că totul s-a dus de râpă. După câteva minute și-a revenit. Și-a scos telefonul din buzunar și a sunat la muncă. Era prima zi a săptămânii, voia să-și anunțe șeful că are o problemă de familie și nu poate veni la muncă. Șeful nu a răspuns. Apoi a sunat-o pe secretara lui. Nici ea nu a răspuns. Într-un final și-a găsit la telefon colegul de birou. Acesta plângea. N-a înțeles decât că iubita l-a părăsit subit peste noapte fugind cu taxiul la prima oră a dimenții. Se jura că o văzuse când se urcase în taxi. Printre sughițuri se jura că se va sinucide, o iubea atât de mult și ea l-a părăsit fără să-i spună nici măcar ”adio„. A închis brusc și a schimbat postul de desene animate cu știrile de dimineață. Doi prezentatori ce păreau extrem de calmi vorbeau despre starea vremii. Urma să fie o zi de toamnă caldă, fără nori și ploaie. Părea că totul e în ordine. Dar știa foarte sigur că dimineața era o blondă drăguță care era co-prezentatoare. Nu era în platou. Apoi au început știrile despre horoscopul zilnic. Și aici era tot un bărbat, deși clar rubrica aparținea de ani de zile unei femei. A schimbat postul. O altă televiziune de știri. Nicio femeie nici aici în platou. Alt canal TV, nicio femeie. Ce naiba se întamplă?! A sărit la geam și a privit atent pe stradă. Câțiva bărbați alergând, unul dintre ei spunea ceva cu voce tare. A deschis geamul și a putut să audă clar: ”Soția mea a dispărut! Soția mea a dispărut!” L-a închis la loc și a schimbat postul pe un canal internațional de știri. Și aici erau doi bărbați. Pe burtieră trecea un text cu litere mari care l-a înțeles fără nicio problemă. ”Disparițiile misterioase ale femeilor!”. S-a dus la baie să caute un plasture pentru rana de la deget. Când a trecut prin dreptul camerei unde puștiul se uita la desene animate acesta, văzându-l, a început subit să plângă. ”Vreau la mami! Unde e mami! Când se întoarce de la magazin?”. N-a răspuns. A intrat repede în baie, și-a pus doi plasturi pe degetul tăiat și s-a întors la puștiul lui. ”Hai să mergem după mami!”. Puștiul s-a bucurat. ”Și dupa Ana, nu?!”. N-a mai răspuns, l-a ajutat să se îmbrace și au ieșit din casă. Pe străzi erau numai și numai bărbați. Unii dintre ei aveau și ei puști de mână. Vecinul lui de la etajul 3, cel care avea un balcon plin cu flori, l-a abordat.

-Vecine, ce dumnezeul mă-sii se întâmplă?!” Vecinul nu înjurase niciodată, acum părea că este altcineva.

-Și soția mea dispărut, a șoptit ca să nu-l audă puștiul. Și fata, și ea nu mai e.

-Unde au plecat?

-Habar n-am, în două minute au dispărut complet cu tot cu ce aveau în casă. Dar cu nicio valiză. Telefonul ei sună, dar nu răspunde.

-Și la mine la fel, era în pat, m-am dus până la baie și am rugat-o să facă ea cafeaua cât stau eu la baie. Când m-am dus la bucătărie nu mai era, nici ea, nici Andreea.

-Cine e Andreea? a întrebat zăpăcit.

-Fata mea. E la liceu.

-Aaaa, da, scuze. Sunt puțin bulversat. Cert e că nu mai e nicio femeie la TV. Ai observat?

-Da, asta am observat și eu. Poate că e Apocalipsa.

-Eeeee! Nu e nicio apocalipsă. Totul e absolut la fel, numai că au dispărut. Și mama mea la fel.

-A mea e moartă de mult. Dumnezeu s-o odihnească în pace! A dispărut acum ceva ani în urmă. Nu știu ce să mai cred? Ce motiv avea să mă părăsească atât de subit? Și să ia și fata? De ce și fata? Unde s-a dus? Maică-sa nu răspunde. Sor-sa nu răspunde. Zici că ne-am trezit în mijlocul unui film de groază…

-Nu ne-am trezit, e ceva prea sinistru la mijloc. A mea a dispărut cu toate lucrurile ei, dar geamantanele sunt la locul lor. Unde și-a pus toate lucrurile? Avea nevoie de cel puțin o dubă mare să le încarce pe toate. Aș fi auzit zgomot. Plus că totul s-a întâmplat mult prea repede…

Conversația le-a fost întreruptă de niște țipete ce veneau de la o fereastră din blocul din fața lor. Un bărbat la vreo 50 de ani era la geam și țipa. Apoi s-a aruncat. În cădere a lovit creanga unui copac și a făcut un zgomot surd când a atins asfaltul. Primul bărbat a acoperit cu mâna ochii copilului, iar celălalt a fugit repede spre sinucigaș. Puștiul a întrebat ce se întâmplă și apoi a început să plângă. Spre cel de pe asfalt s-au repezit mai mulți indivizi. Bărbații, căci erau doar bărbați, se învârteau în jurul celui care se aruncase. Doi sau trei sunau pe telefon, poate că la urgențe. Apoi cineva a ieșit din casa scării și s-a apropiat de mulțime și a strigat cu voce tare: ”Lăsați-mă să trec, sunt medic!” Mulțimea i-a făcut loc și el s-a aplecat asupra celui ce se aruncase. Primul bărbat și-a luat copilul în brațe. Acesta plângea din ce în ce mai tare. A încercat să-l liniștească, dar fără succes, băiețelul plângea și mai tare. Nici nu a observat când un străin s-a apropiat de ei și s-a adresat băiețelului care plângea acum cu spasme în brațele tatălui său.

-Nu mai plange, am vorbit cu mama ta! Mi-a zis că dacă nu mai plângi o să-ți aducă o mașinuță albastră. Și a scos din buzunar o bomboană învelită în celofan colorat și i-a întins-o. Băiețelul plângăcios s-a oprit pentru o clipă din plâns, a întins mâna după bomboană, s-a uitat la tătăl său. Acesta a încuviințat s-o ia. Străinul a continuat: Mama ta mi-a zis că dacă ești cuminte, o să-ți aducă și un tort mare, ca de ziua ta. Băiețelul a zâmbit și printre lacrimi a întrebat.

-Cu ciocolată?

-Cu multă ciocolată, da. Și atât de mare încât o sa ai o săptămână.

-Pot să-i dau și Anei?

În discuție a intervenit și tatăl.

-Bine-înțeles. Poți face ce vrei, e tortul tău. Mulțumesc, domnule! Chiar nu mai știam ce să fac. Ați nimerit direct la țanc, e un plângăcios și jumătate uneori.

-Pentru nimic. V-am văzut de la distanță cum vă chinuiați să îl liniștiți. Plus că m-am întâlnit cu mama lui și m-a rugat să-i transmit de tort. I-a făcut cu ochiul primului bărbat și a continuat. Mergem?

-Unde? A replicat un pic confuz acesta.

-Unde doriți, propun să mergem la magazin și apoi să bem o cafea și să vorbim despre ziua de astăzi.

Cei trei s-au îndreptat spre magazinul de la parterul unui bloc de opt etaje. Mulțimea adunată în jurul celui ce se aruncase de la etaj se multiplicase. Bărbații vorbeau acum zgomotos și de ei s-a apropiat o mașină de poliție cu girofarurile pornite. Din mașină au coborât doi polițiști care și-au pus bastoanele de cauciuc la brâu, pregătiți de o eventuală intervenție. Mulțimea a remarcat gestul celor doi și a început să vocifereze și mai tare. Unul dintre ei a țipat la cei doi polițiști. ”Unde ne sunt femeile?!” Cel care se recomandase medic, un bărbat cu părul sur și-a făcut loc prin mulțimea agitată și s-a apropiat de cei doi polițiști care se opriseră oarecum descumpăniți.

-Sunt medic la spitalul municipal. Un bărbat s-a aruncat de la etajul cinci. E mort. Și-a fracturat coloana vertebrală în cădere. Decesul a fost aproape instantaneu. Întâmplător suntem vecini. Avea probleme cu alcoolul, știu asta pentru că de câteva ori chiar eu am chemat poliția datorită nenumăratelor scandaluri pe care le provoca când era în stare de ebrietate. Dispariția soției, cred, l-a împins spre acest gest.

Polițiștii au tăcut. Unul dintre ei și-a scos cascheta din cap.

-Nici soția mea nu răspunde la telefon. Nici prietena colegului meu. Și a indicat spre acesta. Suntem de serviciu de astă noapte, de la ora 7 și aproximativ 3 minute nu am văzut nicio femeie, nicio fată, nimic femeiesc în patrularea noastră. Ce se întâmplă, doctore?! La sediu nu ne mai răspunde nimeni, se pare că operatoarele au dispărut. Am sunat la șeful nostru direct, dar acesta ne-a răspuns să ne continuăm serviciul și să încercăm să menținem calmul populației. Câteva posturi de radio pun doar muzică. Se pare că nimeni nu știe ce se întâmplă. Unde sunt femeile?

Medicul cu părul sur a tăcut. Apoi s-a adresat polițistului care îi vorbise.

-Sunt divorțat de ani buni, nu am copii, pentru mine e o zi normală. Era calm și părea că nu e prea afectat de situație, nici măcar de sinuciderea vecinului alcoolic. Trebuie chemată ambulanța să fie ridicat cadavrul, dar la urgențe sună ocupat, se pare că toată lumea sună acolo. Teoretic, este imposibil să dispară toate femeile, practic asta experimentăm în acest moment. Situația poate deveni confuză oricând. Eu zic că trebuie să vă deplasați spre sediu, eu mă voi duce la spital să ajut acolo. Mă puteți lăsa și pe mine? E destul de aproape, de asta am și ales cartierul ăsta, e aproape de spital.

-Ce facem cu sinucigașul? A întrebat polițistul fără caschetă. Nu-l putem lăsa pe caldarâm. Trebuie să facem o anchetă, să interogăm martori, să respectăm procedura.

În timp ce vorbeau au fost înconjurați de mulțime. Toți spuneau cam același lucru: că le-au dispărut dimineața la prima oră soțiile, iubitele, logodnicele, fetele, mamele, bunicile, nepoatele, soacrele. Era o hărmălaie mare, care creștea în intensitate pentru că din blocuri coborau bărbați, unii cu copii, care veneau și ei să își expună aceeași problemă: dispăruseră fără nicio urmă și fără nicio noimă toate femeile. Absolut toate. Nimeni nu știa unde, de ce și cum. Dar dispăruseră. Apoi în jurul mulțimii au mai venit câteva mașini de poliție. Apoi o salvare a apărut și doi brancardieri și-au făcut cu greu loc prin mulțimea care se coagulase spontan cu ajutorul morții și a ridicat corpul victimei, punându-l într-un sac de plastic.

Medicul cu părul sur și-a aprins o țigară și s-a îndreptat spre spitalul lui. Cerul dintre blocuri a fost traversat cu zgomot de două avioane militare care au survolat la mică înălțime străzile orașului. Apoi un elicopter militar a apărut după blocurile înalte și s-a învârtit de câteva ori deasupra mulțimii. Dar medicul nu s-a oprit, mergea cu pași repezi pe străzi. Unele magazine erau închise, probabil că vânzătoarele erau femei, și cum femeile dispăruseră, nu mai avea cine să deschidă lacătele de la ușile de la intrare. A trecut pe lângă o școală, câțiva bărbați erau cu copiii lor de mână și discutau cu alți tați. Tot orașul părea că a ieșit pe stradă. Nu s-a oprit. A continuat să meargă. Și-a adus aminte cuvintele lui Churchill: ” If you’re going through hell, keep going!”. A zâmbit. Era o dimineață mult prea frumoasă ca să semene cu iadul. În fața spitalului era multă lume multă. Doar bărbați. L-a recunoscut pe directorul spitalului. Cel de lângă era părea să fie primarul. Dădeau niște interviuri. Reporterii erau foarte agitați. S-a oprit lângă să asculte discursul primarului. Acesta vorbea calm și își alegea cuvintele cu grijă.

-După cum v-am repetat, guvernul va lua toate măsurile necesare în această situație de criză. Momentan am dispus ca un număr de angajați să se deplaseze spre locurile care necesită cel mai mult ajutor. Personalul medical al spitalului, și în special cel al salonul de maternitate, va fi suplimentat. Am discutat și cu domnul director al spitalului și nu avem nicio problemă în a face oricărui caz de urgență. Acum trebuie să ajung urgent la o sedință operativă la primărie unde va participa și prim ministrul. Vă rog să mă scuzați. Vă las pentru alte detalii cu domnul director al spitalului municipal. Și s-a urcat rapid într-o mașină luxoasă care a demarat în trombă. Unul dintre reportori i s-a adresat altui reporter pe un ton jos.

-Și eu aș fi fericit dacă mi-ar dispărea scorpia din casă peste noapte. Oricum erau în plin proces de partaj. A rămas cu tot.

Auzise tot ce voia să audă, așa că a intrat lăsându-l pe directorul spitalului să dea interviu în continuare, oricum nu avea o părere foarte bună despre acesta. Îl preocupa soarta unui pacient pe care îl operase ieri. Era la terapie intensivă. S-a dus în cabinetul lui. Și-a pus halatul alb și din instinct a vrut să ceară unei asistente să-i pregătească o cafea până când se întoarce de la secția de terapie intensivă, dar apoi și-a dat seama că e ar fi fost un gest futil, nu era nicio asistentă. Pe culoarele albe și-a dat seama că personalul medical se înjumătățise odată cu disparția femeilor, poate chiar mai mult, nu știa statistica exactă. Câțiva bolnavi i-au ieșit în cale și l-au întrebat de asistente, când vin să le schimbe pansamentele, sau când vin să le dea medicamentația. Le-a replicat că va veni cineva, să intre în saloane. Apoi a intrat în secția de terapie intensivă. Jumate din locuri erau acum libere, femeile care fuseseră internate acolo dispăruseră și ele ca și cele sănătoase. Nu s-a mai mirat. S-a apropiat de bolnav. Era mort. Atunci s-a întristat profund. A apăsat butonul de la cabinetul asistenților. Și-a dat seama că majoritatea asistenților erau de sex feminin, așa că puțin probabil ca cineva să-i răspundă. Și-a luat fața în mâini și s-a așezat pe un pat gol. Atunci a înțeles tragedia profundă prin care trecea umanitatea.  Voia să fumeze o țigară. A ieșit în curtea interioară a spitalului. Puțină agitație aici. Toți bărbații erau în față. A văzut mica biserică. Era albă, modestă. Cele două clopotnițe care străjuiau turla cea mea păreau în soarele dimineții două aripi de înger. Pe treptele bisericii l-a văzut pe bătrânul preot. Stătea îmbrăcăt în sutana neagră și se ruga. S-a apropiat de el. Bătrânul preot care avea o barbă impunătoare, albă, plângea. L-a auzit cum rostea cu voce înceată ”Tatăl nostru”. Mergea încet spre el. Avea un sentiment că preotul îi va spune ceva groaznic. Când s-a apropiat de el, a auzit clar foarte clar : ”De ce, Doamne, de ce?”. S-a cutremurat și nu a mai putut înainta. Preotul l-a simțit și i-a spus:

-Vino, fiule, cu mine, nu mai pot intra de unul singur în Sfânta Biserică. Vino cu mine, știu că ești un om cu frica lui Dumnezeu. Și l-a luat de mână. O avea caldă. Haide! Și aproape că l-a tras după în spatele ușilor mari de la lemn de la intrare. Prima dată n-a văzut nimic, venise de la lumina zilei și i-a luat câteva secunde să înțeleagă pe deplin obscuritatea bisericii. A privit și s-a întristat. Apoi l-a luat de mână pe bătrânul preot care căzuse în genunchi în fața unei icoane și au ieșit.

-Când s-a întâmplat, părinte?  Preotul cu barbă nu a răspuns de prima dată, și-a șters lacrimile cu ambele mâini și l-a privit în ochi.

-Fiule, Credința e cel mai de preț lucru pe care l-am primit de la Dumnezeu. Ne poate salva de la orice. De la orice! Medicul cu părul sur a tăcut lung. Apoi părintele a început iar să se roage.

Medicul s-a îndepărtat încet. A întors o dată capul în lumina puternică a dimineții, preotul stătea încă în genunchi și se ruga în fața intrării în mica biserică albă. A scos telefonul din buzunar și și-a apelat fratele care lucra la un spital într-un alt oraș, într-o altă țară. Linia era blocată. Nu s-a mirat. A intrat în spital. L-a întâmpinat un bolnav care târa un stativ după el cu o perfuzie goală.

-Doctore, unde sunt toate asistentele? Murim aici cu zile, pentru Dumnezeu, să vină la serviciu. Cine îmi schimbă perfuzia? Ce e cu toată debandada asta?! E un spital, sau o gară? Toți se vântură pe ușă și întreabă de asistente. Au făcut grevă?

Nu i-a răspuns. Era prea îngândurat. Simțea că absolut pe toată planeta se întâmplase ceva foarte grav. În biserică preotul i-a arătat toate icoanele care avuseseră pictate femei. Nu mai existau, însăși Maica Domnului nu mai era. Locul ei era gol. Era prea bulversat. Nu s-a putut concentra cât să-i dea un răspuns decent bolnavului care presupunea că toate asistentele erau în grevă. Era meditativ, se gândea la fosta lui soție și la cât de mult a iubit-o. S-a dus direct la cabinetul lui. Nu a vrut să deschidă televizorul. Și-a luat fața în mâini și se gândea cât de puțin s-a simțit când l-a părăsit. Era aproape devastat, s-a îmbolnăvit subit. A băut câteva săptămâni până se obișnuiască cu ideea că soția l-a părăsit. După fiecare beție vomitase cu capul în vasul de wc. Acum se simțea la fel de bolnav ca atunci. Cineva a bătut în ușa cabinetului. Nu tare, timid. Nu a zis nimic, nu a scos niciun sunet. Apoi acel cineva s-a îndepărtat de ușă. Fără să-ți dea seama de ce, a sărit de pe scaun direct spre ușă și a deschis-o larg.

