Al Capone


Am un prieten, îl cheamă Cleomenes. E pictor. Într-o zi mi-a făcut un portret. În ulei. Foarte mișto. Mi-a plăcut, l-am așezat deasupra patului. Era cool. Nenorocirea a venit într-o marți. Ciudat. De fiecare dată când închideam ochii, lângă mine se așeza o femeie. Nu știu cât de frumoasă era. Uneori sunt foarte subiectiv în catalogarea frumuseții. Era tânără. Sincer să fiu, nu aș fi acceptat niciodată ca lângă mine să se pitească o femeie în vârstă. Mă rog, se pitea e un fel de a spune. Știam că e acolo, la 2 pași în dreapta mea. Folosea un parfum de flori, ceva de primăvară. Nu vorbeam. Doar priveam amândoi tabloul. Eu îl priveam cu ochii închiși. Apoi am luat autobuzul spre Cleomenes. De câteva ori am închis ochii când eram în autobuz. A apărut brusc, se așeza lângă mine pe scaun. Alteori se ținea de bară. Deschideam ochii brusc, încercând să-i surprind zâmbetul, dispărea. Puuuf. Am discutat cu Cleomenes în șoaptă. N-am închis ochii niciodată. Ba chiar m-am surprins când încercam să clipesc foarte repede. L-am întrebat ce a văzut atunci când îmi făcuse portretul. Mi-a răspuns franc. Un pădurar. Am înțeles, eram pădurar. Altceva? Da, mai văzuse și un fel de ceață. Am râs. Era penibil. Ai fumat ceva, ai tras ceva? S-a jurat pe toți sfinții că nu mai utiliza de mult produse psihedelice. Mda. Am repetat, mda. Și i-am povestit despre ea. S-a excitat. Pe cuvânt. Avea o privire libidinoasă. L-am înjurat și am plecat. Am ajuns acasă. N-am dormit deloc două zile. Mi-era frică să nu adorm și să mă trezesc în mijlocul ceții îmbrăcat în pădurar. În schimb, femeia nu mai apărea, închideam periodic ochii 10 secunde. Exact 10 secunde. Număram cu ochii închiși până la zece. Am făcut un alt experiment, am luat autobuzul spre Cleomenes și am închis ochii. Nimic, femeia se evaporase. Îmi părea rău. Mă simțeam trist. Nu vorbisem deloc, n-o cunoșteam. Știam că e tânără și zâmbește frumos. A trecut o săptămână. Am putut să dorm pentru că am aruncat tabloul la gunoi. În locul lui am pus un poster cu Salma Hayek. Speram ca femeia tăcută să semene perfect cu Salma Hayek. Era un fel de invocație. Nimic. Dispăruse. Am găsit vinovatul. Era Cleomenes. El a salivat la descrierea mea. L-am sunat. Ești un porc. Picta. Nu putea să vorbească. I-am repetat că e porc libidinos. A închis. Nu putea să vorbească, picta. Spre seară a sunat la ușa mea. Sub braț avea un tablou. O pictase pe Salma Hayek cu sânii goi, întinsă pe niște vreascuri și cu o pălărie de pădurar. Am simțit că îmi pleznesc toate venele din organism. M-am calmat. Porcul libidinos își deschisese o bere și îmi povestea că a făcut sex cu modelul. Măi, era o babă la vreo 50 de ani. Am pictat-o, i-am tras-o. Apoi a plecat și am putut reface pictura. Uite ce a ieșit. Și îmi arăta mândru spre bustul gol al Salmei. L-am dat afară pe scări cu tot cu berea începută. A început să țipe. Nu se tratează așa un pictor de valoare ca mine. Am deschis ușa și am aruncat după el cu sânii goi al Salmei. Nu s-a supărat.
De atunci vorbim mereu. Am discutat și ieri. Îmi povestea că de câte ori închide ochii simte cum se așează lângă el un tip cu o cicatrice uriașă pe obraz.

