Mireasa adormită din pădurea tribunalului


Eram legat cu mâinile la spate de un scaun de lemn. Foarte incomodă poziție. Era un freamăt general, cu un crescendo destul de iritant. Cineva a venit lângă mine și mi-a șoptit ceva la ureche. Mi-am dat seamă că mă durea foarte tare capul. De parcă mă lovisem de ceva, de parcă ceva mă lovise zdravăn. Unde puteam fi? Ce naiba se întâmplă pe planeta asta? Nu mai știu nimic concret?

-Are cineva o pastilă de cap? M-am trezit întrebând.

Nu mi-a răspuns nimeni. Și atunci am deschis ochii pentru prima oară. Eram în ceea că părea cel mai ușor de dedus într-o sală de tribunal. Scaune de lemn, mese de lemn ca într-o cantină muncitorească. Numai jilțul judecătorului se vede impozant dincolo de masa uriașă aflată pe postamentul din fața mea. Am oroare de sălile de tribunal, judecătorii mi se par superficiali și mereu în lipsă de timp și nu pot fi întrerupți niciodată, chiar dacă cel din fața lor ar fi Iisus din Nazaret. Iar avocații mi se par extrem de rapaci și prea siguri pe ei. Ca și când e foarte normal ca clientul său să fie acuzat de crimă, sau de viol. M-am întors, în spatele meu o mulțime de oameni, mi-a atras atenția o mămică ce tocmai alăpta. Mă rog, suntem 7 miliarde de oameni pe planeta asta, de ce n-ar alăpta cineva tocmai la procesul meu? Am vrut să văd cu ce îmi erau legate mâinile. Nu erau cătușe, mi se par o invenție stupidă, ar trebui interzise, tocmai pentru semnificația lor. Eram legat la spate cu ceea ce părea a fi două batiste de un roșu intens. Cine mai poartă batistă în zilele noastre? Doar lorzii. Era cumva vreun lord în sala asta sordidă? Nu cunoșteam pe absolut nimeni. Nimănui se părea că nu-i pasă de mine. Oare ce-i adunase acolo pe oamenii ăia? Sigur nu eu. M-am concentrat să aud o conversație. Erau un el și o ea, după voce și limbaj, păreau titrați

-I-am spus: ”Ascultă, domnule! Vin la fântâna asta de mai bine de 15 ani și niciodată nu a trebuit să stau atât pentru un bidon de apă. Plecați cumva în Sahara?” Știi ce mi-a răspuns dobitocul? Și a continuat la fel de repede. ”Ascultă, cucoană, ia mai taci matale din gură și vezi-ți de treburile dumitale, asta e fântâna tuturor, nu are apometru, iau cât vreau și cât pot să car!” Eu, o doamnă rasată, cu două diplome de facultate și nu am văzut în viața mea atâta insolență. Și ce crezi că a făcut bădăranul după ce și-a urcat toate bidoanele în mașina de lux cu care venise? A scuipat. Daaaa! Pe bune! A scuipat. Și mi-a spus rânjind în timp ce demara în trombă. ”Ia și bea acum, vrăjitoareo!”

-A scuipat? Chiar așa? Și ai mai luat apă?

-Da, de ce nu? Crezi că el e primul dobitoc care scuipă în fântâna aia?

Despre ce fântână vorbeau oamenii ăia? Unde mă aflam, dacă oamenii coborau din mașini ca să ia apă de la fântână? M-am întors spre ei, să le pot observa mai bine chipurile. Ea era o blondă platinată la vreo 50 de ani, cu un deux-pièces elegant de culoare albă, un colier probabil foarte valoros, un ceas de mână ce părea de aur și o altă brățară de aur. Avea ochii albastru deschis și un ruj roșu foarte evident. El era la fel de elagant ca și ea. Păr grizonat și un costum ireproșabil,  negru. Foarte siguri pe ei. S-au uitat la mine în treacăt. Ea m-a întrebat rapid.

