Mai dă-i dracului de cai (nu mai pot eu de copitele lor)


Judy Garland se mărită

Când am primit invitația era foarte târziu

Fumam pe balcon

Mirosea urât

De la fabrica de bere din cartier

Zaragozana cred că se numește

Mi-am adus aminte că am văzut caii ăia mari pe stradă

Au copite enorme, trag după iei o căruță uriașă

Inscripiționată cu roșu

ZARAGOZANA

E o nebunie de nedescris, toată lumea vrea să le facă poze…

En fin, cum spuneam

Stăteam pe balcon

Fumam ca de obicei Chesterfield

Macaraua ridica un container uriaș

O rafală de vânt a derutat macaragiul

Containerul s-a izbit de pereții fabricii de bere

Peste caii uriași s-a risipit un morman de inimi străvezii, râncede

Putrezite de întunericul dintre coaste

Râdeam isteric

Ce de inimi putrezite la mine pe stradă???!!!

Aha-ha-ha!!!

Aha-ha-ha!!!

Apoi am deschis invitația de la Judy

Și m-am controlat subtil

Inima mea era la locul ei, proaspătă și fragedă ca o mireasă în ziua nunții

Să îi fie într-un ceas bun!

De aici nu există scăpare


Inima mea e o bucată de cretă albă tocită
De prea multe ori am scris ”te iubesc” deasupra dimineţilor dintre noi
Uneori reciţi poeme triste
Atunci glasul tău se transformă în dangătul clopotului din noaptea de înviere
Braţele mele dezertează, devin 2 soldaţi care preferă
Să îşi abandoneze cazemata pentru a te ţine strâns la piept
Ca pe o ploscă cu apă în plin deşert

Devin confuz, îmi chem la o întrunire secretă
Toate celulele
Deschidem hărţi, haşurăm sentimente
De fiecare dată obiectivul principal surpă intangibilul
O mână de celule din ventriculul drept se oferă voluntare
Pentru cea mai extraordinară misiune din viaţa mea
Vor pleca singure spre tine
Nu există cale de întoarcere
Aşa că pregăteşte-te să fii iubită!

România, îţi doresc zile însorite la pârnaie!


Dacă mă vezi pe stradă, fugi, România, fugi!
Pentru că mi-am luat pistol, România, mi-am luat pistol adevărat, România!
Te-ai pişat destul în capul meu, România!
O să te ciuruiesc ca pe comunistul ăla de Sergiu!
Mi-ai mâncat micul dejun, România!
Prânzul şi cina, calico!
M-ai lasat corijent la limba rusă şi am dat bacul la 9 obiecte din cauza ta, România!
De ce, România? De ce, târfo?!
Nu m-ai iertat niciodată!
Aşa că acum am să mă răzbun, România!
O să-ţi facă două găuri în Bucegi de o să ţi se scurgă toată Marea Neagră la vale
Ai să vezi pe dracu` că ţi-ai bătut joc de toţi prietenii mei din cartier
I-ai trimis sclavi departe
Le-ai vândut rinichii, ochii şi testicolele!
Pe degeaba ne-ai vândut, iudă!

Da` nu, România, n-am să te împuşc ca pe câini!
Am să te leg, România!
Am să te leg ca pe un hoţ mizerabil şi am să te arunc în pârnaie!
Să te violeze toţi infractorii, să le speli ciorapii şi le faci masaje în fiecare noapte!
Că asta meriţi, România!
Să te duci dracului la pârnaie o mie de ani!

ce înseamnă dragostea


dragostea ar putea fi un copil mic pe care îl scoţi la plimbare prin parc într-un cărucior trendy ca să fii remarcat de trecători dar nu e deloc un copil mic ar putea fi o pasăre pe care o porţi pe umăr ca o emblemă nobiliară dar nu e deloc nici pasăre ar putea fi o familie de orfani pe care îi adopţi direct dintre ruinele unei case dar nici orfanat nu e dragostea e ceva mult mai subtil ceva mai greu de arătat cu degetul sau scrijelit pe scoarţa copacilor dragostea e un fenomen de masă o găseşti peste tot la supermarket pe paginile de facebook pe la colţuri pe acoperişul caselor pe sub pietre peste tot o porţi cu tine în toate buzunarele o aduni în pumni ca pe zapadă te acoperi cu ea ca o pilotă îi duci mâncare caldă la serviciu o ţii în servieta printre dosare şi grafice dar o simţi mereu între coaste şi ai tot timpul tendinţa să o mângâi până adoarme cu ochii deschişi ca un soldat căzut între două linii inamice căci dragostea în fond e lupta pe care o duci cu tine însuţi renunţi la tine la toate bunurile tale la toate secretele tale la toată istoria ta până când devii o bucată de plastelină în mâiniile iubirii şi atunci ea dragostea te modelează cum vrea îţi dă orice formă vrea ea iar tu accepţi toate compromisurile toată mârlăniile toate flegmele pentru că iubeşti