-Hai, intră!

Cel care bătuse în ușa cabinetului s-a întors spre el. I-a zâmbit și a rostit imperceptibil ”mulțumesc”. Apoi și-a târâit picioarele și a intrat în cabinet. Doctorul cu părul sur a închis ușa și i-a arătat un scaun privindu-l cu atenție. Era un bărbat cam la vreo 50 de ani, cu părul deschis la culoare și puțin creț. Avea ochii albaștri și o privire tristă. S-a așezat pe scaunul din fața biroul, a așteptat ca medicul să se așeze în fața lui și a început să vorbească.

-Mulțumesc, mai întâi de toate. Nu am crezut niciodată în Dumnezeu, doctore, de mic copil mă închinam mai mult din obligație, văzându-i pe cei de seama mea că o fac, voiam să nu fiu socotit un paria, așa că eram credincios fără credință. Anii au trecut, am mers de multe ori la biserică, de fiecare dată cu treabă: ba o nuntă, ba o înmormântare, fie un botez. Soția mea e foarte credincioasă, dar asta nu m-a deranjat niciodată, deși uneori mai fac haz de ea. Doctorul a observat că acest om vorbește de soția lui la timpul prezent, ca și când nu dispăruse și ea odată cu toate femeile. Bolnavul cu părul creț a continuat cu voce calmă. Acum un an de zile, la un test de rutină, mi-au descoperit că am eritrocitele la un nivel critic, ca și când aș fi suferit un accident de circulație și am ajuns în cabinet direct pe targă, după ce fusesem descarcerat de pompieri. Nimic mai fals, venisem pe picioarele mele, eram chiar foarte bine. Am făcut tot felul de investigații, știți mai bine procedurile ca mine, sunt convins și am fost diagnosticat cu… Medicul i-a făcut semn să tacă. Bolnavul cu părul creț a continuat. Eu sunt militar, sunt în cadrul unei unități de marină, mă rog, eram. Am o viață plicticoasă, aș putea spune. Verdictul medical mi-a dat viața peste cap. Soția mea e mereu alături de mine și asta m-a încurajat cel mai mult. Să continui. Acum două luni, soția m-a rugat să mă duc la casa părinților ei, să le ud florile, aceștia plecaseră la țară, au o casă la țară lângă oraș, foarte drăguță. În drum m-am oprit la un chioșc să cumpăr ceva. O cafea, evident, beau foartă multă cafea. Știu că mi-am scos cheile din buzunar, nu pusesem în șiragul meu de chei și cheia de la casa socrilor, să îmi caut bricheta. Am băut acolo în fața chioșcului cafeaua și am fumat o țigară, pentru că nu fumez în casă pentru că o deranjează pe soție. M-am urcat în mașină și am plecat spre casa socrilor. Să tot fi fost cam o distanță de 10 kilometri, nu era trafic și am făcut-o cam în 10 minute. Casa lor e pe o stradă mică care dă într-un bulevard mare. Am făcut dreapta să intru pe stradă și din senin o bătrânică cocoșată care căra o sacoșă murdară mi-a tăiat calea. Era departe de trecerea de pietoni. Nu i-am zis nimic urât cerșetoarei, deși pusesem o frână cam bruscă. Am depășit-o și m-am oprit în fața casei socrilor. Am ieșit din mașină și am băgat mână în buzunar ca să scot cheia. Nimic. Am scos tot ce aveam în buzunare pe capota mașinei. Nici urmă de cheie. Deja eram nervos. Mi-o dăduse cu mâna ei soția și am pus de față cu ea în buzunar. Mi-am dat seama instantaneu că am pierdut-o la chioșcul de unde cumpărasem cafeaua. În timp ce încercam să-mi dau seama cum s-a întâmplat cu exactitate, am observat cu coada ochiului că bătrânica aceea murdară se oprise iar în mijlocul străzii. Mi-am zis că până la urmă o va lovi cineva. Apoi am fost atent la ea. S-a aplecat, a ridicat ceva de pe stradă, a privit cu atenție acel obiect și s-a dus lângă bordură în dreptul unui nuc mare și a lăsat acolo acel ceva ce găsise pe stradă. Apoi n-am mai fost atent la ea pentru că mi-a sunat telefonul. Era soția. Nu i-am răspuns, mi-am întors capul după bătrânică, nu mai era. Și am simțit cum cineva mă împinge efectiv spre nucul acela unde lăsase bătrânica ceea ce găsise pe stradă. Din câțiva pași eram acolo. Pe bordură, în lumina soarelui, strălucea cheia de la casa socrilor. Atunci am început să cred în îngeri. M-am uitat după bătrânica aceea murdară, nici urmă, evident. Am sunat-o pe soție și i-am spus dintr-o suflare: ”M-am întâlnit cu un înger!”. ”Știu!”  mi-a răspuns, ”Din cauza asta te și sunasem, am simțit că se va întâmpla ceva minunat chiar atunci, dragul meu! Aș fi vrut să fiu cu tine, să mă bucur și eu. Slavă Domnului, totul e doar pentru că El vrea să se întâmple așa!”

Doctorul cu părul sur l-a ascultat cu multă atenție. I se făcuse piele de găină. Reflex pilomotor, învățase în primul an la medicină. A vrut să se ridice și să-l ia în brațe pe acel militar bolnav, dar s-a stăpânit. A rostit doar atât ”frumos”. Au tăcut amândoi. Fiecare se gândea la un altfel de dumnezeu. A vrut să-i povestească despre biserica din curtea interioară a bisericii și dispariția din icoane a femeilor. Dar a avut impresia că militarul bolnav știa deja. Apoi l-a întrebat cine-l tratează și ce tratament urmează. Militarul bolnav i-a răspuns că îl trata o femeie. O femeie foartă frumoasă. Blondă cu ochii albaștri. Mult prea frumoasă pentru cazurile tragice pe care le trata. Doctorul cu părul sur o cunoștea prea bine. De câte ori o vedea i se însenina subit ziua. Discutaseră de câteva ori lucruri din afara ariei medicinei și remarcase din primele minute că era foarte profundă. O plăcea, dar nu îi arătase niciodată. A vrut să o invite o dată la o cafea, dar s-a abținut în ultima clipă. Dacă era măritată? Nu purta verighetă, dar putea fi măritată, multe femei nu mai poartă verighetă. Și apoi nu ar fi putut face față unui refuz. Avea două nume, ambele la fel de melodioase. Militarul bolnav tăcea. Asta i-a plăcut. Tăcerea dintre ei. Aproape fraternă. Acum femeia frumoasă dispăruse. Dispăruseră toate. Se gândea că trebuia totuși să o fi invitat. Oricum, și refuzul ar fi dispărut și el. Dar, dacă accepta, poate că acum îi rămâneau doar amintirile frumoase cu ea. S-au ridicat amândoi simultan.

-Și acum, după ce v-am povestit toate astea, toate aceste lucruri minunate despre îngeri și Dumnezeu, vreau să vă spun că există un motiv pentru care ni se întâmplă toate astea. Aveam nevoie să încep așa brusc. Soția mea nu a dispărut. Am un sentiment că nu. Sunt convins că este în carne și oase undeva. V-am observat de la fereastra holului când ați intrat în biserica albă și ați vorbit cu preotul acela bătrân. Îmi dați bilet de ieșire ca să o pot găsi pe soția mea? Vă rog! Nu mă puteți refuza, nu după ce v-am povestit.

Medicul cu părul sur știa că e un caz grav, avea nevoie de îngrijire permanentă și medicamentație strictă. Teoretic nu-l putea lăsa liber pe stradă, exista riscul să sucombe subit.  A zis doar atât: ”Da! Vreți să plecați acum?”. Pacientul a încuviințat din cap că da. Apoi medicul a scos din sertar o hârtie cu antet, a scris ceva cu un scris puțin citeț, a pus o parafă și i-a înmânat-o!

Mândru că ce?…

Dumnezeu locuiește în București

 

Poliția comunitară l-a amendat de vreo câteva ori

Că a levitat prin locuri nepermise

Ar putea culca la pământ Casa Poporului într-o secundă

Sau ar putea seca Dâmbovița în două

În contrapartidă

Dar n-a făcut-o niciodată

Deși ar putea locui în cea mai monumentală catedrală din oraș

Preferă să stea într-o garsonieră departe de metrou

Îi place să stea cu săracii de vorbă și să le promită o viață mai bună cu prima ocazie

Părăsește urbea doar de Paște și de Crăciun

Pentru că-l agasează promoțiile la chiloți și lcd-uri

Uneori îl prinde noaptea în fața parcului de la Atheneu

Numărând stele pentru boschetarii locului

În rest e modest, de abia îl remarcă bucureștenii

Atât de nervoși în trafic

Dar lui nu-i pasă, continuă să locuiască în orașul ăsta

Nu pentru că i-ar păsa vreo clipă mai mult decât de alte capitale

Din simplu motiv că are un nepoțel la o grădiniță din Berceni

Nihil

De curând am început să vând bucăți din mine

Inima i-am dat-o gratis unei femei

Nu mai știu nimic de ea

Picioarele le-am dat ploii

Să alerge

Ficatul, rinichii nu știu ce am făcut cu ele

Mâinile le-am dat repede, aproape degeaba, două la preț de una

Fără să-mi pese

Creierul l-am arendat unui scriitor

Care avea nevoie de martori la un proces

Iar conștiinta am returnat-o umanității

Pentru că nu m-a întrebat dacă vreau bilet dus-întors

În călătoria asta cu planeta prin Univers

Căreia îi spunem cu atâta emfază viață

De parcă am avea noi vreun merit că ne-am născut aici

când am înviat

eu am murit acum vreo douăzeci de ani în urmă

deși nevastă-mea îmi spune

vezi că ți-am împerecheat ciorapii ăia negrii

eu sunt mort de multă vreme de-a binelea mort

sau în metrou când cineva mă întreabă

coborâți la prima

eu aș vrea să-i zic

dar eu sunt mort de mult la ce să mai cobor

dar nu

merg la serviciu zi de zi, așa mort, fără să-mi ducă cineva crucea în față

fără car mortuar

și tuturor li se pare atât de normal

ba chiar amicii îmi povestesc bancuri haioase

și se miră de ce nu râd

pâi sunt mort, cum să mă amuze un banc

și tot așa zi de zi

mort de-a binelea mă plimb printre toți fără ca ei să-și dea seama

sau poate că nici nu le pasă

pentru că și ei sunt la fel de morți ca și mine

De ce nu rezist#

Locuiesc în București, cam la aproximativ 20 de minute de Piața Victoriei. În ultimii ani de foarte multe ori m-am intersectat cu nenumărați români care veneau sau se duceau în piață strigând, purtând pancarte, tricouri cu tematică, copii de mână, fluturând steaguri, unele găurite, toți dorind schimbarea și o viață mai bună pentru ei. Nu m-am oprit nici măcar cinci secunde să manifestez alături de ei, deși păreau că au cele mai bune intenții și cel mai frumos ideal din toate. De ce? Nu sunt patriot? Nu mă interesează în ce direcție se îndreaptă biata noastră țărișoară? Am trecut de partea cealaltă, a asupritorilor? Nici măcar. Nu, nimic din toate aceastea. Cei din piață nu mi se par mai patrioți decât cei care preferă să își facă cumpărăturile de weekend la ora la care primii scandează în piață. Cei din piață au de toate: au voce, au pancarte mișto, au check-in-uri pe Facebook din piață, au poze de acolo, au live-uri tot de acolo, au sloganuri cool, au câteva cărți în plus citite comparative cu cei care fac politică în cârciumele din satele României. Sunt eleganți, sunt oamenii ai munci, plătitori de taxe și impozite. Dar tot nu sunt niște patrioți adevărați, dacă ies la manifestații doar în weekend, sau doar după ce termină programul de muncă. Să ne imaginăm o clipă că suntem atacați de cel mai feroce inamic al țării noastre și noi nu sărim în tranșee să ne apărăm țara pentru că încă nu e weekend. Sau și mai frumos spus: Ștefan cel Mare și Sfânt putea să își adune răzeșii doar în weekend să se bată cu turcii. Sau în 1989 muncitorii din fabrici și uzine ar fi ieșit să protestez doar după ce terminau piesele de strunjit. Guvernanții au simțit că cei din piață sunt doar din hobby acolo, dacă cei din piață iau demonstrațiile astea drept un hobby de weekend. ”Ce faci în weekendul ăsta, mergem să bem o bere? Bă, ești prost? Mă duc să demonstrez pentru schimbare, să cadă guvernul! Tu nu vezi că ne-a rupt cu corupția?!” De fapt, în weekend nu e niciun senator în Parlament, toți sunt acasă bine-merci. Cel mult, în clădire se mai află două femei de serviciu și doi paznici ce urmează să iasă la pensie anul următor. Plus jandarmii, care, da, sunt la serviciu, dacă nu erau, sigur erau și ei printr-un bar, sau la vreo casă de pariuri. Dar, ceilalți, cei cu pancarte și sloganuri, sunt acolo doar din hobby, niciunul dintre ei nu are de gând să schimbe cu adevărat ceva, pentru că luni se duc la job și au o grămadă de task-uri de săptămâna trecută pe care e musai să le rezolve. Problema corupției o lăsăm pentru weekend, sau după ce ieșim de la birou. Adică, oricum, de luni până vineri putem trăi bine merci cu toți corpupții la putere, dar în weekend ne sufocăm de nervi și ieșim să-i înjurăm din toți rărunchii pe imberbi. Sună un pic a fals patriotism? Adică toții aia care au făcut pușcărie în comunism pentru convingerile lor, nu ne-ar râde în nas, dacă le-am spune acum că noi suntem doar niște patrioți de weekend.

Schimbarea nu se produce doar în weekend, nu doar atunci când scăpăm de la birou, nu doar atunci când ne permit cei care ne plătesc să ieșim să demonstrăm împotriva lor. E o formă de sclavie machiată: ți se garantează dreptul de a mârâi și tu puțin la poarta șefului doar în weekend, în rest ești docil, plătești taxe, mergi la job, traversezi regulamentar și te agiți on-line împotriva corupției. Cam câți dintre cei care ies în piață sunt niște oameni liberi cu adevărat cum pretind? Câți dintre ei își doresc cu adevărat schimbarea? Câți dintre ei își iau menirea în serios și se adună să demonstreze împotriva corupției la ora 7:45 luni dimineața? Până seara la ora 17. Sau mai complex: câți dintre ei o pot face? Patriotismul nu se exercită doar în weekend, oameni buni. Toate aceastea fiind spuse, hai fiecare la scara lui că mâine e luni și mergem la job, mai lăsați prostiile astea cu ”lupta împotriva corupției” pentru weekendul următor când aveți și voi mai mult timp liber de demonstrat. Aaa, am uitat, a luat prietena ta bilete la Untold și weekendul ăsta nu ești în București la manifestații. Bine, ne vedem când ai și tu timp în weekend să manifestăm împotriva corupției!

Așa, și?

m-au întrebat retoric scaunele goale

apoi mi-au întors spatele fără să mai îmi vorbească

 

iar porumbeii ăia albi, atât de frumoși, care mi-au murdărit pervazul de găinaț

mi-au râs în nas

de unde ai scos-o pe asta?

că s-a înclinat planeta puțin și te-ai prins singur sub o avalanșă de singurătate

nu e nicio noutate pentru umanitate

n-ai inventat tu nefericirea, nici măcar marșul funebru

 

iar masa din bucătărie

s-a ridicat în două picioare

mi-a arătat oamenii de la balcon

du-te tu la ăla cu pălărie grie

hai spune-i că ești trist și că ai vrea să-i povestești despre poeziile tale însigurate

așa, și?

unde te crezi?

în ce regat?

cu ce drept poți să spui tu că ești mai singur decât alții?

ai vreun termometru pe care ți-l bagi sub inimă ca să vedem și noi

câte grade sub zero ești trist

cui îi folosește toate astea? ai vindecat vreun orb, ai ridicat vreo piramidă cu tristețea ta?

șezi blând, așa-zisule slujitor al însingurării

ai vreo diplomă, vreun certificat la mână?

apoi s-a plictisit, s-a dus la locul ei și s-a lăsat murdărită de ceașca mea de cafea

 

iar laptopul mi-a făcut pe furiș cu ochiu` conspirativ

scaunul de wc și cu caloriferul din baie mi-au zis că se mută departe de tine

iar pixul albastru mi-a spus să-l împing pe fereastră

nimănui nu-i pasă de tristețea ta

toate cărțile din bibliotecă complotează împotriva ta

toate melodiile s-au dus de mână în recycle bin ieri noapte

chiar nu mai e distractiv pentru nimeni să-ți asculte plângerile

fă și tu o cerere scrisă citeț pentru îngerul tău

iar când se întoarce din concediu

să o depună chiar el la biroul de soluționat tristeți

că pe tine nu mai vor să te primească

de când le-ai umplut cutia poștală cu poezii

zise el

și toate scaunele goale

se uitau urât la mine

fără să le pese că în clipa bătea aia la ușă un dragon nervos

care căuta  motiv de tristețe pentru o luptă cruntă

Fraudarea morții

Dacă aș fi un tâlhar răstignit

Aproape mort

Iar Iisus în stânga mea

Însulițat și cu inima blândă

Mi-ar spune

Vino cu Mine departe de lumea asta infamă

M-aș întoarce spre el și i-aș răspunde

Nu vin, Dumnezeule

Iartă-mă, dar nu vin acum

Pentru că iubirea mea e aici

Printre toți ticăloșii ăștia care te-au urcat pe cruce

Și atunci Iisus s-ar uita la tine și ar spune

Bine, Albert, facă-se voia ta

Ne-ar fi binecuvântat pe amândoi în timp ce

Moartea noastră, a amândurora, ar zâmbi hâd

Iar eu te-aș fi privit pentru ultima oara

Fericit că Iisus m-a mai lăsat un minut cu tine

O părticică de Rai

După opinia mea profană, cel mai aproape de interpretarea ideală a lui Bruckner este domnul Sergiu Celibidache. Ca o chestie de can-can, critica muzicală i-a acceptat cu greu faptul că se manifestă atât de vocal pe scenă. Dar, într-un final, acest mare dirijor al tuturor timpurilor, ne-a cucerit pe toți cu stilul său atât de neconformist.