Vecinul meu e diabolic


Stau pe marginea patului şi cu un cuţit albastru descojesc un măr roşu, zemos. Pe măsuţa de lângă pat îşi aşteaptă rândul o pară şi o banană. E o lume minunată, gândesc şi încerc să fac incizii cât mai fine în fruct. Sunt diabolic când am cuţitul albastru în mână. Sor-mea, Monica, chiar mi-a zis-o „Alberto, eşti diabolic când cureţi mere!”. Am râs superior. „Ştiu, sunt diabolic.” Sunt spaima fructelor când deschid uşa frigiderului cu-n gest larg şi un zâmbet diabolic. „Până aici v-a fost!” Râd. Râd diabolic. Monica trece pe lângă mine. „Închide mă uşa de la frigider! Şi termină cu râsul ăsta de schizofrenic beat!” „Ce te bagi tu? Nu vezi că am cuţitul albastru în mână?!” „Off! Ai luat-o razna!” Şi pleacă să-şi dea unghiile cu ojă roşie. O urmăresc atent cu privirea. E în pat, are căştile în urechi. Nu mă poate vedea şi nici auzi. Caut repede în sertare. Apuc cuţitul cu mâner albastru şi cu un gest rapid deschid uşa frigiderului. Merele, perele, bananele şi portocalele stau aliniate nevinovat pe rafturi. Râd diabolic. Monica, repet, are căştile de la mp3 în urechi. Râd şi mai tare. La fel de diabolic. Sună cineva la uşă. E ciudat. De fiecare dată când am cuţitul albastru în mână sună cineva la uşă. Sună a doua oară. Apuc repede o pară şi o bag în buzunar. Para e foarte rece. Nu ştiu ce să fac. Mă reped spre uşă. Deschid uşa cu stânga, la spate am cuţitul albastru. Sunt pregătit pentru orice. Para din buzunar ştie c-am s-o hăcuiesc cu precizie de chirurg. Şi eu ştiu asta. Vecinul. „Alberto, îmi poţi împrumuta un cuţit? Prefer un cuţit albastru. Vreau să curăţ nişte mere roşii, zemoase. Ştii?! Sunt expert la descojit mere. Mai ales când cuţitul are mâner albastru.” Vecinul e înalt. „Vecine, de ce nu-ţi cumperi de la supermarket un cuţit cu mâner albastru?” „Alberto, n-am timp!” „Nici eu n-am. Pa.” Cu un gest brusc îi trântesc uşa în nas. De cealaltă parte a uşii vecinul mă roagă politicos. „Doar un măr Alberto, doar un măr. Numai unul, te rog frumos.” Para nu mai e rece demult. Deschid uşa. „Bine vecine, hai la tine să descojim mere şi pere şi alte fructe.” Coborâm, sărind câte 2 trepte, până la etajul 2. Stau pe marginea patului şi descojesc mărul roşu. Pe măsuţa din faţa mea stau o pară şi o banană. Vecinul mă priveşte pofticios. „Hai mai repede Alberto. E rândul meu să fiu diabolic.” Vecinul e prietenul meu. Îi las cuţitul albastru şi mă mut în colţul camerei, urmărind cu atenţie cum cuţitul albastru crestează adânc. Tot mai adânc. E o lume minunată.

Mielul, cangurul şi Iuda


La colţul străzii era mielul. Nu behăia. Nu avea motiv. Fuma liniştit dintr-o ţigară Chesterfield. Trecătorii se opreau, îl mângâiau pe creştet, îi spuneau cuvinte dulci şi apoi se urcau în tramvai. Istoria se repetă zilnic. Cineva a adus de acasă un carton pe care a scris ”Ocrotiţi şi miei vagabonzi!” şi l-a aşezat cuminte în faţa mielului. Noaptea mielul pleca spre livada lui. Lângă oraş e o magnifică livadă de cireşe. Linişte. Multă linişte în livadă. Aici nu îndrăznea nici un trecător să se avânte. Legenda locului spunea că un fost poet fusese alungat de prostime aici. Exilat între cireşi. Poetul murise de mult. Într-o dimineaţă un prichindel cu ghiozdanul în spate a descoperit cadavrul poetului bălăngănindu-se de o cracă. La picioarele lui stătea mielul şi fuma dintr-o ţigară Chesterfield. Avea un zâmbet sarcastic. ”Na! Bine ai păţit, fraiere! Atâtea poezii te-au adus la sinucidere.” Mai departe ştim cum toţii ce s-a întâmplat. Mielul a devenit berbec şi a fost sacrificat de ziua oraşului. În locul lui la colţul străzii se află un cangur acum. În marsupiu poartă un volum de versuri cu autograf. Aparţine poetului alungat de mulţimea năucă în livadă. Câteodată, când tramvaiul se opreşte în staţie, scoate cu lăbuţele lui mici volumul cu autograf şi îl arată victorios trecătorilor. Atunci câteva babe şi moşi se opresc şi exclamă sfătoşi: ”Nu mai scrieţi, maică, poezii! Că o luaţi razna cu toţii şi o să atârnaţi ca Iuda de cracă!”

