Spune-mi de câteva ori cu voce tare cât de mult crezi în mine


Am stins țigarea apasând puternic pe muc. M-aș fi aruncat de la etaj, dar stăteam la parter. Să număr până la zece așa cum trebuie. Sau nu. Mai bine mai aprind o țigară. Alta. Acțiunea se derula clar în fața mea. Cum s-a întâmplat totul, cadru cu cadru. Cum mă rostogoleam și mă izbeam de toți oamenii care îi întâlneam în viața mea. Nimic și nimic nu se putea opune. Poate că dacă ascultam Wagner dirijat de von Karajan mi-aș fi revenit.

Anunțuri

Lucram la ceva


Stăteam pe strada aia pe care mai fusesem de atâtea ori. Nu știam cum se numește, dar aveam un sentiment straniu că se va întâmpla ceva ciudat. Am vrut să întreb un trecător cum se numește strada. Însa m-am așezat pe bordură și mi-am aprins o țigară. În spatele meu era un bloc cu patru etaje. În fața mea era o cofetărie. O puștoiacă cu părul în codițe mânca o prăjitură singură la masă. M-am uitat mai atent. Mașinile treceau prin fața mea în viteză. Nici urmă de vânzătoare sau de mama puștoaicei. Sau de vreo rudă mai matură: tată, bunică, unchi. M-am gândit că poate sunt la WC. Oare cum se numea strada? En fin. Era dupa-amiază. Moleșeală. Puștoiaca înca mai savura prăjitura. Cred cș era de frișcă. Pentru că era albă. Apuca puțin câte puțin și se uita atentă la bucata din linguriță. Un trecător s-a așezat lângă mine pe bordură.
-Aveți cumva un foc?
Aveam.
-Știți cum se numește strada asta?
Cred că tipul avea chef de vorbă.

Nu sunt erou


Când am intrat în cameră mi-a fost frică. Frică. E un cuvânt ciudat. Poți spune frică și te poți gândi la urechile ciulite ale gazelei atunci când simte zgomote suspecte în iarba înaltă. Eu am spus frică și m-am gândit la un torționar înalt, cu palme mari. Oamenii răi au mustață, mi-am zis. Nu, nu e momentul să-ți fie frică, Albert. Am căutat pachetul de țigări. Era acolo. Era timpul să apelez la rațiune. Am aprins țigarea. Am revăzut scena intrării mele în cameră. M-am poziționat într-un unghi propice. M-am văzut cum am pășit cu pași mici în cameră. Ce m-a surprins a fost privirea. Ochii mei încercau să descopere acel torționar cu mustață. Am râs. E greu să scapi de teamă. Mi-am propus un exercițiu simplu. Coșuri uriașe și o coadă imensă de oameni. Oameni slabi, firavi, subnutriți, cocoșați, fără mustață. Da, e clar, suntem la Auschwitz. Nimănui nu îi este teamă. E ca și când tremuri într-un 747 în picaj spre apa oceanului. De ce să tremuri, impactul e iminent?! Așa că îmi iau prosopul sub braț, îi zâmbesc vecinului meu costeliv și îl întreb dacă e de acord ca să mergem la o partidă de pescuit după ce vor lua sfârșit toate astea. Mă privește siderat. Crede că am înnebunit. E doar un exercițiu. Îi explic calm că nu există frică. Doar eu exist, el trăiește datorită mie, că eu am pus la cale aceste exercițiu de autosugestionare. Încep să am dubii. Mă privește sumbru. Oare nu poate înțelege un adevăr elementar, nu e nimeni vinovat?! Îmi reiau tirada, sunt o gazelă cu urechile ciulite și, în același timp, sunt un individ care are o fobie pentru oamenii mustăcioși. Primesc un scuipat mare și galben în față. Apoi un pat de pușcă în cap. Nu am înțeles niciodată de ce oamenii devin violenți când epuizează argumentele logice. Sau devin violenți când sunt încolțiți de frică. Unii își lovesc adversarul. Chiar și atunci când totul a luat sfârșit îl mai lovesc, chiar și căzut la pământ. Intensitatea loviturilor e direct proporțională cu intensitatea fricii. Doar sângele îi liniștește. Sângele și tăcerea adversarului. Asta nu înseamnă că oricine tace e mort, dar, mă rog, unii tac de frică, alții tac că au murit. Eu n-am lovit, n-am tăcut. Am fugit și am strigat. De fapt am țipat. Tare, ca sirena unui transatlantic. M-am regăsit în cameră. Eram la podea, îmi ștergeam fața murdară de saliva acelui deținut costeliv. Aici greșisem. Trebuia să-l întreb cum îl cheamă și să-l invit alături de mine în cameră. E ușor să afli un nume. Cum te cheamă? Albert. Pe tine? Dumnezeu. Încântat. Și eu la fel. Apoi te ridici, ieși din cameră, tragi ușa după tine și rostești: „Acum totul e atât de clar.” În cameră nu mi-am lăsat doar frica, l-am părăsit și pe Dumnezeu. Mda, rostești încă o dată mda și te reîntorci în cameră. Intri foarte curajos. Doamne, am venit să te salvez!