Aici îl avem dirijând o părticică din Rai, pentru care îi suntem recunoscători pentru totdeauna!

 

Poate merita să scrie o simfonie Wim Mertens

Scena

Prietenii mei, demonii

Demonii nu locuiesc în cărți, sau în filme

Și-au construit ditmai palatul în mine

Dacă îi înșir, fac o linie din fața scării până la metrou

(Iar eu locuiesc într-un oraș fără metrou)

Dacă m-aș bate cu fiecare în parte, aș lua toate medaliile

De la prima Olimpiadă de la Athena, până la cea de la Berlin

Dar nu mă bat

Sunt generos cu ei

Le dau tot ce am: iubitele mele, somnul meu, poeziile mele, cărțile mele

Uneori mă lasă gol pușcă în fața unei haite de lupi

Și nu-mi dau seama cum de m-au momit tocmai acolo

Dar nu mă supăr pe ei

Le pun ciorbă caldă în farfurie

Și le sterg pantofii devotat

Ba pe unii chiar i-am dus la Școala de Înalte Studii despre Iubire

Degeaba, îi măzgălesc aripile îngerului meu, cu negru, evident

Îi rup penele

Și îmi schimbă hârtia igienică cu file din Biblie

Dar îi accept așa

Și-ar putea chema frații mai mari și mai puternici

Eu le zâmbesc umil

Iar ei îmi scrijlesc pe inimă cică ”craterele Lunii”

În glumă, ca niște prieteni devotați, pretind ei

Astea sunt glume???

Oricum, cert e că ei îmi vor căra crucea și sicriul și vor merge cu mine

Peste tot, pentru că ei au toate hărțile ținutului Întunericului

Se caută un patriot. De preferință român

Aș vrea să încep cu un citat celebru și cu ultimii 200 de ani, timp în care ne-am format ca stat cu numele de ”România”. Citatul aparține unui (alt) ”împușcat” celebru, John Fitzgerald Kennedy și spune ceva de genul, reproduc din memorie: ”Nu te întreba ce-a făcut țara ta pentru tine, ci întreabă-te ce-ai făcut tu pentru ea.” Apoi să încep cu istoria modernă, ca să zic așa. Reperul e undeva pe la 1848, când au ajuns și la noi ideile moderniste ale revoluției franceze. Nu intru în istoria detaliată pentru că nu mai interesează pe mulți dedesubturile și subsidiarul contextului în cazuă. Bun. Să spun franc ce-am avut până la 1848: două țărișoare (Țara Românească și Moldova), uneori și trei (mă refer la Transilvania), care tot pendulau între marile puteri: turci, ruși și unguri (da, ungurii au avut propriul lor imperiu, cât de cât, care se numea ”Imperiul Austro-Ungar”). De ce zic și ”uneori”: transilvănenilor le-au mai trebuit încă vreo 70 de ani ca să intre și ei în România. Bun. De atunci începe istoria modernă a României. Au pus marile puteri ale vremii mână de la mână și au hotărât pentru noi. Nu era ceva nou, mereu a hotărât altcineva pentru noi, fie că au fost romani, turci, ruși, unguri, polonezi, mai nou americani. Și s-au născut Principatele Române cu un conducător comun: Alexandru Ioan Cuza. Colonel. De profesie ”român”. Mi-a plăcut de el în primă instanță. A înființat armata, a făcut prima Universtitate de stat, flota și multe alte lucruri benefice pentru un stat modern. Problema lui a fost alta: venise doar ca intermediar, el trebuia să asigure climatul favorabil pentru a aduce un conducător străin. Da. Exact așa, poziția lui era temporară pentru că românii din acele timpuri credeau cu tărie că ne trebuie un șef străin la cârmă. Spre finalul domniei a încercat să fie puțin tiran, ceea ce nu erau rău luând în calcul situația de facto a vremurilor, dar ceea mai mare greșeală e că s-a înconjurat de o clică coruptă. Și a fost mazilit.Omul a plecat din țară. A murit undeva prin Germania, ai noștri n-au mai vrut să-l primească în țară în timpul vieții. Tipic românesc, nu?! Bun. Pe urmă după ce a fost mazilit, timp de aproape 80 de ani la cârma țării s-au aflat niște nemți, Hohenzollern-Sigmaringen se numeau. Primul dintre el, Carol I, nici măcar nu știa românește când a pus prima dată piciorul în România. Al doilea Ferdinand I, născut în Germania, a trebuit să învețe de asemenea limba statului pe care urma să-l conducă. Ca un alt element de can-can, Carol I nici măcar nu a fost prima opțiune a celor care l-au alungat pe Cuza-românul, prima opțiune a fost un belgian care a refuzat generoasa ofertă de a conduce poporul român. Așadar, cât de patrioți erau nemții ăștia? Istoria oficială ne spune că au fost până în măduva oaselor. Cert e că cei doi au fost elemente stabile în istoria de atunci a vremurilor. Frapant. Cei mai adulați doi regi ai României moderne nu erau români prin naștere. Chiar deloc. Apoi au venit încă doi regi și un mareșal. Puștiul Mihai I, pe care l-a detronat ta-su, Carol al II-lea și mareșalul Ion Antonescu. Cât de patrioți au fost cei doi regi e discutabil, Carol al II-lea s-a ocupat cu femeile și cu intrigile de putere, pe finalul mandatului instaurase și el o dictatură proprie. A urmărit cu precădere să conducă autoritar. Erau vremuri tulburi în Europa, dar toate manevrele lui politice au fost mai degrabă în interes personal, decât în interesul poporului. Mai puțin patriot. Apoi, Regele Mihai I n-a condus niciodată faptic țara, așa că nu putem emite prea multe pretenții de la el. Cât de patriot era? Discovery ne-a spus că era. Să-l credem pe cuvânt. Bun, și acum trecem la elementul de forță al perioadei: Antonescu. Fost beligerant și în primul război mondial. Îl caracteriza onoarea și spiritul cazon. Prost politician, s-a lăsat manipulat de Hitler și a trimis amata română dincolo de Nistru să se bată cu prea puternicul Stalin. Patriot? Da, mai mult ca sigur. Patriotismul înseamnă nu numai să te bați pentru țara ta, ci să o faci și inteligent. Cuvântul lui Antonescu dat în fața lui Hitler, că îi va fi fidel, ne-a costat. Mult de tot. Apoi după trioul interbelic au urmat supușii comuniștilor: Petru Groza, Dej și Ceaușescu. Cât de patrioți au fost cei trei? Greu de spus. Petru Groza a fost un oportunist, nu avusese mari tangențe cu Partidul. Dej făcuse pușcărie pentru ideile comuniste, la fel și Ceaușescu. Groza a vrut puterea pentru el și a închinat țara rușilor. Asta înseamnă patriotism? Dej, pe finalul vieții a reușit să scoată armata rusă din țară, dar răul deja era făcut. Comunismul deja îți arătase tarele odată cu moartea lui Stalin. Era un sistem bolnav și nu putea aduce niciun beneficiu pe termen lung țării. A renunțat el la comunism? Nu. A continuat să bată câmpii cu ”victoria socialismului”. Patriotismul înseamnă să-ți iubești țara și să alegi ce-i mai bine ea. A urmat Ceaușescu. Oarecum s-a distanțat de ruși, dar tot comunist a rămăs până în clipa în care l-au împușcat. Cât de patriot a fost? Faptul că nu a vândut ca urmașii săi țara altora, îl face mai patriot? Nu cred. Patriotismul, repet, e să alegi întotdeauna binele cetățeanului de rând. Nici pe departe, cetățeanul de rând stătea într-o cutie de chibrituri, nu avea niciun drept de a-și exprima opiniile, era înfometat și urmărit de securitate. Epoca comunistă s-a terminat și am rămas cu prezentul imediat. Cu contemporanii. Nu cred că are cineva vreun merit, nu cred că cei patru președinți de stat care au urmat după momentul 1989 au vreo legătură cu patriotismul, drept dovada corupția devastatoare și nivelul de trai scăzut al populație. Așadar, se caută un patriot, încă se caută.

Instrumental pain

Eu cu cine fac trio?

Aveam o iubită – reloaded

N-o mai am
Aveam un tată
Nu-l mai am
Aveam un înger
Nu-l mai am
Aveam o carte
N-o mai am
Aveam o familie
N-o mai am
Aveam o cameră
N-o mai am
Aveam o zi frumoasă cu mult soare
N-o mai am
Aveam o inimă
S-a oprit
Aveam o casă
A murit
Aveam o curte regală
S-a retras

Aveam un Dumnezeu pe zi

A demisionat

Aveam premiul Nobel în buzunar

Mi-a fost retras
Aveam ceva
Nu mai am nimic

Aveam o Biblie pe noptieră

Mi-a fost furată

Aveam o persoană care îmi spunea în fiecare dimineață ”Ce lume minunată!”

S-a rătăcit în deșert

Aveam un permis de intrare în orice biserică

L-am pierdut

Aveam o poveste despre mine
Am uitat-o

Aveam un singur tatuaj

S-a șters peste noapte
Aveam o sticlă cu alcool în dulap
Mi-a băut-o prietenul meu imaginar (mort de mult pe front)
Aveam o planetă
A explodat
Cu tot ce era acolo
Aveam mâine
Aveam un aveam

Aveam o iubită

N-o mai am

Aveam un tată

Nu-l mai am

Aveam un înger

Nu-l mai am

Aveam o carte

N-o mai am

Aveam o familie

N-o mai am

Aveam o cameră

N-o mai am

Aveam o zi frumoasă cu mult soare

N-o mai am

Aveam o inimă

A murit

Aveam o casă

A murit

Aveam o curte regală

S-a retras

Aveam ceva

Nu mai am nimic

Aveam o poveste despre mine

S-a rătăcit

Aveam o sticlă cu alcool în dulap

A băut-o prietenul meu imaginar

Aveam o planetă

A explodat

Cu tot ce era acolo

Aveam mâine

Acum a mai rămas doar ieri

Cine a inventat muzica?

Ce m-a fascinat mereu la conștiinta umană e faptul că într-o dimineață s-a trezit pe o planetă care îi punea totul, absolut totul, la dispoziție. Hilar este că mult timp habar n-a avut că este de fapt o planetă. De fapt, a învățat încet-încet totul despre tot. Dar trecem razant pe lângă acest subiect cu ”deșteptarea” și ajungem la întrebarea din titlu. Cine a inventat muzica? Putem face un simplu exercițiu de imaginație și dăm timpul înapoi cu mii de ani. Să spunem 11 mii de ani. Ieri tot 11 mii de ani erau și săptămâna trecută tot 11 mii de ani erau. De ce fix 11 de ani?  Pentru că conform unora care se pricep, acum 11 mii de ani s-a terminat ultima eră glaciară și s-au întrunit toate condițiile optime ca Homo sapiens sapiens să-și înceapă cu brio ascensiunea spre stele. La început trăia în peșteri, pentru că nu știa să construiască case, deci, implicit, nici nu știa să facă chitări sau altceva. De ce în peșteri? Pentru că în câmp liber era vânat de lei, care, dacă nu știați, au o vedere nocturnă excelentă. Așa că se adăposteau noaptea în peșteri și ziua vânau. Aveau tot felul de oase mari pe care le foloseau drept arme. Erau atât de primitivi încât de abia vorbeau între ei. Însă repede, poate chiar curios de repede, au înțeles că, deși nu sunt dotați fizic să se lupte cu animalele sălbatice, le pot învinge foarte ușor cu ajutorul unui organ moale: creierul. Pe mine m-a fascinat mereu chestia asta: la început oamenii trăiau în peșteri, eu sunt de la câmpie, și pe planeta asta sunt milioane de kmp de câmpie: la câmpie nu sunt peșteri. Deci, populația umană de la început trăia preponderent la munte. Acolo au învățat să facă colibe și să caute locuri de vânat mai jos. Aici în munți au descoperit muzica. Cum? Poate că lungind silabele. Poate că primul cântăreț era bâlbâit. Poate. Oricum, nu a fost un gest conștient, e la fel cum au descoperit focul, din întâmplare. Habar nu aveau că știu să cânte, habar nu aveau de ce cântau. Dar cântau seara în jurul focului din peșteră, sau când mergeau la vânătoare. Și bărbați și femei. Poate că s-a întâmplat în prima noapte când au dormit într-o peșteră, deci fix acum 11 mii de ani. Apoi lucrurile au evoluat. Primul cântăreț a murit într-un anonimat absurd. Nu are nicio statuie, nici măcar nume. Știm doar că a existat. Despre ce cânta el? Cel mai degrabă despre ceea ce era în jurul lui. Cânta despre dragoste? Probabil. Dar sigur cânta despre moarte. Pentru că atunci a omorî un animal, sau altă ființă umană, era la îndemâna oricui zilnic. Oamenii se ucideau între ei pentru un copan suculent de iepure. Erau cântece triste? Posibil. Erau vesele? Posibil. Avea un tratament preferențial primul cântăreț? Mai mult ca sigur că la un moment dat al vieții lui nu m-a făcut altceva decât să cânte. Ceilalți îl chemau seară de seară în peșterile lor și îi dădeau bucata de carne cea mai mare și femeia cea mai bună pentru serviciile prestate. Ca să înțelegem că încă din preistorie oamenii au avut o slăbiciune pentru artiști. Poate că nu erau versuri așa cum ne închipuim noi astăzi, poate că doar era o lălăială melodioasă și plăcută auzului. Poate că într-o zi cineva, din întâmplare, a observat că vibrația unui tendon de animal ucis scoate un zgomot melodios. Și așa a apărut primul instrumentist al oamenirii. Foarte probabil că tot în perioada în care primul cântăreț făcea în fiecare noapte turnee prin diferite peșteri. Și prima poezie cine a scris-o? Primul cântăreț din peșteră? Al doilea? Al treilea? Dar asta e altă discuție, nu? Dar exercițiul imaginației merge mai departe. Să ni-l închipuim pe cel care a condus prima dată un trib. Cum îl chema el pe muzicianul tribului și îi punea să-i cânte când era în stare de ebrietate avansată. Acela a fost primul lăutar. Și uite așa au apărut și lăutarii. Mă rog, e foarte posibil să mă înșel, dar a fost cineva acolo să mă contrazică? Sau poate că a fost ca la Wagner, cel mai destoinic vânător-erou  a fost ucis în luptă și ceilalți au început brusc să cânte fără să știe de unde le veneau toate acele sunete în minte. Fabulos, nu?

Elefantul roz din casa scării

Uneori am impresia, trista impresie, că nimănui nu-i plac țiganii. Uman vorbind, nimic nu poate exprima această aversiune cronică față de ei. Au și ei două mâini, două picioare, inima la bate cu aceeași intensitate în cutia toracică ca și celorlalți, dar nu, nimănui nu-i plac țiganii. Ba mai mult decât atât, parcă lor le pasă mai mult de perpetuarea speciei, pentru că au frumosul obicei de a produce mai mulți urmași decât celelalți. Mă rog, de ce țiganii? De ce nu belgienii? Așadar, mergeam acum vreo două luni jumate în urmă cu impresia asta adânc înfiptă în principiile mele pe stradă, în sectorul 1 al capitalei României când am fost abordat pe stradă de două țigănci. Două ”baragladine”, cum avea obiceiul un fost amic grec de a-i numi. Voiau să-mi ghicească în palmă. Numai că eu îmi ghicesc singur în palma stângă cam din prin adolescență, de când citeam cărți de chiromanție. Cea mai tânără m-a mirosit de la distanță printre ceilalți trecători. Le observasem și eu de la oareșce distanță, bine-înțeles că le observasem prin marea de trecători grăbiți, pentru că țiganii se observă de la distanță întotdeauna. Ca o leoaică ce atacă cel mai slab animal din turma de gazele, a apucat-o pe baragladina mai în vârstă de mână, și s-au strecurat printre ceilalți direct spre mine. Am încetinit puțin, pentru că eu, fiind înalt, merg repede pe stradă, așteptând să fiu interceptat. S-au oprit în dreptul meu și m-au interpelat amical spre mieros.

-Conașule, nu vrei să-ți ghicească în palmă bătrâna această oarbă? Nu dă greș niciodată, mânca-ți-aș!

M-am învoit din două motive: unul, nu mi se adresase niciodată, absolut niciodată, până atunci cu acest apelativ ”conașule” și doi, o bătrână ghicitoare oarbă în palmă era un deliciu. Nici dacă m-ar fi tăiat bucăți și m-ar fi aruncat la câini, nu aș fi spus ”Nu, plecați de aici, țigăncilor!”.  Am replicat cu bun simț de București.

-Îmi faci o reducere?

-La banii lu` mata`? Se poate o nesăbuință mai mare decât să ceri o reducere norocului ce-ți iese în cale? Mai mare rușinea să ceri reducere.

Sunt imun la rușine, așa că am continuat.

-Am doar … lei la mine. Ajung pentru norocul meu? Țiganca tânără a râs. Cealaltă, oarba, se uita fix la mine cu ochii ei albi, aproape înspăimântători. I-a șoptit ceva la ureche celei oarbe. Oarba și-a întins mâna spre mine. Eu am dus stânga la spate, să scot portofelul, în principiu am crezut că vrea să-i plătesc înainte.

