Eseu despre femei – II


Și cabinetul a devenit foarte pustiu. Medicul cu părul sur s-a simțit dintr-o dată foarte singur, deși pe holuri se auzeau glasuri de bărbați. S-a ridicat și-a scos halatul, l-a atârnat pe cuierul de pe ușă, s-a uitat la ceas și a ieșit în grabă. Era aproape miezul zilei, nu îi era foame, nu îi era sete. Nu mai fumase de ani de zile, dar acum simțea nevoia să își aprindă o țigară. Pe holuri pacienții se mișcau brownian dintr-un salon în altul, de la un televizor la altul, de la un cabinet la altul. Toți își verificau telefoanele sau sunau. Prindea frânturi de conversație: ”tot nu răspunde”, ”de ce tocmai acum”, ”mama mă-sii de femeie”, dar nu le băga în seamă. A ieșit pe poarta spitalului. Paznicul nu mai era, probabil că plecase să își caute soția. Pe strada largă și pline de magazine era mult soare. La câteva sute de metri era un supermarket. Dar nu cumpăra de acolo niciodată, chiar lângă el, sfidând orice lege a concurenței era un magazin de cartier care era mai tot timpul plin. Oamenii locului preferau să-și facă micile cumpărături de acolo, ca și o parte dintre bolnavi și din personalul spitalului. Proprietară era o doamnă văduvă de mulți ani care era acolo de dimineață până seara, zi de zi, de parcă era parte integrantă din magazin. Mereu veselă și destul de citită, era o încântare să cumperi o sticluță de apă plată sau o ciocolată. Părea că se bucură la fiecare client de parcă era ultimul om pe care îl mai putea vedea vreodată. Adesea se oprea câteva minute să discute cu ea, pretextând cumpărarea unor nimicuri de care și el și doamna veselă știau că nu are nevoie. Dar era foarte recofortantă prezența ei. Brunetă, cu ochii căprui, înaltă, privire senină și cu o voce de radio, foarte clară, era deliciul clienților care veneau de la străzi distanță să cumpere un amărât de baton de ciocolată sau o sticlă cu apă de care nu aveau nici cea mai mică nevoie. A trecut hotărât pe lângă supermarket țintind cu privirea mica reclama a magazinului de cartier. Fugitiv a privit prin ușile largi de sticlă ale acestuia. Doi bărbați care păreau că nu se mișcă. Dar nu s-a concentrat asupra lor. A deschis ușa magazinului de cartier, ”La Traviata”. ”Ce nume frumos?!” s-a gândit. Nu știa de ce sperase că va avea parte de o minune. Nu dorea să dispară și bijuteria aceea umană. O știa prea bine, aflase de mult că locuiește în blocul de vis-a-vis și rămăsese văduvă de mai bine de 15 de ani, și nu avea mai mult de 40. Poate 40 și puțin, femeile tind mereu să își ascundă din cochetărie vârsta. ”Tindeau”, s-a autocorectat. Ușa era închisă. A apăsat încet pe clanța de plastic solid, a închis ochii, și-a dorit foarte mult ca să-i iasă în cale văduva veselă.

Dar nu s-a întâmplat asta. Locul părea pustiu, deșert. A dat să se întoarcă spre stradă, era trist, îl năpădise iar tristețea aceea pe care i-o înmânase preotul din biserica spitalului. O va purta cu el toată viața. Zi și noapte. Apoi a auzit o voce. O voce de copil: ”Domnule! Domnule!”. S-a întors spre locul de unde venea vocea. Un puști cu o șapcă hazlie și o ciocolată în mână îl privea intens. Nu-l observase deloc. Dar puștiul, da. Îl văzuse când a intrat în magazin și a zâmbit pentru el.

-Ce e cu tine aici? A întrebat medicul cu părul sur și s-a aplecat la nivelul lui.

Puștiul a întins ciocolata spre el.

-Vreți? Mi-a dat-o o doamnă frumoasă.

Nu știa ce să creadă. Universul acesta în care au existat cu toții până dimineața avea reguli stricte. Stricte și frumoase. Apoi lucrurile au luat-o razna. Planeta bărbaților și femeilor avea un traseu necunoscut prin Univers. Nimeni nu știu unde merge Planeta, de ce merge tocmai acolo? Era ceva ce oamenii de știință se chinuiau să răspundă până în dimineața aceasta.

-Ce doamnă? Ce cauți aici?

Puștiul era foarte calm, nu părea deloc speriat. Apoi a început să turuie.

-Am venit cu mama să cumpărăm chipsuri și țigări pentru unchiul meu. Unchiul, fratele mai mare al mamei lucrează la metrou, e mecanic de locomotivă, conduce metrouri, stă în locomotiva din față și e mereu atent la uși. Nu poate să mă ia și pe mine în cabină, pentru că nu-l lasă șeful lui. Eu și mama venim în fiecare dimineață în chioșcul acesta ca să-i cumpărăm țigări unchiului. Unchiul stă cu noi de când tata nu mai e cu noi, s-a mutat în altă țară, peste un ocean, e pompier, salvează oamenii din casele în flăcări. Mi-a arătat mama poze cu el în costum de pompier, avea o mască pe față, doar ce stinsese un foc la o casă. E un erou, tatăl meu. Eu cu mama și cu unchiul stăm în blocul din față, îl vedeți? Și i-a indicat blocul din față, cel în care locuia și văduva veselă. Mama vorbea cu doamna și s-a auzit un zgomot puternic în spate, și iar a indicat înspre o ușă din spate, probabil că acolo era un fel de depozit mic unde ținea văduva veselă marfa. Și au plecat amândouă să vadă ce se s-a auzit. Mie mi-au zis să stau cuminte că vin imediat. Am stat cuminte. Și apoi din spate a ieșit o doamnă foarte frumoasă, toată îmbrăcată în alb, foarte frumoasă. Era înaltă. A venit spre mine și mi-a dat șapca asta și ciocolata și mi-a spus să stau cuminte că mama și cu doamna au puțină treabă. Am stat aici cuminte, nici ciocolata nu am deschis-o. Am fost foarte cuminte, domnule!

