Al Capone


Am un prieten, îl cheamă Cleomenes. E pictor. Într-o zi mi-a făcut un portret. În ulei. Foarte mișto. Mi-a plăcut, l-am așezat deasupra patului. Era cool. Nenorocirea a venit într-o marți. Ciudat. De fiecare dată când închideam ochii, lângă mine se așeza o femeie. Nu știu cât de frumoasă era. Uneori sunt foarte subiectiv în catalogarea frumuseții. Era tânără. Sincer să fiu, nu aș fi acceptat niciodată ca lângă mine să se pitească o femeie în vârstă. Mă rog, se pitea e un fel de a spune. Știam că e acolo, la 2 pași în dreapta mea. Folosea un parfum de flori, ceva de primăvară. Nu vorbeam. Doar priveam amândoi tabloul. Eu îl priveam cu ochii închiși. Apoi am luat autobuzul spre Cleomenes. De câteva ori am închis ochii când eram în autobuz. A apărut brusc, se așeza lângă mine pe scaun. Alteori se ținea de bară. Deschideam ochii brusc, încercând să-i surprind zâmbetul, dispărea. Puuuf. Am discutat cu Cleomenes în șoaptă. N-am închis ochii niciodată. Ba chiar m-am surprins când încercam să clipesc foarte repede. L-am întrebat ce a văzut atunci când îmi făcuse portretul. Mi-a răspuns franc. Un pădurar. Am înțeles, eram pădurar. Altceva? Da, mai văzuse și un fel de ceață. Am râs. Era penibil. Ai fumat ceva, ai tras ceva? S-a jurat pe toți sfinții că nu mai utiliza de mult produse psihedelice. Mda. Am repetat, mda. Și i-am povestit despre ea. S-a excitat. Pe cuvânt. Avea o privire libidinoasă. L-am înjurat și am plecat. Am ajuns acasă. N-am dormit deloc două zile. Mi-era frică să nu adorm și să mă trezesc în mijlocul ceții îmbrăcat în pădurar. În schimb, femeia nu mai apărea, închideam periodic ochii 10 secunde. Exact 10 secunde. Număram cu ochii închiși până la zece. Am făcut un alt experiment, am luat autobuzul spre Cleomenes și am închis ochii. Nimic, femeia se evaporase. Îmi părea rău. Mă simțeam trist. Nu vorbisem deloc, n-o cunoșteam. Știam că e tânără și zâmbește frumos. A trecut o săptămână. Am putut să dorm pentru că am aruncat tabloul la gunoi. În locul lui am pus un poster cu Salma Hayek. Speram ca femeia tăcută să semene perfect cu Salma Hayek. Era un fel de invocație. Nimic. Dispăruse. Am găsit vinovatul. Era Cleomenes. El a salivat la descrierea mea. L-am sunat. Ești un porc. Picta. Nu putea să vorbească. I-am repetat că e porc libidinos. A închis. Nu putea să vorbească, picta. Spre seară a sunat la ușa mea. Sub braț avea un tablou. O pictase pe Salma Hayek cu sânii goi, întinsă pe niște vreascuri și cu o pălărie de pădurar. Am simțit că îmi pleznesc toate venele din organism. M-am calmat. Porcul libidinos își deschisese o bere și îmi povestea că a făcut sex cu modelul. Măi, era o babă la vreo 50 de ani. Am pictat-o, i-am tras-o. Apoi a plecat și am putut reface pictura. Uite ce a ieșit. Și îmi arăta mândru spre bustul gol al Salmei. L-am dat afară pe scări cu tot cu berea începută. A început să țipe. Nu se tratează așa un pictor de valoare ca mine. Am deschis ușa și am aruncat după el cu sânii goi al Salmei. Nu s-a supărat.
De atunci vorbim mereu. Am discutat și ieri. Îmi povestea că de câte ori închide ochii simte cum se așează lângă el un tip cu o cicatrice uriașă pe obraz.

Vecinul meu e diabolic


Stau pe marginea patului şi cu un cuţit albastru descojesc un măr roşu, zemos. Pe măsuţa de lângă pat îşi aşteaptă rândul o pară şi o banană. E o lume minunată, gândesc şi încerc să fac incizii cât mai fine în fruct. Sunt diabolic când am cuţitul albastru în mână. Sor-mea, Monica, chiar mi-a zis-o „Alberto, eşti diabolic când cureţi mere!”. Am râs superior. „Ştiu, sunt diabolic.” Sunt spaima fructelor când deschid uşa frigiderului cu-n gest larg şi un zâmbet diabolic. „Până aici v-a fost!” Râd. Râd diabolic. Monica trece pe lângă mine. „Închide mă uşa de la frigider! Şi termină cu râsul ăsta de schizofrenic beat!” „Ce te bagi tu? Nu vezi că am cuţitul albastru în mână?!” „Off! Ai luat-o razna!” Şi pleacă să-şi dea unghiile cu ojă roşie. O urmăresc atent cu privirea. E în pat, are căştile în urechi. Nu mă poate vedea şi nici auzi. Caut repede în sertare. Apuc cuţitul cu mâner albastru şi cu un gest rapid deschid uşa frigiderului. Merele, perele, bananele şi portocalele stau aliniate nevinovat pe rafturi. Râd diabolic. Monica, repet, are căştile de la mp3 în urechi. Râd şi mai tare. La fel de diabolic. Sună cineva la uşă. E ciudat. De fiecare dată când am cuţitul albastru în mână sună cineva la uşă. Sună a doua oară. Apuc repede o pară şi o bag în buzunar. Para e foarte rece. Nu ştiu ce să fac. Mă reped spre uşă. Deschid uşa cu stânga, la spate am cuţitul albastru. Sunt pregătit pentru orice. Para din buzunar ştie c-am s-o hăcuiesc cu precizie de chirurg. Şi eu ştiu asta. Vecinul. „Alberto, îmi poţi împrumuta un cuţit? Prefer un cuţit albastru. Vreau să curăţ nişte mere roşii, zemoase. Ştii?! Sunt expert la descojit mere. Mai ales când cuţitul are mâner albastru.” Vecinul e înalt. „Vecine, de ce nu-ţi cumperi de la supermarket un cuţit cu mâner albastru?” „Alberto, n-am timp!” „Nici eu n-am. Pa.” Cu un gest brusc îi trântesc uşa în nas. De cealaltă parte a uşii vecinul mă roagă politicos. „Doar un măr Alberto, doar un măr. Numai unul, te rog frumos.” Para nu mai e rece demult. Deschid uşa. „Bine vecine, hai la tine să descojim mere şi pere şi alte fructe.” Coborâm, sărind câte 2 trepte, până la etajul 2. Stau pe marginea patului şi descojesc mărul roşu. Pe măsuţa din faţa mea stau o pară şi o banană. Vecinul mă priveşte pofticios. „Hai mai repede Alberto. E rândul meu să fiu diabolic.” Vecinul e prietenul meu. Îi las cuţitul albastru şi mă mut în colţul camerei, urmărind cu atenţie cum cuţitul albastru crestează adânc. Tot mai adânc. E o lume minunată.

Mielul, cangurul şi Iuda


La colţul străzii era mielul. Nu behăia. Nu avea motiv. Fuma liniştit dintr-o ţigară Chesterfield. Trecătorii se opreau, îl mângâiau pe creştet, îi spuneau cuvinte dulci şi apoi se urcau în tramvai. Istoria se repetă zilnic. Cineva a adus de acasă un carton pe care a scris ”Ocrotiţi şi miei vagabonzi!” şi l-a aşezat cuminte în faţa mielului. Noaptea mielul pleca spre livada lui. Lângă oraş e o magnifică livadă de cireşe. Linişte. Multă linişte în livadă. Aici nu îndrăznea nici un trecător să se avânte. Legenda locului spunea că un fost poet fusese alungat de prostime aici. Exilat între cireşi. Poetul murise de mult. Într-o dimineaţă un prichindel cu ghiozdanul în spate a descoperit cadavrul poetului bălăngănindu-se de o cracă. La picioarele lui stătea mielul şi fuma dintr-o ţigară Chesterfield. Avea un zâmbet sarcastic. ”Na! Bine ai păţit, fraiere! Atâtea poezii te-au adus la sinucidere.” Mai departe ştim cum toţii ce s-a întâmplat. Mielul a devenit berbec şi a fost sacrificat de ziua oraşului. În locul lui la colţul străzii se află un cangur acum. În marsupiu poartă un volum de versuri cu autograf. Aparţine poetului alungat de mulţimea năucă în livadă. Câteodată, când tramvaiul se opreşte în staţie, scoate cu lăbuţele lui mici volumul cu autograf şi îl arată victorios trecătorilor. Atunci câteva babe şi moşi se opresc şi exclamă sfătoşi: ”Nu mai scrieţi, maică, poezii! Că o luaţi razna cu toţii şi o să atârnaţi ca Iuda de cracă!”

