ca două păsări fără stăpân în viaţă


primul om pe care l-am cunoscut în viaţa asta am fost eu
înalt, destul de înalt
oarecum stingher când vorbea despre destinul lui
sorbindu-l încet ca dintr-o ceaşcă de cafea prea fierbinte
lucrurile deveneau magic de triste şi avea impresia că restul oamenilor îl năpădeau ca buruienile crescute pe zidurile unei casei părăsite
ăsta eram eu, adică aşa mă mişcam odată cu planeta prin univers, niciodată prin acelaşi loc
şi niciodată nu discutam franc cu mine, pentru că uneori nu aveam ce să-mi spun, eram ca doi străini care mergeau împreună pentru că aşa se întâmplau lucrurile de când mă născusem. singura mea cetate în care puteam să mă adăpostesc de orice furtună, de orice invazie eram doar eu. şi cetatea rezista de cele mai multe ori. adeseori o cârpeam cu tot felul de poveşti frumoase despre ceilalţi oameni. şi atunci un soare imens se năştea dimineaţa şi acoperea malul râului pe care mi-l cumpărasem în secret de la nişte dragoni care muriseră în drumul de întoarcere spre regatul lor. de ce muriseră? pentru că aşa mi s-a părut cel mai frumos să se întâmple. şi în dimineaţa aceea imensă care îmi acoperise toată viaţa te-am zărit pe cealalt mal al râului. al doilea om pe care l-am cunoscut în această viaţă, probabil că şi în altele, mă rog, aşa am crezut că era frumos, să ne ştim dintr-o altă viaţă, ca într-o poveste care se repetă pentru că ar fi o viaţă tristă dacă nu ai avea un prieten pe celalt mal al râului, nu? şi mi-ai zâmbit atât de frumos încât pieptul mi s-a găurit ca nimerit de un glonţ rătăcit dintr-o redută inamic. ce mai puteam face? puteam să înot spre tine, puteai să înoţi spre mine, ca într-o poveste oarecare de dragoste. dar nu s-a întâmplat aşa, pentru că lucrurile frumoase au mereu o tristeţe interioară atât de intensă exact ca atunci când un cor invizibil cântă o melodie tristă la înmormântarea unui erou. şi nimeni nu plânge, pentru că ştiu că lucrurile nu se puteau termina altfel. şi doar noi doi auzeam melodia aceea tristă care devenea o punte de lemn între noi, iar viaţa devenea atât de simplă încât plutea între noi ca un fulg care nu voia sa atingă nisipul de pe mal

frenetic, febril, fenomenal


stăteam eu aşa, cu viaţa mea în mâini
oarecum liniştit, să zicem, liniştit
adică ce mi se mai putea întâmpla?
linia frontului era departe, viaţa torcea ca o mâţă blândă
mă rog, ştiam că dedesubtul meu, împrejurul meu, deasupra mea
se întâmplă lucruri revoltătoare
se întâmplă iubiri
pasiuni, crime, revoluţii
dar eram într-o bulă atemporală în care adăstau cu mine soarele de vară, iarba verde şi copaci plini de frunze
era o vară frumoasă, nici măcar nu aşteptam ploaia, nimic poetic
chiar îmi săpasem groapa, scosesem toţi bolovanii din ea şi îmi scrisesem foarte caligrafic numele pe cruce, adică eram relaxat
şi torcea încet prin toate hârtoapele prin care treceam alături de vieţile celorlalţi care se loveau de mine accidental, pur şi simplu fortuit, să zicem că uneori mai zâmbeam, mai dădeam din mâini în semn de refuz, dar nu era nimic profund, totul la nivel superficial, ca şi când sângerezi pentru că te-ai înţepat puţin cu unghiera, nimic grav, viaţa mi se părea absurd de liniştită, nu înţelegeam de ce vieţile altora erau ciuruite, durerile îi făceau să ceară îndurare şi inventau cărţi de rugăciuni pentru a putea trece mai uşor punţile dintre ei
aşa deci, stăteam liniştit şi îmi sorbeam tacticos cafeaua de pe marginea gropii
viaţa mea stătea cuminte lângă mine ca un căţeluş ce aşteaptă să-l mângâi pe creştet
şi mi se părea atât de extravagant restul, încât adormeam la filmele de la tv, sau ţipam la actori să vorbească mai încet pentru că mă deranja tangajul rolurilor interpretate