-Unde e doamna aceea frumoasă?

-A stat puțin cu mine, mi-a spus o poveste despre un copil ce s-a rătăcit în pădure și l-au salvat niște păsărele care i-au ciripit unde e casa lui și apoi a plecat pe ușa din față. Și apoi ați intrat dvs. Chiar după ce a plecat doamna aceea frumoasă în alb.

I s-a părut imposibil, nu se întâlnise cu nicio femeie frumoasă pe stradă, puștiul putea să fi suferit vreo traumă în urma dispariției bruște a mamei și a văduvei vesele. Poate că își imaginase tot. Dar, dacă nu, înseamnă că văzuse o femeie în ultimele cinci minute, ceea ce era imposibil, de mai bine de trei ore nu mai exista nicio femeie pe planeta asta, cel puțin el nu mai văzuse una. Dar nu l-a mai chestionat pe puștiul cu șapcă hazlie. S-a uitat la micul baton de ciocolată pe care acesta îl ținea în mână. Nu mai văzuse niciodată marca aceea. Apoi s-a concentrat asupra scrisului. Nu cunoștea limba, părea că era din export. S-a uitat mai atent, nici de data asta nu și-a dat seama în ce limbă este scris. Apoi s-a uitat la șapcă: avea un mic desen cu o pisică și un șoarece ce se țineau de mână pe un fond albastru deschis. Veseli amândoi. Dar ciocolata era suspectă. Dar a tăcut. Poate că doamna aceea frumoasă în alb chiar a ieșit pe ușă. Poate. L-a luat pe puști de mână și au ieșit pe stradă. Puștiul i-a strâns mâna puternic și l-a întrebat. Mergem la muncă la unchiul?

-Da, mergem la metrou.

Au ieșit împreună. Doctorul cu părul sur tot nu avea țigări. Au mers o vreme împreună tăcuți. Străzile erau pustii. Rar câte o mașină trecea pe bulevardul larg plin de copaci înalți și foarte verzi. Deodată în fața lor a apărut un domn înalt și slab care fuma. Cei trei s-au oprit. Domnul înalt și slab avea o cămașă rozalie și niște blugi strâmți, albaștrii. Doctorul a vorbit primul.

-Bună ziua! Vă rog, aveți cumva o țigară în plus?

-Bună ziua, da, cum să nu?! Și i-a întins pachetul.

-Mulțumesc frumos! A replicat doctorul cu părul sur. Unde mergeți?

-Nu știu. Doar mergeam. Dvs?

-Noi spre prima stație de metrou, nu-i așa? A întrebat privind spre puștiul cu șapcă.

-Da, spre metrou mergem, a confirmat puștiul. Ați văzut cumva o doamnă în alb foarte frumoasă? Ea știe unde este mama mea. Și doamna de la magazin. Mergem la unchiul meu la metrou. Vreți ciocolată?

Domnul cu cămașă rozalie a dat din cap că nu.

În următoarea clipă au auzit un strigăt. Nu l-au descifrat foarte bine, dar au văzut cum dintr-o stradelă laterală a țâșnit un individ în sacou albastru care alerga bezmetic și striga: ”Stai! Stai!”. S-a oprit lângă cei trei și le-a strigat furios: ”De ce nu ați oprit-o? De ce?”. N-au avut timp să răspundă. Bărbatul cu sacou albastru a început să strige.

-Maria! Stai, iubito! Apoi s-a repezit spre doctorul cu părul sur și l-a apucat compulsiv de haine! De ce nu ați oprit-o pe soția mea? A trecut chiar pe lângă dvs!

Puștiul a vrut să intervină și să spună cu nu a trecut nimeni pe lângă ei, dar în secunda următoare domnul slab cu cămașă rozalie a spus calm.

-A luat-o în direcția aceea! Și i-a indicat vag undeva după doi copaci ce păreau gemeni aflați la vreo 30 de metri distanță spre stângă. Aveți o soție foarte frumoasă, domnule!

-Ați văzut-o și dumneavoastră, nu? Puștiul s-a uitat aiurit la domnul slab cu cămașă rozalie, nu trecuse pe lângă ei nicio femeie în ultimele 5 minute, n-a înțeles în primă instanță de ce domnul acela a mințit atât de seris. Domnul cu sacou albastru a început să alerge spre cei doi copaci gemeni indicați. N-a mers prea mult pe bulevardul larg, din neant o mașină gri care ieșise Dumnezeu știe din ce aleea laterală l-a acroșat și l-a trântit groaznic pe asfalt sub privirile consternate ale celor trei. Doctorul cu părul sur s-a dezmeticit primul și a alergat spre accidentat. Șoferul a ieșit și și-a pus mâinile în cap.

-Nu l-am văzut! Jur pe Dumnezeu! Nu l-am văzut. Mi-a apărut în mijlocul drumul, nici măcar nu am avut timp să pun frână. Doctorul s-a aplecat deasupra celui rănit. Acesta bolborosea încă numele soției, apoi a dat de câteva ori din picioare și a murit. Doctorul s-a ridicat și l-a privit trist pe șofer!