Masca de gaze


E o cameră cu pereţi albi. Probabil e un sanatoriu de nebuni. Cineva stă pe un pat de fier. Seamănă cu tine, probabil că eşti tu. Eşti tu. Ai capul în mâini. Pereţii devin foarte albi. Foarte albi. Nu moare nimeni astăzi. În dimineţa aceasta nu moare nimeni. Se vor prăbuşi pereţii. Distanţa dintre peretele A şi peretele B miroase a diavol. Papucii de pluş stau aliniaţi ca-n rastel. Papucii nu se mişca. Tu nu te mişti. Patul de fier nu se poate mişca. E o teoremă matematică care garantează o linie dreaptă între pat şi papucii de pluş. Trebuie doar să te ridici din pat şi să îţi pui masca de gaze. E important. Masca de gaze. Nu există nicio cameră albă fără mască de gaze atârnată într-un cui bătut în peretele B. Distanţa dintre A şi B trebuie sa fie egală cu distanţa dintre patul de fier şi chiuveta pe care stau săpunul şi pasta de dinţi. Nu ştiu ce culoare are săpunul. Săpunul e un obiect de decor. Miroase a pastă de dinţi. Ieftină. Ca şi când diavolul şi-a făcut igiena personală în dimineaţa aceasta senină de vară la tine în cameră. Tu ştii ce-ai făcut?! Îţi zic eu. Te-ai sculat mecanic. Ai alergat spre peretele B şi ţi-ai pus masca de gaze. Ai privit cum diavolul a scuipat în chiuveta ta resturile de mâncare dintre dinţi. Ştii?! Nu e indicat să încerci să vomiţi când porţi masca de gaze! Tu n-ai vomitat. Nici nu te-ai sinucis. E normal. Pasta de dinţi e un cadou. Ştiu, ţie îţi plac cadourile. Cui nu-i plac cadourile?! Mie nu! Mie nu-mi plac. Dar în camera aceasta albă nu sunt eu. Eşti doar tu. Tu şi cu distanţa dintre peretele A şi B. Distanţa colapsează orice tip de iubire. Dumnezeu ştie lucru acesta. Că doar El ţi-a făcut cadou pasta de dinţi. Şi ţi-a zis: “Ascultă la mine muritorule din camera albă! Niciodată, dar absolut niciodată, să nu te speli pe dinţi! E un cadou. Cadourile se păstrează sub pernă, sau baţi un cui şi pui pasta de dinţi în peretele A!”. Era un sfat, nu un ordin direct. Apoi Dumnezeu a ieşit din camera albă cu mâinile la spate. Şi a intrat diavolul să se spele pe dinţi. Masca de gaze. Masca de gaze e un lucru extraordinar. Diavoul ştie acest lucru. Ştie că undeva există o cameră albă fără o mască de gaze. Şi Dumnezeu ştie. Şi eu ştiu. Tu nu ştii. Tu doar priveşti prin plasticul aburit al măştii de gaze. Priveşti cum se prăbuşesc pereţii A şi B.
Pasta de dinţi e un cadou. Masca de gaze nu e cadou. E un obiect pe care l-ai găsit într-o groapă comună.

Creier proaspăt spălat


Până nu de mult era o modă ca școala comunistă să-ți spele creierul. Acum lucrurile s-au schimbat profund. Creierul se spală la TV și pe internet. Tehnica a progresat. Manipularea merge mai departe. Poți să spui orice nezbâtie și face doi bani, dar dacă o spui  în prime time, ajungi vedetă. Așa că politicienii români, sfătuiți de cei de la UE și FMI, au hotărât că ora spălării agresive a creierului este cea mai nimerită să coincidă cu cea a orelor de știri.

La orele de știri vedem și auzim o Românie fără nicio șansă, coruptă, săracă, bolnavă și plină de criminali, violatori și cămătari. Ce-i mai rămâne omului simplu? Nici măcar speranța. Are două alternative: ori să se supună ”adevărului” propăvăduit de canalele media și să-și târască obediența în liniștea telenevolelor, ori să-și facă valiza și să ia primul autocar spre Occident ca să spele la fund babe surde, sau să cadă de pe schele în Italia sau Anglia.

Scrie-mi mâine


O scrisoare în care să fie un soare alb, destul de mare, să poate să treacă
Peste rânduri,
Ceva frumos, să-mi placă, să îmi vorbești frumos
Despre viețile noastre, poți încerca să faci și niște glume despre moarte,
Dacă ai bunăvoință, poți să te duci și la poștă, să cumperi plic, hârtie și timbre și să mi-o trimiți
Oricum, tu scrie ceva despre un om care stă aproape de tine, mi-ar plăcea să fiu eu acela,
Un om care are un job mișto, frați, surori, animale de casă și toate chestiile suplimentare care fac viața frumoasă,
Dar să nu uiți să așezi printre rânduri cuvinte care să-mi aducă aminte de un soare alb uriaș care are un nume cuidat.
Azi voi aștepta scrisoarea ta, n-am să plec de acasă, voi aștepta poștașul, tipul acela înalt cu bască care seamănă atât de mult cu tine, omule!

40 de tone


Plouă. De ce nu ar ploua?! Jack s-a trezit de jumătate de ceas, şi-a băut cafeaua cu lapte, a fumat cele 4 ţigări regulamentare, s-a spălat alene pe dinţi şi acum aşteaptă. Aşteaptă să sune celularul. Trebuie să coboare în faţa blocului, Fordul Focus albastru se va opri scurt, iar el îşi va continua jumătatea de dimineaţa pe scaunul din dreapta şoferului.
-Alo! Hai, coboară. Ajung în 5 minute.
-Ok, cobor chiar acum.
La ieşire se priveşte pentru 2 secunde în oglinda de lângă uşă. „Este ultima zi din viaţa mea, măcar astăzi să arăt cool.”
Vecina de la etajul 1 este obsedată de căţei şi căţeluşi. Are 7-8 în apartamentul ei de 2 camere. Numărul variază, ades adoptă fără regrete prima potaie care-i iese în cale şi o înconjoară cu aceeaşi dragoste necondiţionată.
Jack tocmai se află în faţa apartamentului plin de câini. Hărmălaie mare, vecina se pregăteşte să iasă. Instantaneu Jack măreşte pasul, îl stresează toată turma aceea de câini, băloasă şi gălăgioasă. Prea târziu, un câine tocmai şi-a lăsat o pereche de bale pe pantalonii lui albi de vară.
„’tu-ţi ceapa ta de nesimţit! Tocmai pe pantalonii mei te-ai găsit să salivezi?!”
-Scuzaţi, scuzaţi. Bobiţă, puiule, stai cuminte, nu vezi că l-ai murdărit pe domnul Popesco?!
-Nu face nimic doamnă, iese la spălat. Oricum, o zi bună.
-Mulţumesc, la fel. Vecina se apleacă rapid şi îi prinde căţelului indisciplinat, cu gesturi experte, zgarda de gâtul flocos.
„Ce dracu’ caută baba asta senilă pe stradă?! Şi ce-i apartamentul ei, pension de potăi băloase?! Exact asta trebuia să se întâmple astăzi: să-mi bălească pantalonii! A făcut-o intenţionat. Câinii percep extrasenzorial mai repede decât şobolanii. De unde dracu’ ştie c-o să mor astăzi?!… Hm… nu cred că ştie. De unde să ştie potaia asta jigărită că astăzi tocmai a muradărit pantalonii unui om ce va muri în 2 ore?!”
Jack îşi aprinde a 5-a ţigară. În maşina lui Silviu nu se fumează, aşa că profită pentru a savura o ultimă ţigară.
Se uită atent la pantalonii albi. „Nu e chiar aşa de grav, se putea şi mai rău, putea să mă muşte şi atunci chiar îmi părea rău. Dacă eram parlamentar propuneam o lege pentru a interzice mai mult de 2 câini pe apartament. Cine posedă mai mult, la bulău. Ce-i aici?! Bloc de fiinţe bipede sau de patrupede?! Mă enervează baba asta la culme! De ce dracu’ n-o internează ai ei la azil?! Umblă cu turma asta de câini pe stradă, iar moartea o caută pe-acasă!”
Silviu a oprit de ceva maşina şi se uită îngrijorat la Jack, acesta continuă să râdă încet cu gândul la flagelarea proprietarilor de patrupede băloase.
„Probabil că iar a făcut vreo glumă de şantierist. Numai tâmpenii are în cap. Totuşi e băiat bun, nu e în stare să rănească nici o muscă chioară.”
-Hai! Jack?!
Jack e absent, votează şi propune în continuare legi pentru asanarea fenomenului generat de balele patrupedului indisciplinat.
Claxonează. Jack se trezeşte din reverie.
-Ai şi ajuns?!
-Ce faci mă, nu mai auzi?! De cinci minute te strig şi tu nimic.
-Mai taie! 5 minute?! N-are cum, probabil vreo 10-15 secunde.
-De ce râdeai singur ca prostu’? Şi pune-ţi mai repede centura, nu vezi că face a pornit alarma?!
Cu un gest scurt Jack îşi potriveşte centura. „Ce mai vrea şi Silviu ăsta?! Numai de pisălogeala lui duceam eu lipsă acum, măcar timpul ăsta care mi-a mai rămas să-l petrec în linişte.”
-Eee, nimic, am uitat să-mi iau cuţitul albastru la mine, n-o să avem cu ce tăia roşiile.
-Şi ăsta e un motiv de hlizeală?
-Să opreşti la peco, vreau să-mi iau un pepsi rece, presimt că azi o să-mi fie sete.
-Ha-ha. Ce peco?! Ai uitat că până la ieşirea la autostradă nu e nici un peco. Mă, ce se întâmplă cu tine?! Când te-ai culcat azi-noapte, la 4 dimineaţa?! Nu înţeleg cum îţi pot pierde nopţile pe internet?!
-Am dormit mult, vreo 6 ore. Şi mai lasă-mă cu pisolăgeala ta. Eşti foarte stresant uneori, nu înţeleg de ce mă torturez, mergând cu tine, dimineaţă de dimineaţă.
-Ha-ha. E clar, ai dormit puţin şi agitat. Şi mergi că n-ai bani de autobuz. Ha-ha. Mergi că eşti milog.
-Pot să-ţi spun ceva: taci dracului din gură şi condu, vezi să nu dai peste vreo babă matinală şi plimbăreaţă… Ha-Ha
Jack apasă butonul pentru radio. Muzica hip-hop se opreşte brusc, John Lenon se introduce suav între cei 2, „imagine all the people living for today”…
-Schimbă-l pe pleoştitul ăsta, mi se face somn cu el…
-„You may say that I’m a dreamer but I’m not the only one” Jack fredonează cu voce tare, tocmai pentru a-l irita pe Silviu.
-E clar, iar ai fumat marijuana dis-de-dimineaţă, de asta eşti aşa zglobiu şi surâzător…
-N-am fumat mă nimic. Serios, n-am mai fumat de mult.