-Dă-i mâna, conașule. O face pe gratis de data asta, ești un om bun, a simțit asta, oricum, cu banii lu` matale nici țigări nu ne luăm.

Așa că i-am întins mâna dreaptă. Un gest ironic, evident; toți cei care practică chiromanția știu că să practică pe mâna stângă. Dar oarba nu a zis nimic. A luat palma mea dreaptă, a trecut degetele ei negre și butucănoase peste ea o dată. Apoi încă o dată. Am avut senzația că o să mă înjure, dar nu a facut-o. Apoi mi-a înapoiat-o și i-a spus ceva la ureche celei mai tinere. Scurt, două cuvinte.  Aceasta a devenit indecent de radioasă și mi-a cerut banii.

-Hai, dă-mi banii ăia că e de bine. Te paște un mare noroc, conașule. Mama mi-a spus că te vei muta într-o casă mare la bulevard și îți vei schimba serviciu` acolo unde stau numai prinții și prințesele. Și o să ai și doi copii frumoși, gemeni, cu o fată blondă din neam mare. Să-ți fie de bine!

Am scos portofelul și i-am întins bancnota promisă. Normal că nu era unica, așa cum pretinsesem cu trei minute mai înainte. Dar nu încurajez nemunca, nu am făcut-o niciodată, de asta am stabilit un tarif minimal. Țiganca oarbă rostise la urechea neagră a celei tinere maxim trei cuvinte, de unde toate aceste previziuni? Am intrat în primul bar, am cerut cafea, un pretext ca să mă duc la baie și să mă spăl pe mâini.

Apoi am ieșit și mi-am văzut de viață, aproape că uitasem complet de previziunile țigăncii oarbe. Până într-o zi, într-o zi acum trei săptămâni . Vecina mea de palier, o doamnă mereu coafată și plină de lanțuri de aur la gât și cu degetele împopoțonate la fel cu inele care mai de care mai mari, mi-a sunat direct la ușă.

-Bună ziua! Ce faceți? Pot să vorbesc puțin cu dvs?

-Bună ziua! Sărut mâna! Cum să nu? Intrați, vă rog!

Am poftit-o înăuntru. Era cam sărăcăcios acel apartament de bloc, nu era niciun tablou pe pereți. Acesta a și fost primul lucru pe care l-a remarcat madam Belgianu.

-Nu aveți tablouri? Tocmai dvs care sunteți un artist atât de fin?! Nu vă lipsește un peisaj marin? Sau un răsarit de soare? Că oricum nu vedeți mare lucru printre blocurile astea comuniste. Cum puteți să trăiți în casa asta fără tablouri? Nu vă cere sufletul să vadă ceva frumos când vă treziți dimineața?

Aici a dat pe lângă, ”sufletul„ meu putea să trăiască bine-merci și fără un tablou de ani de zile. Dar de unde știa că sunt un ”artist fin„? Pentru că ascultam seara când veneam de la serviciu Wagner? Sau că mai publicam pe internet din când în când o poezie de amor? Am vrut să dau o replică neglijentă, să fiu un pic nesimțit, dar m-am abținut. Cât pe ce  să deschid gura și să fiu doar politicos, dar n-am avut timp, madam Belgianu a continuat ca o mitralieră.

-Sora mea, văduvă de ambasdor al Greciei, are o vilă la șosea cu o grădină superbă în spate. De ceva vreme s-a gândit că are prea multe camere și a căpătat obiceiul de a aduna oameni ai străzii, oameni nevoiași,  pe care îi găzduiește peste noapte, uneori și zile întregi. Le dă de mâncare, le cumpără țigări și haine. Acum o săptămână a fost racolată prin centru de două țigănci, i s-a făcut milă de ele, una dintre ele oarbă și le-a cazat la ea pentru o vreme. Acum trei zile țigăncile, că de asta nu-mi plac mie țiganii, au fugit cu vesela de argint și două sfeșnice de argint mari. Închipuiți-vă, domnule! Țigani! Avea un ton scârbit. Apoi a repetat. ”Țigani!” Cu aceeași scârbă vădită. Avea o gușă destul de mare. Sub ea se lăfăia un scarabeu din aur. Vă uitați la scarebul meu din aur? O, domnule, soțul meu, pasionat de Egipt m-a cărat de câteva ori la Giza. Keops, Kefren și Mikerinos. Toată lumea, măcar o dată în viață, ar trebui să meargă să vadă piramidele. Dar asta e o altă discuție, dragul meu domn. Despre ce e vorba pe scurt: am vorbit cu sora mea, care între noi, are ceva din ADN-ul familiei de` Medici și s-a învoit să vă găzduiască pe termen nelimitat până vă terminați volumul de poezii la care lucrați. Am vrut să protestez, dar cu un semn ferm m-a oprit. Nu spuneți nimic, domnule! Vă puteți muta chiar acum. Cât despre volumul de poezii, nu trebuie să vă panicați. E cu termen nelimitat, puteți să și ieși la pensie stând chiriaș în vila de la soșea a sor-mii. E un om foarte bun, chiar la limita de jos a naivității. O să vă placă să vă conversați cu ea, este atât de cultă, și ca și dvs, îl adoră pe Wagner. Și în plus sunt atât de multe tablouri în casa aceea încât o să vă placă la nebunie, pe cuvânt! Apoi s-a ridicat și a s-a îndreptat spre ieșire. Am vrut să spun ceva, dar m-a întrerupt iar pentru a nu știu câta oară. I-am spus că sunteți de acord să vă mutați și că mâine o veți face. Deja a sunat la o firmă  care se ocupă cu așa ceva. Mâine dimineață, domnule. Luați-vă o zi liberă mâine la serviciu. Am vrut să protestez din nou, șeful meu e un tip intransigent, nu ar accepta în ruptul capului să capăt o zi liberă fără un preaviz aprioric de trei zile. Dar am tăcut și de data asta. Am zis scurt.

-Sărut-mâna, doamna Belgianu, mulțumesc frumos pentru tot. De unde știa baba asta cvasi-senilă de un volum de poezii? De unde?

-Dacă aveți nevoie de ajutor, știți unde stau, sunați fără nicio remușcare. Nu ezitați, eu m-aș muta chiar acum, dacă aș fi în locul dvs, și credeți-mă, știu ce zic, doar am văzut de câteva ori în viața asta cele trei piramide.

Acest ultim argument m-a convins, eu însumi în adolescența mea am citit destul cărți despre misterele celor trei piramide. Dacă cineva care a vizitat de multe ori piramidele, îți spune de ce oportunitate trebuie să profiți, ar face bine să-l asculți. Am închis ușa îngândurat, o parte din mine se revolta ușor pentru modul lejer în care am fost prins cu garda jos, iar cealaltă parte se bucura, era o oportunitate de care trebuia să profit fără nicio privire înapoi. Așa că am început să împachetez în grabă. Apoi am făcut legătura: țigăncile care îmi citiseră în palmă puteau fi cele care îi furaseră soției de ambasador din casă vesela de argint. Puteau fi. Nimic nu e sigur. Apoi mi-am sunat șeful. Toată săptămâna o aveam plină la birou. Urma să încheie un contract cu o multinațională și eram plini până la refuz de sarcini peste sarcini. Orele extra urmau să se facă la pas fără număr. Am sunat, am spus că am o problemă medicală și că… și că a doua zi îmi este imposibil să fiu la birou. Evident că mi-a cerut certificat medical. Am mințit senin că-l voi aduce când mă voi prezenta la birou. Am închis și mi-am făcut o cafea. Am pus puțin lapte în ea și mi-am privit palma dreaptă. Nu înțelegeam cum de a văzut țiganca aceea oarbă ceva ce nu putea fi văzut. Și mai ales că nu se citește niciodată viitorul în palma dreaptă. Niciodată. Dar ea a văzut că mă voi muta. Ahhh, destinul meu era la îndemâna unei țigănci oarbe. Ha-ha! Rahat! Toată viața mea am avut destinul în palma dreaptă și eu am căutat să-l citesc în cea stângă. Am terminat țigarea. Am mai aprins una și mi-am dat seama că stau cu adevărat într-un apartament sinistru: nu am nici măcar o reproducere ieftină după un tablou celebru pe pereți. Foarte trist și deprimant.

Înger de apartament

Da, unii oameni merită mai mult în viață. De exemplu am un prieten care se pricepe la tras cu arcul, deși nu a mers niciodată la vânătoare. Dar e bun, foarte bun. L-am văzut eu cum nimerește punctul acela roșu din mijlocul țintei de la o sută de metri. I-am propus de două ori chiar să meargă la olimpiadă. Să sară toate etapele și să se ducă independent. Pare absurd, pare ilogic: cum să te prezinți la olimpiadă apatrid? Ce vor trece pe fișa ta în dreptul țării pe care o reprezinți, o bară? Ca și când ai fi un copil din flori? Nu-i dau numele, poate că se supără pe mine, oricum e cam supărăcios. Ați remarcat că oamenii care au aptitudini ieșite din comun sunt cam ciudați, nu?  Dar nu despre arcul lui vreau să povestesc, ci despre vecina mea de la etajul doi. Are peste 70 de ani și după câte am înțeles toată lumea o știe de văduvă de-o viață. Uneori mă gândeam că nu a fost niciodată însurată, poate că s-a declarat ea văduvă direct din neant, fără să se fi măritat vreodată, poate că e și virgină. Poate. Azi dimineață, pe la șapte fără ceva, mi-a sunat la ușă. Doamna Apostol. Așa se numește. Era într-un capot cu pete de ulei și mi-a spus că sunt singurul vecin la ușa căruia nu a sunat încă. Și că n-o crede nimeni. În mod normal mă trezesc înainte de șapte, îmi fac cafeau, fumez câteva țigări și pe urmă iau contact cu toți ceilalți din jurul meu. Prima dată am crezut că e schizofrenică. Bătrânele vădane au tendința de a o lua razna după o anumită vârstă. Tot repeta întruna că ”Nu mă crede nimeni, domnule!”. Asta îmi place mult mie la oamenii în vârstă, au o politețe irezistibilă, și mă gândesc că poate voi ajunge și eu un bătrânel irezistibil de politicos cu toată lumea, indiferent de vârstă. Am deschis ușa larg și am invitat-o în casă. N-a vrut să intre. Atunci am întrebat-o calm ce anume să o creadă. Și mi-a spus pe nerăsuflate: ”Am un înger în apartament! Se joacă cu pisicile și e foarte politicos! Dar nu mă crede nimeni, domnule!”. Nu credeam că voi mai auzi vreodată pe cineva care vede îngeri jucându-se cu animalele din apartamentele lor. Vă povesteam la început de prietenul meu, arcașul.  De asta am început cu el, pentru coincidența izbitoare.  Într-o seară, beat fiind, mi-a povestit că a găsit într-o dimineață la el în garsonieră un înger care se juca cu ”Black”, adică câinele lui. Dar nu a vrut să povestească la nimeni de teamă să nu creadă că e nebun. A doua zi a negat vehement istoria ce mi-o povestise cu o seară înainte. Mi-a spus ceva de genul: ”Ai fost mai beat ca mine, dacă ai auzit așa ceva!”. Culmea că nu băusem absolut nimic. Dar am memorat povestea lui. ”Stați puțin să mă îmbrac! Cobor la dvs, vreau să văd și eu înger pe viu! Sau puteți să mă așteptați un minut.”. Am lăsat ușa deschisă ușor și m-am dus să-mi pun o cămașă și o pereche de pantaloni, nu poți să te întâlnești cu un înger fiind în tricou și în pantaloni scurți. Chiar dacă se joacă cu pisicile și câinii, tot un înger rămâne. Oare cum are aripile, lungi? Sau scurte? Vorbește în toate limbile pâmântului, sau e telepat? Să mă dau cu puțin parfum? Să fac puțină gargară cu apă de gură? Pariu că miros a țigară. Totul a durat mai puțin de trei minute. Parcă am auzit cum ușa de la intrare s-a închis, dar eram la baie și nu am dat prea mare importanță, eram încă sub efectul îngerului din apartamentul de sub mine. Pentru că eu stau exact deasupra doamnei Apostol. Tavanul ei este podeaua mea. Uneori mai pun Wagner tare și mă gândesc că pot da și mai tare volumul, că oricum e destul de surdă să nu audă nimic. M-am bucurat, mă simțeam un pic binecuvântat: îngerul a binevoit să vină exact în apartamentul de sub mine. Poate că după ce îl voi întâlni viața mi se va schimba în bine, poate că voi avea o revelație, ceva cum a avut Saul dinTars și a căzut în genunchi. De asta am vrut să mă spăl pe dinți înainte de a avea vreo revelație. Nu sunt deloc ironic, dar e bine să fii ferchezuit când te întâlnești cu cel care îți va schimba viața. Am deschis ușa de la baie. Dezamăgire totală. Ușa de la intrare într-adevăr era închisă, auzisem bine. Am deschis-o larg, nici urmă de doamna Apostol. M-am încălțat în grabă cu o pereche de pantofi negri și am coborât trepetele câte trei deodată direct spre apartamentul bătrânei văduve. Care culmea mai era și săracă, avea datorii mari la întreținere, poate de a asta a venit îngerul să se joace la ea cu pisicile în apartament, pentru că era o văduvă săracă, exact ca în Biblie. Ușa era foarte închisă. Am bătut cu putere. Am sunat, am strigat, am bătut iar. M-am urcat la mine și mi-am luat țigările, am aprins una și am început iar să bat. Nimic, niciun răspuns timp de trei minute. Bine, exagerez, vecinul din dreapta a răspuns. A ieșit în pijamale și mi-a reproșat că unii au copii mici care mai și dorm la ora aia matinală. Am replicat cât se poate de serios nu înainte de a-mi cere scuzele de rigoare. Totul părea atât de absurd în blocul acela vechi în care miroase uneori pe scară de la subsol.

-Da`, domunule, e un înger în apartamenul doamnei Apostol, se joacă cu pisicile dumneaiei. Cum aș putea rata ocazia de a mă întâlni cu un înger?! Fiți rezonabil, este oportunitatea vieții mele! Cred că sunt dator să fac orice zgomot posibil pentru a putea să-l întâlnesc.

M-a privit ciudat, de parcă eram sub efectul drogurilor și a răspuns sec, ceva de genul: ”Pe semne îngerul matale e la fel de surd ca baba aia senilă, altfel răspundea până acum de o sută de ori.”

-Dumneata nu te mai duci la serviciu astăzi?

Am tresărit speriat, avea dreptate, întârziasem. Șeful meu nu mă va crede niciodată când îi voi spune că am întârziat din cauza unui înger care se joacă cu pisicile în apartamentul de sub mine. Am luat-o la fugă pe scări direct la metrou. Nu vă spun ce scandal monstru am avut. Dar am trecut sub tăcere povestea îngerului. Puteam trece ușor la o altă categorie de oameni. L-am sunat pe amicul meu arcașul. Nu mi-a răspuns. Am insistat. Tot nu mi-a răspuns. Poate că era în parc și se antrena la țintă. Mi-a trecut o clipă prin minte, îmi timp ce îmi serveam la pauza de masă sendvișul cu brânză și salam că poate fi același înger. Adică un înger comun: al lui și al doamnei Apostol. Oare câți îngeri se joacă cu animalele de companie din apartamente? Și undeva în trioul aceste eram implicat și eu. Asta mi-a dat de gândit. Poate că era cazul să-mi cumpăr și eu un animal de apartament. O pisică ar fi cea mai potrivită. Din câte mi-a explicat cineva, pot sta și singure câteva zile. Câinii vor afară și fac pipi peste tot. Așa că am căutat pisici pe internet. Nu am avut răbdare să văd toate site-urile. Oricum, nu mi-a plăcut niciuna. Șeful venise în spatele meu pe nesimțite. Are un simț special în a depista persoanele ”care trag armata în piept”. Aici îi dau dreptate, oamenii la muncă trebuie să muncească. M-am întors spre el. Pauza de masă trecuse de mult. Ce puteam să spun? Să recunosc că vreau să-mi iau o pisică în speranța că voi fi vizitat de un înger care adoră animalele de apartament?

Am ajuns acasă târziu. Am trecut în fugă aproape rușinat prin dreptul ușii doamnei Apostol.

Nu am mai sunat apocaliptic la ușa ei, am deschis-o pe a mea încet, ca să nu fac zgomot și să nu iasă vreun vecin care să-mi bată obrazul pentru tărăboiul matinal, și m-am strecurat înăuntru. M-am dus la bucătărie și mi-am aprins o țigară.

Am văzut o femeie

farmecul discret al musafirilor triști

în seara asta în fața casei mele

s-a inaugurat un cimitir

nu m-a chemat nimeni sa tai panglica

dar m-am dus voiam sa văd cine o să fie îngropat acolo primul

erau destui

ologi oameni de bine văduve am văzut și un dresor de la circ

undeva între două cruci încă fără nume

ce își așteptau pasive proprietarii

te-am văzut

mâinile au început să-mi tremure

picioarele au început să-mi tremure

sângele a început să-mi tremure

în pieptul meu inima îmi bătea a întuneric

iar tu între cele două cruci încă fără nume

zâmbeai atât de frumos

încât oamenii se opreau și puneau flori la picioarele tale

de parcă erai un înger de piatră din cimitirele celebre

dar acesta nu era deloc pere lachaise

era mic intim clopotul era așezat în cel mai înalt copac

iar îngerii stăteau îngrămădiții unul în altul încât se călcau atât de des pe aripi

încât în tot cimitirul se auzeau numai scuze și regrete

dar toți erau atât de veseli

toți se bucurau de micul cimitir

încât cineva chiar a deschis o sticlă de șampanie

și mi-a întins și mie să beau din ea

am băut, nu te-am mai văzut

apoi toți au început să plece pe case lor

chiar și îngerii

până când am rămas singur în tot cimitirul acela nou

era un pic haios țineam sticla accea de șampanie în mână

și nu aveam cu cine să celebrez

până și cele două cruci fără nume dispăruseră

totul a devenit brusc atât de clar

încât m-am lepădat de mine de trei ori, exact ca-n Biblie

și m-am lăsat singur acolo, în cimitirul acela în care nu era nimeni și nimic

cel mai proaspăt musafir

După ce dirijezi Wagner…

Nu prea mai contează aplauzele.