-Traumatism cranian sever și fractură de peroneu. Nici Dumnezeu dacă ar coborî acum din Cer, nu ar mai avea ce să-i facă. Șoferul nu l-a auzit, privirea pierdut la sângele care se scurgea din craniul celui care alerga după soție. Se formase o pată mare sub craniul acestuia care continua să se extindă. În câteva minute de nicăieri au apărut o mulțime de bărbați. Unul dintre ei cunoștea victima. A explicat celorlalți că este un vecin de a lui care era broker financiar la o mare firmă din oraș și avea, sau ”poate încă mai are”, o soție extraordinar de frumoasă. Era înnebunit după ea, îi satisfăcea toate capriciile, avea și de unde, a continuat să povestească cel care îl cunoștea pe mortul care pătase asfaltul cu sânge. Câțiva au adus o pătură cu care l-au mutat pe trotuar. Apăruseră o ambulanță și o mașină de poliție. Doctorul cu părul sur îl cunoștea pe asistentul de pe salvare. Amândoi au stat puțin de vorbă și cu cei doi polițiști care începuseră să-l interogheze pe șofer. Apoi cei de pe ambulanță au ridicat cadavrul de pe trotuar și au pornit spre spital să-l depună la morgă. Polițiștii nici nu s-au mai obosit să interogheze eventualii martori și au demarat în trombă spre o destinație necunoscută. Bărbații continuau să vorbească despre victimă, pentru un moment moartea era mai importantă decât dispariția femeilor. Doctorul cu părul sur a cerut un foc domnului în cămașă rozalie. Aceasta i-a întins o brichetă albastră. După primul fum doctorul a tușit puternic.

-N-ați mai fumat de mult, nu-i așa?

-De ani de zile, a răspuns doctorul și apoi a început să tușească și mai tare.

-Cine e puștiul? A continuat să fie curios domnul în cămașă rozalie.

Doctorul a tras tare din țigară și a privit spre puști care rămăsese pe pe marginea trotuarului și privea pata de sânge pe care treceau acum mașinile. Orașul continuă să existe și fără femei, s-a gândit doctorul cu părul sur. Dar cât timp, oare?

-L-am găsit singur în magazinul de lângă spitalul la care lucrez. O are doar pe mama lui și un unchi care e lucrează la metrou. Din câte îmi dau seama, cred că e orfan de tată.

-Acum în plus toți am rămas orfani  și de mamă în dimineața asta, domnul doctor. O planetă plină de orfani. Și a zâmbit straniu. Părea că nu-i pasă de nimic. De ce mergeați spre metrou? N-a apucat să afle răspunsul căci puștiul cu șapcă s-a îndreptat spre ei. Aflase de la ceilalți bărbați despre disparițiile misterioase. Era trecut de miezul zilei, soarele ardea puternic. I-a întrebat pe cei doi.

-Putem pleca acum la unchiul? Poate știe unchiul unde este mama, unchiul știe atât de multe despre tot.

Doctorul a încuviințat zâmbitor. Domnul în cămașă rozalie i-a privit vesel și a rostit o replică celebră.

-”Cred că ăsta e începutul unei frumoase prietenii!”

 

 

 

 

Prima noapte

 

         Pe străzi erau tot felul de mașini oprite alandala. Unele foarte scumpe, altele foarte ieftine. Polițiștii erau peste tot, dar nu amendau, nimeni nu părea să mai acorde atât de multă importanță unei parcări ilegale, alte erau problemele umanitații în acel moment, și se părea că toți erau conectați la acele probleme. Toate magazinele erau deschise, deși se părea că nimeni nu mai cumpără nimic. Parcă erau într-un film mut, alb-negru, fără nicio speranță. În barul acela decorat în stil medieval de pe bulevardul larg câțiva bărbați se prefăceau că urmăresc un meci de fotbal în care chiar și jucătorii se prefăceau că joacă. Cameramanii nu reușeau să pretindă că totul e în regulă, uneori uitau camera focusată într-un colț al terenului unde nu se întâmpla absolut nimic. Dar nimeni nu dădea doi bani pe asta. Un bărbat înalt își adusese cu el în cărucior un bebeluș de câteva luni care plângea groaznic de tare. Dar nimeni nu părea atent la plânsetele bebelușului în afară de părinte care repeta fără vlagă: ”Taci cu tata! Taci cu tata!”. Toți păreau că sunt preocupați de orice altceva, chiar și berea se răcea în pahare. Nimeni nu vobea cu nimeni, părea un fel de priveghi într-un bar unde cu o zi în urmă nu te puteai înțelege cu vecinul de masă, dacă nu strigai ca un fan într-o tribună aglomerată în mijlocul unei finale de campionat mondial! Apoi meciul a fost întrerupt fără preaviz. Pe ecranul lat a apărut un text care spunea că urmează un ”comunicat extraordinar al guvernului”. Din senin și fără să anunțe pe nimeni, barmanul a scos de sub tejghea o Biblie, a dat la o parte paharele și sticlele goale și a pus-o pe bar. Instinctiv toți bărbații s-au uitat sprea ea. Brusc un cineva a băgat capul pe ușă și a strigat puternic.

-A văzut cineva o femeie cu o fetiță în brațe! Veniți repede!

Dar nimeni nu a părut extaziat, era fix al șaselea bărbat diferit în ultimele două ore care le strigase aceeași poveste cu femeia care ținea o fetiță în brațe și dispărea după colțul blocului. După ce bărbatul care strigase a dispărut la fel de brusc cum a apărut, bărbații s-au concentrat spre ecranul televizorului cu ecran mare. Din când în când priveau spre Biblia de pe tejghea. Telefoanele inteligente de pe mese zăceau părăsite, unele rămăseseră fără baterie. Dacă cu o zi înainte erau consultate din două în două minute, chiar dacă nu sunau, acum niciun bărbat nu mai părea preocupat de ceea ce se putea întâmpla on-line!