“Mai am 10 minute” Înghite încet din sticla rece de pepsi.
“Undeva, peste dealul din faţă, este un pod de piatră. Acolo se vor termina toate. Acolo se va opri cotidianul pentru mine.”
-Pot fuma o ţigară?!
-Ha-ha. O ţigară de marijuana poate. Ce-ai, ştii doar că nu fumez nici eu în maşină?!
-Te rog frumos, una, deschid şi geamul, promit.
-Jack, azi e ceva ciudad cu tine, serios, mă îngrijorezi.
-Nu e nimic, serios, mă simt fericit.

Camionul de 40 de tone i-a lovit frontal. Moartea i-a surprins fericiţi: Silviu râdea privindu-l pe Jack, acesta era mulţumit că tocmai luase sfârşit cotidianul său haotic.
Jack nu putea să defraudeze, a murit exact când a trebuit, orice intervenţie divină sau canină era exclusă din start. Jack a avut mână bună, se putea paria fără probleme pe instinctul lui.

Ultimul poem de dragoste în 2011


nu ajung prea des la New York
dar acolo şi numai acolo
inima mea se citeşte uşor-uşor
ca un refren din anii 80
şi nu mai e loc de injustiţie atomică
tot ce mişcă în jurul meu
oameni, plante, păsări, ierburi ciudate
şi cutii goale de bere
au o fericire a lor, o fericire atomică,
care se scrie uşor-uşor
ca un refren din anii 80
numai atunci, în momentele în care ajung la NYC,
iubirea se scrie peste pereţii orizontali ai nebuniei
şi rezistă mai mult fără aer, fără iluzia permanenţei
şi muzica străluceşte prin aer
şi toţii copii sunt nişte oameni mari care merg la facultate
idilic, ce să mai bat câmpii cu graţie
totul e idilic când ajung în oraşul acela
şi eu sunt şi mai poet, şi mai deştept şi mai frumos
din păcate, nu ajung prea des la New York

allah nu crede în dragoste


când am intrat amândoi în barul acela de lângă pod primul lucru care l-am remarcat fost modul circumspect în care ne priveau pentru o clipă m-am enervat groaznic ce vă uitaţi bă aşa cârnaţilor nu aţi mai văzut femei frumoase dar nu se uitau la tine ca la o femeie frumoasă nicidecum se uitau ca la un personaj malefic cineva care îţi scoate inima din piept muşcă din ea în faţa ta întrebându-te mai ai bunătăţi ca asta tu ai înţeles că se tem de tine dar nu ai spus nimic ai zâmbit compătimitor şi m-ai întrebat din priviri unde ne aşezăm era o măsuţă chic departe de oameni am stat cam o oră tu zâmbeai întruna şi îmi explicai nu ştiu ce prostii eu nu eram atent la poveste mă uitam doar la ochii tăi la buzele tale la şuviţele de păr care se iveau de sub batic sorbeai încet din cafeaua cu lapte eu dădeam fumul într-o parte urai ţigările şi fumul de ţigară mi-ai spus dacă o să fim prieteni trebuie să renunţi la ţigări am zâmbit larg s-o crezi tu nu o să renunţ te-ai încruntat brusc tristă şi ai avut o replică care m-a făcut să sting ţigarea pe jumătate poţi trăi fără ţigări alberto dar nu poţi trăi fără dragoste culmea e că te-am crezut m-am dus să plătesc barmanul m-a privit complice ceva de genul ce bucaţică şmechere i-aş trage şi io o dată m-am făcut că nu înţeleg stupizeniile lui eu nu aveam de gând să ţi-o trag pe stradă mergeam la distanţă unul de celalalt nu ca doi îndrăgostiţi cum vezi prin filme eu mă uitam la saboţii tăi îţi legănai poşeta ca o şcolăriţă şi îmi zâmbeai tot timpul iar nu înţelegeam ce spui dar nu mai conta chiar nu mă interesa ce spui eram fericit foarte fericit ştiu că te-am întrebat dacă mergem la film te-ai oprit foarte serioasă ai dus un deget la buze semn că doreai şi apoi am ajuns pe strada ta nu aveam dreptul să te sărut să te ating să te miros doar să mă gândesc la tine 24 din 24 ca un fraier n-am apropiat de blocul tău 4 etaje stateai la ultimul şi am vrut să plec direct frustrat ştiam că nu ai să mă săruţi niciodată pentru că allah vede tot orice sărut orice atingere orice dar te-ai repezit la gâtul meu brusc ca un extraterestru care nu ştie că e vorba de buzele mele şi ale tale m-ai atins cu buzele cu limba cu părul apoi ai fugit speriată de impietatea comisă nu te-am mai văzut luni de zile mă gândeam că ne-a văzut cineva de la balcon atunci când ai uitat de allah şi ai crezut doar în dragoste

Incepand de astazi nu mai scriu poeme de dragoste (fara diacritice)


Intr-o zi am sa caut toate poemele pe care le-am scris pentru ea, am sa le recitesc ca sa pot intelege de ce am iubit-o atat de mult si am sa ma rog sa fie fericita desi nu am cunoscut niciodata, absolut niciodata.
Pentru ca iubirea e un praf radioactiv care se sedimenteaza dupa fiecare poem peste plamanii mei impiedicandu-mi functia de respiratie. Acum as iesi pe strada, as urca dealul, desi e trecut bine de 3 noaptea, si as intreba taximetristii de la hotelul Traian daca, macar unul dintre ei, au scris macar un singur poem de dragoste unei iubite necunoscute, unei femei pe care nu au cunoscut-o niciodata. Daca vreodata in viata au fost in stare sa doarma in pat cu o femeie pe care nu au atins-o niciodata, pentru ca femeia aceea nu a existat niciodata, femeia aceea a fost un poem de dragoste, un poem de dragoste exceptional, o femeie pe care o poti iubi inainte de a o cunoaste. O femeie care a existat in fiecare minut din viata lui si s-a trezit in fiecare dimineata langa ea fara sa-si dea seama.
Mi-ar spune ca sunt nebun, sau ca am tras pe nas, dar nu m-ar deranja cu nimic. Ma deranjeaza mai mult ca sunt mereu singur si scriu poeme de dragoste unei iubite pe care nu am cunoscut-o niciodata si voi muri la fel de singur chiar daca toate poemele mele de dragoste s-ar afla pe rafturile din toate supermarketurile alaturi de paine si covrigi proaspeti.
Si totusi iubirea se termina undeva, iubirea moare chiar daca o vei seda cu un numar impresionant de poeme de dragoste. Iubirea e un spiridus care afla, atunci cand creste, ca nimic nu se termina ca in basme si mai mult decat atat, spiridusul acesta ajuns la un 1,85 va afla ca are cancer in stadiu terminal si adios cu toate povestile in care zmeul cel rau isi pierde toate capetele in lupta cinstita, pentru ca zmeul cel rau invinge intotdeauna. Stii ce e trist mereu, iubito, ca oricat de multe poeme de dragoste as scrie, nu te voi gasi niciodata in bucatarie dimineata preparand cafeaua, pentru ca iubirea se termina undeva, se duce acolo unde niciun om nu a ajuns vreodata, acolo unde demonii isi scot perechea falsa de coarne si se intind pe iarba pentru a se odihni, acolo unde un poem de dragoste nu valoreaza mai mult decat o bataie amicala pe umar.
Asa ca, daca intr-o dimineata m-as trezi cu ea in pat, nu as recunoaste-o pentru ca nu am cunoscut-o niciodata.

