ciocolata celebră


tatăl meu e astronaut
a zburat pe Lună
a schimbat şuruburi stricate pe staţia orbitală
de câte ori vine acasă ne aduce ciocalată americană
cu semnături celebre
când pleacă ne adunăm toţi trei în baie
eu, Monica şi Cosmin
dăm drumul la robinetul de la cadă
şi ne rugăm în genunchi pentru el
uneori intră şi mama
atunci mâncăm ciocolata celebră în patru
şi privim la pozele în care pune piciorul pe Lună
alături de toţi oamenii ăia îmbrăcaţi în costume spaţiale
e super să stăm aşa toţi patru şi să ne amintim
de toate cuceririle, de toţi prietenii lui celebri
de toate oraşele mari în care a fost

acum câţiva ani
naveta spaţială
s-a oprit foarte aproape de apartamentul nostru
dar tatăl meu nu a coborât ca altădată printre lacrimile noastre
de puşti extaziaţi
au coborât ca dintr-o atmosferă lipstă de gravitaţie
prietenii lui în costume spaţiale pline de praf selenar
şi ne-au adus ciocolată americană
cu un autograf celebru
era al lui

Prolog. Al treilea Prolog


În dimineața aceea a cântat Bach la toate posturile de radio. Avioanele zburau mai aproape de pământ și lumea mi se părea mai mică.
Am ieșit din casă. Auzeam Bach peste tot și așteptam din senin să se prăbușească un avion peste mine. Și nu mi-ar fi părut rău. Pentru că aveam impresia că o legiune de îngeri ascultă la radio Bach odată cu mine.
Am intrat acolo. Trebuia să fie acolo.
Îmi venea groaznic să urinez.
-Nu am înțeles niciodată cum se produce fenomenul uitării. Adică cineva îți omoară tatăl, mama, fratele, sora și copiii și tu peste ani servești o friptură într-un restaurant de la un colț oarecare de stradă. Ridici paharul sus și rostești: ”Dumnezeu să-i odihnească!”, verși puțin vin pe jos, cu atenție să nu te stropești pe pantofii luați la reducere și apoi înfuleci tot-tot ca și când asta e ultima ta masă pe pământ. Crezi că Dumnezeu ăsta e prost? A făcut El mai multe șmecherii, însă asta mi se pare cea mai tare posibilă. Și unde mai pui că cel care a provocat accidentul mortal avea pe scaunul din dreapta o Biblie. Explică asta, nene! E dat dracului Dumnezeu ăsta. Ha-ha! Joac-o p-asta!
Am tăcut. Eu auzeam încă Bach. Mi-am aprins o țigară.
-E demisec?
Radian a aprobat din cap.
-E bun. Unde ai întârziat până acum?
Nu puteam să le spun celor de la masă că am ascultat Bach toată dimineața. Chiar nu puteam.
-M-am jucat pe laptop. Cum stăm?
-Stăm la masă.Ha-ha! Dacă un extraterestru ar sta la masă cu noi, ce l-ai întreba prima dată?
-Când pleacă. Ha-ha! Radian avea un râs mișto, de gangster.
-Vrei să răspund acum pe loc? Trebuie să mă duc la WC. Am vezica slabă, efectiv mă piș pe mine.
Am căutat din priviri toaleta. Nu am văzut-o. I-am făcut semn unui chelner. Era gras și cu o față de hoț. S-a apropiat rapid.
-Fii amabil! Toaleta?!
-Drept înainte, faceți la dreapta, apoi iar la dreapta și apoi prima ușă pe dreapta.
-Mulțumesc.
-Cu plăcere.
Erau trei de ”la dreapta”, precedați de un ”înainte”.
Am regretat că nu l-am întrebat dacă nu pot pune Bach în loc de muzica asta la modă ce se auzea în difuzoarele ascunse discret lângă pereți.
Mergeam cu țigarea în mână drept înainte. Multă lume mânca în restaurantul acesta. Nu recunoscusem pe nimeni. Auzeam doar Bach în urechi și vedeam guri deschise și mâncare pe masă, de parcă tot orașul se hotărâse să ia masa aici.
Am făcut prima la dreapta.
M-a oprit și mi-a cerut un foc. Era o brunetă destul de înaltă, frumoasă, până în 30 de ani. Mi-am adus aminte de ”La nord prin nord-vest” și replica din tren, cea în care bărbatul înalt recunoaște că ar face sex cu toate femeile frumoase care îi ies în cale, ceva de genul acesta, mă rog.
-Toaleta? Am întrebat-o în timp ce întârziam cât mai mult să găsesc bricheta prin buzunare, deși aveam mâna pe ea. S-a uitat atent la mine și m-a privit drept în ochi. Știa că întrebarea e un pretext. Nu știu să mint prea bine.
-E urgent?
M-am gândit la vezica mea slabă, la Bach și la sânii ei.
-Cred. I-am aprins țigarea lungă și subțire. Mi-a aruncat privirea aia din filmele americane interbelice cu detectivi în care ochii personajelor au o luminiță în momentele critice ale acțiunii. Probabil de la reflectoarele din platou. Aici nu era nici un reflector și totuși ochii ei străluceau. Ați folosit vreodată port țigaret?
-Nu chiar! Ha-ha! Avea un râs frumos, de curvă scumpă. Mi-a plăcut râsul, trebuie să recunosc că am fost încântat să aud un lucru la fel de frumos ca Bach. Mirela! Mi-a întins o mână subțire cu degetele lungi și aproape la fel de subțiri ca țigarea din care trăgeam eu.
I-am întins-o și eu pe a mea. M-am recomandat.
-Încântat!
Era caldă și fină.
Îmi venea groaznic să urinez. Ce fac cu Mirela?
-Și eu.
-Îmi cer mii de scuze. Trebuie urgent să urinez. Am vezica slabă. Încercam să o fac să înțeleagă că aproape făceam pe mine.
-Nicio problemă. Ne mai vedem, nu?
-Da. Și aproape că am alergat pe culoar la WC.
În timp ce mă spălam pe mâini mi-am dat seama că o cheamă exact ca pe unul din personajele dintr-un roman de al meu. M-am uitat în oglindă. De fiecare dată aveam un șoc când mă priveam în oglindă. Vedeam forța brută a universului lucrând. Cine și-ar putea imagina cum timpul și spațiul sunt două elemente care nu se tem de nimic, nici măcar de un scriitor. Ha-ha!
Era aici. Știam că trebuia să fie aici.