Apoi banda aceea lată care anunța comunicatul extraordinar al guvernului a dispărut, iar în locul ei a apărut biroul Primului Ministru iar pe scaunul masiv de pielea silueta masivă a acestuia. Era un om inteligent, ajunsese acolo datorită faptului că știuse să profite de luptele intestinale din partidul care avea majoritate în coaliția de la putere. Avea două fetițe și o nevastă medic, toate dispărute de la prima oră. Se citea pe chipul lui tristețea. Ținea mâna pe o carte neagră și nimeni nu s-a mirat când s-a observat că aceea carte era Biblia. Ministrul masiv a tușit de câteva ori în preambului discursului și a luat din stânga sa o tabletă de ultimă generație de pe care a început să citească. Mai mult ca sigur că discursul fusese recenzat de către consilierii lui și transmis pe tabletă. Până și bebelușul din cărucior a tăcut când ministrul a început să vorbească.

-Bună seară! Înainte de orice, vreau să declar în numele Guvernului că nimic nu ne va opri să menținem ordinea și un climat de siguranță pentru cetățenii noștri. Suntem într-un moment esențial al istoriei, mult mai important decât prima aselenizare! Avem informații certe care confirmă toate disparițiile misterioase și inexplicabile ale tuturor reprezentantelor sexului feminin din această țară și de pe această planetă! Nimeni și nimic nu a putut anticipa, sau a avut vreo dovadă clară, că acest fenomen inexplicabil se va produce. Toate comisiile, toate instituțiile statului, toate resursele noastre sunt canalizate sută la sută în acest moment pentru a rezolva într-un mod pozitiv această criză umanitară! Totodată, pe această cale, fac un apel la toți cetățenii care au o explicație, o motivație, irefutabilă, de orice natură ar fi ea, să se prezinte la cea mai apropiată secție de poliție și să o comunice! Repet, vom lua în considerație orice explicație, sau motivație, care poate fi explicată și demonstrată, luăm în calcul toate variantele, absolut toate. Guvernul se delimitează strict de orice implicare în aceste dispariții, așa cum s-a insinuat în mediul on-line că ar fi o conspirație orchestrată și condusă diabolic de anumiți reprezentați ai statului. Nu există niciun interes de orice natură ar fi el, ca acest guvern să planifice și să execute acest plan. Ca orice cetățean de rând, fiecare membru al guvernului, absolut fiecare, a suferit în această dimineață o pierdere importantă. Dar asta nu ne va opri pe noi, guvernul, să ne ducem la capăt atribuțiile cu care am fost investiți prin vot democratic. Guvernul își dorește cât mai curând rezolvarea acestei crize cât mai repede cu putință și garantează că va investi absolut tot ce este necesar pentru a trece cu bine prin această grea încercare la care este supus. Am dispus în numele guvernului formarea unei echipe mixte de experți care va analiza și va lua toate măsurile necesare pentru a readuce situația la normal. Din această echipă fac parte militari, astronomi, medici și savanți din fizica cuantică, ingineri, preoți, dar și filosofi și alte categorii profesionale care pot oferi un răspuns sau o rezolvare. Au început de câteva ore să lucreze pentru binele general al societății! Doresc să avertizez încă o dată pe cei care se vor deda la manifestări antisociale că vor fi asupra pedepsiți. Poliția are ordine clare în această privință. Vom fi nemiloși cu cei care vor încerca vreo clipă să saboteze ordinea! Vă doresc în numele guvernului și al meu personal să aveți puterea necesară pentru a trece peste această grea încercare la care suntem supuși cu toții. Trebuie să ne menținem calmul și să căutăm o ieșire din această situație tragică. Am fost informat pe diferite căi că există posibilitatea ca acest fenomen atât de dureros să fie doar unul temporar. În numele Guvernului vă doresc o seară liniștită și să luați deciziile cele mai înțelepte pentru aceste clipe atât de nemiloase pentru toți.

Transmisia s-a încheiat la fel de brusc cum a și fost anunțată. Câțiva bărbați au luat telefoanele de pe masă și au început a suna. Probabil că-și sunau frații, verii, amicii. Alții au ieșit afară să fumeze. Meciul de la televizor a fost întrerupt. Oricum toți specatatorii împreună cu jucătorii și arbitrii se opriseră pentru a privi discursul ministrului.

Unul dintre bărbații care ieșiseră să fumeze vorbea la telefon. Avea o voce guturală.

-Nu înțeleg cum de mi s-a putut întâmpla una ca asta?! Ni se aprobase un credit pentru o casă în cartierul acela frumoș de lângă oraș, îți trimisesem poze pe internet, îl știi. L-am vizitat împreună de câteva ori, e locul ideal unde să-ți crești copiii, liniște, pază, mult iarbă verde, altă categorie de oameni, și brusc totul a dispărut, absolut totul… Tată, dacă e ceva în neregulă aici e tocmai momentul ales. Nu se putea să se întâmple când eram amândoi bătrâni?… Nu înțeleg, tată! Știu, mă ai numai pe mine, mama a murit de mult, eu te acum doar pe tine și tu ești atât de departe… Da, am să vin cât mai curând la tine, am niște probleme stringente de rezolvat și vin să te văd, tată!… Da, și mie mi-e dor să te văd!.. Noapte bună, oricum, sună-mă, dacă nu poți dormi, nici eu nu cred că pot dormi în noaptea asta, sunt cu băieții la un bar de lângă casă, am de gând să mă îmbăt ca să pot adormi în noaptea asta, altfel nu văd cum aș reuși să trec peste noaptea asta. E un haos total în mintea mea, caut o mulțime de răspunsuri, găsesc o mie, dar nu mă mulțumește niciunul… Ce-aș putea face, tată?… Să cred?!… În cine să cred?! În cine să mai cred?!… Tată, nici măcar în icoane nu mai sunt femei, nici măcar acolo… Dacă Dumnezeu… Tac! Bine, tac, mă duc să mă îmbăt cu băieții, poate mâine va fi o altă zi mai bună pentru toți. Noapte bună! Sărut mână, tată!… Mulțumesc pentru binecuvântare!