Masca de gaze


E o cameră cu pereţi albi. Probabil e un sanatoriu de nebuni. Cineva stă pe un pat de fier. Seamănă cu tine, probabil că eşti tu. Eşti tu. Ai capul în mâini. Pereţii devin foarte albi. Foarte albi. Nu moare nimeni astăzi. În dimineţa aceasta nu moare nimeni. Se vor prăbuşi pereţii. Distanţa dintre peretele A şi peretele B miroase a diavol. Papucii de pluş stau aliniaţi ca-n rastel. Papucii nu se mişca. Tu nu te mişti. Patul de fier nu se poate mişca. E o teoremă matematică care garantează o linie dreaptă între pat şi papucii de pluş. Trebuie doar să te ridici din pat şi să îţi pui masca de gaze. E important. Masca de gaze. Nu există nicio cameră albă fără mască de gaze atârnată într-un cui bătut în peretele B. Distanţa dintre A şi B trebuie sa fie egală cu distanţa dintre patul de fier şi chiuveta pe care stau săpunul şi pasta de dinţi. Nu ştiu ce culoare are săpunul. Săpunul e un obiect de decor. Miroase a pastă de dinţi. Ieftină. Ca şi când diavolul şi-a făcut igiena personală în dimineaţa aceasta senină de vară la tine în cameră. Tu ştii ce-ai făcut?! Îţi zic eu. Te-ai sculat mecanic. Ai alergat spre peretele B şi ţi-ai pus masca de gaze. Ai privit cum diavolul a scuipat în chiuveta ta resturile de mâncare dintre dinţi. Ştii?! Nu e indicat să încerci să vomiţi când porţi masca de gaze! Tu n-ai vomitat. Nici nu te-ai sinucis. E normal. Pasta de dinţi e un cadou. Ştiu, ţie îţi plac cadourile. Cui nu-i plac cadourile?! Mie nu! Mie nu-mi plac. Dar în camera aceasta albă nu sunt eu. Eşti doar tu. Tu şi cu distanţa dintre peretele A şi B. Distanţa colapsează orice tip de iubire. Dumnezeu ştie lucru acesta. Că doar El ţi-a făcut cadou pasta de dinţi. Şi ţi-a zis: “Ascultă la mine muritorule din camera albă! Niciodată, dar absolut niciodată, să nu te speli pe dinţi! E un cadou. Cadourile se păstrează sub pernă, sau baţi un cui şi pui pasta de dinţi în peretele A!”. Era un sfat, nu un ordin direct. Apoi Dumnezeu a ieşit din camera albă cu mâinile la spate. Şi a intrat diavolul să se spele pe dinţi. Masca de gaze. Masca de gaze e un lucru extraordinar. Diavoul ştie acest lucru. Ştie că undeva există o cameră albă fără o mască de gaze. Şi Dumnezeu ştie. Şi eu ştiu. Tu nu ştii. Tu doar priveşti prin plasticul aburit al măştii de gaze. Priveşti cum se prăbuşesc pereţii A şi B.
Pasta de dinţi e un cadou. Masca de gaze nu e cadou. E un obiect pe care l-ai găsit într-o groapă comună.

Creier proaspăt spălat


Până nu de mult era o modă ca școala comunistă să-ți spele creierul. Acum lucrurile s-au schimbat profund. Creierul se spală la TV și pe internet. Tehnica a progresat. Manipularea merge mai departe. Poți să spui orice nezbâtie și face doi bani, dar dacă o spui  în prime time, ajungi vedetă. Așa că politicienii români, sfătuiți de cei de la UE și FMI, au hotărât că ora spălării agresive a creierului este cea mai nimerită să coincidă cu cea a orelor de știri.