până într-o zi, o zi oarecare
când te-am găsit în groapa mea măsurând cu ruleta
m-a apucat râsul, înţelesesem de prima dată, voiai şi tu acolo cu mine
dar nu te-a deranjat, ai aruncat câţiva bolovani afară
te-ai căţărat afară şi ai început să mângâi şi tu căţeluşul de lângă mine
ca şi când era şi alt tău
şi atunci am început să aud un zgomot de fundal puternic
viaţa mea se lovea de a ta precum titanicul de iceberg
cineva se va scufunda, ţi-am zis
sau poate amândoi, mi-ai zis
ahhhh
şi atunci am început să aruncăm pământul înapoi în groapă
frenetic, febril, fenomenal
niciunul dintre noi nu mai era ceea ce fusese înainte, cred că dragostea era de vină şi universul se crăpase ca după un cutremur lăsând alături de fostul meu mormânt proaspăt acoperit, un alt mormânt proaspăt săpat care putea să ne cuprindă pe amândoi oricând.
şi căţeluşul a început să alerge de parcă turbase, mă rog, era o frenezie febrilă fenomenală, ca în preajma unei iubiri iscate din senin, sau poate că nu, poate că toată viaţa aşteptam pe marginea gropii venirea celuilalt şi cutremurul care trebuie să ne aducă o altă groapă şi mai mare, pentru doi

Long way down


Imaginează-ți că ești un pescar care nu a pescuit niciodată

În fiecare dimineață, foarte de dimineață, atunci când stele mor

Îți bei cafeaua și fumezi

Ceilalți pescari își aruncă undițele departe în larg

și peștii se agață cu gurile de cârlige pentru că așa se întâmplă

toții mor, chiar și pescarii

Dar tu nu

Pur și simplu ești un pescar fără undiță

Aștepți soarele și apoi pleci acasă

Mulțumită

Pe drumul de întoarcere nu te gândești la tine,

Nu te gândești la mine

Nu te gândești la stelele care au murit

Pur și simplu e un drum lung, foarte lung în care nu te poți să te gândești la nimic

Doar mergi, fără tine, fără mine, fără absolut nimic

 

Ani de zile, ani de zile

și tu ești un pescar care nu a pescuit niciodată

până când într-o zi când la mal adusă de valuri ajunge la picioarele tale o undiță

irelevant ce fel de undiță

dar tu tot nu pescuiești

o iei acasă

și anotimpurile trec

copii se nasc

mor

dar tu vii în fiecare dimineață a fiecărui anotimp la marginea mării

undița lângă tine, stele mor, soarele răsare, tu zâmbești cafelei

dar tot nu pescuiești

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

dar într-o dimineață de vară toți pescarii, absolut toți oamenii din jurul tău pleacă

dispar ca printr-un miracol

ca și când Lazăr s-ar fi sculat din morți, ceva în genul ăsta

inexplicabilă puterea iubirii din oameni, ai putea gândi

poate că au plecat spre morții lor, să-i învie, ți-ai putea spune

și atunci apuci undița

în următoarele câteva secunde un pește a înghițit cârligul, fără măcar să gândească

e un pește destul de frumos

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

 

și te întorci iar a doua zi cu undița pregătită să prinzi din nou același pește

el vine, se agață cuminte de cârlig

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

zilele trec vertiginos, ca o defilare a unor soldați grăbiți să ajungă acasă la iubitele lor

tu pescuiești preț de câteva secunde același pește

uneori nici nu te mai obosești să mai arunci undița în apă

intri desculță și vă întâlniți la mal

el vine, tu vii, e ca o întâlnire de dragoste

și viața devine miraculoasă preț de câteva secunde

două lumi se întâlnesc, două dimensiuni se întâlnesc mereu și mereu câteva momente, o viață de om ai putea spune

și tu îi dai mereu și mereu drumul înapoi în lumea lui, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv care are legătură cu lungul drum spre lumea ta

 

nopțile trec greu, poate că alt pescar îl va prinde

poate că într-o zi nu va mai veni la tine

poate că, poate că

poate că miracolele nu se mai întâmplă

și atunci ieși pe balcon și fumezi mult

privind lungul spre tine, spre mine, spre Dumnezeu

și te rogi

te rogi pur și simplu ca un sfânt care nu a făcut niciodată nicio minune

atât de sfânt, atât de plin de credință în iubire, încât îngerii fac miracole în numele lui