A intrat la timp pentru că la masa lui începuse o discuție picantă condusă de un bărbat gras, aproape obez, aflat într-o stare avansată de ebrietate. Oare când s-a îmbătat, s-a întrebat cel care intrase? Bărbatul aproape obez continua să peroreze:

-Că a dispărut nevastă-mă, o înghit, asta e, trebuia să dispară odată și-odată unul din noi din casa aia, eu s-a ea, ghinion, a dispărut ea prima, nu regret, bine că mi-a făcut un băiat, dacă îmi făcea fată, dispărea cu tot cu ea, asta era o tragedie, nu-mi pare rău de ea, nu regret, poate că regretă vecinul de la trei, sau ăla de parter, eu în niciun caz nu regret că cicălitoarea aia de femeie, care și-o trăsese cu jumate din scară , cu șeful ei și vreo doi șoferi de la firmă a dispărut. Nu îmi pare rău nici după hoașca aia bătrână de socră-mea care îți ținea isonul fiică-sii: ”Bei cam mult, mamă! Bei cam mult!” Am vrut să-i zic de câteva ori: ”Tu nu ești mama mea, nici vitregă, nimic, ești doar o hoașcă bătrână, mai cicălitoare decât fiică-ta!” Dar nu i-am zis, că ieșea un rahat și mai mare. Că a dispărut hoașca asta bătrână de mă-sa o înghit, că a dispărut șefa mea de departament, e chiar o bucurie, că a dispărut mătușa, asta e, că a dispărut grasa aia de var-mea, o înghit, că a dispărut mama, o accept, oricum era în lumea ei, înconjurată de pisici, că a dispărut ministra transporturilor, o înghit, dar nu pot să mă împac cu ideea că a dispărut bunăciunea aia de la meteo de pe canalul 2, cu faptul că bunăciunea aia care prezenta emisiunea aia de la miezul nopții, cum îi spune?! Știți voi despre cine zic, aia cu țâțele mari, nu mai e, a dispărut și ea, aia e adevărata tragedie. Și în plus, de ce nu au dispărut doar nasoalele, de ce au plecat toate bunăciunile alea de merg pe stradă de parcă cer toate…

A fost întrerupt de barman.

-Spui prostii, mâine o să le regreți, mai bine te duci acasă și te culci. Trebuie să te duci la birou și n-o să te poți trezi. Vorbim mâine. Și cu un gest hotărât i-a luat paharul cu băutură din față.

-N-ai niciun drept să-mi iei paharul de băutură, l-am plătit, e al meu. Tensiunea a crescut instantaneu. Bărbatul aproape obez s-a repezit spre barman, dar a fost oprit de ceilalți amici de la masa lui. A izbucnit isteric. Mai bine dispăreai și tu împreună cu toate curvele din viața mea. Nu ai niciun drept să îmi spui că nu mai pot bea. Dar cine ești tu? Taică-miu? L-am plătit, dă-mi paharul! Dă-mi paharul, am zis!

Încet-încet amicii lui l-au scos din bar. Bărbatul aproape obez s-a așezat în fund pe trotuarul din față și a început să plângă cu sughițiuri și să repete încontinuu.

-Mai bine dispăreai și tu! Mai bine dispăreai și tu. Apoi a început să înjure cu voce tare. În jurul lui s-au strâns o mulțime de bărbați care erau la ora aceea pe stradă, foarte mulți de altfel. Se făcuse noapte.

-De ce plânge? A întrebat unul. Pentru că și-a pierdut soția? Toți ne-am pierdut soțiile, fiicele, mamele, surorile. Ce-ar trebui să facem acum? Să bocim cu toții?

N-a putut primi niciun răspuns deoarece de grupul lor s-a apropiat o mașină de poliție cu sirenele pornite care cerea prin difuzoare ca mulțimea să se disperseze. Bărbații n-au înțeles de ce trebuie să o facă, asa că nu s-au supus ordinelor. Din mașina oprită au ieșit doi bărbați cu mâinile pe pistoalele care le țineau la șolduri.

-Vă rugăm să evacuați zona, a strigat unul dintre ei.

-De ce? N-am făcut nimic, a strigat un glas din mulțime!

-Pentru că am primit instrucțiuni să nu lăsăm bărbații să se strângă în grupuri mai mari de 5 după ora 22. A strigat iar primul polițist.

-De ce? Suntem pașnici, nu deranjăm pe nimeni! A strigat același glas. Dar deja bărbații începuseră a se împrăștia. În câteva minute a rămas doar bărbatul aproape obez de care s-au apropiat cei doi polițiști. L-au întrebat ce a pățit, dar când au observat că e beat l-au trimis acasă. Acesta s-a ridicat clătinându-se, și-a șters lacrimile cu mâneca cămășii și a plecat clătinându-se spre blocul în care locuia.

Ceea ce nu știau bărbații împrăștiați de polițiști era faptul că doar cu câteva zeci de minute un bărbat a vandalizat și a încercat să incendieze o biserică din sudul orașului. Guvernul a hotărât că e mai bine să treacă sub tăcere cât de mult poate incidentul. Preotul și un îngrijitor al bisericii ajunseseră la spitalul central. Preotul a povestit polițiștilor că un bărbat ce miroasea puternic a alcool a intrat și a început să lovească fără preaviz icoanele din biserică. În acel moment se mai aflau încă trei bărbați care se rugau. Aceștia au încercat să-l oprească pe agresor, dar nu au reușit, el și îngrijitorul, un bătrân de 70 de ani au suferit câteva răni, nu grave, dar totuși au fost atinși de toporul bărbatului violent care profera înjurături la adresa lui Dumnezeu și a celorlalțo sfinți. Apoi a fugit în altar și a a aprins fața de masă din material textil de pe masa de ritual, noroc că cineva dintre cei trei bărbați a sunat la poliție și au venit trupele de intervenție rapidă și pompierii. Bărbatul a fost scos până la urmă din biserică încătușat, dar o mulțime apărută de nicăieri a cerut explicații. Degeaba a încercat preotul sângerând să le explice bărbaților adunați în față bisericii că acesta era un bărbat agresiv și înarmat cu un popor și că a încercat să incedieze biserica, bărbații au fost gălăgioși și recalcitranți.Au strigat tare că nu există Dumnezeu, pentru că dacă ar fi existat, nu ar fi permis așa ceva. Și multe alte înjurături care îl aveau ca țintă pe Dumnezeu. Blasfemii! Multe blasfemii! După câteva minute au fost împrăștiați cu gaze lacrimogene și biserica a rămas închisă și un echipaj de poliție a primit ordin să-i asigure securitatea până dimineața.