poezia este norodul, nu tagma criticilor literari


când m-am urcat în tramvai, ţiganca aceea cânta o manea de guţă
şi mi-a zis
domnul meu, dacă îţi spun o poezie, îmi dai 10 mii?
am coborât la prima fără să-i dau nimic, evident

poezia aparţine ţiganilor
poezia aparţine curvelor, coafezelor, bulangiilor, hoţilor şi distroficilor
poezia nu este a criticilor literari parfumaţi cu doctorate în literatura comparată
poezia nu aparţine muzeelor de ceară sau luvrului
poezia e a mea, e a ta, a celor slabi cu duhul
poezia ejaculează la miezul nopţii în cele mai murdare paturi
între gemetele muncitorului în construcţii şi a soţiei lui, confecţioneră la braiconf
perpessicius poate spune ce vrea
poate să înşire de la brăila până la bucureşti toate metaforele lui eminescu
eu tot spun: poezia aparţine prostimii, celor murdari pe retina de necunoaştere si ignoranţă
academicienii pot să se spânzure de prima lună care le iese în cale
degeaba
poezia nu e a lor, nu e a celor care discută în cenacluri despre curente şi paracurente
poezia s-a născut la colţ de stradă, e murdară pe mâini şi miroase a transpiraţie
poezia e a cocalarilor de pe hi5 şi celor care au peste 500 de prieteni pe facebook
aşa că haideţi să facem ceva cu poezia
să o lăsăm acolo unde e: în noroi, printre cei care au învăţat că poeţii sunt nişte oameni nemaipomeniţi cu penisurile lor romantice de 20 de centimetri

tigăncuşa avea dreptate
poezia se plimbă cu tramvaiul şi nu plăteşte niciodată bilet

nu mai există niciun înger pe planeta asta


de fapt dacă stau să mă gândesc la pielea mea aș spune că este un caldarâm ciudat
pe care niște copii cu 3 mâini au desenat niște aripi strâmbe
eu am fost ultimul înger
dar acum nu-mi mai pasă
cine are nevoie de îngeri?
de ființele astea imaginare care umblă pe vârful aripilor printre noi și ne spală durerile cu tot felul de mirodenii
toată iubirea lor o poți așeza pe frânghii la soare, ca rufele proaspăt spălate
și știți ce e frumos?
că nimănui nu i-ar păsa de rufele alea proaspăt spălate
pentru că nimeni nu mai crede în îngeri și nici în reclamele de la televizor cu detergenți minunați

ce înseamnă dragostea


dragostea ar putea fi un copil mic pe care îl scoţi la plimbare prin parc într-un cărucior trendy ca să fii remarcat de trecători dar nu e deloc un copil mic ar putea fi o pasăre pe care o porţi pe umăr ca o emblemă nobiliară dar nu e deloc nici pasăre ar putea fi o familie de orfani pe care îi adopţi direct dintre ruinele unei case dar nici orfanat nu e dragostea e ceva mult mai subtil ceva mai greu de arătat cu degetul sau scrijelit pe scoarţa copacilor dragostea e un fenomen de masă o găseşti peste tot la supermarket pe paginile de facebook pe la colţuri pe acoperişul caselor pe sub pietre peste tot o porţi cu tine în toate buzunarele o aduni în pumni ca pe zapadă te acoperi cu ea ca o pilotă îi duci mâncare caldă la serviciu o ţii în servieta printre dosare şi grafice dar o simţi mereu între coaste şi ai tot timpul tendinţa să o mângâi până adoarme cu ochii deschişi ca un soldat căzut între două linii inamice căci dragostea în fond e lupta pe care o duci cu tine însuţi renunţi la tine la toate bunurile tale la toate secretele tale la toată istoria ta până când devii o bucată de plastelină în mâiniile iubirii şi atunci ea dragostea te modelează cum vrea îţi dă orice formă vrea ea iar tu accepţi toate compromisurile toată mârlăniile toate flegmele pentru că iubeşti

toată viaţa mea mi-am dorit să fiu un poet genial


să am sute de poezii pe toate site-urile de literatură din ţară şi din străinătate să mă oprească toate gagicile bune pe stradă ca să-mi ceară autografe pe portjartier mă rog chestii de astea de macho ştiţi voi poeţii bărbaţi să fiu invitat la talk-show-uri despre poezii la protv şi antena1 să dau din mâini ca nicoale ceauşescu să zic aşa poezia ESTE un fel de iubire mai mică şi încape lejer pe o pagină a4 şi să leşine toate secretarele care stau de la 9 la 17 pe messenger la birou şi scriu poezii de dragoste dar cel mai mult mi-am dorit să pot să merg gratis cu trenul adică fiind un mare poet naţional cfr-ul să-mi dea legitimaţie de poet la fel şi tarom-ul pentru că le fac reclamă iar toată lumea să îşi dorească să facă poze cu mine etc etc dar până la urmă mi-am dat seama că toată chestia asta cu poetul genial e o mare bălărie nu există poet genial nu există poeţi geniali există doar oameni singuri oameni trişti oameni care nu au pe nimeni şi atunci toţi aceşti oameni citesc poezii le citesc ca şi când ar consuma marijuana pentru a se înălţa la cer pur şi simplu poeziile pentru oamenii singuri trişti sunt un fel de amici care te ţin de mână şi te invită la restaurant îţi ascultă răbdător toate frustrările îţi şterg nasul şi lacrimile şi apoi te învelesc cu pătura când dormi spunându-ţi somn uşor

undeva e o eroare


cred că am greşit undeva am pus un link aiurea sau am mers prea des la bibliotecă când eram mic en fin nu mai contează acum trebuie să aleg între mine şi poetul care se scobeşte în nas la celalalt capăt al mesei cineva trebuie să plătească pentru toate rahaturile astea apropo mi-am adus aminte de o replică celebră unde se duc toţii oamenii ăştia unde se duc alberto se duc la cimitir alberto cu toţii sau cum s-ar spune cel mai lung timp pe pământ ni-l petrecem la cimitir printre cruci şi bălării alberto nu există nimic mai adevărat decât o lungă pregătire pentru cimitir zi de zi te pregăteşti pentru întâlnirea cu pământul totul e tarifat cum s-ar spune la secundă dar mă rog hai să revin la subiectul principal undeva am greşit am crezut că toţi sunt ca mine băieţi buni care nu pun prea mult preţ pe hârtiile de bancă şi alte chestii de genul ăsta cei ca mine care beau din pahare de plastic pentru că oricum votca are acelaşi gust într-un pahar de plastic ca şi într-unul de cristal alberto sau un vagin e foarte diferit de alte vagine dar totul e la fel alberto şi se repetă alberto dramele astea se repetă iubirile astea se repetă războaiele se repetă femeile se repetă regii sunt mereu acolo morţii îi găseşti în cimitir şi tot aşa deci am greşit undeva şi nu ştiu unde alberto unde dracu` ai greşit alberto adu-ţi aminte alberto fă un efort şi adu-ţi aminte hai că nu e greu măi băiatule nu e greu să-ţi aduci aminte deloc ce pot să spun alberto stai jos fumează o ţigară şi adu-ţi aminte ştii unde mă găseşti hai măi alberto fii deştept dă din aripi dă din inimă şi adu-ţi aminte

poem de la marginea mea


îmi place mereu să stau la marginea mea
întins pe pat, cu mâinile sub cap
să-mi aduc mulțumiri pentru participare
și mă observ cum duc un copil în brațe
îl port de colo-colo
și asta îmi aduce multe liniște
mă simt atât de liber la marginea mea încât mi-e teamă să nu adorm
cu mâinile sub cap
copilul se joacă cu trenulețul de plastic pe cearceaful portocaliu
de la etajul șapte nu se mai vede nimic de ceață
dar știu că pe undeva prin fața scării sunt oameni
emit sunete, consumă energie, calorii
viața urcă până la mine
încet ca o un soldat musculos și pregătit să mă ia la palme
trezește-te, lasă jucăriile! dincolo de fereastră e un miracol!

pot să fac ceva cu boltă pe toate miracolele?!