mitomania salvează poezia


în poemele mele sunt bolnav o da sunt bolnav rău mint că sunt mai înalt că am iubită că am două inimi şi trei rinichi că pot ridica 121 de versuri la stilul smuls şi că hematiile mele îşi schimbă culoarea cameleonic la apropierea unei femei frumoase şi toată gama de profeţii ambulatorii care nu fac bine nicicum şi nicicând vax foarte vax nimic nu e adevărat eu stau la etajul 5 într-o garsonieră infectă am 83 de kilograme şi 1,64 port 45 la pantofi şi fumez uneori şi ţigări de contrabandă din basarabia dar nu ar fi asta o problemă că fumez ţigări de contrabandă problema e că nu mă pot abţine din minţit şi nu înţeleg de ce nu câştig nimic cu poemele astea e o varză totală ce prost sau proastă poate să înghită gogoşile astea cu poezia care te face mai frumos mai înalt dacă tu în interiorul tău eşti putred eşti copt de minciună eşti cariat inima ta atârnă în pioneze şi ştii că oricum nu vei câştiga nimica la final vei fi îngropat în acelaşi cimitir provincial fără avatarul tău de messenger atât de upgradat fără laptopul tău în care păstrezi toate poeziile mincinoase eu te întreb alberto te întreb ca pe un amic care nu are nimic de câştigat ce rămâne din tine dacă te lepezi de toată mitomania asta îţi spun eu ce rămâne amice rămâne un frustrat care merge pe stradă şi nu ştie unde va ajunge pentru că tu nu ai viitor nu ai nimic nici măcar o iubită vei rămâne doar un mitoman să ţii minte un mitoman claustrat în propria lume perfidă şi plină de rahaturi sclipitoare

în sfârşit am găsit


am găsit ce am căutat atâţia ani de zile
era la marginea unui om
la marginea unui vers
trist spăşit şi cu mâinile în buzunare
ca într-un tablou suprarealist
avea buze, avea gene
era complet
nu semăna cu nimeni cu nimic
şi totuşi îmi era familiar
l-am ridicat o clipă la înălţimea mea
nu putea să zâmbească nu putea să vorbească
nu putea să înghită în sec
m-am întors cu spatele şi am închis disciplinat ochii
aş fi vrut să fie şi mama aici
să se bucure şi ea
şi fraţii mei şi toţi amicii
să ne aşezăm pe iarbă şi să vorbim tare în timp ce el
ar trece din mână în mână ca o ceaşcă de cafea aburindă
şi toţi m-ar felicita
bravo alberto bravo
iar eu nu m-aş mira deloc dacă cineva dintre toţi aceia pe care
i-am chemat să se bucure alături de mine
ar spune gata cu distracţia oameni buni şi ar scoate un pistol
un pistol uriaş
e al meu
E AL MEU
când m-am întors
nu mai era nimic interesant la el
şi mi-am dat seama ce miză mică şi diformă am avut atâţia ani
dar era prea târziu
trecusem dincolo
printre crengi şi vreascuri acolo unde se găsesc toate stele şi toţi sorii
acolo unde sunetele se opresc obosite de atâta nemurire
la jumătatea drumului

Toți poeții sunt niște împuțiți de moarte


eu mi-am închipuit că poezia trebuie să fie o prințesă cu ochii albaștri ingenuă cu un colier de perle fabulos cu o mulțime de curtezani în jurul ei cu sânii delicați mișcându-se sub rochia plină de smaralde și alte minunății școlărești dar apoi am cunoscut primul poet adevărat
puțea a alcool ieftin & scump și-o trăsese cu majoritatea femeilor pe care le cunoscuse frumoase urâte deștepte proaste aveau toate ceva în comun un vagin m-am dat un pas înapoi ce imaginație prăfuită de provincial am mi-am zis în gând și am plecat dezgustat de la masă preapoetul a strigat după mine era atât de beat încât m-a confundat cu o tipă dar nu am zis nimic am strâns din dinți și am continuat să cred în poezie și minunile ei

