Spune-mi de câteva ori cu voce tare cât de mult crezi în mine


Am stins țigarea apasând puternic pe muc. M-aș fi aruncat de la etaj, dar stăteam la parter. Să număr până la zece așa cum trebuie. Sau nu. Mai bine mai aprind o țigară. Alta. Acțiunea se derula clar în fața mea. Cum s-a întâmplat totul, cadru cu cadru. Cum mă rostogoleam și mă izbeam de toți oamenii care îi întâlneam în viața mea. Nimic și nimic nu se putea opune. Poate că dacă ascultam Wagner dirijat de von Karajan mi-aș fi revenit.

Lucram la ceva


Stăteam pe strada aia pe care mai fusesem de atâtea ori. Nu știam cum se numește, dar aveam un sentiment straniu că se va întâmpla ceva ciudat. Am vrut să întreb un trecător cum se numește strada. Însa m-am așezat pe bordură și mi-am aprins o țigară. În spatele meu era un bloc cu patru etaje. În fața mea era o cofetărie. O puștoiacă cu părul în codițe mânca o prăjitură singură la masă. M-am uitat mai atent. Mașinile treceau prin fața mea în viteză. Nici urmă de vânzătoare sau de mama puștoaicei. Sau de vreo rudă mai matură: tată, bunică, unchi. M-am gândit că poate sunt la WC. Oare cum se numea strada? En fin. Era dupa-amiază. Moleșeală. Puștoiaca înca mai savura prăjitura. Cred cș era de frișcă. Pentru că era albă. Apuca puțin câte puțin și se uita atentă la bucata din linguriță. Un trecător s-a așezat lângă mine pe bordură.
-Aveți cumva un foc?
Aveam.
-Știți cum se numește strada asta?
Cred că tipul avea chef de vorbă.

Nu sunt erou


Când am intrat în cameră mi-a fost frică. Frică. E un cuvânt ciudat. Poți spune frică și te poți gândi la urechile ciulite ale gazelei atunci când simte zgomote suspecte în iarba înaltă. Eu am spus frică și m-am gândit la un torționar înalt, cu palme mari. Oamenii răi au mustață, mi-am zis. Nu, nu e momentul să-ți fie frică, Albert. Am căutat pachetul de țigări. Era acolo. Era timpul să apelez la rațiune. Am aprins țigarea. Am revăzut scena intrării mele în cameră. M-am poziționat într-un unghi propice. M-am văzut cum am pășit cu pași mici în cameră. Ce m-a surprins a fost privirea. Ochii mei încercau să descopere acel torționar cu mustață. Am râs. E greu să scapi de teamă. Mi-am propus un exercițiu simplu. Coșuri uriașe și o coadă imensă de oameni. Oameni slabi, firavi, subnutriți, cocoșați, fără mustață. Da, e clar, suntem la Auschwitz. Nimănui nu îi este teamă. E ca și când tremuri într-un 747 în picaj spre apa oceanului. De ce să tremuri, impactul e iminent?! Așa că îmi iau prosopul sub braț, îi zâmbesc vecinului meu costeliv și îl întreb dacă e de acord ca să mergem la o partidă de pescuit după ce vor lua sfârșit toate astea. Mă privește siderat. Crede că am înnebunit. E doar un exercițiu. Îi explic calm că nu există frică. Doar eu exist, el trăiește datorită mie, că eu am pus la cale aceste exercițiu de autosugestionare. Încep să am dubii. Mă privește sumbru. Oare nu poate înțelege un adevăr elementar, nu e nimeni vinovat?! Îmi reiau tirada, sunt o gazelă cu urechile ciulite și, în același timp, sunt un individ care are o fobie pentru oamenii mustăcioși. Primesc un scuipat mare și galben în față. Apoi un pat de pușcă în cap. Nu am înțeles niciodată de ce oamenii devin violenți când epuizează argumentele logice. Sau devin violenți când sunt încolțiți de frică. Unii își lovesc adversarul. Chiar și atunci când totul a luat sfârșit îl mai lovesc, chiar și căzut la pământ. Intensitatea loviturilor e direct proporțională cu intensitatea fricii. Doar sângele îi liniștește. Sângele și tăcerea adversarului. Asta nu înseamnă că oricine tace e mort, dar, mă rog, unii tac de frică, alții tac că au murit. Eu n-am lovit, n-am tăcut. Am fugit și am strigat. De fapt am țipat. Tare, ca sirena unui transatlantic. M-am regăsit în cameră. Eram la podea, îmi ștergeam fața murdară de saliva acelui deținut costeliv. Aici greșisem. Trebuia să-l întreb cum îl cheamă și să-l invit alături de mine în cameră. E ușor să afli un nume. Cum te cheamă? Albert. Pe tine? Dumnezeu. Încântat. Și eu la fel. Apoi te ridici, ieși din cameră, tragi ușa după tine și rostești: „Acum totul e atât de clar.” În cameră nu mi-am lăsat doar frica, l-am părăsit și pe Dumnezeu. Mda, rostești încă o dată mda și te reîntorci în cameră. Intri foarte curajos. Doamne, am venit să te salvez!