Despre site-ul www.poezie.ro şi măgăriile care se săvârşesc aici zilnic


Cel mai frecventat site de literatură online din România e o mare bălărie. Aici o echipă de aşa-zişi cenzori taie şi spânzură după bunul lor plac. Literatura nu prea se face, este doar vorba de afişări, steluţe şi recomandări (un fel de premiere şi recunoaştere pentru cele mai bune poezii sau bucăţi de proză). Site-ul are un aşa zis regulament de funcţionare, care exact ca orice regulament din România, nu se respectă. Ceea ce e frustrant la acest site e că niciunul dintre poeţii contemporani recunoscuţi ai României nu are cont pe acest site, care e populat în marea lui majoritate de amatori şi agramaţi. Mai mult decât atât, site-ul propune un sistem de monitorizare şi acceptare a textelor care nu este echitabil. Cei care laudă sau premiază textele celor de la putere, adică cenzorii, o duc bine: primesc şi ei stele şi recomandări, deci exact ca la piaţă, spui ceva de bine de textele unui cenzor, primeşti şi tu o bucăţică de cărniţă. Din punctul meu de vedere, cenzorii ar trebui să fie nişte arbitri, dar aici ei sunt arbitri-jucători, vă daţi seama că ei câştigă întotdeauna orice partidă la ce scor vor ei. Eu le-aş interzice dreptul de a posta poezii pe site (dacă vor să se producă literar, să renunţe la postul de arbitru-jucător), oricum sunt nişte iluştri necunoscuţi în lumea literară, exceptând 2-3 figuri din 8. Am să revin mai târziu cu detalii despre acest site. Dacă aveţi opinii, exprimaţi-le, sunt dispus să dialoghez.

mitomania salvează poezia


în poemele mele sunt bolnav o da sunt bolnav rău mint că sunt mai înalt că am iubită că am două inimi şi trei rinichi că pot ridica 121 de versuri la stilul smuls şi că hematiile mele îşi schimbă culoarea cameleonic la apropierea unei femei frumoase şi toată gama de profeţii ambulatorii care nu fac bine nicicum şi nicicând vax foarte vax nimic nu e adevărat eu stau la etajul 5 într-o garsonieră infectă am 83 de kilograme şi 1,64 port 45 la pantofi şi fumez uneori şi ţigări de contrabandă din basarabia dar nu ar fi asta o problemă că fumez ţigări de contrabandă problema e că nu mă pot abţine din minţit şi nu înţeleg de ce nu câştig nimic cu poemele astea e o varză totală ce prost sau proastă poate să înghită gogoşile astea cu poezia care te face mai frumos mai înalt dacă tu în interiorul tău eşti putred eşti copt de minciună eşti cariat inima ta atârnă în pioneze şi ştii că oricum nu vei câştiga nimica la final vei fi îngropat în acelaşi cimitir provincial fără avatarul tău de messenger atât de upgradat fără laptopul tău în care păstrezi toate poeziile mincinoase eu te întreb alberto te întreb ca pe un amic care nu are nimic de câştigat ce rămâne din tine dacă te lepezi de toată mitomania asta îţi spun eu ce rămâne amice rămâne un frustrat care merge pe stradă şi nu ştie unde va ajunge pentru că tu nu ai viitor nu ai nimic nici măcar o iubită vei rămâne doar un mitoman să ţii minte un mitoman claustrat în propria lume perfidă şi plină de rahaturi sclipitoare

în sfârşit am găsit


am găsit ce am căutat atâţia ani de zile
era la marginea unui om
la marginea unui vers
trist spăşit şi cu mâinile în buzunare
ca într-un tablou suprarealist
avea buze, avea gene
era complet
nu semăna cu nimeni cu nimic
şi totuşi îmi era familiar
l-am ridicat o clipă la înălţimea mea
nu putea să zâmbească nu putea să vorbească
nu putea să înghită în sec
m-am întors cu spatele şi am închis disciplinat ochii
aş fi vrut să fie şi mama aici
să se bucure şi ea
şi fraţii mei şi toţi amicii
să ne aşezăm pe iarbă şi să vorbim tare în timp ce el
ar trece din mână în mână ca o ceaşcă de cafea aburindă
şi toţi m-ar felicita
bravo alberto bravo
iar eu nu m-aş mira deloc dacă cineva dintre toţi aceia pe care
i-am chemat să se bucure alături de mine
ar spune gata cu distracţia oameni buni şi ar scoate un pistol
un pistol uriaş
e al meu
E AL MEU
când m-am întors
nu mai era nimic interesant la el
şi mi-am dat seama ce miză mică şi diformă am avut atâţia ani
dar era prea târziu
trecusem dincolo
printre crengi şi vreascuri acolo unde se găsesc toate stele şi toţi sorii
acolo unde sunetele se opresc obosite de atâta nemurire
la jumătatea drumului

Toți poeții sunt niște împuțiți de moarte


eu mi-am închipuit că poezia trebuie să fie o prințesă cu ochii albaștri ingenuă cu un colier de perle fabulos cu o mulțime de curtezani în jurul ei cu sânii delicați mișcându-se sub rochia plină de smaralde și alte minunății școlărești dar apoi am cunoscut primul poet adevărat
puțea a alcool ieftin & scump și-o trăsese cu majoritatea femeilor pe care le cunoscuse frumoase urâte deștepte proaste aveau toate ceva în comun un vagin m-am dat un pas înapoi ce imaginație prăfuită de provincial am mi-am zis în gând și am plecat dezgustat de la masă preapoetul a strigat după mine era atât de beat încât m-a confundat cu o tipă dar nu am zis nimic am strâns din dinți și am continuat să cred în poezie și minunile ei

îmi pierdeam nopțile gândindu-mă că un poet chiar și îngropat în pământ până la buricul lui roz de poet în mijlocul unei procesiuni de lapidare va scrie un vers pentru iubita lui sau se va uita în ochii celui mai apropiat torționar și va vedea un cal cu 8 picioare și 10 perechi de aur

a urmat al doilea poet avea bube pe față și miroasea crunt a transpirație mi-a dat un autograf purta un tricou murdar viva el amor nu am putut să-i privesc bubele purulente prietena lui o tipă extrem de drăguță era lângă el îl mângâia tandru pe spate am înnebunit pe loc am vrut să strig la ea nebuno tu nu vezi că ăsta e un nespălat care scrie poeme tandre și doar atât ce vezi tu excitant la el m-am abținut să mă revolt împotriva orbirii ei am pus tot pe seama puterii poeziei am ieșit din librărie cu mâna la nas gândindu-mă că totul e o rătăcire de moment poezia trebuie să fie curată proaspătă toți poeții trebuie să poarte haine mirosind a săpun de levănțică

nu am ieșit câteva zile din casă am dat emailuri de protest mi-am închis celularul am ascultat numai muzică de meditație vroiam să mă purufic de imaginile scabroase ale celor doi exponenți umani ai poeziei contemporane

a urmat al treilea poet era o ea o văzusem la un cenaclu la muzeul literaturii înaltă slăbănoagă mergea de parcă avea non stop cârcei la picioare deși în versuri plana cu grație asupra morții m-a invitat scurt hai la o cafea cu rom plătesc eu a zis cu vocea masculină la telefon nu am rezistat tentației fiecare fibră poetică din mine s-a pregătit pentru întâlnirea abisală i-am recitit versurile m-am umplut de dorință de patos de dragoste pură eram aproape de catharsis o întâlnire de gradul plus infinit nu avusesem în viața mea ocazia să cunosc o femeie care își poate expulza inima pe o foaie de hârtie albă și m-am dus o da m-am dus era deja în bar amețită ținea pe masă un celular și un pachet de țigări se cocoșase peste un șervețel și scria nici în ziua de astăzi nu am aflat ce a scris a ridicat o mână în sus și mi-a zis taci nu scosesem niciun sunet nici măcar bună jur dar ea poeta a continuat să zică taci taci taci am plecat speriat peste câteva zile și-a cerut scuze pe messenger îi aminteam de fostul ei iubit cel care o bătea crunt la fund cu pantofii nu m-am putut să mă abțin și să-i spun că mi-e silă de comportamenul ei a replicat că era la menstruație și i se întâmplă lucruri groaznice la menstruație toți bărbații îi aduc aminte de o pereche neagră de pantofi m-a invitat la ea stătea într-o garsonieră pe lângă gara de nord să-mi arate semnele de pe fund cică încă proaspete și mi-a strecurat subliminal printre două emoticoane de tristețe că îi place să facă dragoste fără protecție i-am recomandat scurt un psihiatru și i-am dat ignore

apoi am zis că cel mai bine e să scriu eu poezie în loc să caut poeții mai bine caut poezia și am scris timid câteva poeme de dragoste pentru iubita mea i-au plăcut mult și într-o zi mi-a spus că sunt poet mi-a fost rușine să-i zic că urăsc poeții că sunt toți niște comuniști transpirați alcoolici și put a moarte dar mi-a fost oarecum așa să-i spulber plăcerea ei și am încredințat din cap tacit apoi în fiecare zi îi scriam un poem de dragoste o hrăneam ca pe bebeluși cu poeme de dragoste ea se făcea din zi în zi mai frumoasă după fiecare poem strălucea mai mult începea să semene cu o prințesă cu ochii albaștrii ingenuă cu un colier de perle fabulos cu o mulțime de curtezani în jurul ei cu sânii delicați mișcându-se sub rochia plină de smaralde și alte minunății până când într-o zi după ce scrisesem un superpoem de dragoste mi-am dat seama că put a transpirație că sticlele de vin sunt goale sub masă și îmi ieșiseră niște bube grosolane pe obrazul drept ea venit la mine și m-a mângâiat tandru pe spate în timp ce îi declamam ultima mea superpoezie mi-a spus scurt e super hai să facem dragoste ea a încredințat cu bucurie și când am terminat înăuntru mi-am dat seama că poezia nu e poeții te iubesc