-S-a întâmplat ceva?

Normal că se întâmplase. Totul se năruia în jurul meu, habar nu aveam cine sunt, de ce sunt într-o sală de tribunal legat cu două batiste roșii de scaun. Și ăstia doi păreau mirele și mireasa. Ea în alb, el în negru. Ce-am făcut să merit toate astea?

-Nu, nu s-a întâmplat nimic. Și m-am întors cu fața spre masa judecătorului. Apoi cineva a venit în spatele mele. Era un fel de gardian. Avea un pistol mare. S-a aplecat și mi-a desfăcut mâinile din cele două batiste roșii. Apoi mi le-a întins.

-Poftiți! Sunt ale dvs. Și mi le-a pus încet pe masă. Apoi a plecat spre ieșire foarte încet. Am vrut să strig după el: ”Hei, domnule gardian, nu am avut în viața mea o batistă roșie, nu mai zic două, că deja e foarte mult. Dar ce să fac cu ele?” Dar nu am strigat, le-am luat de pe masă foarte natural și mi le-am îndesat în buzunarele blugilor. Am început să mă gândesc că trebuie să fii făcut ceva grav dacă eram într-o sală de tribunal. Fusesem transportat cu o dubă aici, asta îmi aminteam, apoi, mai înainte, fusesem arestat la depozit pentru că Victor se accidentase suferind o criză de epilepsie. Și inainte de toate astea, adormisem cu capul pe biroul meu de la depozit. Cam atât. Am recapitulat încă o dată. Pe urma mi-am dat seama că a început să-mi placă. Mă intriga în mod plăcut toată situația asta pe care o descopeream puțin câte puțin. Eram inculpat? Dacă fusesem imobilizat, era clar că eram. De ce anume? De moartea lui Victor? Murise Victor? Mi se părea prea simplu. Făcusem ceva negru în viața mea? Nu cred, știam că sunt un om bun. Nu omorâsem pe nimeni, nu furasem, nu violasem. Aveam avocat? Înseamnă că el mă cunoștea, puteam să aflu multe de la el. Așa că m-am întors foarte sigur pe mine și am întrebat cuplu în alb și negru.

-Știți cumva când vine avocatul meu?

Mi-a răspuns ea.

-Tocmai m-a sunat pe mobil și m-a rugat să-ți transmit că e prins în trafic și e foarte probabil să întârzie.

-Aaaa, mulțumesc frumos. Și m-am întors iar cu fața spre masa mare a judecătorului. Deci oamenii se cunosc între ei, clar, înseamnă că îmi cunosc și cazul. Poate că știu și cine sunt. Ar fi aiurea să mă întorc și să-i întreb cine sunt, așa că am preferat să fiu mai subtil. M-am reîntors iar spre ei, de data asta mi-am propus să am un dialog mai lung și mai plin de substanță.

-Nu vă supărați! Aveam o voce destul de umilă.

-Nu ne supăram, a replicat ea. El părea destul de iritat de insistența mea. Probabil discuția era foarte importantă. Spune, ce ai pe suflet? Și a zâmbit malițios.

-Nu vă supărați. Am repetat iar, ca să am timp să-mi pregătesc cu grijă următoarele întrebări. Ce ziceți despre cazul meu? Presupun că aveți o idee despre ce urmează să se întâmple.

Tot mireasa mi-a răspuns, vorbea repede, ca și când avea o reține în ceea ce mă privește, îi provocam un fel de repulsie.

-Cunosc tangențial cazul dumitale. Și ca să fiu onestă cu dumneata, e pe muchie. Dar avocatul dumitale este unul foarte bun, și sunt șanse mari să primești o pedeapsă mai mică. Nu vreau să-ți fac iluzii, dar e un caz extrem de complicat, nu înțeleg cum ai reușit să-l convingi pe George să-ți preia cazul. În general face minuni, să sperăm că și de data asta va reuși să scoată un iepure din joben. Deși, eu personal, nici nu aș fi îndrăznit să-ți fi deschis dosarul știind de ce ești acuzat. Dar, repet, George face minuni. Ești un norocos. Poate fi îngerul tău păzitor. Dacă nu ești deja închis, asta o datorezi sută la sută lui.