Republica viselor


În Republica Viselor toţi cetăţenii sunt înalţi. Norii sunt albaştri iar legile se preling pe asfalt din pereţii proaspăt văruiţi în alb. Cetăţenii merg aplecaţi spre dreapta şi poartă cu ei geamantane mari, pline de oase albe, minuscule. Se opresc la fiecare colţ de stradă şi se salută cu acelaşi zâmbet firav. Fiecare zi trece la fel, egală şi fără miros. Arareori cetăţenii înalţi se opresc din pelerinaj şi fumează. E un întreg ritual, naiv şi funebru. Uneori cad. Cad brusc, geamantanele se deschid, oasele se risipesc pe caldarâm ca zarurile aruncate cu veselie. Nu se opreşte nimeni, cetăţenii trec grăbiţi, nepăsători, călcând peste cadavre şi oase minuscule. Stopează ritualul la fiecare două săptămâni pentru a se alimenta cu fericire. La fiecare două săptămâni, precis ca un ceas eleveţian. Servesc fericire în pahare mari de plastic, pline de un lichid vâscos şi incolor în care plutesc bucăţi minuscule de gheaţă. La şcoală se învăţă că visul e un simptom al realităţii. Filosofia aceasta primitivă îi ajută să păşească peste cadavre şi să miroasă delicat flori albe. A face nu există, există doar a muri. Tastele se prelungesc spre stânga, cetăţenii republicii mor, afişând zâmbete schiloade. Nu crede nimeni în puterea republicii. Uneori în Republica Viselor se tipăresc afişe. Se aruncă din cer cu manifeste pe care scrie cu litere groase, negre şi urâte că „doar cei ce visează trăiesc mult…”. Nu citeşte nimeni fiţuicile azvârlite din cer. Geamantanele pline de oase sunt grele, cetăţenii nu se pot opri pentru a citi despre cum se manipulează populaţia cu slogane inventate. „Azi nu moare nimeni.”… e dictonul preferat al autorităţilor.
Afară se aud claxoane. Jaluzelele sunt trase pe jumătate.
Stau pe scaun, lângă pat. Mototolesc biletul de loto în palmă. Scrumiera e pe parchet. E plină de mucuri.
Ana e moartă. Caut, repede, un vinovat. Nu mă pot concentra. Cearşaful e murdar. Ana e în pat, cu faţa în sus, cu ochii ei mari, privind tavanul alb. Mi-e silă de mine. Privesc tavanul, apoi strâng cu putere biletul în palmă. Îmi vine să vomit. În cameră e mult fum de ţigară. Ana e moartă. Mai aprind o ţigară. Trag câteva fumuri şi observ că, deja, e o altă ţigară aprinsă în scrumieră. Nu e a Anei, Ana e moartă. Tremur. Trag câteva fumuri şi apoi cu un gest brusc mă aplec şi sting ţigarea. Mă uit fugar spre Ana. E dezbracată. Are gâtul plin de sânge. Vreau să fumez. Mă uit instinctiv după pachetul de ţigări. Nu-l văd. O văd pe Ana zâmbindu-mi. Bag mâna în buzunar. Îmi scot celularul. Vreau să-l sun pe Serghei, să-i zic că sunt un ratat. Nu pot. Mă aplec şi iau din scrumiera ţigarea care încă e aprinsă. Trag de câteva ori puternic fumul în piept. Încerc să râd. Nu pot. Ana priveşte tavanul. Îi urmăresc privirea. Tavanul mi se pare de un alb perfect. Oare ce poate vedea Ana?!
Ana e moartă. Ana e dezbrăcată. Cearşeaful e murdar. Sânii Anei mă excită pentru o secundă. Scârbit, îmi mut privirea. Unde am pus pachetul de ţigări? Unde l-am pus? Tremur. Aş vrea să plâng. Nu pot. Simt că totul s-a terminat. Nu-mi pot stăpânii tremuratul mâinilor.
Mă ridic. Evit privirea Anei, evit să-i privesc sânii goi, vreau să ies din cameră, dar îmi dau seama că nu caut pachetul de ţigări, ci celularul. Bag mâna în buzunar, celularul nu mai e. În schimb găsesc pachetul de ţigări. Vreau să deschid geamul să intre aer proaspăt. Nu pot să stau cu spatele la Ana. Îmi aduc aminte scene din copilărie când nu stăteam niciodată cu spatele la uşa de teamă ca atunci când mă întorc să nu-l văd pe Satan în dreptul uşii. Am impresia că dacă mă întorc cu spatele la pat, în clipa când mă voi întoarce, Ana va sta pe marginea patului, cu picioarele goale pe parchet, şi-mi va zâmbi hâd şi îşi va întinde mâna ei albă spre mine. Mi-e frică. Nu vreau să o slăbesc din ochii pe Ana, îi privesc doar gleznele…
Ana e moartă. Nu-mi poate face nimic. Zâmbesc cu greu. Ana e moartă. Nu-mi poate face nimic. Mă încurjează gândul că Ana e moartă. Mă simt bine. Îmi repet că e moartă, moartă cu adevărat. Îi privesc sânii. Teama mi-a dispărut. Celularul e pe pat, chiar lângă glezenele Anei. Îl apuc în mână şi formez numărul lui Serghei.
-Serghei! Ana e moartă! Unde e Republica Viselor?