Zuriza


Trebuie să ridic încet mâna în sus. Să o agit. Spre stânga, apoi spre dreapta. Dacă le-aș ridica pe amândouă, i-aș da impresia unei vechi cunoștinte. Vreau să fie un gest cât mai sobru cu putință. O pereche de îndrăgostiți a trecut pe lângă mine. Ea avea un fund enorm, cât o pernă. El avea o mână scheletică. I-o ținea pe fund. Ea râdea tare, semn că nu și-o mai trăsese de foarte mult timp. Mâna scheletică s-a așezat pe umăr. Râsul a încetat brusc, semn strategic. Oasele învelite în piele s-au depus iar pe fundul cât o pernă. Ea a început să râdă voios. Am ridicat mâna. Dreapta. Era scheletică. Am agitat-o spre stânga. Apoi spre dreapta. Poate că venise cu un taxi. Sau cu metroul. Nu mă cunoștea. Mă gândeam să-i pun mâna pe obraz. Sau poate pe păr. Avea de mers până la mine aproximativ 50 de metri. Mi-am propus să rămân pe loc și să-i pun mâna pe obraz. Era o cafenea chiar în spatele meu, ”Ice and tea”. Avea scaune înalte, negre, iar mesele erau rotunde. Era intim acolo. Puteam să-i explic planul meu în timp ce-i puneam mâna pe obraz tandru. Se va fâstâci și va spune da. Voi chema chelnerița cu un accent neutru și vom ieși ținându-ne de mână. Până la Paseo Echegary sunt două stații de metrou. E multă lume pe stradă. Fundul ei nu e mare, cam cât o jumătate de pernă. Și are părul scurt, până aproape de umeri. Îi stă chic cu pulloverul acela mulat. Are sânii mari și abdomenul plat. Știu că face aerobic și e vegetariană convinsă. Eu fumez mult, poate prea mult. Când mi-am aprins țigarea ajunsese lângă mine. Ne-am pupat ușor pe obraz. Era fierbinte.
-Unde mergem?
-La Ice and tea.
-Ești mai înalt decât mi-ai spus.
-Da, știu, câștig câțiva centrimetri în plus întotdeauna când mă întâlnesc cu cineva pentru prima oară. Apoi fac din degete așa, plis-plas, și îmi recapt înălțimea anterioară.
Dacă râde, înseamnă că am cucerit-o.
A zâmbit larg, semn că lupta era dură. Varianta cu mâna scheletică care îi va mângâia obrazul a căzut instantaneu. Nu trebuie să mă panichez. Există o altă cale să o conving. Am examinat-o cu atenție, nedisimulând nicio clipă că sunt interesat de sânii ei.
-Porți sutien?
A râs tare de data asta.
-Nu. Trebuia să port?
-Nu, nicidecum. Oricum știu că e incomod să porți sutien, adică pentru o femeie, ca un ham, nu?
-Da.
M-a apucat de mână.
-Eu vreau o cafea cu ceva tare.
-Whisky?
-Da. Mai ai țigări?
Am băgat mâna rapid după pachet, era aproape plin.
-Ne ajung pentru câteva ore. Dar parcă nu fumai.
A zâmbit afectuos spre tandru.
-Azi e o zi specială, vreau să fumez și eu ca tine. Să simt fumul cum mă amețește.
Era mai frumoasă decât în poză. Cu mult mai frumoasă.
-Când e făcută poza pe care mi-ai trimis-o?
Zâmbea mult.
-După cinci minute după ce mi-ai cerut o poză. S-a oprit și m-a privit în ochi. Ești drăguț, exact așa cum mi te-am imaginat. Dacă ai ști ce fericită sunt că ești drăguț?! Zâmbea tot timpul, nicio clipă nu a schițat vreun gest de tristețe și asta m-a intrigat. Știam că are creierii pufuleți, dar nu mă așteptam să disimuleze atât de bine. Am pregătit totul în cele mai mici detalii, o să-ți povestesc în bar. Haide, măi! O să fie perfect! Și m-a tras cu putere spre cafenea.
-Nu-i așa că acum nu mai sunt așa înalt?!
-Da, exact așa e. A râs veselă. Totul se întâmplă într-un plis-plas. Ai dreptate. Pe cuvânt de onoare.
-Credeai că glumesc?!
Barul era aproape gol. Ne-am așezat în zona fumătorilor. Ea a cerut o cafea cu whisky, iar eu o cafea fără cofeină cu mult lapte. Am scos tacticos pachetul de țigări Chesterfield și l-am așezat pe masă, între noi.
Am simțit că acum e momentul cel mai prielnic să-i expun calm punctul meu. Aveam nevoie de un pretext pentru a începe. Chelnerița avea fundul mare, așa că i-am atras atenția.
-Vezi ce fund mare are sud-americanca asta? S-a uitat la ea fără interes.
-Da, așa e.
E momentul, Alberto!
Am apucat-o de mâini și am privit-o în ochi.
-Marisol, uite ce…
Și-a retras brusc mâna din mâna ta. Privirea i s-a schimbat înspre negru.
-Te rog ceva. Avea un glas sticlos, aproape spre furie. Să nu-mi mai spui niciodată pe nume. Eu nu am nume, eu nu mai am nume. Spune-mi ”cariño”, ”querida”, ”corazon” spune-mi cum vrei dar nu-mi spune pe nume. Promite-mi!
Am înghițit în sec. Pierdusem startul. Căutam cu disperare spre pachetul de țigări, speram că vreo literă de pe pachet să-mi ofere vreo soluție de moment.
A repetat puțin mai tare, aproape plângăcios.
-Promite-mi, Alberto!
Am aprins o țigare.
-Promit!
Pe buze i-a apărut o floare frumoasă, nemaiîntâlnită.
-Așa, iubitule! Azi e ziua cea mai frumoasă din viața mea. Te rog, ține cont de asta! Vreau să mă simt bine alături de tine, să fiu fericită. S-a uitat la ceas. Ne mai rămân vreo șase ore, vreau să profităm împreună de timpul ăsta.
O cunoscusem pe chat în urmă cu fix trei luni de zile. Pentru mine, muncitor în construcții, ea era mai mult decât sperasem: era frumoasă, extrem de frumoasă, inteligentă, plină de bani. Mă îndrăgostisem de ea după câteva zile. Mă suna mereu doar ea. Eu nu aveam voie să o sun, îmi interzisese, în schimb ea mă suna la ore târzii din noapte, la pauza de masă, pe wc, când eram cu mistria în mână, era absolut imprevizibilă. Afectuoasă, glumeață și dispusă să-mi asculte tâmpeniile. Avea câteva probleme de comportament, dar le trecusem pe seama diferenței dintre clasele noastre sociale. Acum câteva zile mă înspăimântase complet. Mi-a vorbit două ore la telefon despre faptul că vrea să moară în pădurea Zuriza, aflată la vreo 30 de kilometri de oraș. Încet-încet mă convinsese să o ucid eu pentru că o iubesc. Era orfană de mamă, iar tatăl ei, era mereu plecat din țară, așa că o lua razna des. Ideea era că trebuia să o conving să renunțe la planul ăsta de rahat și să plecăm amândoi din Spania. Nu îmi ceruse niciodată vreo poză cu mine, nici webcamul. În schimb, ca să mă convingă că nu are chef de glumă îmi transferase a doua zi după discuția despre pădurea Zuriza 10 000 de euro în contul meu de La Caixa. Altul în locul meu ar fi fugit cu banii în România, dar eu aveam o problemă: mă îndrăgostisem de ea. Nici nu m-am atins de bani. Probabil că sunt un mare cretin în viață, dar sunt un mare cretin îndrăgostit.