Toate astea le-a povestit polițiștilor. Medicul cu părul sur, căci la spitalul lui fusese adus preotul și îngrijitorul bisericii, a ascultat atent interogatoriul și le-a promis polițiștilor că preotul și bătrânul vor fi bine sănătoși până mâine dimineață. Îi examinase repede pe amândoi când veniseră cu ambulanța: preotul avea o plagă la nivelul tâmplei, nu era foarte gravă, dacă agresorul l-ar fi țintit cu 2 centimetri mai la stânga, acum nu mai avea ce să povestească, iar îngrijitorul avea o rană adâncă în palma dreapta, pentru că în incăierare apucase lama toporului cu mâna goală pentru a-l mai împiedica să mai lovească pe cineva. După aceea agresorul băut a fugit în altar de unde a încercat să dea foc bisericii. Ambele răni păreau grave, pentru că pierduseră mult sânge, dar nu erau grave, nici un tendon, sau vas important de sânge nu fuseseră tăiate, câteva suturi și erau ca și noi, și câte o injecție cu antitenanic, evident. Dar se ocupase de mult de asta.

Medicul cu părul sur s-a bucurat mult de prezența celor doi în spitalul lui. I-a povestit preotului rănit despre celălalt preot din mica bisericuță albă din curtea interioară a spitalului său și nu s-a mirat deloc când preotul rănit i-a spus că îl cunoaște pe celălalt preot și că e un om extraordinar. Nu a gândit niciodată că e doar o coincidență că acest preot rănit a fost adus la spitalul lui pe garda lui, deși incidentul se întâmplase departe și erau și alte spitale care îi puteau prelua pe răniți.

A stat lângă el și a simțit nevoia să-l mângâie pe frunte. Preotul rănit i-a luat mâna în mâna lui și i-a strâns-o cu putere și a spus cu voce înceată:

-Dumnezeu nu ne-a părăsit, doctore! O să ne ajute și de data asta, așa cum o face de fiecare dată. Vreau să îți spun o poveste, o poveste despre cum lucrează El. În micul salon tăcerea a pus stăpânire pe negândite. Mai erau internați încă doi bărbați acolo. Televizorul a fost pus pe silențios de către unul dintre ei. Unul cu o plagă înjunghiată, o bătăie într-un bar din apropiere, fusese adus cu două zile înainte într-o stare deplorabilă. Fusese găsit de către cei de pe ambulanță într-un bar ținându-și mațele în mâini să nu îi cadă pe podeaua din gresie a barului. A fost operat de urgență și printr-un miracol niciun organ nu fusese atins, deși avea o tăietură de aproape 30 de centimetri dintr-o parte a alta a stomacului. Celălalt internat fusese înjunghiat de către soția lui pentru că o bătuse bestial, iar aceasta, într-un gest de disperare, a luat un cuțit și i l-a înfipt între coaste. Ratase cu câțiva centimetri inima, dar îi atinsese puțin plămânul stâng.  Ea fusese dusă direct în arest preventiv. Stătea spășit cu fața în sus și privea un anume punct alb din tavanul plin de milioane de puncte albe de deasupra lui. Auzise discuția dintre medicul cu părul sus și preotul rănit și pe fața lui nu se mișcase niciun mușchi. Celălalt internat, cel cu mațele pe jos, se ridicase într-un cot și aștepta nerăbdător povestea preotului. Își pusese încă o pernă sub cap pentru a putea să-l observe mai bine pe preotul rănit care își începuse povestea.