 

și dimineața pleci iar la malul mării

uneori nici nu-ți mai iei undița

pleci atât de sigură că lumile voastre se vor întâlni preț de câteva secunde

toate hematiile tale indică marea ca o busolă

și tu alergi, zbori, nicio moarte nu te poate opri, nicio armată de gânduri

nici strigătele celorlalți oamenii care te anunță că furtună lovește țărmul

el nu are cum să nu fie acolo

printre valuri uriașe, corăbii răsturnate și cadavre plutind între două ape

și el este, el există ca de obicei în acel moment

acolo trebuie să fie

iar tu te bucuri nespus, atât de mult încât lumea devine un loc minunat

preț de câteva secunde

 

 

 

apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

și iubirea învinge de fiecare dată în tine

pentru că te întorci mereu acolo, mereu te întorci în locul acela

la mine, la tine, la ce e mai frumos în oameni

și toți ceilalți pescari din jurul tău te salută voioși

pentru că au înțeles totul fără să îți vorbească, fără să te atingă

pe lungul drum spre casă

pentru că și ei parcurg același drum înapoi în fiecare zi, zi de zi

alături

ca niște iubiți care nu-și vorbesc din teamă

cuvintele uneori sunt doar niște prelungiri neinspirate ale umanitații din noi

important e ca tu și eu să fim mereu acolo în aceeași dimineață, în aceeași viață

în același gând

 

 

Pă iarbă


În dreapta şoseaua. Merg încet spre el. Îl studiez. Pare să fie inofensiv.
-Nu te-ai plictisit să stai aici?!
-Mda…
Mă aşez în iarbă. Întotdeauna mi-a plăcut să privesc din iarbă oamenii de pe marginea drumului. Mi-aş putea aprinde o ţigară.
-Mă, fumezi?!
-Nu.
Îmi aprind ţigarea.
-Ştii, sunt vreo 5-6 kilometri până la staţia de autobuz?!
-Ştiu.
-Ce dracu faci aici?
Se întoarce spre mine, are o faţă plină de coşuri mari şi murdare.
-Aştept.
Încep să tremur. Fumez cu genuchii la piept. Direct în iarbă.
-Auzi, cum îţi spune ţie?
-Ionel.
-Ionel, eu sunt Albert, poţi să-mi spui Alberto. Vino aici, pă iarbă, lângă mine.
Îşi lasă sacoşa murdară lângă mine. Pute.
-Adevărul e că-mi aduci aminte de un bulangiu… Trag din ţigară, Ionel priveşte fix, fără să mă audă. Sau, mai bine zis, de un travesti. Unu care fura ceşti din restaurante şi le ascundea într-o poşetă minusculă.
Îşi priveşte ceasul. E un ceas ieftin, curea de plastic.
-E 17:23.
-Da, şi?
E un nebun inofensiv.
Întinde mâna dreaptă. Urmăresc direcţia indicată. Mă lămuresc repede. E un drum de ţară, acolo se îndreaptă arătătorul lui.
-O să vină cineva cu o căruţă să fure pepeni. Mi-a promis că-mi dă şi mie unu.
-Păi de ce nu furi tu?
-Nu fur. O să-mi dea omul ăla.
Stau cu faţa în sus cu mâinile sub iarbă.
-Ionele, ţie îţi place aici?
-Nu, nu-mi place. Dar o să-mi dea omu’ ăla un pepene.
-Să înţeleg că-ţi plac pepenii.
-Da.
Tace. Câţiva greieri cântă isterici lângă mine.
-Bun. Atunci o să aştept şi eu să mănânc pepene. Când vine cetăţeanul cu căruţa?
Mă încântă să fiu ironic.
-La şi 34. Vine mereu la şi 34.
-Ai cuţit să tai pepenele?
Caută în sacoşa de rafie murdară şi ea. Scoate un cuţit albastru.
-Mă, Ionele, tu nu vezi că e murdar?!
Îl şterge pe hainele jegoase.
-Unde aruncăm cojile?
Tace. Nu-mi place când oamenii n-au răspunsuri la întrebări.
-Mă, eşti surd? Unde aruncăm cojile?
Ionel cercetează cu atenţie iarba. Se ridică în picioare.
-Las-o moartă, cojile de pepene sunt materiale biodegradabile. Dă cuţitu’ încoa’. Şterg cuţitul albastru pe iarba verde. Când o să mâncăm pepenele o să aibă gust de iarbă. Îmi place pepene roşu cu gust de iarbă. Cojile le aruncăm pă iarbă, puţin mai încolo. Ai văzut cum am rezolvat şi problema asta?!
-Da. Râde prosteşte
Începe să-mi placă.