 

Probabil cea mai tristă muzică din viața asta

Istoria umanității într-un A4

Ne-am trezit acum vreo 10 mii de ani în urmă pe planeta asta fără să știm cum și de ce. Încet-încet am învățat să ne adresăm unul altuia prima dată prin semne, apoi prin sunete ciudate, apoi am folosit primele cuvinte primare: ”ucide, mâncare, mamă, tată, război, pipi, caca, copil etc-etc”.  Imediat am început să desenăm ceea ce observam în jurul nostru. Prima dată pe pereții peșterilor în care trăiam. Dintr-o întâmplare, se pare, am descoperit focul și roata. Apoi am început să ne pricepem puțin la agricultură și ne-am mutat din peșteri la oraș și am învățat să scriem prin linii și bastonașe, cuneiform, un fel de bețisoare aruncate pe o tăbliță de lut. Tot nu era bine, tot nu știam prea mare lucru, așa că am inventat zei care să ne servească drept răspunsuri. Pe urmă am început să fim mai deștepți și am colonizat încet toată planeta. Am ucis toate animalele din păduri. Ulterior peste mii de ani le mai vedem doar la Zoo, deși acum 5 mii de ani în urmă animalele împărțeau cot la cot planeta cu noi. Pe urmă am inventat banii, un concept abstract prin care cuantificam orice lucru din jurul nostru, inclusiv pe unii dintre noi pe care îi foloseam drept unelte, adică ”sclavi”. Tot noi, bine-înțeles. Pe urmă niște  ”băieți deștepți” au pus mână de la mână și au scris pe piei de oaie o carte cu și despre un singur zeu, Dumnezeu. Cartea asta fermecată am numit-o ”Biblia”. Acest singur zeu n-a fost cu noi în peșteri de la bun început, el a apărut ca urmare a unei evoluții spirituale a umanității când am început să ne punem întrebări complexe. Cine suntem și ce căutăm tocmai aici pe planeta asta despre care la începuturi noastre credeam că e plată și fără margini. Apoi a apărut și Alah, un pic mai târziu. Între timp, unii dintre noi, care se plimbau cu bărcile dintr-o insulă în alta și se ocupau cu gândirea, cu sculptatul în marmură și cu homosexualitatea,  au inventat o formă de conducere a societații numită ”democrație”, formă la care am revenit după două mii de ani, după ce am folosit intensiv ca formă de guvernare ”monarhia”, adică unul singur dintr-un zonă geografică anume, numită ”țară”, e șeful celorlalți. Dar tot nu eram cu toți mulțumiți. Așa că am început să ne omorâm între noi ca să demonstrăm că zeul lui e cel mai deștept și mai puternic. Într-un final, acum vreo 100 și ceva în urmă de ani, a venit unul deștept dintre noi și a scris o carte prin care ne-a explicat nouă, parțial și cu lipsuri, cum am apărut noi pe planeta asta (planetă care înțelesesem puțin mai înainte, cu vreo 100 de ani, că e rotundă)  dintr-o singură celulă. Și aici cei care credeau în zei au trebuit să își bage puțin coada între picioare că grupul științific al umanității aducea unele probe concrete: schelete de dinozauri, schelete de animale preistorice, telescoape performante etc-etc. Cumva zeii au căzut în derizoriu și a venit epoca științifică să ne explice cum am apărut noi de nicăieri și nedoriți de niciun zeu, cum ar veni suntem aici pe cont propriu. Dar și cei care îl excludeau pe Dumnezeu din ecuația facerii s-au împotmolit: nu au reușit niciodată concret să producă viața din nimic și nici nu au putut explica cum de noi am apărut exact-exact aici printr-un cumul de factori care se întrunesc mai rar ca la Loto 6 din 49. Ceea ce este interesant la toată istoria umanității de când ne știm și până acum este că tot ce ne înconjoară se poate transforma, numai timpul e singura constantă pe care nu o putem modela în niciun fel. Să înnebunești nu alta când ne aducem aminte cum eram noi acum 10 mii de ani în urmă: mirosind a fum, nespălați cu săptămânile, cu câteva piei de animale pe noi, în niște peșteri în care nu exista nici apă caldă, nici calorifere, nici ferestre, nici internet. Femeile nu se epilau în zona inghinală, practic nu se epilau în nicio zonă, bărbații purtau bâte și arcuri, în loc de portofele și cărți de credit Și iată-ne acum, după 10 mii de ani, la fel de proști, neștiind ce căutăm și din mărinimia cui pe planeta asta pe care am luat-o practic în arendă. Avem voie? N-am întrebat pe nimeni. Ne-am trezit și ne-am pus stăpâni fără măcar să întrebăm a cui e. Dacă vine proprietarul de facto, și ne dă afară cu tot cu civilizația noastră atât de emancipată? Avem noi vreun act de proprietate pe planeta asta? Oare nu cumva ne-am trezit aici nu doar dintr-o loterie a vieții, ci pur și simplu avem de parcurs un itinerar?

Încontinuu

Dacă cineva

Oricine

Ar veni într-o zi foarte supărat la mine și

mi-ar spune

nu există iubire

nu există, e doar un mit

Aș zâmbi frumos, condescendent

L-aș lua direct la mine acasă

I-aș arăta pasta ta de dinți

Slipii din șifonier

I-aș face un tur al casei, patul din cameră, cel din salon, masa de la bucătărie

Gelul tău de duș, parfumurile tale

Și atunci ar observa și el că dacă sting lumina

Toate acestea strălucesc pe întuneric

Zi și noapte

Încontinuu

Ar vedea și urma pașilor tăi de la baie la bucutărie

Poate, dacă aș fi și mai concis

Și mi-aș da tricoul jos

Ar putea vedea clar

Cum vasele mele de sânge sunt mai multe

Acolo unde tu ți-ai pus palmele peste pieptul meu

Și ar știi toate aceste lucruri fără să i le explic deloc

Pentru că dragostea există,

Dovada cea mai crasă

Toată casa mea, tot ce mă înconjoară

Toate drumurile mele la super market

Metrourile, tot e plin de substanța aceea care luminează pe întuneric

Este plin de iubire, este plin de tine

Și strălucește încontinuu

Încontinuu

Re

Bandiții sunt bandiți în orice epocă

Știam ceva despre marele jaf înainte de a viziona filmul făcut pentru uzul intern al nomenclaturii din acele vremuri. Nu m-a surprins faptul că bandiții au repetat cuvânt cu cuvânt cele cerute de anchetatori. M-a frapat faptul că știam că milițienii își obțineau toate mărturisirile sub tortură și în consecință niciun bandit nu părea să fii fost bătut la anchetă. Bine, cunoscând din auzite și citite creierele întunecate din aceea epocă (Stalin îi cerea lui Beria din toaletă pe cine să ”lichideze”), este posibil ca cei bătuți să fii fost machiați corespunzător înainte de filmări. Apoi m-a distrat un pic faptul că ”aceste elemente declasate ascutau muzică și fumai țigări fine” în loc să muncească la turnătorie. Nu au nicio scuză, fapta penală e faptă penală, dar modul în care ”organele de stat” au derulat ancheta este revoltător: au bătut pe toată lumea implicată, pe casier l-au omorât chiar în bătaie, nevinovat fiind. Aici pozau în băieții buni, dar se vede după mutrele lor cine sunt cu adevărat.

 

Aproape declarație de dragoste

Iubita mea e un tablou extravagant, scump, imortal. Pictat de un van Gogh fără ambele urechi. În sala tuturor judecăţilor toţi licitau pentru iubita mea. Sume exprimate în euro și alte valute forte, evident. Stăteam şi ascultam neputincios. 10 milioane, 20 de milioane, tezaurul de la Fort Knox îmi parea un biet atelier de bijuterii demodate pe lângă valoarea iubitei mele.
-Da’ staţi, bă, mojicilor! Iubita mea e doar a mea! Şi, nervos, am ţâşnit pe scenă, evident executând o exemplară săritură a hoţului, dând disperat din mâini ca în faţa unui camion de 40 de tone rămas fără frâne în faţa unui grup de preşcolari ce traversează regulamentar pe culoare verde a semaforului.
I-am rupt ramele rapid. Pac-pac!!! Pânza mi-am băgat-o între coaste. Adică literalmente mi-am înfipt iubita între coaste ca o baionetă. Adânc, să nu mai iasă niciodată. Şi am fugit din sală.
Mojicii, căci întotdeauna există şi un grup de mojici rău intenţionaţi, au început să fluiere ca la un meci de box în care tipul mai vânjos e azvârlit la pământ cu un upercut extrem de supect de rivalul său slăbănog. Huiduiau, ameninţau, înjurau. A trebuit să mă feresc din calea unor scaune. Cineva, un tip cu monoclu aurit, a scos un Nagan de colecţie şi m-a luat în vizor. Mă rog, nu pot spune cu exactitate că era un Nagan, putea fi şi un Colt. En fin, am sărit pe fereastră aterizând direct pe iarba verde de acasă. M-am pipăit discret, iubita zăcea între coastele mele. Nici urmă de mojici. E bine, mi-am zis. Am început să fluier cântecelul ală stupid din perioada interbelică, ”un băiat iubea o fată, vai, ce lume rea!” Aud o voce din subconştient: ”Albert, acest cântecel nu s-a cântat în perioada interbelică!”
Am rămas perplex, subconştientul îmi vorbea cu voce tare. Trebuia să profit de ocazie.
-Auzi, mă, subconştientule, ce fac cu iubita, o mai las între coaste?
-Aici subconştientul. Albert, inconştientule, scoate-o, domnule, de acolo, că faci infecţie!
-Cum s-o scot? E înfiptă adânc!
-Stai calm că ţi-o scot eu ca pe o măsea stricată. Tu închide ochii şi gândeşte-te la ceva frumos!
-Cum ar fi?
-Eu ştiu? Gândeşte-te că eşti pe malul mării şi că refluxul a lăsat scoici pe mal. Ia câteva, şi aşa că nu mai ai scrumiere acasă.
-Nu pot să mă gândesc la malul mării că mă năpădesc imagini cu iubita. Eu sunt mai feelingos de felul meu, doar ştii, ce naiba, bre?!
-Gândeşte-te că ai luat un premiu de nivel mondial, ceva colosal.
-Aaaa, aşa mai merge.
În timp ce prin faţa ochilor îmi defilau batalioane de aplaudaci zâmbitori, subconştientul a sărit afară, s-a strecurat silenţios pe lângă coastele mele şi cu un șpiral de 10 a început să-mi găurească sternul.
-Auch! Măi, doctor Mengele, am faţă de cobai uman?
-Nu, deşi din profil aduci cu un deţinut paralitic.
-Nu merge, tu nu vezi că iese sânge, chiar nu poţi extrage din mine persoana de sex feminin aciuată ca un căţelus murat de ploaie sub streşina casei?!
Subconştientul meu e dur. Marmură, oţel Krupp. A luat un baros.
-Întinde-te la umbra copacului ăsta. Ascultă păsărelele şi lasă-te mângâiat de boarea asta înmiresmată. Între timp o să te pleznesc puţin cu barosul ăsta de 15 kile. Poate iese din tine ca perla dintr-o scoică spartă de un pescar binevoitor.
-Tu n-ai faţă de pescar binevoitor. Zici că figurezi pe statul de plată a lui Hades! Din prima clipă când ţi-am auzit vocea am vrut să te întreb ceva: pe cine urăşti mai mult, pe mine, sau pe mine?
-Taci!
O lovitură perfectă. Pânza a ieşit dintre coaste. Subconştientul a desfăcut-o curios.
-Îţi place, nu?
-Da, are ochi frumoşi. Ce să zic?! Frumoasă!
-Salivezi cam mult uitându-te la chipul ei. Hai, dă-mi-o şi întră inapoi.
Am rămas cu iubita în mâini.
O ţin în mâini chiar şi acum. Încă sunt nelămurit, să o îngrop la rădăcina copacului, sau să încerc să-mi astup gaura produsă de baros cu pânza?
Meditez chiar acum. Poate că am nevoie de un semn divin, sau de o semnătură celebră scrisă pe o cruce, un autograf de înger, ceva de genul ăsta.

Cercuri

toate iubitele

de fiecare dată mi-am sufocat iubitele, pe toate, cu ambele mâini

le-am inventariat hematiile cu cea mai mare strictețe

le-lam cerut să fure pentru mine

să mintă, să își alungele umbra

să-și avorteze sfinții

uneori le-am dus eu de mână la spitalul de nebuni

și le-am cumpărat din banii lor cele mai chic cămăși de forță

pentru că în iubire nu există

”nu se poate, Albert!”

toate iubitele mele au fost prizonierele mele de război

scăpate ca prin minune de la gazare

și dacă vreuna dintre ele a ridicat steagul alb

i-am cumpărat prăjituri și flori

apoi i-am trimis felicitări de Crăciun și i-am urat o viață liniștită în continuare

pentru că nu s-a califiat la proba de iubire

e ca la maraton

dacă nu te sufoci în lipsa lui, nu e iubire

dacă nu ți se îndoaie oasele în prezența ei, degeaba

Al 3-lea război mondial

Priza de hârtie

”Iubitule,
La noi plouă de o săptămână. Blacky a fătat şapte pui. A trebuit să alung şase. Am plâns două zile. Chiar a trebuit să o fac. Crede-mă că a trebuit, altfel muream cu toţii. L-am rugat pe domnul Atanasiu să-i ducă departe, la marginea oraşului. I-am pus într-o sacoşă o jumătate de pâine muiată în apă. Poate că îi va găsi vreun animal acolo şi vor supravieţui. Mă rog lui Dumnezeu să aibă milă de ei. Erau orbi. A trebuit să o fac, jur. Să nu mă cerţi şi tu, ştiu, sunt o asasină, dar a trebuit să o fac. Am să-mi primesc răsplata, dar a trebuit să o fac. Noi o ducem greu cu mâncarea. Nu mai aveam decât pâine şi ceapă. Nu ştiu cât mai durează războiul ăsta. A venit poliţia militară acum 2 săptămâni şi ne-au rechiziţionat toată aparatura electrică din casă: celulare, televizor, laptopul tău…

Vezi articolul original 1.666 de cuvinte mai mult

Despre iubire

Ceea ce mi se pare uimitor în iubire este faptul că se găsesc ad hoc ”coincidențe” care aduc oamenii împreună. Ca și când iubirea e un flux de energie, un fel de unde radio, precum semnalul la telefon, care conectează doi oameni aflați la mine de kilometri depărtare. Există o teorie care pretinde că toată informația de care dispunem noi acum ne-a fost transmisă prin aer, nu prin gene. E ca și când toată planeta e plină de informație, la fel precum undele radio –evident, și noi ne conectăm la ea. Evident, unii mai puțin. De unde și apariția inexplicabilă a geniilor umane în diferite epoci ale istoriei umanității.  Apare subit acolo unde pare că este imposibil. Oamenii care par că nu au nici cea mai mică legătură cu domeniul în care vor excela ulterior. Să vă explic printr-un mic exemplu ceva ce depășește capacitatea de înțelegere a minții umane: imaginați-vă că apartamentul în care locuiți este umplut până la refuz de telefoane mobile. Câte telefoane pot încăpea? 1 milion? Poate 2. Toate acele telefoane pot suna simultan și se pot conecta simultan la wireless-ul din apartament. Gândiți-vă câte unde radio vă traversează corpul în acest moment. Fără nicio restricție din partea nimănui. Toată planeta aceasta este traversată de miliarde și miliarde de particule pline de informație. Fiecare transportă un cuvânt, o idee, o imagine. De ce nu și o iubire? Și lucrul acesta l-am descoperit noi, oamenii, acum câteva sute de ani. Asta nu înseamnă că informația nu circula când nu aveam noi habar de faptul asta. Trinitatea e alcătuită din 3 părți: Dumnezeu (informația), Fiul (noi în definitiv, cei carnali) și Sfântul Duh (undele radio care poartă informația). De unde atâta iubire în aer? mă veți întreba ironici. Pentru că atunci când murim noi, cei carnali, unde se duce toate iubirea pe care am folosit-o? Unde se duce toată informația pe care am acumulat-o de-a lungul vieții noastre? Ea e transmisă mai departe prin genele moștenitorilor, îmi veți replica. Așa cum ne-a spus Darwin că se întâmplă în ”Originea speciilor”. Dar iubirea se poate transmite prin gene? Asta ar însemna că, într-un final, ne vom îndrăgosti de aceeași tipologie umană din care face parte și mama. Pentru că de ea s-a îndrăgostit tatăl nostru, așa ar fi cel mai normal. Dar dragostea e atipică. Nu se încadrează în niciun tipar. Cel mai probabil și foarte normal ar fi să dăm credit tipul acela de iubire în care simți că energia degajată de celălalt te învăluie feeric. Nu are nicio legătură cu vreo tipologie fixă umană. Fără să îți dai seama te conectezi la celălalt. În multe cazuri de iubire ea simte când el moare pe front, deși sunt la mii de kilometri depărtare, simte când ea e tristă, simte când el e bolnav. Aici nu mai vorbim de vreo informație genetică, ci pur și simplu de o relație simbiotică profundă care are loc la sute, sau mii, de kilometri depărtare. Ca și când corpul uman ar fi un terminal mobil care primește un semnal radio. Iubirea se deplasează prin aer, exact ca semnalul unui telefon. Instantaneu, evident. Și poate că are o vitează mai mare decât a luminii. Aici voiam să ajung. Eu mi-am închipiut  mereu o scenă în care el este plecat la luptă pe front undeva foarte departe, într-o cruciadă, iar ea, în momentul în care el este străpuns mortal în piept de o spadă, chiar în aceea clipă, simte o durere atroce în piept. Și știe instantaneu că el e mort.