Republica viselor


În Republica Viselor toţi cetăţenii sunt înalţi. Norii sunt albaştri iar legile se preling pe asfalt din pereţii proaspăt văruiţi în alb. Cetăţenii merg aplecaţi spre dreapta şi poartă cu ei geamantane mari, pline de oase albe, minuscule. Se opresc la fiecare colţ de stradă şi se salută cu acelaşi zâmbet firav. Fiecare zi trece la fel, egală şi fără miros. Arareori cetăţenii înalţi se opresc din pelerinaj şi fumează. E un întreg ritual, naiv şi funebru. Uneori cad. Cad brusc, geamantanele se deschid, oasele se risipesc pe caldarâm ca zarurile aruncate cu veselie. Nu se opreşte nimeni, cetăţenii trec grăbiţi, nepăsători, călcând peste cadavre şi oase minuscule. Stopează ritualul la fiecare două săptămâni pentru a se alimenta cu fericire. La fiecare două săptămâni, precis ca un ceas eleveţian. Servesc fericire în pahare mari de plastic, pline de un lichid vâscos şi incolor în care plutesc bucăţi minuscule de gheaţă. La şcoală se învăţă că visul e un simptom al realităţii. Filosofia aceasta primitivă îi ajută să păşească peste cadavre şi să miroasă delicat flori albe. A face nu există, există doar a muri. Tastele se prelungesc spre stânga, cetăţenii republicii mor, afişând zâmbete schiloade. Nu crede nimeni în puterea republicii. Uneori în Republica Viselor se tipăresc afişe. Se aruncă din cer cu manifeste pe care scrie cu litere groase, negre şi urâte că „doar cei ce visează trăiesc mult…”. Nu citeşte nimeni fiţuicile azvârlite din cer. Geamantanele pline de oase sunt grele, cetăţenii nu se pot opri pentru a citi despre cum se manipulează populaţia cu slogane inventate. „Azi nu moare nimeni.”… e dictonul preferat al autorităţilor.
Afară se aud claxoane. Jaluzelele sunt trase pe jumătate.
Stau pe scaun, lângă pat. Mototolesc biletul de loto în palmă. Scrumiera e pe parchet. E plină de mucuri.
Ana e moartă. Caut, repede, un vinovat. Nu mă pot concentra. Cearşaful e murdar. Ana e în pat, cu faţa în sus, cu ochii ei mari, privind tavanul alb. Mi-e silă de mine. Privesc tavanul, apoi strâng cu putere biletul în palmă. Îmi vine să vomit. În cameră e mult fum de ţigară. Ana e moartă. Mai aprind o ţigară. Trag câteva fumuri şi observ că, deja, e o altă ţigară aprinsă în scrumieră. Nu e a Anei, Ana e moartă. Tremur. Trag câteva fumuri şi apoi cu un gest brusc mă aplec şi sting ţigarea. Mă uit fugar spre Ana. E dezbracată. Are gâtul plin de sânge. Vreau să fumez. Mă uit instinctiv după pachetul de ţigări. Nu-l văd. O văd pe Ana zâmbindu-mi. Bag mâna în buzunar. Îmi scot celularul. Vreau să-l sun pe Serghei, să-i zic că sunt un ratat. Nu pot. Mă aplec şi iau din scrumiera ţigarea care încă e aprinsă. Trag de câteva ori puternic fumul în piept. Încerc să râd. Nu pot. Ana priveşte tavanul. Îi urmăresc privirea. Tavanul mi se pare de un alb perfect. Oare ce poate vedea Ana?!
Ana e moartă. Ana e dezbrăcată. Cearşeaful e murdar. Sânii Anei mă excită pentru o secundă. Scârbit, îmi mut privirea. Unde am pus pachetul de ţigări? Unde l-am pus? Tremur. Aş vrea să plâng. Nu pot. Simt că totul s-a terminat. Nu-mi pot stăpânii tremuratul mâinilor.
Mă ridic. Evit privirea Anei, evit să-i privesc sânii goi, vreau să ies din cameră, dar îmi dau seama că nu caut pachetul de ţigări, ci celularul. Bag mâna în buzunar, celularul nu mai e. În schimb găsesc pachetul de ţigări. Vreau să deschid geamul să intre aer proaspăt. Nu pot să stau cu spatele la Ana. Îmi aduc aminte scene din copilărie când nu stăteam niciodată cu spatele la uşa de teamă ca atunci când mă întorc să nu-l văd pe Satan în dreptul uşii. Am impresia că dacă mă întorc cu spatele la pat, în clipa când mă voi întoarce, Ana va sta pe marginea patului, cu picioarele goale pe parchet, şi-mi va zâmbi hâd şi îşi va întinde mâna ei albă spre mine. Mi-e frică. Nu vreau să o slăbesc din ochii pe Ana, îi privesc doar gleznele…
Ana e moartă. Nu-mi poate face nimic. Zâmbesc cu greu. Ana e moartă. Nu-mi poate face nimic. Mă încurjează gândul că Ana e moartă. Mă simt bine. Îmi repet că e moartă, moartă cu adevărat. Îi privesc sânii. Teama mi-a dispărut. Celularul e pe pat, chiar lângă glezenele Anei. Îl apuc în mână şi formez numărul lui Serghei.
-Serghei! Ana e moartă! Unde e Republica Viselor?