-Dumnezeu a hotârât într-o zi să vină în piața publică din fiecare oraș la ora prânzului ca să-i asculte pe toți cei care au ceva să-i spună, sau să-i ceară, să-l vadă, să-i vorbească. De ce a hotărât asta? De ce în piața publică și nu în una dintre multele Lui case răspândite pe tot Pământul? Nu știu de ce, dar așa s-a întâmplat: în fiecare zi, în fiecare piața mare a fiecărui oraș de pe Pâmânt, la ora prânzului era acolo. Chipul Lui strălucea și oamenii făceau cozi imense ca să-i vorbească. Unii cărau cu ei copii bolnavi în cărucioare, alții parcaseră mașinile scumpe, sau mai puțin scumpe pe aleiile din împrejurimi din care scoteau ologi, surzi, posedați și se alipeau la coada aceea care părea că nu se mai termină niciodată. Coada umanității, căci nu era om care nu avea să-i spună, să-i ceară ceva. Unii veniseră cu dosarele proceselor în care erau incriminați, dosare care vorbeau de dispute între frați, de divorțuri nedrepte, de acuze neimaginabile, alții veneau cu tot felul de obiecte ciudate pe care i le arătau și îi cereau să le binecuvânteze: o suviță de păr a unei iubite grav bolnave, un pix al unui adolescent ce urma să susțină examenul de bacalaureat, un scriitor adusese un manuscris terminat pe jumătate aflat în pană de inspirație, un hoț adusese un șperaclu pe care voia să-l facă să deschidă orice seif, un politician venise cu un buletin de vot. Era de neimaginat cum toți oamenii aceia veniseră acolo să ceară ceva. Dumnezeu îi privea fără grabă și îi asculta în tăcere. O bătrână dintr-un sat aflat pe malul unui râu ce îi inunda an de gospodăria i-a povestit câteva ore bune grozăvia de anul trecut când își urcase în podul casei de una singură porcul, gâștele, găinile și o capră. Apoi, într-o piață dintr-o capitală suprapopulată un avocat a stat până la apusul soarelui să-i povestească cum a reușit să convingă pe un judecător printr-un viciu de procedură să achite un pedofil malefic. Deși le știa poveștile dinainte să le asculte, și deși cei care i se perindau prin față aveau impresia că au stat cu Dumnezeu ore întregi, sau zeci de minute, cei din spate vedeau doar atât: cum cel din fața lui se apropie de Dumnezeu, stă o clipă sau două în fața lui și apoi se depărtează senin când Dumnezeu îi spune doar atât: ”Ai dreptate!” Și apoi îi venea rândul lui, cel din spatele celui care a plecat după o secundă cu Dumnezeu. Iar el stătea ore, îi povestea cum a devenit orfan, cum a fost bătut de ceilalți orfani când supraveghetorii nu erau atenți, cum a învățat că oamenii sunt răi, cum și-a cunoscut soția și a trecut de partea binelui, cum muncește strungar la o fabrică de la periferie și îl roagă să fie bun și milos și să-l ajute și pe el să își cumpere o mașină nouă, căci el crede că e un om bun, nu un sfânt, dar merită să fie ajutat de însuși Dumnezeu să își ia o mașină nouă să nu mai meargă atât cu autobuzul până la serviciu. Dumnezeu, după ce a stat cu strungarul doar o secundă a zis doar atât: ”Ai dreptate!„ Strungarul a plecat fericit, iar cea din spatele lui, după doar o secundă de așteptare, atât cât a durat de fapt povestea strungarului sărac, i-a căzut în genunchi și a început să plângă. Comisese adulter, soțul ei plecase în delegație o săptămână și un vecin s-a oferit să îi repare țeava de la baie, țeava de apă caldă. Nu a refuzat deloc, pentru că instalatorul care făcea mentenanța în cartierul lor era în concediu. Reparația a durat trei zile. În prima zi vecinul i-a cerut o cafea, în a doua i-a cerut o sticlă de vin roșu, iar în a treia i-a băgat mâna sub fustă. Nu a zis nimic, nu mai făcuse amor cu soțul ei de luni de zile, plus că vecinul instalator era cu mult mai tânăr și îi plăceau mușchii lui care se încordau pe sub tricou când strângea cu cheia franceză șuruburile. A rămas gravidă. Dar nu știe sigur, dacă cu soțul, sau cu vecinul. Că avusese inspirație să se culce și cu soțul ei, exact în ziua în care acesta s-a întors din delegație, la două zile după ce îi cedase vecinului fără nicio explicație. Nici în ziua de astăzi nu știa de ce a făcut-o. Oare era vreo păcătoasă? Poate copilul nu era al soțului ei, poate că da. S-a gândit să-l păstreze și să ducă cu ea în mormânt secretul. După ce femeia adulteră s-a ridicat din genunchi, după câteva clipe pentru cel din spatele ei, Dumnezeu a zis doar atât: ”Ai dreptate!” Și ea a plecat fericită. Și oamenii se perindau doar câteva clipe prin fața lui Dumnezeu, doar câteva, pentru ei erau ore, sau zile, dar de fapt, erau secunde. Și toți primeau același răspuns: ”Ai dreptate!„

Preotul rănit s-a oprit din povestit. Cei care l-au ascultat și l-au imaginat cum au putut pe Dumnezeu, apoi au înțeles de fapt morala, agresorul lui și al îngrijitorului avea dreptate!

Cel care își bătea regulat nevasta a rupt tăcearea tușind, mai mult decât vorbind.

-Și noi avem dreptate că ne batem soțiile, și ele au dreptate în același timp că ne înjunghie, nu?

-Dacă aș fi Dumnezeu, aș spune doar atât: ”Ai dreptate!”. Dar nu sunt, fiule, sunt la fel de muritor ca tine. Cred că toți, într-un  fel sau altul, avem o justificare a faptelor noastre. O justificare doar a noastră, una pe care, credem noi, că Dumnezeu atotputernicul o va înțelege și ne va ierta păcatele la judecata de apoi.

Toți au tăcut, poate că judecata de apoi începuse la prima oră a dimineții. Dar părea imposibil, totul era atât de real: culoarea de pe pereții salonului, vocea preotului rănit, zgomotele orașului, picăturile care se scurgeau prin perfuzii. Realitatea era aceeași ca și ziua trecută, nu veniseră alți oameni să locuiască în orașul lor, erau tot ei, tot aceeași care nu mai devreme de ieri râdeau împreună cu femeilor lor. Și acum nu mai știau nimic de ele. Dispăruseră. Toate. Absolut toate. Fără niciun preaviz. Chiar și cele mai iubite, cele mai adorate dintre ele, chiar și cele care aveau toate motivele să nu dispară. Cele care erau atât de îndrăgostite de soții, prietenii, iubiții lor, de copii, de tații, lor, de frații lor. Cele care aveau atât de multe motive să nu dispară fără să lase măcar o scrisoare de bun rămas.

Cel cu mațele în mâini a rostit fără să aștepte vreun răspuns:

-Poate au fost răpite de cineva.

-Singurul care poate răpi oameni e Moartea. Dumnezeu nu răpește oameni, fiule! El îi iubește pe toți la modul sublim.

-Chiar și pe acel pedofil malefic?