În depărtare se auzeau bubuituri de antiaeriană. Toată ziua se auziseră. Dar era normal să se întâmple așa, doar era război.

Lucram la ceva


Stăteam pe strada aia pe care mai fusesem de atâtea ori. Nu știam cum se numește, dar aveam un sentiment straniu că se va întâmpla ceva ciudat. Am vrut să întreb un trecător cum se numește strada. Însa m-am așezat pe bordură și mi-am aprins o țigară. În spatele meu era un bloc cu patru etaje. În fața mea era o cofetărie. O puștoiacă cu părul în codițe mânca o prăjitură singură la masă. M-am uitat mai atent. Mașinile treceau prin fața mea în viteză. Nici urmă de vânzătoare sau de mama puștoaicei. Sau de vreo rudă mai matură: tată, bunică, unchi. M-am gândit că poate sunt la WC. Oare cum se numea strada? En fin. Era dupa-amiază. Moleșeală. Puștoiaca înca mai savura prăjitura. Cred cș era de frișcă. Pentru că era albă. Apuca puțin câte puțin și se uita atentă la bucata din linguriță. Un trecător s-a așezat lângă mine pe bordură.
-Aveți cumva un foc?
Aveam.
-Știți cum se numește strada asta?
Cred că tipul avea chef de vorbă.