La orele de știri vedem și auzim o Românie fără nicio șansă, coruptă, săracă, bolnavă și plină de criminali, violatori și cămătari. Ce-i mai rămâne omului simplu? Nici măcar speranța. Are două alternative: ori să se supună ”adevărului” propăvăduit de canalele media și să-și târască obediența în liniștea telenevolelor, ori să-și facă valiza și să ia primul autocar spre Occident ca să spele la fund babe surde, sau să cadă de pe schele în Italia sau Anglia.

Scrie-mi mâine


O scrisoare în care să fie un soare alb, destul de mare, să poate să treacă
Peste rânduri,
Ceva frumos, să-mi placă, să îmi vorbești frumos
Despre viețile noastre, poți încerca să faci și niște glume despre moarte,
Dacă ai bunăvoință, poți să te duci și la poștă, să cumperi plic, hârtie și timbre și să mi-o trimiți
Oricum, tu scrie ceva despre un om care stă aproape de tine, mi-ar plăcea să fiu eu acela,
Un om care are un job mișto, frați, surori, animale de casă și toate chestiile suplimentare care fac viața frumoasă,
Dar să nu uiți să așezi printre rânduri cuvinte care să-mi aducă aminte de un soare alb uriaș care are un nume cuidat.
Azi voi aștepta scrisoarea ta, n-am să plec de acasă, voi aștepta poștașul, tipul acela înalt cu bască care seamănă atât de mult cu tine, omule!