poem (înca) în lucru


lucrez mai ales noaptea, de câţiva ani buni
deschid uşi, astup gropi
uneori plec din casă, trag draperiile, acopăr masa de scris cu un cearceaf
ca şi cum poemul ăsta e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată
şi trebuie să-l protejez de soare, de praf şi priviri indiscrete
nu îl voi termina niciodată
pentru că uneori am impresia că nici nu l-am început
mi se pare ciudat când primesc telefoane de ameninţare
unde e poemul?
unde e poemul ăla genial, cretinule?
ţi-am dat bani pentru el, te-am ţinut în braţe
şi tu nu eşti în stare să naşti un singur poem genial?
pam-pam
hocus-pocus
poemul e o targă, aici mă întind ca un muribund
salvarea nu mai vine
dar nu conteaza, e senzaţia aia ca poemul îmi învineţeşte
palmele, labele picioarelor
mă cangrenează dar nu am nevoie de ajutor
îti spun acum
poemul acesta nu va fi niciodată gata, iubito
şi ştii de ce?
ştii de ce nu va fi gata niciodată poemul ăsta, iubito?
pentru că nu te saturi cu un poem genial
nuuuuuuu
nu cu un poem genial te poţi culca liniştită
tu ai nevoie de ideea că eu scriu zi de zi la poemul genial
că în fiecare zi mai găsesc un vers nemaipomenit
aici e plăcerea
să ştii că iubitul tău în fiecare zi, mai ales noaptea
lucrează, transpiră, deschide uşi, astupă gropi
doar pentru tine
nimeni nu ştie cât va dura poemul ăsta

Felinarul


am atâtea să-ţi spun
aseară coboram scările şi mi-am amintit de aluniţa ta de sub sânul drept
m-am dus direct spre primul felinar
am pus palmele pe fierul rece

am atâtea să-ţi spun
am zile când îmi uit numele
adresa, părinţii, fraţii
mi-e greu să recunosc
dar nu pot să merg pe stradă fără să am ceva de la tine în buzunare
la colţul străzii se întâmplă miracole aproape zilnic
câţiva îngeri împart îmbrăţişări
chiar sub fereastra mea un lazăr mă strigă de câteva ore
nu-mi pasă
nu eşti acolo, deci nu se întâmplă nimic extraordinar

ştii ce nu ţi-am spus
că urc în fiecare zi într-un tren
nu există niciun peron
doar câţiva călători se aşează lângă mine
nu vorbesc niciodată cu ei
privesc pe geam
le aud doar îndemnurile
hai, albert
trebuie să cobori, e timpul
şi de fiecare dată când mă întorc spre ei
pe scanul de alături stai tu
zâmbeşti
atunci coborâm împreună
în oraşul care ne priveşte nepăsător, fără să înţeleagă nimic
o pereche care nu îi aparţine
o poveste aparte

lumea noastră nu e nicăieri
poate doar
la ore târzii, autostrada care leagă inimile noastre proaspăt renovate
devine o metropolă în care ne mutăm

am atâtea să-ţi spun
uneori cuvintele se fac mici
se ascund în palme
tac, îmi înfig degetele în inima ta
fiecare te iubesc sedimentează miocardul

suntem două cercuri polare
aveam nevoie de un cataclism să ne unim

caminando por la vida


e un şir lung, un şir indian, desigur. mulţi oameni. privesc biletul. aş fuma o ţigare. inspir-expir, cum fac oamenii. o bătaie pe urmăr. mă întorc încet. puţin plictisit, puţin curios. fiinţa vrea să ştie cât e ceasul. zâmbesc. nu e târziu. insistă. se grăbeşte. o altă bătaie pe umăr. fiinţa se întoarce spre mine. îmi zîmbeşte. neutru. nu ştie cât e ceasul. pentru două secunde cerul se deschide. printre nori zăresc piciorul drept al domnului. clipesc des. foarte des. ies din rând. doi paşi în dreapta. imens. dincolo de deal pare să fie un pod. sau o arcadă. trece o procesiune de îngeri. doi paşi la stânga. oare îngerul meu o să-mi simtă tristeţea? o piatră. o lovesc cu putere. normal. e normal să mă doară. tristeţea nu e cuantificabilă. aş vrea să mă aşez pe iarbă. mi-aş pune mâinile sub cap şi l-aş privi pe dumnezeu direct în ochi. e o prostie. închid ochii. nu vreau să mă vadă nimeni. înăuntru e cel mai bine. îmi pipăi discret organele. apoi tristeţea. o simt. e ca un cancer. totul e la locul lui. mă ridic din iarbă. reintru în rând.