Apocalipsa după Alberto


Ale mele sunt toate culorile cerului
Roşu, albastru, negru sau roz
Toate avioanele care-l brăzdează
Toţi teroriştii
De pe linia Paris Tokyo
Bugetul Pakistanului
Toţi morţii din Irak şi Guineea Bissau
Toţi copacii de pe Calea Călăraşi
Pisicile călcate de maşini
Toate robinetele cu apă caldă şi rece
Toţi orfanii, toate vilele de la Marbella
Şi toţi subnutriţii din Darfur
Toate icoanele din biserică
Băncile din parc
Şi cozile de mătură
Toate cămăşile de forţă
Şi toate declaraţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite
Sunt cel mai puternic om de pe faţa pământului
Şi nimănui nu-i pasă dacă mâine pot să opresc conducta de gaze care alimentează
Europa de Vest
Dacă mor toate lumea va înceta brusc să mai vândă acţiuni la bursă
Sau să-şi plimbe câinii prin parc
Ceea ce mi se pare onest să se întâmple

Sursa răului este în mine
Iar Dumnezeu cunoaşte toate aspectele astea
Şi închide ochii condescendent
”E lumea ta, Albert, fă ce vrei cu ea!”

Întâmplări de pe front


În dimineaţa aceasta toţi oamenii
Muncesc.
La radio s-a anunţat
Zăpuşeală mare,
457 de morţi
şi vreo 2 urgane în Pacific.

Miroase a cafea cu lapte
Cu mult zahăr.

Volanul se învârte spre dreapta.
Curbă la stânga.

Pământul s-a oprit preţ de 2 secunde din circuit.
Vreo 5 galaxii au dispărut.

La semafor e verde.

La radio D-zeu anunţă
Un nou război.

Şoferul meu conduce lent.
Limită de viteză.
Fumez.

Îngerul din portbagaj
Are mâinile legate la spate.
Şi a vomitat de căldură.

În dimineaţa aceasta
O să muncim cu pasiune.
Mai pe seară câţiva indivizi vor muri.

Cotidianul dă din coadă fericit,
O altă zi va trece conform graficului.

De ce să alegem Brăila?


Sincer să fiu, eu nu aș alege Brăila. Dar acum, e o altă poveste. Sunt multe orașe frumoase, multe. Brăila a fost unul dintre ele. Acum s-a urâțit precum o bijuterie de femeie ajunsă la senectute. A fost un oraș bogat, frumos și plin de viață. Acum nu a mai rămas decât un altfel de lagăr unde se concentrează o populație care nu are nimic de spus: pești, prostituate, politicieni fără talent și mulți muritori de foame. Practic aici nu se întâmplă nimic spectaculos, exceptând mici prostioare care se găsesc în orice sat: o crimă, un viol, un accident etc-etc. Dar totuși, de ce să alegem Brăila? Pentru că Brăila e o fostă glorie a României interbelice, un Dobrin la 70 de ani care poate povesti întâmplări care te fac să te simți mândru că ești român. Trecem peste clădirile vechi si frumoase ale orașului pe care nu le-am mai văzut decât în marile metropole ale Europei, trecem peste prosperitatea economică a brăilenilor de altădată și ne oprim la ce s-a scris despre Brăila. Nu cred că există un alt mare oraș românesc care să fie atât de bine decupat în cărți. Și aici mă refer la Panait Istrati, Fănuș Neagu, Mihail Sebastian. Vi se pare puțin?! Mie mi se pare colosal!!! Vino la Brăila! Vino să vezi cum moare o fostă prințesă a României antebelice! Vorbește cu oamenii pe stradă, ai să vezi un tip de coiotism (de la ”coiot”) dunărean-balcanic. Oameni prea puțin politicoși, prea săraci și prea puțin civilizați care au moștenit un oraș care îi depășește la toate capitolele. Aici suntem în punctul mort al istoriei actuale, cei care locuiesc acum în orașul Brăila, nu sunt brăileni adevărați, sunt niște copii din flori ai marelui oraș Brăila. Dar totuși, se merită să petreci 48 de ore în acest oraș în care totul a fost posibil.