Și apoi s-a întors la discuția lor interminabilă despre fântâna în care scuipase individul cu bolid de lux. Ce mai puteam întreba? Pe cine mai puteam întreba? În stânga mea era o masă goală cu două scaune, în dreapta mea era la fel o masă goală cu două scaune. Numai că pe masa din dreapta era un dosar albastru. Iar la prezidiu nu era nimeni. Părea că nimeni nu e interesat de mine, probabil că așteptau alt proces, eu eram doar o tranziție. M-am gândit că mă pot ridica nestingherit și ieși din sala aceea plină de oameni gălăgioși, fără ferestre, cu bănci și scaune ieftine și pot pleca spre casa mea nestigherit. Mă rog, dar unde era casa mea? Așa că m-am întors spre ieșire. Gardianul se evaporase, era multă agitație la ușa culisantă, unii introduceau capul curioși, alții ieșeau, unii intrau, un du-te vino de neînțeles. Toți știau precis ce au de făcut, sau, cel puțin, așa păreau. Am hotărât să mă ridic în picioare, numai ca să testez reacția celor din spatele meu. Și m-am ridicat. Nu i-a păsat nimănui. M-am așezat la loc. Aceeași non reacție. Atunci am hotărât că trebuie să văd ce scrie în dosarul albastru de pe masa din dreapta. M-am ridicat brusc, am făcut doi pași, am pus mâna pe dosar și m-am reîntors pe scaunul meu incomod. Nimeni nu mi-a reproșat nimic. L-am deschis. Primele pagini erau goale, pur și simplu nu scria nimic, apoi brusc, după primele douăzeci de pagini am citit ceva ce păreau să fie niște notițe.

Era un scris foarte îngrijit, aproape gotic. Erau citate din Imanuel Kant, versuri și notițe personale. Unul dintre ele era subliniat: ”Inteligenţa unui individ se măsoară în cantitatea de incertitudini pe care e capabil să le suporte.” M-am oprit. A cui era acel dosar albastru? Unele dintre notițele personale păreau mai degrabă niște proze scurte. N-am avut răbdare să le citesc până la capăt pe niciuna. Am filat tot dosarul. Întâlneam foi numerotate, dar fără să aibă nimic scris pe ele. Era ceva ce mă depășea. Cel care scrisese avea un oarecare talent literar. Dar niciun detaliu personal. Nimic care să mă lumineze despre cel care notase acolo. Erau cam două sute de pagini A4 îndosariate, cam cât o carte.

Probabil că acel cineva avusese timp să le scrie în timp ce era în sala de tribunal, sau poate că nu le scrisese acolo.

Doamna în alb îmi spunea ceva, mi-am dat seama că mi se adresa de ceva vreme.

-Ce spuneți? Îmi cer scuze, nu eram atent.

-Îți spuneam că avocatul dumitale nu se va prezenta astăzi la proces și m-a rugat pe mine să-ți transmit asta. În principiu știi ce ai de făcut, așa mi-a spus el, și că nu va fi nicio problemă.

Eram întors spre ea și încercam să-i descifrez din trăsăturile feței, dacă o încântă ideea asta, sau nu. Dar nu era nimic de descifrat, vocea îi era neutră, ca și tonalitatea, strict profesională. M-am ridicat în picioare. Am întrebat-o privind-o direct în ochi.

-Pot ieși să fumez o țigară? Deși mă pipăisem prin buzunare și nu aveam absolut nimic, doar cele două batiste roșii.

-Nu știu, e prima oară când aud o asemenea întrebare venind de la un inculpat. Legal, încă nu ești condamnat, ești un om liber, poți face orice. S-a întors spre partenerul ei de discuție. Crezi că poate ieși la o țigară?