Sven Hassel


E o scenă descrisă umoristic în care se face o inspecţie de front de către un general, care coincide cu un bombardament de artilerie năpraznic al inamicului.
Toată lumea încearcă să se ascundă prin tranşee, numai generalul se plimbă impozant printre trupeţi fără să-i pese că bombele cad pe lângă el ucigându-i pe cei care trebuie să-i inspecteze. Scena în sine are un tragism suprarealist, pentru mine generalul cu pricina este un înger care se plimbă printre infideli.

Azi nu moare nimeni (fragment)


Arhanghelii se pitiseră la pământ luând diferite forme. Copaci şi pietre uriaşe. Auziseră un zgomot dinspre pădure. Putea fi Alberto sau Moartea.
Jophiel s-a uitat spre Samuel comunicându-i telepatic să scaneze toată zona cu vederea lui excelentă.
Nimic. Absolut nimic. Şi totuşi auziseră ceva. Un fel de herghelie de dragoni care se deplasau spre Poiana Fermecată. Spre ei.
Uriel a dat din aripi.
-Se întâmplă ceva ciudat cu planeta. Dacă nici noi, arhanghelii, nu mai puteam înţelege semnele ei, atunci cine?
Uriel avea aripi frumoase. Cele mai frumoase aripi din regatul cerului. Toţi arhanghelii şi cohortele de îngeri îl invidiau pe ascuns sau făţiş pentru superbitatea de aripi ce o poseda. Fusese numit arhanghel şi datorită acestor aripi senzaţionale. Înaintase ierarhic destul de uşor pentru că era foarte-foarte competent dar contau şi cele 2 aripi de vultur care-i ieşeau atât de maiestos din cutia toracică.
Rafael a băgat mâna în buzunar şi a scos un gen de băţ scurt, un beţigaş, pe care l-a lovit cu trei degete, apoi cu două şi acesta s-a transformat într-o lance uriaşă.
-Jophiel, lasă-mă pe mine să inspectez zona. Ceva este în neregulă. Samuel nu se înşeală niciodată. Plus că şi Metatron a auzit ceva.
Jophiel şi-a mângâiat barba aspră. L-a privit pe lunganul de Metraton. Acesta se scobea între dinţii extrem de albi cu un fir de iarbă. Apoi şi-a mutat privirea spre Rafel şi lancea lui uriaşă. Puteai jura că Rafel este cu tot cu lance un hoplit veritabil din falanga macedoneană. Îi mai lipseau doar hainele roşii care ascundeau sângele.
-Mă duc cu el, Jophiel!
Jophiel a tăcut. Creierul procesa zeci de scenarii posibile.
-Nţţţ! Rămâi aici. Nu ne putem permite să pierdem doi arhangheli simultan.
Samuel a pus iar urechea la pământ.
-Sttt! Gata, ştiu ce s-a întâmplat. 25 de oameni în frunte cu Alberto încearcă să traverseze râul.
Jophiel s-a lăsat pe vine. Asemenea unui samurai.
-Sunt cretini. N-au nicio şansă. Nu ştiu că râul aparţine Morţii?! Rafael, cu discreţie, du-te şi raportează-mi situaţia. Vreau să ştiu dacă Alberto va supravieţui.
Acesta şi-a lovit iar lancea uriaşă cu două degete, apoi cu trei şi aceasta s-a transformat la loc în beţigaş pe care şi l-a băgat la loc în buzunar.
Şi cu o viteză uimitoare a început să alerge printre copaci. Se subţia, se alungea ca un elastic reuşind să se strecuare printre copaci cu atâta uşurinţă că părea o pasăre-şarpe.
Uriel, Metatron şi Samuel s-au trântit iar pe iarbă continuându-şi jocul de macao fără nicio grabă sau teamă la lumina slabă a crepuscului.
-Data asta trebuie să bat eu, a declarat solemn Metatron. Ultima oară am câştigat acum 200 de ani.
-Păi ce să-ţi fac, nene, dacă joci împotriva lui Rafael?! Nu ştii că tipul are toate combinaţiile posibile în minte? Numai când pune mâna pe pachetul de cărţi ştie cu exactitate unde sunt aşii şi zecarii. Ha! Ha! Cum poţi, nene, să câştigi în faţa acestui fenomen al pachetului de cărţi?
Uriel se amuza copios. Juca doar din dorinţa de a avea o activitate. Din când îşi întindea aripile pentru a le cerceta grijului dacă fiecare fulg e la locul lui.