poem (înca) în lucru


lucrez mai ales noaptea, de câţiva ani buni
deschid uşi, astup gropi
uneori plec din casă, trag draperiile, acopăr masa de scris cu un cearceaf
ca şi cum poemul ăsta e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată
şi trebuie să-l protejez de soare, de praf şi priviri indiscrete
nu îl voi termina niciodată
pentru că uneori am impresia că nici nu l-am început
mi se pare ciudat când primesc telefoane de ameninţare
unde e poemul?
unde e poemul ăla genial, cretinule?
ţi-am dat bani pentru el, te-am ţinut în braţe
şi tu nu eşti în stare să naşti un singur poem genial?
pam-pam
hocus-pocus
poemul e o targă, aici mă întind ca un muribund
salvarea nu mai vine
dar nu conteaza, e senzaţia aia ca poemul îmi învineţeşte
palmele, labele picioarelor
mă cangrenează dar nu am nevoie de ajutor
îti spun acum
poemul acesta nu va fi niciodată gata, iubito
şi ştii de ce?
ştii de ce nu va fi gata niciodată poemul ăsta, iubito?
pentru că nu te saturi cu un poem genial
nuuuuuuu
nu cu un poem genial te poţi culca liniştită
tu ai nevoie de ideea că eu scriu zi de zi la poemul genial
că în fiecare zi mai găsesc un vers nemaipomenit
aici e plăcerea
să ştii că iubitul tău în fiecare zi, mai ales noaptea
lucrează, transpiră, deschide uşi, astupă gropi
doar pentru tine
nimeni nu ştie cât va dura poemul ăsta