îmi pierdeam nopțile gândindu-mă că un poet chiar și îngropat în pământ până la buricul lui roz de poet în mijlocul unei procesiuni de lapidare va scrie un vers pentru iubita lui sau se va uita în ochii celui mai apropiat torționar și va vedea un cal cu 8 picioare și 10 perechi de aur

a urmat al doilea poet avea bube pe față și miroasea crunt a transpirație mi-a dat un autograf purta un tricou murdar viva el amor nu am putut să-i privesc bubele purulente prietena lui o tipă extrem de drăguță era lângă el îl mângâia tandru pe spate am înnebunit pe loc am vrut să strig la ea nebuno tu nu vezi că ăsta e un nespălat care scrie poeme tandre și doar atât ce vezi tu excitant la el m-am abținut să mă revolt împotriva orbirii ei am pus tot pe seama puterii poeziei am ieșit din librărie cu mâna la nas gândindu-mă că totul e o rătăcire de moment poezia trebuie să fie curată proaspătă toți poeții trebuie să poarte haine mirosind a săpun de levănțică

nu am ieșit câteva zile din casă am dat emailuri de protest mi-am închis celularul am ascultat numai muzică de meditație vroiam să mă purufic de imaginile scabroase ale celor doi exponenți umani ai poeziei contemporane

a urmat al treilea poet era o ea o văzusem la un cenaclu la muzeul literaturii înaltă slăbănoagă mergea de parcă avea non stop cârcei la picioare deși în versuri plana cu grație asupra morții m-a invitat scurt hai la o cafea cu rom plătesc eu a zis cu vocea masculină la telefon nu am rezistat tentației fiecare fibră poetică din mine s-a pregătit pentru întâlnirea abisală i-am recitit versurile m-am umplut de dorință de patos de dragoste pură eram aproape de catharsis o întâlnire de gradul plus infinit nu avusesem în viața mea ocazia să cunosc o femeie care își poate expulza inima pe o foaie de hârtie albă și m-am dus o da m-am dus era deja în bar amețită ținea pe masă un celular și un pachet de țigări se cocoșase peste un șervețel și scria nici în ziua de astăzi nu am aflat ce a scris a ridicat o mână în sus și mi-a zis taci nu scosesem niciun sunet nici măcar bună jur dar ea poeta a continuat să zică taci taci taci am plecat speriat peste câteva zile și-a cerut scuze pe messenger îi aminteam de fostul ei iubit cel care o bătea crunt la fund cu pantofii nu m-am putut să mă abțin și să-i spun că mi-e silă de comportamenul ei a replicat că era la menstruație și i se întâmplă lucruri groaznice la menstruație toți bărbații îi aduc aminte de o pereche neagră de pantofi m-a invitat la ea stătea într-o garsonieră pe lângă gara de nord să-mi arate semnele de pe fund cică încă proaspete și mi-a strecurat subliminal printre două emoticoane de tristețe că îi place să facă dragoste fără protecție i-am recomandat scurt un psihiatru și i-am dat ignore

apoi am zis că cel mai bine e să scriu eu poezie în loc să caut poeții mai bine caut poezia și am scris timid câteva poeme de dragoste pentru iubita mea i-au plăcut mult și într-o zi mi-a spus că sunt poet mi-a fost rușine să-i zic că urăsc poeții că sunt toți niște comuniști transpirați alcoolici și put a moarte dar mi-a fost oarecum așa să-i spulber plăcerea ei și am încredințat din cap tacit apoi în fiecare zi îi scriam un poem de dragoste o hrăneam ca pe bebeluși cu poeme de dragoste ea se făcea din zi în zi mai frumoasă după fiecare poem strălucea mai mult începea să semene cu o prințesă cu ochii albaștrii ingenuă cu un colier de perle fabulos cu o mulțime de curtezani în jurul ei cu sânii delicați mișcându-se sub rochia plină de smaralde și alte minunății până când într-o zi după ce scrisesem un superpoem de dragoste mi-am dat seama că put a transpirație că sticlele de vin sunt goale sub masă și îmi ieșiseră niște bube grosolane pe obrazul drept ea venit la mine și m-a mângâiat tandru pe spate în timp ce îi declamam ultima mea superpoezie mi-a spus scurt e super hai să facem dragoste ea a încredințat cu bucurie și când am terminat înăuntru mi-am dat seama că poezia nu e poeții te iubesc

Ionel, păzeşte-te!