Samuel a privit înspre direcţia râului. Avea 3 şeptari în mână, era inevitabil să nu câştige jocul în absenţa lui Rafael. Dar acum era mult mai interesat să vadă prin copaci şi iarba înaltă şi dulce ce face Rafael la marginea Pădurii.
Rafael ajunsese de câteva secunde. Acum comunica telepatic cu Jophiel. Râul blestemat îşi făcea scrupulos datoria. Apăra Pădurea de oameni.
-Au ajuns aproape de jumătate. Nu-mi miroase deloc a bine, Jophiel. Gata! Gata! Se duc la fund!
Ceilalţi 3 arhangheli se conectaseră şi ei la canalul telepatic dintre Jophiel şi Rafael.
-Pe aripile mele! Metatron s-a ridicat în picioare aruncând cărţile de joc nervos. Alberto ăsta e cretin! Păcat de ei. Vor muri cu toţii! Chiar nu ştiu asta?! Cine naiba i-a pus să facă pe înotătorii în asemenea ape în care nici măcar eu nu mă simt în siguranţă?! Cretin! Nu mai joc. Peste 200 de ani o să câştig şi eu. Dar vă spun pe aripile mele că-l voi pocni pe acest Alberto direct în mutră cu prima ocazie. Nu trebuia să săvârşească asemenea stupiditate.
Jophiel a ordonat.
-Tăcere! Toată lumea să tacă. Mă gândesc la un plan de salvare a celor rămaşi. Rafael va rămâne momentan la marginea pădurii.
S-a aşezat iar pe vine mângâindu-şi barba aspră.
Rafael transmitea în continuare cu toate detaliile situaţia din apă.
În final au aflat cum Alberto s-a panicat şi cum 24 de oameni au dispărut cu desăvârşire în apele râului.
Era totuşi bine, Alberto scăpase.
-Samuel, ce face Moartea? O poţi vedea?
-Da, foarte clar. Ce crezi că poate face acum? Sărbătoreşte moartea celor 24.
-Trage pe nas?
-Kilograme.
-E bine. O va ţine ocupată ceva vreme. Rafael, înapoi! Retragerea! Apoi a continuat cu voce tare, pentru că până atunci folosise doar canalul telepatic de comunicare. Trebuie să găsim o soluţie rapidă să-i salvăm. Şi mai terminaţi cu jocul ăsta stupid de cărţi! Planeta se prăpădeşte şi voi jucaţi macao. Halal arhangheli!
Metatron l-a privit plictisit.
-Hai măi Jophiel, acum te-ai găsit şi tu să ne faci morală?! Dar de ce nu ai acţionat când dezastrul ne-a lovit planeta? Oricum, pe aripile mele, nimic nu e pierdut. Dacă n-a murit Alberto, mai avem o speranţă, nu?!
Uriel a strâns cu grijă cărţile de joc împrăştiate pe jos.
-Eu cred că tipul ăsta are ceva special. A suferit atât de mult şi totuşi nu s-a dat bătut. Orice om se panichează, e normal, pe mine mă bucură capacitatea lui de merge înainte deşi e singur. Tu-ţi dai seama că omul ăsta e singur cu adevărat? Şi totuşi rezistă cu brio, magna cum laude, împotriva tuturor.
Arhanghelii au concluzionat că Alberto este special şi specia mai are totuşi o şansă.
-Totuşi, repet şi pentru Metatron care se caută în dinţi de 2 zile cu acelaşi fir de iarbă, pentru Alberto şi cei rămaşi mai există o şansă, dar noi nu trebuie să intervenim în mod direct, a conchis Jophiel.
Rafael a apărut brusc lângă cei patru arhangheli. Şi-a scuturat penajul din care au căzut frunzele pe care le agăţase în goana lui nebună spre râu. Rafael era un arhanghel frumos, femeiele se topeau după el.
Jophiel şi-a mângâiat iar barba aspră.
-Momentan nu putem lăsa situaţia aşa. Nu îmi place deloc cum decurg lucrurile de cealaltă parte a râului.
Uriel şi-a întins încă o dată aripile lui frumoase. Senzaţionale.
-Îmi pare foarte rău de Elena şi de soţul ei Carol Caraiman.
Metatron cu firul de iarbă în dinţi s-a apropiat de Jophiel care încă îşi mângâia barba aspră utându-se cu atenţie la aripile senzaţional de frumoase ale lui Uriel.
-Jophiel, te rog frumos, te implor chiar, lasă-mă să ma ocup de Moarte. Îi dau două directe şi jur pe aripile mele că va dormi 1000 de ani garantat.