Pentru o clipă am înţeles că umanitatea asta e de rahat şi ar trebui să ne sinucidem cu toţii. Avea dreptate, trebuia să îi iau gâtul direct, fără menajamente, să privesc absent cum sângele îi murdăreşte pulloverul și e supt de pământ. Am privit-o ironic. Iubirea se dusese în fundul pământului, mi se făcuse scârbă de toate vorbele dulci pe care ni le spusesem. Iat-o în fața mea: un viitor cadavru. Me cago en tus sentimientos, dacă vrea să moară, s-o mierlească. Nu sunt eu Cel Anunțat. Să-mi dea banu` și-i fac 100 de buzunare, nu unul. În fond, dacă există Dumnezeu, se va întâmpla ceva și ea va trăi după șase ore,nu?
A fost ceva extraordinar. Probabil că mi se schimbase expresia fețe.
-Dumnezeu există, dar eu voi muri. Tu mă vei ucide, pentru că mă iubești, nu-i așa?
Am încuviințat din cap.
-Unde e restul de bani?
-Iubitule, nu trebuie să mă omori pentru bani, ci pentru că mă iubești. Înțelegi?! Spune-mi că mă iubești!
Mă implora.
Mi se face silă de asemenea situații jenante, mi-am dat seama că sunt mai bolnav psihic decât ea. Am vrut să mă ridic, să fug cât mai departe de psihopata asta.
-Spune-mi, te rog, că mă iubești!
-Te iubesc!
-Hai, sărută-mă!
Puteam scăpa situația de sub control, așa că am preferat să-i fac jocul. Am început febril să fac calcule ce voi face cu cele câteva sute de mii de euro care mi le va lasă după ce o voi ucide.
M-am aplecat peste mica măsuță si am sărutat-o. Era o zeiță, când săruta. Am simțit ceva rece în ceafă. N-am să reușesc să înfig cuțitul în ea. Niciodată.Absolut și niciodată.
Îmi luase mâna mea scheletică și o strângea tandru.
-Ai dubii, știu. Te gândești că nu vei putea, că mă iubești. Să nu-ți fie teamă. Moartea e ușoară când iubești. Ca un ac care te înțeapă în deget. Și mori, asta e tot. Și știu că-ți dorești să mă omori tu acum când mă iubești. E foarte frumos să-ți omori iubita. Te poți sinucide și tu după. Va fi ca în ”Romeo și Julieta”. Totul se întâmplă într-un plis-plas. Te-am studiat mult, Alberto. O vei face, pentru că mă iubești. O să mă uiți repede. Vei cheltui cu plăcere banii. Eu te sfătuiesc să te sinucizi și tu imediat. Am un pistol dacă ți se pare prea greu să te înjunghii. Lumea n-o să mai fie deloc la fel după moartea mea.
Era frumoasă, extrem de frumoasă. Iar când vorbea atât de calm și tandru despre moarte și iubire mi-am dat seama că are dreptate. Ce e tot haosul ăsta? Ți-ai găsit jumătatea și muriți împreună. Mai mult decât perfect. Nu știu de ce brusc am început să tremur. Destul de tare.
-Ți-e frig? E aerul condiționat prea jos lăsat? Vocea ei suna aproape matern, mă privea îngrijorată.
Am privit placid tuburile de aer condiționat din tavan. Mi-am retras mâna din palmele ei și mi-am aprins o țigare.
-O să-mi revin. Hai să mergem.
Chiar era îngrijorată.
-Te simți bine? S-a așezat cu scaunul lângă mine și a început să mă maseze pe spate. Oare se gândea cu adevărat la mine, sau pur și simplu îi era teamă ca n-am să mai fiu în stare să o mai ucid?
-Stai liniștită, am destule resurse să te ucid. Eu vreau să înțeleg altceva. De ce tocmai pe mine m-ai ales?
-Nu fi prostuț. Nu te-am ales eu, tu m-ai ales. Eu aveam nevoie de un motiv. Tu mi l-ai dat. Vroiam să iubesc pe cineva, să simt viața cum freamătă în mine. Au fost trei luni minunate, iubitule. Senzaționale. Am trăit doar pentru tine și cu tine.
Sunt niște chestii pe care uneori le procesează mai greu creierul meu.
-Și dacă au fost minunate, de ce să fie doar trei luni? De ce să nu fie treizeci de ani?
-Iubitule, hotărârea e luată. Nu te mai poți împotrivi. Ai acceptat, trebuie să mă iubești până la capăt.
Am zâmbit sarcastic.
-Adică până la groapă, nu?
Mi-a apăsat încet buzele cu degetul.
-Taci! Te rog, taci! Doar iubește-mă, așa cum te iubesc eu. Atât te rog. Tu nu vezi că o fac pentru tine? Să fiu doar a ta? Vom face dragoste și apoi mă vei ucide.
Mă temeam de o farsă.
Nu, hotărât nu e farsă. Puteam să dispar de mult cu cei 10 mii de euro de La Caixa. Puuf! Exact așa. Nu era farsă. Era un joc în care cineva va muri. Sper să nu fiu eu. Mi-am dat seama că vreau să o fac, îmi era teamă că dacă nu am s-o ucid mi se va întâmpla ceva grav. Foarte grav. Poate că mă voi îmbolnăvi de cancer, sau voi fi condamnat la 20 de ani de închisoare.
-Hai să ne plimbăm! E foarte frumos afară. Mai îți este frig? De câte ori îmi vorbea îmi zâmbea tandru. Chiar și atunci când mă punea să-i recit poezii de dragoste la telefon știam că zâmbește la celălalt capăt al firlui. În fiecare dimineață îmi trimitea în email o poezie de dragoste. În 3 luni am primit fix 92 de poeme de dragoste. I le reciteam seara. După fiecare recitare cerea ca un copil mic: ”Mai vreau, iubitule! Mai recit-o încă o dată!”
Am ieșit ținându-ne de mână. Nu o mai ascultam. Avea o mână mică, caldă. Ne-am plimbat pe Bulevardul Echegary. Ne-am oprit să ne sărătum. Porumbeii se adunaseră în jurul nostru.
-Mă bucur atât de mult că ești drăguț! Îmi place foarte mult cum îți stă părul dat cu gel. A început să-mi vorbească iar despre pădurea Zuriza. Mă strângea de mână. Ne-am așezat pe o bancă. Asta o să fie banca noastră. A scos din poșetă un aparat de fotografiat și a rugat pe cineva să ne facă o poză. Un domn foarte amabil ne-a fotografiat în timp ce o strângeam în brațe. A privit încântată poza. Uite, iubitule, prima noastră poză împreună. Suntem o pereche super. Era foarte mulțumită. De vreo 10 minute nu mai scosesem un cuvânt. Revărsase atâta tandrețe asupra mea încât eram într-o ceață completă. Neuronii mei se blocaseră de mult. Mai primeam impulsuri nervoase doar când mă strângea de mână. A continuat să-mi expună printre săruturi și gesturi tandre planul ei. Eu reacționam doar la strângerea mâini. Dusese două lopeți, cuțitul și un pistol acolo acum câteva zile. Așa că atunci când vom coborî din tren nu vom avea nimic asupra noastră. Ne vom ține de mână ca doi îndrăgostiți. Inima mea era una de șarpe, corpul îmi murise, dar ea continua să bată cu încăpățânare. Mi-am dat seama că sunt mort, iar inima îmi va bate doar până la căderea nopții. Vom face dragoste, a continuat cu un zâmbet provocator. În iarbă. E o poieniță acolo, sunt și flori albastre. Să-mi sapi groapa chiar lângă flori. Dar să nu fie prea adâncă. Eu sunt cam friguroasă. Te iubesc atât de mult. O să săpăm groapa împreună, te voi ajuta și eu ca o iubită iubitoare. Era atât de convingătoare. Și atât de frumoasă.
-Da. Era un da mohorât, rece. Hai să terminăm repede!
-Iubitule, hai să profităm de banca asta, de porumbeii ăștia. Hai să mai ne facem poze împreună. S-a ridicat și a apelat cu grație un cuplu care trecea pe lângă noi. Mi-am încolăcit brațele în jurul ei și am mai făcut o poză.
A scos din poșetă biletele de tren. Erau mici și galbene. Mi-am aprins o țigare. În curând biletele vor sări din mâna ei mică și mi se vor înfige în gât. Am să scap țigarea pe haine. Deodată pe stradă a început să miroasă puternic a sânge. Mi-am pus mâna instinctiv la gât. Culmea, nu aveam nimic.
-Ție nu-ți miroase a sânge?
M-a privit mirată și s-a ridicat.
-Ține-mă în brațe. O țineam strâns. Aud inima cum îți bate. Inima ta bate frumos, ca un poem de dragoste.
Gara era aproape. Am mers încet. Ea zâmbea tot timpul și îmi cerea să o sărut. Devenisem letargic. Din când în când mă surprindeam numărând pașii: nouă, zece, unsprezece. Le pierdeam șirul. O auzeam ca prin vis cum îmi cerea să o sărut sau să-i spun că o iubesc. Toți oamenii erau muți și mă priveau ca pe un criminal. Lăsam capul în jos ori de câte ori treceam pe lângă cineva. Îl auzeam țipându-mi în ureche: ”Criminalule! Psihopatule!” Strângeam ochii cu putere de fiecare dată când trecea cineva pe lângă noi.
-Ești bine, iubitule?
Eram în fața gării. Era imensă, albă. Semăna cu un cuțit. M-am uitat la ea. Aproape că mă trăgea de mână prin mulțime. M-am împedicat de o valiză lăsată aiurea pe peron.
-Ești bine, iubitule? Aceeași tandrețe constantă în voce.
Trenul nostru era lung și alb. Ca un cuțit.
Vroia să stea la geam.
-Vreau să fumez! M-am uitat în pachet. Mai erau exact șapte țigări. 3 ore și jumătate.
-În 20 de minute o să fumezi, iubitule! Și o să facem dragoste.
Am înghițit în sec. În tren nu se fuma. Era foarte multă lumină afară.
-Poate cumpărăm țigări din gară.
-O să cumpărăm, iubitule.
M-a sărutat. De fiecare dată mă calmam după un sărut. Vedeam clar ce-am să fac în următoarele 15 minute.
Stătea la geam și privea peisajul cu mult interes. Mă strângea puternic de mână. Eram singuri în compartiment.
-Îmi place atât de mult să merg cu trenul. Era bucuroasă ca un copil mic, și mi-am spus în gând că nu ucid copii.
Când am coborât, am mai cumpărat un pachet de țigări. Vânzătorul de la micul chioșc avea o privire ciudată, curioasă chiar. Bănuiește ceva. M-am întors de câteva ori să-l privesc. Avea aceeași privire. Poate că era polițist sub acoperire. Deja începusem să o iau razna. Ha-ha! Mi-am privit ceasul. Ne mai rămân trei ore împreună. Trei ore de viață. Am să-mi cumpăr o casă în România. Sigur, o casă cu vedere spre Dunăre. O barcă și un ponton plutitor.
Pe drumul spre pădure a scos din poșetă un singur bilet de tren. Era la fel de galben. Mi l-a băgat în buzunarul cămășii.
-E biletul tău de întors înapoi în oraș. Să nu-l pierzi, iubitule! Că tu ești cam neatent.
Mi s-a făcut frică brusc, nu omorâsem în viața mea decât două găini și o gâscă. Cine m-a pus să vin tocmai aici cu psihopata asta?