-Da, cred că poate, de fapt am să ies și eu cu el să fumez una. Mergem, tinere, să fumăm?

-Da, cum să nu?

Și am ieșit amândoi din sala aceea de tribunal, evident nimeni nu a protestat, ba chiar, gardianul acela înarmat de după ușă s-a înclinat cu respect în fața lui. Planul meu de a evada prindea contur. Dar nu știam unde puteam evada. Am traversat un culoar lung și plin de oameni gălăgioși, ba chiar am trecut pe sub o scară pe care stăreau doi muncitori care aveau niște bormașini uriașe și dădeau niște găuri în pereți. Cimentul sfredelit se prelingea ușor din gaurile pe care le executau. Ne-am oprit și i-am admirat. Omul în costum negru mi-a spus.

-Aș avea și eu nevoie de o bormașină, am cumpărat un tablou și vreau să mi-l pun în salon, nu cred că pot bate în peretele ală de beton un cui, și în plus e un tablou greu, e mare, uriaș. Ai auzit de Newton? Isaac Newton? El este pictat în tablou. L-am cumpărat ieri seară, proprietarul avea nevoie de bani și l-a pus pe o pagină de licitații online. Era expus într-un bar destul de chic din centru. Ellada se numește barul. Îl știi, nu?

De ce îmi spunea mie toate astea? Chiar așa, de ce? Normal că știam și barul, știam și tabloul. Știam absolut tot, chiar și culoarea pălăriei lui Newton, foarte roșie, exact ca batistele din buzunarul meu. Și am avut revelația că în viață lucrurile se învârt de foarte multe ori în jurul nostru până începem să le învățăm pe de rost. Și toată revelația mea mi-a fost întreruptă de un individ îmbrăcat în robă care a ieșit val-vârtej din una dintre săli și a strigat furios.

-Mai încet cu bormașina în tribunal, încerc să fac dreptate aici!!!

Cei doi muncitori au încetat instantaneu, au coborât cu bormașinile în mâini, au strâns repede scara de aluminiu, au împins cu bocancii praful căzut pe jos la perete și s-au făcut nevăzuți pe culoarele întortochiate din jurul nostru ca și când fuseseră prinși făcând o treabă extrem de rușinoasă.

Am ieșit pe ușa monumentală a tribunalului. Era mult soare afară și foarte multă liniște. Incredibil de multă liniște.

-Te-am văzut azi noapte la Ellada. Mi-a întins o țigară. Erai cu o domnișoară superbă. Blondă cu ochi albaștri. Mi-a rămas pe retină că te mângâia tandru pe mână. Cea mai frumoasă femeie din tot barul și din toată săptămâna trecută. Cum o cheamă?

Nu știam cum o cheamă. Dar nu m-a preocupat femeia superbă de care îmi vorbea. Am întârziat să răspund. Tribunalul era dispus chiar la intrarea într-un parc uriaș. Putea fi confundat ușor cu o pădure. Nu părea să existe nimic asfaltat. Nu erau mașini parcate.

-Putem să stăm pe o bancă în parc să fumăm?

-Da, cum să nu?!

Și am coborât treptele tribunalului direct în parcul-pădure din fața lui, la nici cinci metri distanță. Cine a avut ideea genială să contruiască tribunalul tocmai în pustietatea asta?

-Domnița blondă e prietena mea. Sau cel puțin, era până azi dimineață. Am tras adânc în piept fumul toxic. Mă simțeam bine.

-Are cumva vreo prietenă care să rivalizeze cu frumusețea ei de zeiță? Măcar pe jumătate? Sunt dispus să plătesc bani frumoși pentru asta. Chiar foarte frumoși, dacă înțelegi ce vreau să spun. Am o pasiune nebună pentru zeițele blonde cu ochii albaștrii. Între noi, ca de la bărbat la bărbat, cum ai reușit să pui mâna pe o asemenea bijuterie de femeie? Ce i-ai dat? Ce i-ai spus că îi vei da? Toate au un preț, toate. Care e prețul ei? Ce i-ai promis?