-Nţţţ! Metatron, Moartea e prea puternică acum. E foarte posibil să nu-i poţi face faţă.
-Jophiel, pe aripile mele, mă bat cu ea 1000 de ani, destul ca ceata asta de nenorociţi să taie pădurea asta şi cu lame de ras şi să ajungă la Poiana Fermecată.
Metatron era excitat de posibilitatea unei lupte cu Moartea. Muşchii braţelor i se întăriseră instantaneu, îşi strânsese pumnii care semănau acum cu nişte mânuşi de box uriaşe, iar venele de sub pielea braţelor deveniseră mai mari decât coada unui leu. O maşină de luptă corp la corp imbatabilă.
-Nu, Metatron. Nu! E prea riscant. Plus că prin lupta asta a ta încălcăm regula cea mai importantă a jocului: fără intervenţie directă.
-Jophiel, nu mă poţi opri! Nu eşti tatăl meu! Nu mă poate opri nimeni acum.
Excitarea se citea în ochii lui mari. De câte ori îşi punea ceva în cap Metatron reuşea şă-şi facă pe plac. Comisese câteva erori cândva pentru care Dumnezeu îl mustrase dur, dar, în genere, era un spirit independent aflat în slujba umanităţii. Jophiel ştia toate astea. Ezita să fie prea autoritar sperând că măcar încă un arhanghel să încerce să-l împiedice pe Metatron să se ia la trântă cu Moartea. Nu dorea să folosească un ton dur în faţa lui Metatron pentru că ştia că acestuia din urmă îi sărea foarte repede muştarul.
Din păcate, situaţia a luat o direcţie extrem de proastă pentru Jophiel în momentul în care Rafael şi-a scos din buzunar beţigaşul lui de lemn pe care l-a transformat în câteva secunde în binecunoscuta lance uriaşă. Deja erau doi arhangheli acum dispuşi să se lupte cu Moartea.
Acum ori niciodată! Era momentul culminant al disputei.
Jophiel s-a aşezat pe vine şi a început să-şi mângâie barba aspră făcând abstracţie de cei doi arhangheli care erau gata să zboare în spre o luptă cu Moartea. Se gândea ce se putea întâmpla dacă cei doi vor fi scoşi rapid din luptă. Nu era bine deloc. În trei aveau şi mai puţine şanse de a învinge şi implicit de a ajuta specia umană care rămăsese toată în mâna lui odată cu dispariţia subită a lui Dumnezeu.
Hm! Ce-ar fi făcut Dumnezeu în locul lui?! Nimic. Evident nimic. Ar fi lăsat lucrurile să decurgă de la sine. Nu puteau interveni de maniera asta în niciun chip.
S-a ridicat.
-Măi băieţi! Îşi cântărea cu atenţie cuvintele. Uitaţi-vă la mine! Vă promit că până mâine vom avea o luptă directă cu Moartea. Toţi cinci. Dar nu acum. Să vedem ce hotărăşte Alberto.Ttrebuie să respectăm decizia oamenilor. Ştiţi şi voi faimosul „liber arbitru”.
Dar Rafael şi Metatron deja îşi întiseseră aripile pentru decolare. În câteva minute se vor lupta cu Moartea. Invocarea liberului arbitru nu avusese efect.
A privit spre Uriel şi Samuel. Aceşti doi arhangheli păreau încă dispuşi să ţină cont de atotputernica directivă a lui Dumnezeu. Trebuia să îi oprească. Să îi oprească înainte de a decola peste pădure şi să înceapa lupta epică cu Moartea.
Rapid. Foarte rapid.
A întins ambele braţe. Dreapta spre Metatron şi stânga spre Rafael.
Îi apucase de aripi.
Era un gest extrem, disperat.
Aripile arhanghelilor sunt lucruri intangibile. Doar ei îşi pot atinge cu bună ştiinţă propriile aripi. Doar ei înșiși şi Dumnezeu în persoană.
Ambii s-au întors simultan privindu-l cu furie pe imberb.
Între cei 3 arhangheli se născuseră nori negri, tensionaţi. Situaţia putea deveni tragică din clipă în clipă. Şi existau indicii că tragismul se va produce. Lipsa lui Dumnezeu era esenţială. El era garantul iubirii între înaripaţii din cer.
Dar dacă şi arhanghelii se bat ca chiroii între ei, ce pretenţii să mai avem de la nişte simpli muritori înfometaţi şi speriaţi?