Pădurea nu era prea deasă. M-am gândit că ar putea să ne vadă cineva printre copaci atunci când o voi ucide. Neah! Nici gând! Cine umblă joi prin pădurea asta la amiază? Numai psihopații. Așa că nu ai de ce te teme, Alberto! Sunteți în familie! Ha-ha!

Îmi pusese mâna pe blugi în dreptul penisului.
-Ți-am spus că te-am visat ieri noapte? Făceam dragoste.
S-a oprit aproape râzând.
-Super! Și cum făceam?
-Eu deasupra.
-Eram sigură. Ție îți place peste mine.
S-a oprit să mă sărute.
I-am pus mâna pe fund. Oricum avea să moară. Măcar să îi ofer de o partidă de sex ca-n filmele porno cu Nacho Vidal.
-Nu aici, iubitule! Nu aici. Ai puțină răbdare.
Am ajuns în câteva minute la poienița aceea de care îmi vorbise. A scos geanta dintr-un desiș. O lopată cu mâner rabatabil. Apoi s-a trântit cu fața în sus chiar lângă florile acelea albastre. Mi-a făcut semn să iau dimensiunile gropii. A întins zâmbind mâinile în plan vertical.
-Vreau să stau comod în groapa asta. Zâmbea ca și când ar fi mâncat ciocolată. Doamne! Unii oamenii sunt nebuni. Tulburători de nebuni. Cu vârful lopeții am demarcat viitoare groapă. Mi-am dat seama că încap și eu lejer în ea și gândul ăsta m-a bucurat. Pentru orice eventualitate, voi săpa groapa mai mare. S-a ridicat și a adus încă o lopată. Ne-am sărutat și am început să săpăm în liniște.
-Dacă ai ști cât mă bucur că ești atât de drăguț. Mereu mi-am dorit să fii drăguț, chiar m-am rugat lui Dumnezeu.
Tăceam și săpam. După 30 de minute reușisem împreună să facem o groapă adâncă de aproximativ 60 de centimetri. Pământul era moale, aveam noroc.
-Mai săpăm?
S-a uitat expert la groapă.
-Nu sunt animale mari de pradă pe aici. Doar iepuri și căprioare. E destul, iubitule.
Mai aveam 2 ore. Era greu. La Brăila îmi pot cumpăra o barcă cu motoare Johnson și să plec până în deltă. Cu 20 de mii de euro îmi iau o șalupă drăguță, poate chiar și un yaht mai mic.
-Hai să facem dragoste. Mi-a desfăcut încet nasturii de la cămașă. Își lipise palma de pieptul meu. Eu țineam mâinile pe lângă corp, ca două bucăți de carne prinse în cârlig fără niciun impuls nervos care să le traverseze. A început să mă sărute pe gât. Asta m-a excitat. Nu avem nevoie de protecție, iubitule! Voi purta în pântece copilul tău dincolo de moarte. I-am scos pulloverul și am început să-i sărut sânii. După 10 minute am ejaculat. Începea să-mi placă aici: aer curat, iarbă verde, sex neprotejat, câteva sute de mii de euro în bancă. Era delicios. Am mai făcut o dată dragoste. De data asta ea stătea în genunchi și eu în spatele ei. A țipat încet când a avut orgasm. Apoi încă unul.
Eu stăteam cu fața în sus și fumam. Era un petic de cer albastru exact lângă groapa proaspăt săpată. Era liniște. I-am auzit foșnetul picioarelor desculțe prin iarbă. Ținea un cuțit în mâna dreaptă venind spre mine. Un cuțit alb, nespus de lung, cu o lamă subțire, numai bun de ascuns între coaste. Aproape că zâmbea.
-Marisoool! Am țipat. Îmi era frică.
-Te-am rugat să nu-mi mai spui pe nume, iubitule. Ai promis. Te rog, cere-ți scuze.
Am bâlbâit cu ochii la cuțit un ”îmi cer iertare” slab.
M-a sărutat și mi-a pus cuțitul în mână.
-Hai! Îmi luase mâna și mi-o pusese exact sub coaste. Aici, printre coaste. Hai, iubitule! Și spune-mi că mă iubești!
Am început să tremur. Cuțitul îmi tremura în mâna dreapta, mâna stângă îmi tremura sub sânul ei. Îmi venea să urinez groaznic.
-Nu pot. Pe cuvânt de onoare că nu pot!
-Hai, iubitule! Totul se întâmplă într-un plis-plas. Iubește-mă. Ucide-mă. Hai, iubitule! Înfige! Și-a așezat cuțitul între coaste, chiar sub inimă. Mă privea tandru. Te iubesc. Mie îmi tremura mâna scheletică cu tot cu lama cuțitului. Ea a început să împingă cuțitul încet spre inima ei. Hai, iubește-mă. Vocea ei era a unei sirene care își adulmecă victima. Stătea chiar pe marginea gropii și atunci am realizat că dacă voi înfige cuțitul va cădea exact în groapă. Pregătise totul. Era o psihopată și eu jucăria ei ucigașă.
Am scăpat cuțitul.
-Nu pot, jur că nu pot. Lasă-mă, te rog, 10 minute să mă plimb singur printre copaci. Poate așa voi reuși. Vezi cum îmi tremură mâinile? Am întins nevinovat palmele. Tremurau.
-Nu pleci nicăieri până nu-ți termini treaba! Vocea îi devenise isterică. Mă auzi, dobitocule?! Nu pleci nicăieri. Nu ți-am dat atâția bani degeaba. Nu m-am culcat degeaba cu tine! Înfige cuțitul, la naiba! Nu fi, moale! Hai, iubitule! Se calmase.
Reacția ei isterică m-a liniștit. M-am întors și am plecat.
-Când o să-ți revii din nebuneala asta, caută-mă. Știi numărul meu de telefon. Putem fi fericiți împreună.

Deodată, de după copaci, a apărut o mulțime de polițiști cu armele ațintite spre noi strigând aproape isterici.
-Nu mișca! Poliția! Aruncă cuțitul!
Pentru o clipă m-am blocat: aruncasem de mult cuțitul. Ce cuțit să arunc, pentru Dumnezeu?! Apoi am avut revelația într-o fracțiune de secundă: Marisol luase cuțitul în mână. M-am întors rapid spre ea să-i spun să arunce cuțitul.
-Trădătorule! Se îndrepta amenințător spre mine. Atât a mai apucat să strige prin zgomotul gloanțelor. 20 de pistoale s-au descărcat instantaneu spre ea ucigând-o. A căzut în groapă. Era atât de frumoasă.

Inspectorul Juan Carlos mi-a explicat în mașina poliției în timp ce mergeam spre oraș istoria lui Marisol. Urma să fiu a noua victimă. De doi ani de zile aducea câte un iubit pe care și-l făcea pe chat în pădure să o omoare. Toți refuzaseră, așa că îi ucidea ea și îi îngropa în mormântul pe care îl săpau împreună. Fix la trei luni ucidea pe cineva. În general victimele erau străini, sau tineri cu probleme psihice care cadeau în plasă ușor datorită șarmului ei irezistibil. Poliția o urmărea de 2 luni, ajunseseră la timp.
Când m-am întors în Brăila, mi-am luat o barcă de pescuit și m-am apucat să le spun povestea mea amicilor. Au râs de mine. La fel cum a râs Marisol, fusesem doar o jucărie în mâna ea. Dar, totuși, cred că m-a iubit. Și eu pe ea. Se înșelase însă, lumea era la fel după moartea ei.