Acum 7 ani

mi-ai arătat venele de la mână

privește-le traseul albastru

vezi cum scriu numele tău?

am râs tare, mi s-a părut coincidență

pe urmă mi-ai spus

privește-mi părul în bătaia vântului

din orice direcție ar bate

observi că apare prima literă a numele tău?

n-am mai râs de data asta

apoi mi-ai luat degetele de la mâna dreaptă

și mi le-ai pus sub coastele de sub inimă

se potrivesc minunat.

n-am zis nimic

se potriveau perfect

apoi mi-ai spus

primul meu iubit, bunicul meu care a murit pe front

se numeau la fel

tot coincidență?

 

și nici lor nu li s-a părut coincidență

atunci când au găsit o cruce cu numele tău lângă mormântul meu

la două zile după ce m-au îngropat

Mai mult decât perfect!

In Flanders Fields – Pe câmpurile Flandrei

Sursă: In Flanders Fields

Minus heaven

 

Martor incomod

În liniștea curată a nopții

Poți auzi cum planeta răsuflă greu în timp ce ne cară în spate prin neant

Uneori mă ridic din pat și îmi cer iertare pur și simplu în genunchi

Pentru mine pentru toți oamenii pentru toate păcatele noastre

Și atunci ea planeta încetinește între două stele ce seamănă cu două rândunici

Și tușește cumva trist

Brusc apar câțiva îngeri apar și încep să o împingă

Spre înainte poate spre dreapta

 

Atunci tristețea își dă masca câteva clipe de pe față

E atât de frumoasă femeia aceasta încât

Nimănui nu-i pasă de pumnalul pe care doar ce mi l-a strecurat adânc între coaste

Apoi își așează la loc masca superba mască

Iar planeta răsuflă și mai greu pentru că are de urcat

Muntele acela dintre cele două stele-rândunici

Iar eu trebuie să mă mai rog încă o dată pentru toți oamenii morți din Biblie

Pentru absolut toți

Uneori uit numele lor uit numele copiilor lor

Dar nu încetez până când nu se face dimineață

Atunci când oamenii se trezesc fără să știe

Cât de greu răsuflă noaptea planeta cărând în spate atâta tristețe

Legiunea de onoare cu două aripi

dumneata mergi cu mine mi-a spus

chiar mi-a plăcut vocea lui

singura lui armă era o pereche de aripi care fâlfâiau elegant

ca rimele unei poezii de dragoste

așa că nu m-am împotrivit

mi-a dat un corn de ciocolată și m-a pus să aștept

într-o sală imensă

plină de alți oameni care mâncau cornuri

m-am uitat după tine

și nu te-am văzut

ce să zic

așa se întâmplă

îmi tot explica cineva care își molfăia de zor cornul

cineva a scos o vioară și a început să cânte o melodie tristă

unii au adormit

alți au ieșit la ferestre și își strigau frații și părinții

dar nu îi auzeau nimeni

oboseau și cereau iar cornuri

și atunci cel cu vioara a tăcut

în sala imensă a mai intrat cineva

care mi-a strigat numele

dumneata mergi cu mine mi-a spus

chiar mi-a plăcut vocea lui

ceilalți au început să aplaude frenetic

și îngerul mi-a strâns mâna

și m-a scos afară printre copaci

ai fost decorat cu legiunea de onoare a oamenilor triști

drept urmare vei putea să dormi în fiecare noapte

dacă îți vei ține strâns medalia în mână

și mi-a întins-o

era o monedă lustruită orbitor de atâta strâns în mână de către alți oameni singuri

atunci chiar în clipa aceea nu mi-a păsat că alți oameni se țin de mână ca și când

au fost decorați cu legiunea de onoare a oamenilor veseli

Câțiva parseci și tu

Dacă printr-o întâmplare norocoasă

Sau doar pur și simplu

M-ar deschide cu un Sesam

Din mine ar țâșni fără regrete din cele 3 părți

Doi pitici

Nervoși

Care ar dispărea într-o secundă

Unul la stânga

Celălalt la dreapta

Și nici după o clipire din ochi

Ai apărea tu cu toată splendoarea

Ridicându-ți trena cu o mână

Cu cealaltă aranjându-ți o suviță de păr aproape copilăroasă

Cerându-ți scuze un pic rușinată, dar nu prea mult

Că am dat de tine așa de brusc

Dar nu s-ar mira nimeni

Poate cei doi șerpași care încă nu au coborât de pe Himalaya din 1945

Apoi s-ar mai vedea câțiva arbori

O pajiște într-o poiană

Câțiva eroi care își caută iubitele cu niște săbii lungi

Un dragon cu o inimă de fluture

Statui cu îngeri de pe morminte celebre

Iar tu m-ai scuza neverosimil de trist

Eeeeee

Acum e toamnă afară

Vara se întorc toate gândurile frumoase

Și poeziile de dragoste care au emigrat în zilele cu soare

Și e mult mai calm și mai romantic

Ai spune tu

Și toți te-ar crede

Chiar eu aș da din cap, da-da, așa e, ea știe cel mai bine

Ea șterge praful, înnoadă sinapsele lăbărțate și curăță cu luminox fereastrele către oameni

Tu nu te-ai supăra de rolul atât de simplu pe care ți-l atribui, aproape rușinat

Și ai spune, mai taci, că oricum e toamnă acum și spui prostii triste

Și-am râde cu toții ca în happy-end-urile poveștilor animate de la televizor.

Odiseea

                                         Irinei

 

 

Totul începe pe nepregătite. Îți dai seama că exiști. Că vezi lucruri, că simți lucruri. Că ai o mamă, că ai un tată. Toate vin năvală peste tine: sentimente, cuvinte, lumină, întuneric. Plângi, râzi, te bucuri și toate astea ți se par atât de naturale că nici nu te întrebi din ce ungher al minții tale au prins forma asta. Apoi oamenii din jurul tău încep să te învețe să trăiești. Ce trebuie să spui, ce trebuie să mânânci, unde stai, ce înseamnă binele și rău. Îți vorbesc despre Dumnezeu, ca și când l-ar cunoaște personal, și despre cum se numește planeta pe care te afli, deși, poate, pentru alte civilizații, Pământul are alt nume. Apoi mergi la școli și studiezi, înveți istorie și începi să te îndrăgostești. Cel mai important este că îți creezi un sistem propriu de valori și obligații morale care ți se par cele mai rezonabile și mai potrivite gândirii tale. De-a lungul vieții tale îți vei schimba de câteva ori, fără să îți dai seama, sistemul tău de interpretare a universului. Îl vei citi într-o altă cheie. De fiecare dată ai impresia că ți-ai dat cele mai bune răspunsuri și ai luat cele mai corecte decizii în fiecare situație tensionată prin care treci. Fără să îți dai seama, mintea ta e cel mai bun scut în aventura pe care ai început-o pe nepregătite. Totul se află în tine, dar pare atât de greu de obținut. Așa că începi să te întovărășești cu oameni pentru a afla mai multe despre viitor, cu toate că nu e ăsta scopul tău, sau cel puțin așa pretinzi tu. Cunoști oameni, unii te extaziază, alții te fac să îi urăști, cu unii faci dragoste, cu alții pleci în războaie și în continuare spiritul tău pare că ia cele mai bune decizii pentru viitorul tău.  Apoi, după un timp, după ani, oamenii încep uneori să îți reproșeze lucrurile pe care le făceai atât de natural și îți păreau atât de necesare în acel moment. Eventual divorțezi și îți dai seama că tot setul tău de valori pe care ți le-ai șlefuit atâția și atâția ani are fisuri, că nu ești nici pe departe în cea mai bună formă când oferi sau ceri răspunsuri celor din jurul tău. Apoi deodată ai marea revelație: suntem 7 miliarde care considerăm întotdeauna că anticipăm, sau știm, răspunsurile la toate întrebările, că avem o părere atât de sigură despre tot ce se întâmplă în jurul nostru în fiecare moment al vieții noastre. Și atunci realizezi că mintea noastră ne oferă medicina necesară să trecem peste fiecare înfrângere emoțională, eșec în acțiune sau ne oferă plasa de siguranță în cazul în care suntem niște bieți hoți de portofele. Și atunci începi cu adevărat aventura. Cine ești? De ce ești aici? De ce așa? De ce m-au învățat ce e binele și ce răul, oare asta e forma lor? De ce mi-au spus tot ce mi-au spus? Și lor li s-a spus același lucruri de către părinții lor, nu? Și părințiilor părințiilor lor exact aceleași lucruri, nu? Și tot așa, nu?  Cândva, cineva, a spus primul toate lucrurile astea? Dar de ce așa? Apoi realizezi că de fapt nu știi nimic și că totul e o aventură în care ai fost aruncat fără voia ta. E o expediție pe care ai început-o brusc fără arme. Acum se pare că ai toate armele și toți oamenii de care ai nevoie pentru a descoperi tot ce trebuie descoperit. Dar, încet- încet, simți că esența lucrurile e mult prea departe de tine și că sunt un milion de lucruri pe care nu le poți cuprinde. De exemplu: acel Dumnezeu  de care ți s-a vorbit de prima dată, nu l-ai văzut niciodată. Toți îți spun că există, probabil că așa li s-a spus și lor generații și generații în urmă, de fiecare dată când au început aventura li s-a spus același lucru cu tărie: ”să crezi în Dumnezeu, fiule!” Apoi toți discută despre moarte, despre un sfârșit inevitabil, care va fi și al tău. Și începi să privești cerul, să faci analogii, să te scufunzi în tine, să cauți cele mai corecte, nu si cele mai convenabile răspunsuri. Și îți dai seama că nu știi nimic, că nu vei pleca niciodată de pe planeta asta și totul se va termina prin moartea ta fizică fără că tu să ai ceva de obiectat. Atunci te resemnezi un pic. Dar aventura continuă, oamenii dau năvală peste tine și peste gândurile tale. Îți dai seama că tot ce ai raționat, hotărât și stabilit drept literă de lege în toată viața ta, a fost de multe ori greșit. Dacă toți am gândi și am acționa perfect, am fi toți Iisuși. Și începi să te îndoiești că tu ești stăpânul vieții tale, că de fapt, în spatele fiecărei acțiuni ale tale nu stau cele mai înțelepte și corecte decizii. Că ești un simplu muritor, care s-a trezit într-o dimineață pe o planetă dintr-un univers infinit care habar nu are ce caută acolo și cine i-a dat deșteptarea atât de devreme. Te apuci să citești, să vezi ce spun și alții despre ei înșiși, dar îți dai seama că și ei sunt într-o ceață la fel de profundă ca și tine. Niciun filosof, niciun estetician, niciun scriitor nu a știut să răspundă cert ce naiba se întâmplă pe planeta asta și din voia cui. Dar nu se resemnează nimeni, absolut nimeni nu se dă bătut. Valuri și valuri de oameni vin dintr-un prezent tangibil, sau din fundul cel mai îndepărtat al istoriei cu aceleași întrebări. Toți sunt în aceeași aventură, aceeași expediție ca și tine, sau au fost, mă rog. Toți s-au trezit pe planeta asta uitată într-o margine a galaxiei și au început ca niște orbi să își dea cu presupusul despre culoarea Adevărului. Toți au căzut în aceeași capcană ca și tine: să creadă că toate răspunsurile sunt în ei. Fals. Adevărul pare cea mai mare comoară a spiritului tău. Și viața ta e doar o expediție pentru a afla Adevărul despre tot. Despre absolut tot, chiar și despre granițele gândurilor tale, care par să fie infinite. Totul pare infinit în această aventură: Universul, gândurile tale, Dumnezeu. Ceva îți scapă, undeva în mintea ta realizezi că filmul pe care îl vizionezi are unele scene tăiate și că nu auzi bine fiecare replică pentru că stai undeva în fundul sălii. Și te întorci la momentul în care ai căpătat o conștiință. Cine ți-a dat-o și de ce? De ce este nevoie să interpretăm și să înțelegem lucruri? Nu am putea fi ca moluștele care trăiesc doar în întuneric și nu sunt preocupate să vadă lumina sau uscatul? De ce tocmai pe planeta asta? Tocmai aici, tocmai între miliarde de oameni care trăiesc, muncesc, se iubesc, mor, pe planeta asta. Și niciunul dintre ei nu știe Adevărul?! Fantastic. Niciun om nu știe Adevărul. Și toți se comportă de parcă au tot dreptul din lume să se comporte așa. Aproape că mai ai puțin și înnebunești de neputință. Și te gândești că totuși nu e așa de grav, poți trăi foarte bine și fără să știi Adevărul. Și îți cauți alte preocupări, abandonezi Adevărul, cu speranța perversă că Moartea te va lămuri într-un fel. Sau chiar dacă nu abandonezi ideea de a descoperi, nu mai ești atât de încrâncenat. Te adăpostești la umbra cuvintelor altor oameni și descoperi că și ei pot trăi fără să înțeleagă aventura lor. Devii hedonist într-un sens mai larg, încerci să sugi doar seva vieții, cele mai frumoase momente pe care ți le poate oferi în așteptarea morții, care, crezi tu că îți va oferi răspunsuri. Dar poate fi o capcană: dacă însăși Moartea, nu-ți va oferi niciun răspuns?  E pur și simplu o expediție a umanitații prin Univers plătită cu pasiunea noastră pentru Adevăr.

Acel cineva care nu te lasă să dormi niciodată

Cineva mi-a rupt toate oasele din corp

Și mi le-a pus la loc într-o altă ordine, haotică

Nu cred că ai fost tu

Niciodată nu ai face așa ceva, nu?

Doar așa mi s-a părut că ai șoptit atunci

În fața icoanei acela găsită întâmplător pe stradă

 

Cineva mi-a rupt mâinile și picioarele

Și m-a lăsat să mor de sete în deșert

Nu cred că ai fost tu

Tu mi-ai spus că nu poți, că nu poți efectiv

Să mă lași niciodată singur în fața unei turme de demoni

 

Cineva i-a împușcat în cap, fără nicio explicație

Pe toți cei pe care îi iubeam

Dar nu ai fost tu, nu?

Tu nu poți face asta, nu, niciodată

 

Cineva mi-a aruncat la gunoi toate poeziile

Dar nu ai fost tu, nu?

Cineva mi-a spus că Dumnezeu și toții îngerii care bat atât de melodios din aripi

Sunt doar niște schițe ale minții noastre fricoase

Dar nu ai fost tu, nu?

 

Cineva îmi tot spune că dragostea e doar o escrocherie umană

Bine pusă la punct, o schemă în care toți câștigăm puțin

Dar pierdem tot la final

Poate că acel cineva sunt doar eu, nu?

Aproape Noiembrie în mijlocul verii

Eu și fratele meu Chopin

Ne înțelegem de minune

Când sunt trist apare de nicăieri

trebuie să recunosc că i-am făcut și lui o cheie de la apartament și de la scară

Îmi aprinde luminile prin casă

Îmi toarnă îmi pahar

Stă lângă mine la masă și oftează și el lung

Îmi cunoaște pe de rost vocabularul bătăilor inimii

Se duce la frigider îl deschide

Fără să-mi aducă nimic bine înțeles

Uneori se duce în cameră și îmi întinde un pix și o foaie albă

Și insistă să îi scriu ceva orice

Ca și când mi-ar da un panaceu

Deși e o armă cu două tâișuri în mâna mea pixul normal că da

 

Ieri a intrat în bucătărie fără să îl simt

Stăteam la geam și-mi priveam vecinii din celălalt bloc

Aproape că eram la un pas să mă arunc de la etaj evident

M-a bătut pe umăr și mi-a spus

Mergeam pe stradă am văzut o fată foarte frumoasă plângând

Și m-am gândit imediat la tine

Era iubita ta

M-a întrebat

Cred am zis

Deși iubita mea a murit de mult

Și atunci a început să cânte

M-am așezat pe scaun și am început să mă gândesc la tine

Era iubita ta

A repetat

De ce plângea

Mă tot întreba

De ce plângea

Nu știu Chopin de ce plângea

Și strângeam pixul cu putere în mână

O armă cu două tăișuri

Sângerezi frate mi-a spus Chopin

Nu cred

Oare de ce plângea iubita ta

Iubita mea a murit îi tot spuneam și strângeam pixul în mână

Nu nu

Am văzut-o eu mergea pe stradă și plângea

M-am enervat tare de tot

Ia-ți muzica ta și cară-te Chopin

L-am înjurat urât de tot

Am vrut să-i arunc pianul pe geam

Și el tot repeta

Nu e moartă plângea am văzut-o eu în fața scării tale

 

M-am întors spre el zâmbea

Nu e moartă

Taci

Și am vrut să-l plesnesc

 

Dar nu evident că nu

Am ieșit

Să mă uit pe stradă după iubita mea

Chopin a coborât și el

Poate că a murit Albert mi-a zis

Poate că mi s-a părut

 

Și tu de cealaltă parte a blocului tocmai traversai strada plângând ascultând la căști Chopin

Tainica frăție a sinucigașilor

În existența noastră, în efemera noastră existență pe această planetă,  pe care noi oamenii o numim ”Pământ”, alte civilizații extraterestre poate o numesc altfel – evident, găsim tot felul de situații a căror textură ne este greu să o înțelegem. Bunăoară eu, sunt un om simplu, nu chiar dintr-un orășel mic, dar, mă rog, crescut într-o lume a normalității cele mai normale. Am fost învățat de mic cele mai elementare lucruri ale unei existențe banale și nu am fost niciodată educat să privesc lucrurile și dintr-o perspectivă amplă. Ca și când am crede că mușuroiul nostru de furnici  în care ne desfășurăm toată existența zilnică este exact toată lumea care ne înconjoară. Așadar nu am avut niciun recul în a cataloga oamenii în buni și răi, sau în proști și inteligenți. Bun, scurtez toată descrierea mea, cert este că sunt un cetățean al planetei care avea până la un moment dat o înțelegere liniară a celor ce se petreceau cu mine și cu cei din jurul meu.