Prinţ şi cerşetor


Două sticle de vin vechi franţuzesc, juma’ de kil de caviar şi nişte triste sticle de cola. 115 mii de euro. Cam atât şi nimic mai mult. Am văzut nota aceasta de plată la un restaurant simandicos la Saint-Tropez. Nu a făcut nimeni atac de acord, nu a protestat niciun guvern îndatorat la FMI pe 80 de ani, nu a fost niciun atac cu ouă al unui membru Greenpeace. Probabil că au fost alţii care au plătit şi mai mult. Practic, în două ore, sau mai puţin, au consumat un apartament din Bucureşti de 4 camere, decomandat zic.
Spectacolul poate să continue. Bombe în fâşia Gaza, avioane cad din cer, copii scheletici atacaţi de vulturi în Africa neagră, oamenii care mărşăluiesc pentru 10 euro în plus la salariu şi se bat cu jandarmii fălcoşi, dar nouă nu ne pasă: noi suntem nişte prinţi care plătim 115 mii de euro pentru nişte suc de struguri, icre de peşte şi apă cu zahăr.
Nebunia asta nu e ceva nou. Încă din antichitate oamenii cu bani săvârşeau altele şi mai crunte. Problema este alta, mult mai complexă: toată bogăţia lor provine din sărăcia celorlalţi. Comunismul a fost un eşec răsunător, catastrofal. Rezolvarea vine din altă parte şi nu are nicio legătură cu sistemele politice. Întotdeauna vor exista prinţi şi cerşetori. Niciodată nu va fi stârpită cea mai gravă plagă a societaţii umane, sărăcia. Dar, există remedii şi metode de luptă împotriva ei.
Fundaţiile de caritate sunt un fel de praf în ochi: se adună 100 prinţi, consumă de 1 miliard de euro într-un an şi aruncă pe uşă, afară, cerşetorilor 1 milion de euro pentru ca să-şi pună ochi de plastic şi să-şi repare sănătatea. Iisus, o somitate în psihologia umană, a spus cândva că e mai uşor să treci printr-o gămălie de ac o cămilă, decât un bogat să renunţe la toată averea.
Caritatea e ipocrizie. În cele mai multe cazuri, fală.
Şi revenim la nota de plată, ar trebui interzise asemenea cazuri de bătaie de joc la adresa întregii umanitaţi. Nimeni să nu fie mai presus de viaţa unui copil care moare de inaniţie.
Nu poţi să fi prinţ şi să nu-ţi pese de cerşetori. De toţi supuşii tăi. De aproapele tău. Degeaba donezi 25 de mii de euro pentru o operaţie pe cord deschis pentru un puşti de 6 ani, dacă, pe urmă, te urci în avionul tău privat de 5 milioane de euro şi pleci la Saint Tropez cu două curve de lux (10 mii de euro ziua per bucată) şi bei şampanie de 75 de mii, ca să te întorci seara obosit şi să apari la ştiri drept un binefăcător.
Lumea nu a înnebunit, pur şi simplu aşa sunt cei care îşi împart planeta asta de mii de ani. Nişte ipocriţi şi gogomani.
Mulţi oameni trăiesc degeaba. Absolut degeaba. Şi nici măcar nu ştiu. Şi mă refer şi la prinţi şi la cerşetori. Niciunii dintre ei nu vor putea ajunge vreodată la o bună înţelegere şi armonie deplină. Pentru că e un război în care nu va câştiga niciodată nimeni. Poate doar chelenerii de la restaurantele exclusiviste.
Şi ajungem la ultima întrebare: ce facem cu omenirea, o lăsăm de capul ei şi mergem mâine la cumpărături la mall, sau ne implicăm ca sa facem o perfectă? Nu pentru noi, ci pentru cei care vor moştenii omenirea.