Cel mai bun prieten al meu din generală a murit. Era un tip înalt, brunet, cu ochii căprui și avea o pisică, Marriot. Pisica nu a venit la înmormântare. A stat ascunsă în debara iar în casă răsuna Red Hot Chili Peppers. Eu am ascultat la căștile mp3-ului ”Scar tissue” în timp ce preotul le povestea celorlalți de pe marginea gropii ce mișto o s-o ducă pe lumea cealaltă mortul. Adică Ionel. A murit acum 2 zile. A fost un accident stupid. Nu am întrebat-o explicit pe mama lui cum s-a întâmplat. Mi-a spus că a fost un accident. Două mașini și un accidentat mortal. Doamna Rodica mă simpatizează. M-a sunat la 3 ore după ce l-au adus de la morgă și nu mai era nimic de făcut pentru Ionel. Medicii îi coseseră pieptul. În accident își pierduse inima. O bară de fier i-a penetrat cutia toracică și i-a pulverizat-o în bucățele infime. Acum, în siciriu, Ionel pleca fără inimă. Eu și cu Ionel am stat în aceeași bancă 7 ani de zile la Școala generală numărul 4 din Brăila. Îi plăcea să facă ca șarpele. Ssssssssă mergem sssssă facem o baie la Dunăre. Ssssărim de pe pontul ăla verde. Când zâmbea i se vedea strungăreața imensă prin care își putea strecura limba. Exact ca un șarpe. Sssssssss. Am oroare de șerpi. Dar pe Ionel îl îndrăgeam mai mult decât pe fratele meu mai mare, Cleomenes. Nu știu de ce, dar Cleomenes nu a venit la înmormântare. Mi-a spus că a găsit un șarpe în bucătărie chiar în ziua accidentului. Problema ar fi că Cleomenes locuiește la etajul 8 într-un bloc muncitoresc din Brăila.
Într-o dimineață la mult timp după ce a murit Ionel am mers prin pădure. Aveam impresia că dacă voi întâlni un șarpe voi avea revelații despre prietenul meu din generală. Ionel spunea că fiecare animal are un rai: broaștele au raiul lor, vrăbiile pe al lor, șerpii pe al lor și tot așa. Clar că Ionel a ajuns în raiul șerpilor. Aici sunt numai broaște, șoareci și insecte din abundență. Trebuie doar să deschidă gura și țop! o insectă în stomac. Mai deschide gura încă o dată: hușt! o broască de mărime medie între mandibulele elastice. Nu am găsit niciun șarpe în pădurea de lângă Dunăre. Mă întorceam dezamăgit spre mașină când am observat că strivisem sub roata din față dreapta un pui de șarpe. Mi s-a făcut mila. Cine te-a pus să traversezi șoseaua asta aglomerată, puștiule? M-a aplecat. Nu mai era nimic de făcut. Definitv-definitv, era un șarpe mort. Avea pieptul desfăcut. I se vedea inima. Încă pulsa. Brusc am avut revelația că Ionel nu a murit în clipa accidentului. Ionel avea o inimă de șarpe. M-am înroșit brusc, nu găseam conexiunea dintre dispariția inimii și moartea lui Ionel. De ce l-au adus de la morgă fără inimă? Mi-am aprins o țigară și am sunat-o calm pe doamna Rodica.
-Sărut-mâinile! Ce faceți, doamnă? Alberto sunt.
-Bună, Alberto. Tot am impresia că Ionel vine seară de seară în camera lui și privește pereții plini de desene și postere cu șerpi.
-Sincer, doamnă, nici eu nu cred că a murit Ionel. Cum să vă explic? Avea o inimă de șarpe. Inima i-a mai bătut cel puțin până la apus.
-Știu.
Apoi mi-a povestit că în dimineața accidentului a găsit un șarpe un bucătărie. Unul mititel, la fel ca cel pe care îl găsise Cleomenes în bucutăria lui de la etajul 8. A observat e că avea o dungă mică pe spate, un fel de ”T” dar nu i-a făcut nimic. L-a dus în fața blocului, erau niște grădini de zarzavaturi. M-am aplecat inconștient spre micul șarpe strivit de roata mea. Avea un mic ”T” pe spate. M-am cutremurat. Am început să mă bâlbâi la telefon. Nu mai puteam vorbi așa că am închis brusc.
Îmi tremurau mâinile. L-am sunat pe Cleomenes din spatele mașinii.
Era același pui de șarpe, avea un ”T” pe spate.
Telefonul suna prelung. Era doamna Rodica.
Nu i-am mai răspuns. M-am apropiat de Ionel, inima încă îi mai pulsa. Am luat-o încetișor în palmă. Inima lui Ionel era mică și vioaie. Avea nevoie de ea dincolo.
Am condus până în oraș cu o mână. În cealaltă aveam inima lipsă a lui Ionel. Eram fericit. Prietenul meu își regăsise inima pierdută.