Până acum o săptămână. De atunci, toată percepția mea asupra realității a devenit mult mai plină de sensuri și mai complexă. Muncesc undeva într-o margine de București și trebuie să mă deplasez zilnic cu metroul până la serviciu. Metroul din zilele noastre este un bun mod de a observa o societate. Dacă ai răbadarea și inteligența necesară, poți descoperi după câteva ore de mers cu metroul din ce fel de societate fac parte nația respectivă. Eu am o părere destul de proastă despre românii, îi găsesc superficiali și prea defetiști. Așadar, merg zilnic și în afară de câteva femei super frumoase, nimic nu mi s-a părut încântător în metroul din București. Toți aliniați pe bănci cu telefoanele în mână navigând pe deja clasicul Facebook, sau jucându-se tot felul de jocuri pe smartphone. Dar, marți, fix acum o săptămână în urmă, viața mea a luat o altă turnură. Era ora 8:30 dimineața, eram pe băncile albastre ale metroului și mă luptam cu niște like-uri pe care le dădeam unor poze hazlii de pe o pagină de Facebook. Lângă mine s-a așezat o domniță cam la vreo 25-27 de ani, brunetă, păr lung, aproape voluptoasă care a stat cu mâinile pe lângă corp vreo trei stații, iar la Universitate a tâșnit de pe bancă exact în momentul în care se anunța: ”Atenție, se închid ușile!”. M-a lovit efectiv peste picior și nu am ezitat să mă gândesc mai puțin pozitiv la adresa ei. Mi s-a părut destul de diferită de restul călătorilor, nu avea telefon smart, privea în gol și părea că trăiește într-o dimensiune paralelă. Când mi-am întors privirea pe scaunul gol de lângă mine am văzut că își pierduse o mică poșetă, tip plic. Dar deja trenul era în tunel și nu mai aveam nicio sanșă să îi returnez bunul pierdut. Am luat mica poșetă în mână și m-am uitat în jurul meu, nimeni nu părea că observase faptul că bruneta își pierduse poșeta. Toți erau absorbiți peste măsură de telefoanele lor de ultimă generație. Fiind foarte curios din fire, am deschis poșeta. Un telefon smart închis, un portmoneu și mai mic și câteva foi A4 îndoite pline scrise. Am coborât la Piața Romană, m-am așezat pe o bancă și început să investighez cu mai mare atenție poșeta. Nu sunt atât de indiscret, așa că nu am deschis telefonul. Mi-am făcut repede un plan: era posibil să nu o găsesc prea curând pe domnița brunetă și cert era că voi întârzia la serviciu, dar un resort intern m-a făcut să-l sun pe șef și să-l mint că a început să-mi curgă sânge din nas în metrou și voi ajunge mai târziu, sau chiar deloc, la birou. A bombănit ceva cu ”nu există zi de la Dumnezeu în firma asta în care să nu se îmbolnăvească cineva” și mi-a închis repede spunându-mi să îi aduc de la medic o dovadă că am fost bolnav ca să mi-o pună la dosar. Am deschis repede foile scrise dar spre marea mea stupoare nu am înțeles absolut nimic, erau scris mărunt într-o limbă pe care nu o cunoșteam. Dar la finalul fiecărui text era scrisă o adresă: ”Mântuleasa -16”. Erau 8 foi, adică 16 pagini, deci putea ca să nu fie vreo adresă validă. Am răsturnat mica poșetă plic pe băncuța roșie din fier din stația de metrou dar nu mai conținea nimic altceva. Sunt singur, iubita m-a părăsit de vreo 2 luni, așa că m-am gândit că bruneta ar putea accepta o invitație la cafea, dacă îi returnam poșeta. Era foartă drăguță din profil, știu că am observat-o de câteva ori pe furiș. Așă ca am ieșit de la metrou, mi-am aprins o țigară și mi-am chemat un taxi de pe telefon. A venit un țigan care mi s-a adresat de prima dată: ”Boss, mergi departe?„. Nu a mai comentat nimic când i-am zis că o să am grijă eu de el și am ajuns în câteva minute la adresă. Am plătit, am coborât, am aprins o țigară și am inspectat cu atenție clădirea. Avea patru etaje și părea că stă să cadă. Era o singură intrare în clădire, o ușă veche de lemn care a scârțit îngrozitor când am împins-o. În primă instanță am avut senzația că ușa se va prăbuși peste mine. Am intrat în micul hol de la intrare. O singură cutie poștală și o scară circulară. Pe cutia poștală nu era trecut niciun număr, doar cifra ”16”. Am făcut repede un calcul, sunt patru etaje, deci minim minimorum ar trebui să fie patru cutii poștale. Apoi mi-am zis că poate se servesc toți de aceeași cutie poștală, cunoscându-se de atâția ani. Am stat în dubii. La parter nu se vedea nicio ușă, nimic. Să urc, să nu urc? În tavan ardea un bec chior ca în melodia lui Cesaria Evora, ”Besame mucho”. Mi-am scos o țigară. Aș fi vrut să fie ultima și am urcat cu ea în gură. La primul etaj era doar o ușă neagră. Am bătut anemic o dată. Nimic. Am repetat operațiunea mai energic. Am auzit niște pași târâindu-se dincolo de ușă. După câteva secunde s-a tras un zăvor și în prag a apărut o bătrână. Avea părul lins și un capot roșu, niște brățări ce păreau a fi de aur care contrastau cu austeritatea ce răzbătea din spatele ei. M-a studiat puțin și mi-a arătat cu degetul mai sus.

-Mai sus? Am întrebat.

-Da, maică, urcă mai sus.

Am mai urcat încă un etaj. Aici nu era nicio ușă. N-am stat să mă întreb de ce. Am urcat mai departe. O ușă normală de bloc oarecare cu vizor. Am sunat la sonerie. Imediat un câine ce părea să fie fioros a început să latre. M-a cuprins teama subit, mi-e cam frică de câini. Imediat ușa s-a deschis și în pragul ei a apărut un puști blond cu ochii albaștri care s-a răstit peltic la mine: ”Mama nu e acasă!” și mi-a închis ușa în nas. Am urcat grăbit, urmărit de lătratul câinelui. Ultimul etaj. O ușă mare, neagră, impunătoare de metal cu un număr pe ea: ”16”. Am ezitat un pic. Ce să fac? Am ciocănit. Nimic. Am ciocănit din nou. Mi s-a părut că aud foială dincolo de ușă. Am mai ciocănit o dată. Ușa s-a deschis rapid și a apărut un individ îmbrăcat ca un valet de odinioară și cu un gest larg m-a poftit înăuntru. Am intrat. Un hol lung plin cu oameni pe scaune. Cred că erau o duzină. Toți m-au privit cu interes. Păreau să fie din toate categoriile sociale. Valetul m-a poftit să iau loc și mi-a spus sobru: ”Domnul vă va primi de îndată.” Ceilalți m-au filat cu mult interes. Valetul m-a așezat lângă o duducă de maxim 30 de ani plină de tatuaje pe ambele membre superioare care butona de zor un smart phone și un domn de 40-45 de ani îmbrăcat la costum care își privea fără chef șiretul pantofului. Am tăcut cam 2 minute și pe urmă mi-am luat inima în dinți și am zis cu voce tare: ”Mă cheamă Albert!”. Tăcere. Cei de pe scaune m-au privit curioși, dar nu au zis nimic. Duduca tatuată nici măcar nu și-a ridicat capul din ecranul telefonului. După alte două minute valetul a intrat și a venit direct la mine.

-Domnule Albert, domnul vă roagă să poftiți în biroul lui.

De unde știa valetul cum mă cheamă? Probabil că a auzit când mi-am pronunțat numele. Dar nu am zis absolut nimic și l-am urmat. Am străbătut un hol lung, apoi o altă antecameră plină cu oameni și apoi un alt hol lung și pe urmă am ajuns în fața unei uși unde era biroul unei domnișoare foarte blondă și foarte coafată ce părea că e secretara ”domnului”. Aceasta mi s-a adresat direct.

-Domnule Albert, vă rog să vă lăsați telefonul pe birou, închis, și apoi puteți intra, domnul vă așteaptă.

Mi-am scos telefonul din buzunar, l-am închis, l-am așezat pe biroul blondei și am intrat.

Era o cameră somptuoasă, plină de tablouri mari care îl înfățișau pe Newton, Einstein și pe Platon. Un dragon ce părea să fie din bron era chiar în spatele meu.

-Intră-intră, tinere! Te așteptam! Era o voce calmă, de bărbat la 50 de ani, dar nu-l puteam zări. Am înaintat. În dreapta era canapea largă pe care stătea picior peste picior într-un halat negru de mătase un domn cărunt care fuma pipă. Ia loc, te rog! Și mi-a indicat un scaun de piele dintr-un lateral. M-am așezat pe scaun. Vino mai aproape, te rog. M-am executat. A tras un fum din pipă, a suflat fumul în tavan și m-a întrebat senin. Așadar vrei să aderi la frăția noastră? Am șovăit puțin și am băgat mâna în buzunar.

-De fapt, eu am venit să returnez această poșetă pe care a pierdut-o o domnișoară în metrou. Știți, eu de fapt cobor la Aurel Vlaicu, dar acum m-am gândit că domnișoare ar fi putut avea nevoie de poșetă. Am scos mica poșetă și i-am întins-o.

Domnul cărunt a luat-o, a deschis-o pentru o secundă, a închis, a așezat-o lângă dumnealui, a tras iar din pipa lui și mi-a spus zâmbind.

-Să înțeleg că te-a recomandat domnișoara Monica. E bine, e un membru de bază a frăției. Am încredere în alegerile ei. Deci, spune-mi cum te-ai gândit să o faci și de câte ori?

-Să fac ce?

-Să te sinucizi, că doar despre asta vorbim, nu, Albert?

Am tăcut. Părea interesant să ader la această tainică frăției a sinucigașilor din centrul Bucureștiului. Putea fi totuși mortal, într-un fel. Și gândul ăsta m-a făcut să zâmbesc.

Domnul cărunt părea că mi-a citit gândurile, neuron cu neuron.

-Da, e hazliu, o tainică frăție a sinucigașilor în centrul Bucureștilor. Cine s-ar fi gândit, nu? Apoi s-a ridicat și mi-a întins mâna. Te rog să completezi cererea de membru ce ți-o va da secretara mea foarte coafată. Exagerează uneori, dar asta e, e foarte competentă, să știi. Te sun eu și îți spun mâine unde și la ce oră avem întrunire. Să nu lipsești, vom primi un membru important de peste hotare, a jucat un ultimul film ”Star Wars”. O să fie mai mult decât exotică întâlnirea, vei învăța multe despre sinucidere.

I-am întins mâna, o avea fermă și foare albă, de lord, mi-am zis și am ieșit. Secretara mi-a întins o foaie albă pe care nu scria nimic.

-Nu scrie nimic pe hârtia asta.

-Da, asta e cererea tip. Vă scrieți numele, adresa, numărul de telefon, semnați în josul paginii în dreapta și restul îl completez eu.

-Ce rest veți scrie?

-Restul. Chestii birocratice, plictisitoare, vă asigur.

-Și eu fac chestii plictisitoare la birou, sunt obișnuit cu chestiile plictisitoare, așa că fiți amabil și explicați-mi ce rest. Vă rog.

-Aveți cont de e-mail, nu?

-Da, am.

-Bine, treceți-l, vă rog, și după ce vă completez cererea de aderare vă trimit un scan cu ea pe adresa de e-mail. Nu va fi nimic compromițător, vă asigur. În câteva ore veți avea scanul pe e-mail, cred că domnul v-a spus că sunt foarte competentă. A zâmbit prea frumos ca să o pot refuza. Am trecut pe foaia albă tot ce mi-a cerut, m-am semnat în josul paginii și am salutat-o. Ea mi-a restiuit telefonul mobil care era deschis, deși știam foarte bine că îl inchisesem și se deschidea doar cu o parolă foarte complicată. N-am zis nimic, totul era prea bizar ca să mă mai mir pentru un fleac. Într-o secundă a apărut valetul și mi-a făcut semn politicos să-l urmez. Am refăcut același traseu ca la venire, numai că toți oamenii pe care îi întâlnisem prima dată nu mai erau. Scaunele erau goale și pe hol se aprinsese lumina.

Am ieșit și pe scara circulară mi-am aprins o țigară. Când am ieșit din casa scării cu becul chior m-am panicat puțin. Afară era noapte. M-am uitat la ecranul telefonului. Era fix 12 noaptea și aveam 14 apeluri pierdute, de la birou, de la mama și de la un tip căruia îi datoram niște bani. Cum naiba era miezul nopții? Nu am stat mai mult de 20 de minute în clădirea asta.

 

VA URMA

Noaptea trifidelor

toată ziua de ieri gânduri de sinucidere au planat dintr-un colț în celălalt al minții mele

ca un stol de pescăruși în mijlocul oceanului căutând o insulă să se odihnească

s-au rotit s-au rotit

și noaptea târziu au cerut un pahar de vin să se răcorească

am vrut să te sun

să te întreb de ce toți îngerii lui Dumnezeu sunt orbi

dar telefonul rămăsese fără baterie

am luat o hârtie și am început să-ți scriu

dar toate cuvintele erau atât de negre

încât mi s-a făcut și mai mult frică

am ieșit pe stradă

câteva stele se prinseseră într-o plasă a norilor

ca niște pești ce urmau să sfârșească în vârful unui cuțit de bucătărie

undeva de la o fereastră deschisă se auzea un pian trist

nu există în cartierul meu niciun pianist

poate că era doar cântecul sirenelor pe care îl auzeau marinarii în apropierea morții

am vrut să te sun iar

dar telefonul meu apela un singur număr

orice tastă aș fi apăsat

am renunțat

mi-am aprins o țigară

și am început să aud foarte clar glasuri de pescăruși în mijlocul Bucureștiului

care se roteau deasupra mea

ca și când găsiseră o insulă în mijlocul oceanului

atunci m-am liniștit

de partea celalată a străzii

umbra care mă urmărise de când coborâsem din casă

a dispărut într-un final

Primul om care a ajuns pe Marte

Nu purta niciodată batiste albe în buzunare

De teamă să nu le fluture în semn de capitulare în fața morții

Eu l-am întâlnit de multe ori prin cimitire

Observându-l cum îmbrățișa îngerii de marmură albă de pe cavouri

Era mai tot timpul atât de trist încât vorbea cu fluturii morți

Căzuți pe lângă stâlpii de lumină de pe străzi

Mi s-a părut atât de sublim încât l-am chemat la mine acasă

Mulți ani de zi nu a vrut să-mi știe numele

Îmi zicea doar ”amice”

Și scotea fluturi morți din buzunare cărora le pusese nume de generali greci

Lăsându-mi-i pe masa din bucutărie

Apoi deschidea ușa și pleca fără să mă salute

Înainte de a pleca spre Marte a scris multe scrisori

Către Dumnezeu către Moarte către îngeri către fluturi

Către Planetă și către toți oamenii

A vrut să fie noapte când decolează să nu-l vadă nimeni cum dispare printre stele

Și nu a spus niciunui  om cum îl cheamă

Deși toți fluturii morți din buzunare îi știau numele

Eu am fost trist mult timp

Apoi dintr-o dată am devenit brusc fericit

Cel mai puternic telescop de pe Planetă a confirmat că primul om

De pe Pământ a ajuns pe Marte

Și flutură către noi o batistă albă

Din dragoste am sperat eu și mi-am adus aminte că singura batistă albă pe care

O aveam în casă îmi dispăruse subit după ultima vizită a primul om care a ajuns pe Marte

In Flanders Fields

In Flanders Fields the poppies blow
Between the crosses row on row,
That mark our place; and in the sky
The larks, still bravely singing, fly
Scarce heard amid the guns below.

We are the Dead. Short days ago
We lived, felt dawn, saw sunset glow,
Loved and were loved, and now we lie
In Flanders fields.

Take up our quarrel with the foe:
To you from failing hands we throw
The torch; be yours to hold it high.
If ye break faith with us who die
We shall not sleep, though poppies grow
In Flanders fields.

By John McCrae

…………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Pe câmpurile Flandrei

Vara, în Flandra, maci roşii precum focul
Printre mii de cruci obrazul îşi întorcu-l,
Veghindu-ne somnul greu, de plumb, sub glie;
Deşi pe cer vesel cântă-o ciocârlie,
Sub bombe n-o auzim, n-avem norocul.

Suntem cei Morţi. Mai ieri, nu sosise-încă sorocul.
Vedeam soarele-n zori, înflorind ca siminocul;
Iubeam, eram iubiţi – azi în lut ne-am găsit locul
Pe câmpurile Flandrei.

Preia tu lupta noastră, dar nu şi nenorocul:
Căzând, spre tine noi aruncăm zălogul
Luminii, torţa-i la tine-acum, păstrează-o vie.
Rămâi sub jurământ cu noi, altfel în vecie
Nu vom avea somn – cât maci ne-or scrie epilogul
Pe câmpurile Flandrei.

Traducere de Petru Dimofte

 

Extended love!

Deplasare spre roșu, sau deplasare spre Dumnezeu?

unde

• este Constanta gravitațională,
• este masa obiectului care creează câmpul gravitațional,
• este coordonata radială a observatorului (analog distanței clasice din centrul obiectului, dar de fapt coodonată Schwarzschild), și
• este viteza luminii.