Felinarul


am atâtea să-ţi spun
aseară coboram scările şi mi-am amintit de aluniţa ta de sub sânul drept
m-am dus direct spre primul felinar
am pus palmele pe fierul rece

am atâtea să-ţi spun
am zile când îmi uit numele
adresa, părinţii, fraţii
mi-e greu să recunosc
dar nu pot să merg pe stradă fără să am ceva de la tine în buzunare
la colţul străzii se întâmplă miracole aproape zilnic
câţiva îngeri împart îmbrăţişări
chiar sub fereastra mea un lazăr mă strigă de câteva ore
nu-mi pasă
nu eşti acolo, deci nu se întâmplă nimic extraordinar

ştii ce nu ţi-am spus
că urc în fiecare zi într-un tren
nu există niciun peron
doar câţiva călători se aşează lângă mine
nu vorbesc niciodată cu ei
privesc pe geam
le aud doar îndemnurile
hai, albert
trebuie să cobori, e timpul
şi de fiecare dată când mă întorc spre ei
pe scanul de alături stai tu
zâmbeşti
atunci coborâm împreună
în oraşul care ne priveşte nepăsător, fără să înţeleagă nimic
o pereche care nu îi aparţine
o poveste aparte

lumea noastră nu e nicăieri
poate doar
la ore târzii, autostrada care leagă inimile noastre proaspăt renovate
devine o metropolă în care ne mutăm

am atâtea să-ţi spun
uneori cuvintele se fac mici
se ascund în palme
tac, îmi înfig degetele în inima ta
fiecare te iubesc sedimentează miocardul

suntem două cercuri polare
aveam nevoie de un cataclism să ne unim

caminando por la vida


e un şir lung, un şir indian, desigur. mulţi oameni. privesc biletul. aş fuma o ţigare. inspir-expir, cum fac oamenii. o bătaie pe urmăr. mă întorc încet. puţin plictisit, puţin curios. fiinţa vrea să ştie cât e ceasul. zâmbesc. nu e târziu. insistă. se grăbeşte. o altă bătaie pe umăr. fiinţa se întoarce spre mine. îmi zîmbeşte. neutru. nu ştie cât e ceasul. pentru două secunde cerul se deschide. printre nori zăresc piciorul drept al domnului. clipesc des. foarte des. ies din rând. doi paşi în dreapta. imens. dincolo de deal pare să fie un pod. sau o arcadă. trece o procesiune de îngeri. doi paşi la stânga. oare îngerul meu o să-mi simtă tristeţea? o piatră. o lovesc cu putere. normal. e normal să mă doară. tristeţea nu e cuantificabilă. aş vrea să mă aşez pe iarbă. mi-aş pune mâinile sub cap şi l-aş privi pe dumnezeu direct în ochi. e o prostie. închid ochii. nu vreau să mă vadă nimeni. înăuntru e cel mai bine. îmi pipăi discret organele. apoi tristeţea. o simt. e ca un cancer. totul e la locul lui. mă ridic din iarbă. reintru în rând.

poem (încă) în lucru


lucrez mai ales noaptea, de câţiva ani buni
deschid uşi, astup gropi
uneori plec din casă, trag draperiile, acopăr masa de scris cu un cearceaf
ca şi cum poemul ăsta e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată
şi trebuie să-l protejez de soare, de praf şi priviri indiscrete
nu îl voi termina niciodată
pentru că uneori am impresia că nici nu l-am început
mi se pare ciudat când primesc telefoane de ameninţare
unde e poemul?
unde e poemul ăla genial, cretinule?
ţi-am dat bani pentru el, te-am ţinut în braţe
şi tu nu eşti în stare să naşti un singur poem genial?
pam-pam
hocus-pocus
poemul e o targă, aici mă întind ca un muribund
salvarea nu mai vine
dar nu conteaza, e senzaţia aia ca poemul îmi învineţeşte
palmele, labele picioarelor
mă cangrenează dar nu am nevoie de ajutor
îti spun acum
poemul acesta nu va fi niciodată gata, iubito
şi ştii de ce?
ştii de ce nu va fi gata niciodată poemul ăsta, iubito?
pentru că nu te saturi cu un poem genial
nuuuuuuu
nu cu un poem genial te poţi culca liniştită
tu ai nevoie de ideea că eu scriu zi de zi la poemul genial
că în fiecare zi mai găsesc un vers nemaipomenit
aici e plăcerea
să ştii că iubitul tău în fiecare zi, mai ales noaptea
lucrează, transpiră, deschide uşi, astupă gropi
doar pentru tine
nimeni nu ştie cât va dura poemul ăsta