40 de tone


Plouă. De ce nu ar ploua?! Jack s-a trezit de jumătate de ceas, şi-a băut cafeaua cu lapte, a fumat cele 4 ţigări regulamentare, s-a spălat alene pe dinţi şi acum aşteaptă. Aşteaptă să sune celularul. Trebuie să coboare în faţa blocului, Fordul Focus albastru se va opri scurt, iar el îşi va continua jumătatea de dimineaţa pe scaunul din dreapta şoferului.
-Alo! Hai, coboară. Ajung în 5 minute.
-Ok, cobor chiar acum.
La ieşire se priveşte pentru 2 secunde în oglinda de lângă uşă. „Este ultima zi din viaţa mea, măcar astăzi să arăt cool.”
Vecina de la etajul 1 este obsedată de căţei şi căţeluşi. Are 7-8 în apartamentul ei de 2 camere. Numărul variază, ades adoptă fără regrete prima potaie care-i iese în cale şi o înconjoară cu aceeaşi dragoste necondiţionată.
Jack tocmai se află în faţa apartamentului plin de câini. Hărmălaie mare, vecina se pregăteşte să iasă. Instantaneu Jack măreşte pasul, îl stresează toată turma aceea de câini, băloasă şi gălăgioasă. Prea târziu, un câine tocmai şi-a lăsat o pereche de bale pe pantalonii lui albi de vară.
„’tu-ţi ceapa ta de nesimţit! Tocmai pe pantalonii mei te-ai găsit să salivezi?!”
-Scuzaţi, scuzaţi. Bobiţă, puiule, stai cuminte, nu vezi că l-ai murdărit pe domnul Popesco?!
-Nu face nimic doamnă, iese la spălat. Oricum, o zi bună.
-Mulţumesc, la fel. Vecina se apleacă rapid şi îi prinde căţelului indisciplinat, cu gesturi experte, zgarda de gâtul flocos.
„Ce dracu’ caută baba asta senilă pe stradă?! Şi ce-i apartamentul ei, pension de potăi băloase?! Exact asta trebuia să se întâmple astăzi: să-mi bălească pantalonii! A făcut-o intenţionat. Câinii percep extrasenzorial mai repede decât şobolanii. De unde dracu’ ştie c-o să mor astăzi?!… Hm… nu cred că ştie. De unde să ştie potaia asta jigărită că astăzi tocmai a muradărit pantalonii unui om ce va muri în 2 ore?!”
Jack îşi aprinde a 5-a ţigară. În maşina lui Silviu nu se fumează, aşa că profită pentru a savura o ultimă ţigară.
Se uită atent la pantalonii albi. „Nu e chiar aşa de grav, se putea şi mai rău, putea să mă muşte şi atunci chiar îmi părea rău. Dacă eram parlamentar propuneam o lege pentru a interzice mai mult de 2 câini pe apartament. Cine posedă mai mult, la bulău. Ce-i aici?! Bloc de fiinţe bipede sau de patrupede?! Mă enervează baba asta la culme! De ce dracu’ n-o internează ai ei la azil?! Umblă cu turma asta de câini pe stradă, iar moartea o caută pe-acasă!”
Silviu a oprit de ceva maşina şi se uită îngrijorat la Jack, acesta continuă să râdă încet cu gândul la flagelarea proprietarilor de patrupede băloase.
„Probabil că iar a făcut vreo glumă de şantierist. Numai tâmpenii are în cap. Totuşi e băiat bun, nu e în stare să rănească nici o muscă chioară.”
-Hai! Jack?!
Jack e absent, votează şi propune în continuare legi pentru asanarea fenomenului generat de balele patrupedului indisciplinat.
Claxonează. Jack se trezeşte din reverie.
-Ai şi ajuns?!
-Ce faci mă, nu mai auzi?! De cinci minute te strig şi tu nimic.
-Mai taie! 5 minute?! N-are cum, probabil vreo 10-15 secunde.
-De ce râdeai singur ca prostu’? Şi pune-ţi mai repede centura, nu vezi că face a pornit alarma?!
Cu un gest scurt Jack îşi potriveşte centura. „Ce mai vrea şi Silviu ăsta?! Numai de pisălogeala lui duceam eu lipsă acum, măcar timpul ăsta care mi-a mai rămas să-l petrec în linişte.”
-Eee, nimic, am uitat să-mi iau cuţitul albastru la mine, n-o să avem cu ce tăia roşiile.
-Şi ăsta e un motiv de hlizeală?
-Să opreşti la peco, vreau să-mi iau un pepsi rece, presimt că azi o să-mi fie sete.
-Ha-ha. Ce peco?! Ai uitat că până la ieşirea la autostradă nu e nici un peco. Mă, ce se întâmplă cu tine?! Când te-ai culcat azi-noapte, la 4 dimineaţa?! Nu înţeleg cum îţi pot pierde nopţile pe internet?!
-Am dormit mult, vreo 6 ore. Şi mai lasă-mă cu pisolăgeala ta. Eşti foarte stresant uneori, nu înţeleg de ce mă torturez, mergând cu tine, dimineaţă de dimineaţă.
-Ha-ha. E clar, ai dormit puţin şi agitat. Şi mergi că n-ai bani de autobuz. Ha-ha. Mergi că eşti milog.
-Pot să-ţi spun ceva: taci dracului din gură şi condu, vezi să nu dai peste vreo babă matinală şi plimbăreaţă… Ha-Ha
Jack apasă butonul pentru radio. Muzica hip-hop se opreşte brusc, John Lenon se introduce suav între cei 2, „imagine all the people living for today”…
-Schimbă-l pe pleoştitul ăsta, mi se face somn cu el…
-„You may say that I’m a dreamer but I’m not the only one” Jack fredonează cu voce tare, tocmai pentru a-l irita pe Silviu.
-E clar, iar ai fumat marijuana dis-de-dimineaţă, de asta eşti aşa zglobiu şi surâzător…
-N-am fumat mă nimic. Serios, n-am mai fumat de mult.

“Mai am 10 minute” Înghite încet din sticla rece de pepsi.
“Undeva, peste dealul din faţă, este un pod de piatră. Acolo se vor termina toate. Acolo se va opri cotidianul pentru mine.”
-Pot fuma o ţigară?!
-Ha-ha. O ţigară de marijuana poate. Ce-ai, ştii doar că nu fumez nici eu în maşină?!
-Te rog frumos, una, deschid şi geamul, promit.
-Jack, azi e ceva ciudad cu tine, serios, mă îngrijorezi.
-Nu e nimic, serios, mă simt fericit.

Camionul de 40 de tone i-a lovit frontal. Moartea i-a surprins fericiţi: Silviu râdea privindu-l pe Jack, acesta era mulţumit că tocmai luase sfârşit cotidianul său haotic.
Jack nu putea să defraudeze, a murit exact când a trebuit, orice intervenţie divină sau canină era exclusă din start. Jack a avut mână bună, se putea paria fără probleme pe instinctul lui.