Pare doar o formulă oarecare. Dar nu e, descrie ”deplasarea spre roșu”. Cred că sunt doar 1% dintre noi care o pot înțelege. Sau chiar mai puțin. Mai puțin de 10% dintre noi știu ce înseamnă ”deplasarea spre roșu”. În câteva cuvinte ”deplasarea spre roșu” este teoria pe care se bazează existența unui ”Big Bang” în urma căruia a luat naștere Universul vizibil, intrinsec am apărut și noi aici, pur și simplu așa, dintr-un accident cu aminoacizi, sulf, fier, azot, carbon, hidrogen, oxigen et comp. Deplasarea spre roșu presupune că în urma ”Big Bang”-ului, care a avut loc acum cca 13,7 miliarde de ani în urmă, toate galaxiile ”fug” una de cealaltă în urma unei explozii cum nu a mai existat vreodată. Darwin, Einstein et comp au pus bazele teoriei ca Universul este haotic și în expansiune, și totul ține de o constantă ciudată care face ca viața să apară din întâmplare acolo unde există destule substanțe din tabloul lui Mendeelev. La școală suntem învățați că suntem rezultatul unei întâmplări cu elemente chimice și descărcări electrice. Toate bune și frumoase și la locul lor. Chiar există și o formulă prin care putem calcula cât de repede se îndepărtează galaxiile unele de altele, într-un dans cosmic ce pare că începem să-l descifrăm în ultima sută de ani. Lucrurile par clare: Big-Bang, explozia care a făcut ca Universul să se extindă. Dar, ce ați face dacă v-aș spune că există stele în cadrul unei galaxii care au un DSR mai mare decât galaxia din care fac parte? Și nu vorbim de 2-3 ani lumină, care ar fi neglijabil, ci vorbim de 10 000 de ani lumină diferență. Adică, sunt stele, care conform formulei de mai sus, par să ”fugă” cu 10 000 de ani lumină mare repede decât galaxia din care fac parte, și totuși nu se desprind de galaxia-mamă. Rămân tot acolo. Ciudat, nu?! Și nu câteva, sunt vreo 50 de galaxii care prezintă asemenea anomalii cu stelele din componența lor. Care e explicația rezonabilă? Nu cred că interesează pe mulți cele scrise de mine mai sus, dar pentru cei care cred în Dumnezeu, e un ajutor științific în plus pentru că toate teoriile noastre despre apariția întâmplătoare și deloc metafizică a vieții pe Pământ par să aibă mai multe fisuri decât un cașcaval elevețian din desenele animate cu Tom și Jerry. Și mai apoi, dacă ne-a făcut Universul ăsta care e vechi de 14 miliarde de ani, și el tot se deplasează, și noi simultan cu el, într-un final, după calcule astronomilor, vom fi la un moment dat, mă refer la galaxia noastră, mai singuri ca niciodată, pentru că imaginați-vă cam cum e cu explozia Big- Bangului: un uriaș strănută și microbii se răspândesc în spațiu fără vreo șansă se se mai întâlnească vreodată până când vor muri. Pentru că toate stelele din toate galaxiile mor într-un final, și vom muri la miliarde și miliarde de ani lumină într-un deșert vid. Păi e frumos așa, domnilor astronomi care credeți în deplasarea asta spre roșu? Nu ne deplasam mai bine spre Dumnezeu?

Despre tine, despre mine, despre noi, pe înțelesul tuturor

În preajma ta, pulsul îmi începe să piuie ca un detector de metale

În apropierea unei comori

 

Apoi

Toate melodiile devin mai triste atunci ne despărțim

Aripile îngerului meu păzitor se ofilesc ca niște florile lăsate fără apă

În creier îmi răsună constant un contor Geiger, ca și când aș fi la doi pași de infern

Pielea mi se usucă, începe să-mi cadă părul, pe stradă miroase a sulf

Oamenii uită să mai salute, toți se întorc cu spatele la mine

Cafeaua are un gust rânced

Și toate zilele mi se pare că se transformă în niște omuleți care stau la colțul unei străzi

Dărăpănate și îmi arată cu degetul la toate florile care se chinuie să răsară prin asfalt

Soarele e pe jumătate mort

Radiograma pulsului meu pusă pe note devine o melodie tristă pusă pe repeat

Și tu crezi că e normal să se întâmple așa

Și eu cred că e normal să se întâmple așa

Și atunci mă ascund în spatele unei cruci în timp ce viața mărsăluiește la doi pași de mine

Atât de aproape, încât pot să-i ating epoleții strălucitori

Și tu îmi spui că e normal să fie așa, absolut normal

Și eu încep să cred că tristețea nu este deloc abominabilă, e chiar mai naturală decât moartea

 

 

un stol de iubite

traversează pagina albă desenând niște canioane

în care se ascund tot felul de vietăți care se hrănesc cu bucăți din inima mea

fără nicio jenă

absolut fără nicio jenă

să-mi spună și mie cineva dacă iubirea se naște ca un copil mic

învață să meargă, să citească, să moară

sau pur și simplu iubirea asta e așa un fel copil orfan care trebuie adoptat și învățat de toate

ca pe o rugăciune

toate astea mi le șoptesc iubitele, unele moarte, alte însemnate de mine cu tot felul de litere

ca niște stigmate

fără nicio jenă

absolut nicio jenă

să-mi spună și mie cineva dacă toate lucrurile pe care ne li dăruiește iubirea

trebuie puse în seifuri și cheia dată în păstrare îngerilor

sau puse pe rafturi în supermarketuri ca să le cumpere toată populația

ca pe niște simple mărgele colorate

toate astea le-am învățat de la iubitele mele, unele moarte de mult, alte date spre adopție îngerilor

fără nicio jenă

absolut fără nicio jenă

să-mi spună și mie unde începe și unde se termină iubirea

la marginea gropii, în scrisul de pe cruce, la dreapta domnului, sau acolo unde oameni în halate albe operează îngeri

Să fie bine, ca să nu fie rău

Dezolarea elefanților vorbăreți

Aici e bine, e soare, câțiva elefanți se țin după mine pe stradă.
Oamenii sunt la fel de anoști ca acum un an când ne plimbam de mână pe stradă.
O prostie și asta, de altfel. Uneori minunile vin valuri-valuri și le uit numele.
Dar am trecut și de etapa cuvintelor pe care le-am uitat.
Am ajuns la concluzia primară că suntele din care sunt compuse cuvintele sunt niște elefanți care se țin după mine pe stradă. Ascult 2pac la căști, trag concluzii stupide și mă apucă râsul.
Îmi doresc să mă plimb cu mâinile prin buzunare ca și când aș căuta la coșul de gunoi poezii.
Apoi încep să mă gândesc la un super roman pe care să-l încep cu imaginea asta în care mă plimb cu mâinile pe străzi cunoscute în timp ce universul se plimbă și el alături de mine și îmi dau seama că suntem doar niște sunete care se plimbă prin Univers ca o gașcă de elefanți.
Iubirea e un cuvânt, nu e deloc un cuvânt supraponderal, dar rămâne o îngrămădire de sunete ce nu pot transcede nebunia neuronilor îndrăgostiți.
E frumos, e bine, e cald, e o tristețe care mi-a rămas de la tine și o țin la piept ca pe un obiect de mare preț.
Ca o inimă care nu mai funcționează.

Priza de hârtie

Aici e bine, e soare, câțiva elefanți se țin după mine pe stradă.
Oamenii sunt la fel de anoști ca acum un an când ne plimbam de mână pe stradă.
O prostie și asta, de altfel. Uneori minunile vin valuri-valuri și le uit numele.
Dar am trecut și de etapa cuvintelor pe care le-am uitat.
Am ajuns la concluzia primară că suntele din care sunt compuse cuvintele sunt niște elefanți care se țin după mine pe stradă. Ascult 2pac la căști, trag concluzii stupide și mă apucă râsul.
Îmi doresc să mă plimb cu mâinile prin buzunare ca și când aș căuta la coșul de gunoi poezii.
Apoi încep să mă gândesc la un super roman pe care să-l încep cu imaginea asta în care mă plimb cu mâinile pe străzi cunoscute în timp ce universul se plimbă și el alături de mine și îmi dau seama că suntem doar…

Vezi articolul original 69 de cuvinte mai mult

Interviu on line

Interviu on line

Durerea se scrie întotdeauna de mână

în ziua în care m-ai părăsit
toate paturile din spitalele de nebuni erau ocupate
toate bisericile din cartierul meu erau în renovare
și toate barurile nu mai serveau băuturi tari
m-au trimis acasă
cu arsura aia groaznică pe mațe
înjunghiat
părea că toți mă voiau mort
tu parcă îi instigai să înfigă mai adânc
mai adânc
și să se bălăcească cu bocancii în sângele meu
mă târam pe străzi așa, ca un fel de inuman
fără nicio
fără nicio
fără nicio
fără niciun cer

toți medicii de la spitalele de nebuni
mi-au dat tot felul de medicamente cu numele tău
și îmi arătau dezolați
toate paturile pline de bolnavi mintal

Vă rog frumos, nu vă mai plângeți de prețul la chirie

Jocul meu favorit

În fiecare dimineață în fața scării blocului meu cu nume de submarin german

Se oprește un tren

Mă așteaptă toți călătorii să amân alarma de două ori

Să urinez îndelung somnoros

Să-mi beau cafeaua foarte dulce, să fac un duș în trei minute și să cobor în grabă scările

Ca și când urmează sfârșitul lumii

Mă așez întotdeauna la geam și caut să am colegă de compartiment o femeie frumoasă

Dacă se poate cu ochii albaștri, dacă nu, măcar verzi, măcar

Mă plimb toată ziua prin gări fără nume

Prin munți, prin văi și pe unde vreau eu

Nu îmi cere nimeni niciodată biletul

Pur și simplu, controlorii trec pe lângă mine

Ca și când aș fi invizibil

Atunci mă întreb cu adevărat dacă exist

Dacă trenul există

Mă rog

Întrebări existențiale

Nu aștept niciodată să aflu răspunsul

Nu-mi folosește la nimic adevărul

Exact ca lui Pillat din Pont

La ultima stație cobor

Îmi iau bagajele grele din plasa de sus

O salut din priviri pe colega de compartiment

Urc pe treptele blocului

Fără să aprind lumina pe casa scării

Nu-mi dau niciodată seama de unde am atâtea bagaje, dimineața cobor cu mâinile în buzunare

Ceva se întâmplă, ceva ciudat, de ce cobor atât de încărcat din tren

Nu am timp să răspund la întrebări existențiale

Adorm instant cu gândul la femeia frumoasă din compartiment și la coapsele ei

 

Într-o dimineață nu mi-a sunat alarma de la ceas

Nici nimic

Am stat cu ochii închiși mult timp

Vedeam aceleași văi, munți și gări fără nume

Prin care trecusem în toate zilele

Femeia din fața mea era de o frumusețe răpitoare

O căutasem în toate vagoanele

Culmea era că de data asta puteam fuma cu geamul deschis

Trenul trecea alene prin fața unei faleze prelungi

Plină de pescăruși flămânzi și foarte gălăgioși

Aproape că nu auzeam nimic din ce-mi povestea îngerul din fața mea

 

M-am dat jos din pat

Am executat tot ritualul dimineților

Am coborât treptele agale

Fără să-mi pese de sfârșitul lumii

Nici nu am ieșit bine din scară

Că doi controlori m-au apucat de mână și m-au tras spre trenul ce mă aștepta docil de dimineață

În fața blocului meu cu nume de submarin german

Călătorii se uitau la mine furioși

Câțiva chiar mi-au aruncat niște insulte detestabile

Cineva a aruncat cu un ou, dar nu m-a nimerit

În timp ce mă urcam în tren, m-am întrebat de unde avea ouă acel călător furios

Era o întrebare existențială

Dar am renunțat la ea

Pentru că în fața mea, exact în fața mea, stătea femeia pe care o visasem toată dimineața

N-am înțeles prin ce coincidență stranie se așezase chiar ea în fața mea

Deschisese o carte din care citea cu multă evlavie

Mă obseda modul în care îi  dedica atâta atenție, așa că i-am cerut cartea

Mi-a întins-o zâmbind

Am răsfoit-o, multe pagini goale, ca niște zile triste

Pe alocuri apărea numele meu și povestiri cu cruci și morminte proaspete

Am întrebat-o:

Tu ești Moartea?!

Chiar vrei să știi?!

Nu, nu țin neaparat!

I-am dat cartea înapoi.

N-a mai vrut-o

S-a ridicat și a plecat.

Eu am sărit din tren pe furiș, fără să mă vadă vreun controlor

Când am realizat unde am eram, am respirat ușurat

Exact la biserica de lângă blocul meu

Pesemne că trenul se învârtise în loc

Era o înmormântare falnică

Fanfare, mulțime fără număr

Toți plângeau. Toți.

M-am așezat mai într-o parte și am întrebat o femeie cu voal negru care plângea cu voce tare

Cine a murit?

Tu!

I made a man so happy when I wrote a later once

Viața, moartea și iubirea

La un sfert de secol de la sfârșitul războiului, într-o pădure deasă din Rusia a fost găsit un tanc îngropat în pământ, cu numărul tactic 12.

Trapele erau închise, bordul era găurit. Când mașina a fost deschisă, pe locul șoferului-mecanic au fost descoperite rămășițele unui sublocotenent-tanchist. El avea un revolver cu un singur glonț și un dosar, în care se aflau o hartă, poza iubitei sale și niște scrisori netrimise.

Iată ce spunea una dintre scrisori:

„Salut, Varvara mea! Nu, nu ne vom întâlni. Ieri la prânz am bombardat încă o coloană nemțească. Un proiectil de-a fasciștilor a spart armura laterală a tancului nostru și a explodat înăuntru. În timp ce conduceam tancul spre pădure, Vasile a murit. Rana mea este severă…

L-am înmormântat pe Vasile într-o pădurice de mesteceni. Era un loc plin de lumină. Vasile a murit fără să reușească să-mi spună măcar un cuvânt, fără să-i transmită ceva frumoasei lui Zoya și blonduței Măriuța, care seamănă cu o păpădie pufoasă.

Astfel din trei tanchiști a rămas doar unul. Am intrat în pădure pe înserate. Tovarășii noștri vor alunga dușmanul, care nu trebuie să umble pe câmpiile și prin pădurile noastre. Niciodată nu mi-aș fi trăit viața astfel, dacă nu erai tu, Varvara. Tu m-ai ajutat întotdeauna: la Halhân Gol și aici.

Probabil, cel ce iubește este mai blând cu oamenii. Îți mulțumesc, draga mea! Omul îmbătrânește, iar cerul este veșnic tânăr ca ochii tăi, pe care i-aș privi și admira întruna. Ei niciodată nu vor îmbătrâni, nu se vor decolora.

Va trece timpul, oamenii își vor vindeca rănile și vor construi orașe noi, vor crește livezi și grădini noi. Va începe o altă viață, vor fi cântate alte melodii. Dar niciodată să nu uitați cântecul despre noi, despre cei trei tanchiști.

Vor crește copiii tăi. Tu iarăși vei iubi.

Iar eu sunt fericit că părăsesc această lume, având în suflet marea dragoste pentru tine.

Al tău Ivan Kolosov”.

 
Sursa
http://www.publika.md/au-gasit-un-tanc-ingropat-in-padure-cand-l-au-deschis-au-ramas-fara-cuvinte-ce-era-in-el_2911581.html#ixzz4aLzLuJSJ

Obligațiile și îndatoririle poetului

Să își pună pe foaia albă

Faptul că pe el îl arde pe mațe

Dar să o spună atât de frumos

Încât nimănui să nu-i pese că-l doare de-i sar ochii din orbite

Toți să aplaude ca la circ

”Ce metafore, dom`le?! Chiar că e poet!”

 

Să-și facă electrocardiograma iubirii

Pe A4

Cu liniile alea care coboară direct în iad

Iar el să vorbească despre durerea lui

Atât de intens

Încât cei din jurul lui

Stând pe scaune în cerc

Niște spectatori  care urmăresc o tragedie live

Să ceară ”bis” cu forță

 

De la distanță i se cere să fie depresiv

Să distreze mulțimea

Care crede că toate cuvintele alea vin așa din senin

Un fel de har, o chestie care o primesc gratuit unii oameni

Dar nu nimic mai fals

Toate poeziile în esența lor fină sunt alcătuite din oase rupte

Bătăi anormale ale pulsului, dureri intense în piept

Multe lucruri psihosomatice

Care se transcriu pur și simplu pe o foaie albă

Un fel de diagnostic la vedere

Dar spus în cuvinte frumoase

Ca să dea bine în toate manualele de literatură

Să fie bine, ca să nu fie rău!

Întâia epistolă către cea mai iubită

Mon amour, îți scriu pentru prima oară

De când m-am mutat în cetatea asta

Toți oamenii se pare că te cunosc aici

Unii au în case portrete cu tine

(Sau așa mi s-a părut mie)

Cert e că am învățat o nouă limbă

Am cunoscut tot felul de dragoni care se plimbă liberi pe străzi

Unii dintre ei se poartă atât de frumos cu mine

Atunci îmi dau lacrimile din senin

Și îmi vorbesc cu atâtea detalii despre tine

Încât am impresia că dacă voi căuta în cimitirul cetății am să-ți găsesc mormântul

Foarte frumos decorat, evident, și cu flori proaspete mereu

Dar am evitat, îți dai seama, că nu ajuns aici pentru asta

Vizitez muzee, citesc cărți, stau prin cafenele

Mereu mă urmărește senzația că și tu ai fost prin aceste locuri

Uneori recunosc în unele cafenele, în unele teatre, exact scaunul tapițat pe care ai stat tu

Oamenii sunt blânzi și îmi spun că este normal așa ceva

În cetatea asta au locuit mereu oameni buni și frumoși

Chiar dacă m-am rătăcit într-un fel, și am ajuns aici, asta nu înseamnă

Că te-am pierdut pentru totdeauna

De aceea, îți scriu cu multă răbdare în fiecare zi

Aștept ziua în care Moartea o să-mi aducă înapoi toate scrisorile pe care ți le-am expediat

Zâmbind larg și povestindu-mi frumos despre tine

Așezându-mi cu grijă toate epistolele lângă crucea mea

Oare extratereștrii ascultă și ei muzică?