dacănuaifi


Nu mi-e frică pe lumea asta decât de sângele meu care ar putea rămâne la geam în așteptarea ta ca un copil speriat dintr-un basm de frații Grimm. Deși sunt multe alte lucruri mai groaznice decât să mor, nu m-am gândit niciodată cum ar fi dacă tu n-ai exista. Probabil că prețul alimentelor va crește la fel, copiii vor merge la școală tot la ora 8 dimineața. Câteva războaie vor începe exact după ce vei dispărea, dar totuși lumea nu va mai fi la fel. Copacii nu vor avea aceleași frunze verzi, luna va fi un pic mai mică, lumina solară nu ar ajunge în toate cotloanele camerei mele ca atunci când eram împreună. Mie mi-ar fi foame nonstop. Aș scrie numai poeme cu indivizi revoltați care urinează de la balcon în capul trecătorilor și nuvele în care ucigașii scapă mereu. Nu mi-ar mai fi teamă de nimic, ca un veteran din al II-lea război mondial care a dormit în tranșee pline de cadavrele camarazilor și care le-a fumat chiștoacele găsite prin buzunare. Aș umple cutia bisericii cu hârtii de protest împotriva îngerilor care nu și-au făcut datoria și mi-aș cumpără un mp3 pe care aș stoca doar o singură melodie. E melodia aceea pe care făceam dragoste zi și noapte de credeau vecinii că la noi în garsonieră este o echipă de muncitori care demolează pereții fără pauză. Aș merge în fiecare zi în gară să aștept fiecare tren din direcția ta. Nu aș fi niciodată dezamăgit că nu ai coborât din vagoan ci aș fi trist când ar veni șeful de stație m-ar lua de mână și mi-ar spune răspicat la ureche: ”Ești cretin, doar știi că e moartă. De ce tot vii aici să aștepți toate trenurile?” L-aș putea plezni peste șapca aia albastră de ceferist. Dar îmi dau seama că el nu știe ce înseamnă dragostea adevarată. Așa că plec acasă cu gândul că te voi găsi în bucătărie făcând ciorbă de pește.