-Viață veșnică! Ha-ha! Glumesc, nu i-am promis nimic, sau, dacă i-am promis, am uitat ce i-am promis.

-Cum e la pat? Știu că nu se întreabă așa ceva, dar trebuie să îți fac o mărturisire, de când am văzut-o cu dumneata, mă gândesc întruna la ea. M-am și masturbat cu gândul la ea. Am luat-o puțin razna, sper să îmi ierți sinceritatea debordantă. Mă bazez pe maturitatea dumitale și pe discreția de care cred că dai dovadă, dacă ai o asemenea femeie în pat. Aș putea să plătesc oricât. Oricât. Te-aș putea chiar ajuta în procesul acesta dificil în care ești acuzat. De asta am și vrut să ies cu dumneata la țigară. Te pot reprezenta gratis, sunt mai bun decât George. Poți întreba pe oricine. Oricine îți poate confirma că nu sunt un lăudăros de doi bani. O pot face pe gratis, dacă dumneata îmi pui o vorbă bună prietenei tale. O noapte, atât, plus că o voi plăti regește. Și, în cazul dumitale, cred că nu ești în poziția de a negocia, sau a refuza ajutorul meu aproapre gratis. Cât îți ia George să te reprezinte? Enorm, nu? Sper că nu îți vei vinde un rinichi pentru asta. Ha-ha! Sunt cinic, da, adevărat, dar știu ce onorarii astronomice percepe George pentru cele mai minore cazuri. Al dumitale e atât de complicat încât nici nu vreau să-mi imaginez cât ți-a cerut. Apropo, dacă i-ai dat ceva, pentru că e prima înfățișare și nu se va prezenta, îi poți cere toți banii înapoi. Spune-i că te-am sfătuit eu să faci așa, și nu va protesta, te asigur.

 

Am închis ochii. Chiar nu știam ce se întâmplă. Ce voiau toți acești oameni de la mine? Cine sunt eu? Cine era blonda aceea cu ochii albaștrii? E un fel de labirint din care trebuie să ies? Trebuie mereu să condamnăm pe cineva? Avem mereu nevoie de vinovați pentru neputinețele noastre?

 

-Mai îmi dați o țigară? Vă rog.

Dar nu mai era lângă mine. Rămăsesem singur în ceea ce părerea pădurea de lângă tribunal. Aveam de ales să mă afund în pădure, să alerg ca un bezmetic printre copaci spre o eventuală salvare, sau să mă reîntorc în sala aceea sordidă de tribunal în care nu știam de ce sunt acuzat. Parcă citisem cândva o carte despre așa ceva. Aha! Începeam încet-încet să-mi aduc aminte.

Am ales să înaintez. Ce mai mi se putea întâmpla? Să mă lovească un asteriod? Să mă atace un urs brun? Să fiu atacat de trib de canibali? Am mers o vreme. Am băgat mâna în buzunar: batistele roși erau încă la locul lor. M-am așezat pe o buturugă apărută de nicăieri în ceea ce părea cea mai frumoasă poieniță din viața mea. Am luat-o logic de la bun început. Instinctual mi-am băgat mâna în buzunar. Am găsit o brichetă. Mi-am adus aminte de ea, era turcoaz, o mai folosisem. Și atunci am început să mă caut frenetic prin buzunare. Minune! Am găsit un pachet de țigări sigilat. Cine mi-l pusese acolo? Poate avocatul acela. Poate. Cine știe? Am desfăcut febril celofanul și am aprins una. Bun, deci să o luăm de la început: am visat, ok, am visat urât. Bun. N-am fost în niciun bar, n-am fost în niciun loc pustiu, a fost un vis, asta am lămurit-o. Nu e Niciun univers paralel, a fost doar imaginația mea. Dar la depozit? Oamenii aceia de unde au apărut? E posibil și atunci să fi visat? Adică totul e doar un vis? Zhuang Zi. Am repetat cu voce tare: ”Zhuang Zi”. Nu știam de ce am repetat. Am început să vorbesc cu tare, oricum, acum totul părea foarte real, departe de a fi un vis. Cine sunt eu? Cleomens? Zhunag Zi? Nu, asiatic nu sunt, nu mă simt, plus că cei din jurul meu, pe toți pe care îi văzusem, inclusiv părinții mei, erau caucazieni toată ziua. Mi se întâmplă ceva. Am amnezie. Ce mi-a provocat-o? Mai m-am pierdut cumva și înainte? Oare cineva mă caută disperat peste tot acum? Nu, nu cred! Sau poate că sunt singur, am fost abandonat la naștere și nu mă va mai căuta niciodată nimeni pe lumea asta. Abandonat la naștere într-o scară de bloc, sau la ușa unei biserici. Nu! Nu pare un scenariu realist, plus că nu mă simt orfan, am un sentiment că părinții m-au educat corespunzător și destul de etic. Mi s-a întâmplat ceva. Clar. Ceva groaznic.