Fizic şi metafizic: moartea morţii


Fizic şi metafizic: moartea morţii

Aş fi putut să aleg, dintre romanele atât de neobişnuite ale lui José Saramago, Pluta de piatră, Memorialul mănăstirii ori Evanghelia după Iisus Hristos (cred că mă voi ocupa şi de acestea, cândva) şi, totuşi, am ales acum şi aici să pledez pentru un alt roman: Intermitenţele morţii (în traducerea Georgianei Bărbulescu, apărut la Editura Polirom). Şi am ales acest roman întrucât Saramago scrie exact pe dos decât în textele analizate până acum de mine, scrie adică despre cum nu se mai moare, într-o ţară catolică, începând cu 1 ianuarie. Să fie vorba despre o „grevă a morţii”, se chestionează reporterii de televiziune şi clarvăzătorii? În frenezia ei populară umanitatea a ajuns, oare, la dezideratul nemuririi? Ce să fie la mijloc: hazard, alterare cosmică accidentală, coincidenţă? Autorităţile sunt neliniştite şi ţin discursuri: poate că voinţa divină este să nu se mai moară (dar cardinalul-şef protestează, afirmând că moartea este necesară, căci fără moarte nu există înviere, iar creştinismul tocmai pe acest lucru se bazează). Exaltată, populaţia proclamă viaţa ca doctrină şi ism; cei care suferă atroce sunt, însă, lucrătorii specializaţi în pompe funebre care, în cele din urmă, găsesc o soluţie grotesc-amuzantă: dacă nu mai mor oameni şi nu mai are cine să fie înmormântat, atunci măcar animalele domestice să profite de funeralii canonice, astfel încât comerţul mortuar să nu piară! Dar se revoltă şi lucrătorii din spitale: ce-i de făcut cu bolnavii aflaţi în comă şi care, totuşi, nu mai mor din pricina crizei cosmice? Soluţia este trimiterea lor acasă, din moment ce moartea nu mai funcţionează concret, altfel spitalele riscând să se aglomereze şi infecteze. Firmele de asigurări pe viaţă sunt şi ele în pragul falimentului, iar azilele de bătrâni sunt în dubiu! Totuşi, soluţii strategice mai există, pe ici, pe colo. O comisie mixtă din filozofi, teologi şi istorici ai religiilor se adună să dezbată care va fi viitorul fără moarte. Una din concluziile acestei comisii interdisciplinare este provocatoare: moartea nu a încetat neapărat să existe, ci doar să ucidă, moartea şi-a amânat şi suspendat menirea. Biserica intenţionează, însă, o campanie de rugăciuni, astfel încât moartea să fie reinstaurată de Dumnezeu.

Şi, totuşi, un bătrân simplu de la ţară, muribund şi sătul de viaţă, găseşte soluţia: dacă aflaţii pe moarte sunt transportaţi dincolo de graniţele ţinutului unde nu mai moare nimeni, există posibilitatea ca moartea să funcţioneze din nou normal. Ceea ce se şi întâmplă. Mai departe, romanul lui Saramago se preschimbă în descrierea bufă a unui exod aluvionar pe care Guvernul intenţionează să-l stopeze prin poliţii de graniţă. În paralel, însă, ia naştere o maphie (da, se scrie cu ph, nu cu f!) care urmăreşte, totuşi, să îngăduie muribunzilor să moară (dacă aceştia sunt în fază terminală) ori chiar să-i facă să moară. Ţările vecine ale spaţiului catolic unde nu se mai moare nu stau cu mâinile în sân: ele vor să se protejeze de invazia muribunzilor terminali care trec graniţa, drept care baricadează cu armata punctele de trecere. Populaţia ţării asediate are, însă, orgoliul că pe teritoriul ei nu se mai moare, bănuind o invidie metafizică din partea vecinilor strategici. Se improvizează, din nou, însă, măcar o soluţie efemeră de intrare în legalitate: muribunzii în stadiu terminal vor fi trecuţi graniţa, ca să moară, dar după deces vor fi readuşi în patrie pentru a fi înhumaţi oficial, creştineşte. În mod previzibil, lucrurile tot nu iau sfârşit, speculativ vorbind: un ucenic-filozof are revelaţia faptului că non-moartea funcţionează doar pentru oameni, în schimb în regnul animal şi vegetal extincţia continuă să se manifeste. Biserica emite şi ea o nouă teologie: aceea a morţii amânate.

Ceva-ceva tot trebuia să se petreacă la un moment dat în acţiunea deja trenantă a romanului: aşa încât, după o perioadă de opt luni de iniţiere în non-moarte, directorul televiziunii naţionale primeşte o scrisoare misterioasă tocmai de la entitatea numită moarte (cu minusculă), prin care este anunţat că aceasta îşi va reinstaura regatul firesc de lichidare, reîntorcând făpturile umane la destinul lor banal, acela de pieritoare. Expeditoarea scrisorii precizează că perioada de non-moarte a constituit nu doar o etapă de graţie, ci şi una de verificare a rezistenţei umane la experimente. Cum, însă, umanitatea s-a comportat lamentabil, morţii nu îi rămâne decât să revină la funcţionarea ei clasică. Fireşte, în urma anunţului de la televiziune, pompele funebre, tâmplarii şi groparii se pregătesc pentru cea mai de anvergură provocare funerară de pe teritoriul ţării. Moartea mai precizează că entitatea sa trebuie transcrisă cu minusculă, pentru a fi deosebită de cea cu majusculă (întrucât există o diferenţă absolută între moarte şi Moarte, moartea fiind ea însăşi muritoare, spre deosebire de Moarte!). Odată extincţia redeclanşată, se produce o hecatombă previzibilă, datorită răstimpului de amânare: bănuind că moartea poate fi un schelet, dar şi un trup femeiesc arătos de 36 de ani (de pildă), autorităţile încearcă să identifice o persoană înrudită cu faimoasa eminenţă, zadarnic, însă.