Am auzit un foșnet, apoi zgomotul s-a intensificat, părea că vine spre mine. Instinctiv m-am aruncat la pământ. Părea că se dă o luptă undeva după tufișurile din fața mea. Cineva pălmuia cu putere pe altcineva. M-am târâit spre tufișul de unde părea că vine zgomotul. Încet, foarte încet.

Era doi: un el și o ea. Făceau sex. Ea stătea în patru labe și gemea încet. El o lovea din când în când cu palma peste fese. Ea țipa de fiecare dată când era plesnită. Apoi o apuca de păr și o îi spune: ”Îți place?! Îți place?!” în timp ce i-o trăgea mai adânc.  M-am amuzat. Eu eram într-o dilemă existențială și ăstora le ardea de futut. Probabil că am râs destul de tare. Cei doi s-au oprit brusc. El a sărit spre locul unde aveau hainele. Și-a luat repede pe el un veston militar și a pus mâna un pistol. Deja era o treabă serioasă. Ea și-a acoperit cu o mână sânii lăsați și cu cealaltă încerca să-și pună chiloții. Militarul s-a ridicat în picioarele. O avea mică, dar pistolul părea serios de mare. S-a apropiat de locul unde chicoteam eu. A dat cu grijă tufișul la o parte.

-Mă predau, am rostit. Deși era hazliu să mă predau în fața unui individ pe jumătate dezbrăcat și cu scula mică.

Ea deja era îmbrăcată. A venit și ea spre locul nostru.

-Îmbracă-te. El s-a conformat. Apoi s-a întors spre mine. Dumneata mergi cu noi înapoi în sala de judecată.

Mai puteam să protestez? Mai ai vreun argument în fața unui pistol îndreptat spre tine? Era pentru prima oară în viața asta când cineva mă amenința cu un pistol. Tot timpul e ceva ce te va impresiona în viață. Moartea unui amic, o eclipsă de soare, un pistol îndreptat spre tine, modul în care iubita își spune ”te iubesc”. Atâtea și atâtea.

Mergeam în fața lor. Ei doi vorbeau încet în spatele meu. În câteva minute am ajuns la tribunal. Am intrat toți trei. El își băgase arma în teacă. Părea foarte relaxat. Și ea la fel. M-au condus exact spre sala mea de judecată.

Am intrat trist. Nu puteam să înțeleg ce naiba caut eu aici? Ce divinitate supărasem? Am trecut printre șirurile lungi de bănci. Nu mă priveam nimeni, nu îmi vorbea nimeni. M-am așezat iar pe scaunul meu docil. Era ceva ce mă depășea. Apoi am început să mă gândesc la toate stelele din galaxia noastră. Știam clar cum se numește galaxia noastră, ”Caleea Lactee”. Mare și frumoasă ca o mireasă virgină.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s