Partea ultimă a romanului trebuia, desigur, să surprindă: altfel ar fi dat greş autorul însuşi, tocmai din pricina fanteziei sale debordante şi luxuriante. Aşa că preastimatul cititor asistă cum însăşi moartea scrie epistole vestitoare ale decesului destinatarilor: dar este o moarte obosită, chiar sastisită. În plus, una din scrisorile vestitoare îi este returnată: cineva (un violoncelist) pur şi simplu nu vrea să moară şi atunci modesta moarte se înfurie în sfârşit, deşi este doar o funcţionăreasă, cu un raft de fişe umane la îndemână, omnipotentă şi omniprezentă precum dumnezeu (şi acesta este scris cu minusculă de către Saramago). Singurul tovarăş şi confident de voie, de nevoie, al morţii, este coasa (aceasta nu este de acord întotdeauna cu ceea ce face moartea, dar nu are încotro, rolul său fiind exclusiv de consilier şi raisonneur). Provocată, moartea îl vizitează pe violoncelist, pentru a vedea cine este cel care refuză să moară, fără să ştie că trebuie să moară: nu găseşte decât un bărbat matur şi un câine. În preajma lor, mica moarte îşi pierde impasibilitatea: de-abia acum află ce-nseamnă a fi om. Amuşinându-l pe nesupusul violoncelist, moartea va fi fascinată tocmai de banalitatea vieţii acestuia, decantată pas cu pas, şi, în chip nebănuit, agenta extincţiei se umanizează mai cu seamă prin intermediul muzicii simfonice. Într-o odaie tăinuită din spaţiul ei de funcţionăreasă, moartea mică se preschimbă într-o femeie de 36 de ani: scopul ei este să îl seducă pe violoncelistul rebel; şi nu doar că se întâmplă astfel, dar ea însăşi este sedusă, manifestând o pasiune rece şi înverşunată. Întrucât devine femeie şi întrucât, în sfârşit, cunoaşte dragostea, decesele vor fi din nou suspendate pentru nu se ştie câtă vreme. Acesta este finalul scintilant al lui José Saramago. Rotund, desăvârşit şi foarte omenesc, aş spune.

Există o reţetă Saramago, pentru cei care doresc să îl imite sau pur şi simplu să înveţe să scrie de la el: evitându-se cu şarm şi ironie logica întâmplărilor, irealitatea („congenitală”, cum o califică Saramago) primeşte concrescenţe în ralenti, ca o păpuşă rusească. Acum vreo treizeci de ani aproape identic s-a lansat şi reţeta Márquez, între prozatorul columbian şi cel portughez existând o îngemănare structurală de fantezie. Este dificil, de aceea, să găseşti o hermeneutică inovatoare în ceea ce-i priveşte, pentru că autorii înşişi îşi sunt auto-hermeneuţi în prozele lor explicative şi demonstrative la nivel de fantastic.

Ca de obicei, iată, însă, citatul meu preferat din carte: „Acum părea mai înaltă, cu ceva mai mult corp, o doamnă moarte aşa cum trebuie, capabilă să facă să-i tremure pământul sub picioare, cu linţoliul care se târăşte pe jos, ridicând fum la fiecare pas. Moartea e supărată. E vremea să scoatem limba la ea.” Dixit.
Ruxandra Cesereanu