-Nu există cale mai frumoasă de a ajunge la Dumnezeu decât să ne gândim că el este iubire și viața eternă.

-Prostii, prostii pentru copii, cineva ne-a răpit femeile. Eu nu eram căsătorit, a continuat cel cu mațele scoase, dar eram într-o relație cu o femeiușcă la vreo 35 de ani. Gătea bine, și-o trăgea bine, era frumușică. Nu avea niciun motiv să dispară. Câștiga bine, era agent imobiliar, doar ce își luase un credit de la bancă pentru casă. Nu avea niciun motiv să dispară la 8 dimineața.

-Necunoscute sunt căile Domnului, a rostit preotul rănit. Nimic nu e ceea ce pare.

-Ba da, realitatea e una singură. Au dispărut, ce putem face acum? Să ne lăsăm pe mâna guvernului? Ați auzit ce a spus Primul Ministru? Că va asigura liniștea și ordinea. De parcă asta ar conta acum? Liniștea și ordinea. La naiba! Și a continuat cu o serie de înjurături. Mă doare pe mine de liniște și ordine în fund, eu îmi vreau femeia înapoi!

-Ai dreptate, a spus calm preotul rănit și a închis ochii.

Cel cu mațele scoase a continuat să vocifereze, găsise în tăcerea preotului un sac de gunoi unde putea să își verse tot răul ce îl simțea în acel moment, tot puroiul care îl adunase de dimineață. Preotul îl asculta în tăcere, ca și ceilalți de altfel, și din când în când, între pauzele dintre fraze, repeta calm, aproape iubitor: ”Ai dreptate!”.

Dar asta îl întărâta și mai tare, replicile îl biciuiau și mai tare, așa că medicul cu părul sur a horărât că trebuie să ia atitudine. A pregătit o seringă ce conținea un sedativ puternic și a s-a apropiat de cel care vocifera atât de puternic. I-a șoptit că e timpul pentru injecția de la miezul nopții și după ce i-a administrat-o, cel care avea atâtea de refulat a tăcut în patru minute. Apoi doctorul cu părul sur a stins lumina din salon și a ieșit tăcut. Cel care fusese înjunghiat de soție încă căuta în semiîntunericul din cameră punctul acela alb de pe tavanul extrem de alb.

A mers pe coluare, se părea că tot spitalul dormea. Din când în când cineva tușea, sau se auzea o ușă. Fără femei spitalul acela părea un o libelulă fără o aripă ce a adormit într-un echilibru precar pe un fir de trestie. E atât de trist fără femei, s-a gândit aproape cu voce tare. Și s-a așezat pe scaunul lui. Voia să bea o cafea, dar în noaptea asta nu avea nicio asistentă care să îi ceară una. Așa că s-a ridicat iar și s-a dus să-și ia una de la tonomatul de cafea de pe hol. Aici un bolnav cu ochii smart phone glisa cu degetul pe ecran. Când l-a văzut l-a salutat respectuos și nu s-a putut abține să nu-l întrebe.

-Domnule doctor, ce ne facem? Am căutat pe internet. Nu mai există nimic despre femei, nicio poză, niciun nume, nimic. Cineva a șters tot. Așa ceva este imposibil. Soția mea avea postate peste 1000 de poze pe profilul ei. Nu mai există nici măcar numele ei, nu mai există nicio o singură poză deși dăduse tag și unor veri de-ai ei. Totul e gol. Ce facem, doctore? Ce facem? Ce se întâmplă? De ce se întâmplă una ca asta?

Îl știa pe bolnav. Era internat de ceva vreme, de vreo două săptămâni, suferise o fractură urâtă a mâinii stângi ce a necesitat două operații succesive. O văzuse și pe soția lui în fiecare zi la patul lui. O mignonă drăguță. Roșcată, cu sânii mari și foarte volubilă. Voise să îi dea un cadou pentru faptul că îl operase pe soțul ei. A refuzat-o politicos. Uitase cum o chema, se recomandase, dar uitase, deși rar uita numele oamenilor. Nu a replicat nimic, o parte din personalul spitalului și din bolnavi știau că el trăiește singur, aproape ca un pustnic în apartamentul de două camere. Nu avea copii, nu avea o iubită. Pentru el dispariția femeilor nu avea un impact emoțional atât de puternic ca pentru cel din fața lui. La ora 8 dimineața nu era îndrăgostit de nicio femeie, dar asta nu-l făcea să simtă același gol ca și soții îndrăgostiți până peste cap de soțiile lor. Durerea umană se transmite foarte ușor, iar el era un receptor desăvârșit, deși văzuse atât de multe grozăvii la viața lui, avea o sensibilitate peste medie. Scria poezii, asculta muzică, mergea la concerte, îi plăceau în mod deosebit simfoniile lui Bruckner, frecventa destul de des teatrele. A luat cafeaua din aparat și l-a rugat pe cel cu mâna stângă ruptă să-i dea o țigară. Acesta i-a întins tot pechetul. I-a mulțumit frumos și s-a îndreptat spre ieșirea din spital. Era o noapte senină. Era o lună plină imensă. Greierii se auzeau din peluza din fața intrării. S-a așezat în fund pe scări și a aprins o țigară din pachetul primit în dar. Portarul s-a apropiat de el, l-a salutat și a căutat să intre în vorbă.

-Știți ceva despre femeile noastre, doctore? Se vor întoarce vreodată?

Ce putea răspunde? A tăcut și a tras un fum adânc în piept. Nu, nu știa nimic despre femei, nici nu mai credea vreodată că va mai vedea una în fața ochilor, dar s-a spre portarul bătrân și i-a zâmbit frumos.

-Cred că da, cel puțin asta am înțeles eu din discursul ministrului. E ceva temporar.

-Soția mea mai avea doi ani și ieșea la pensie. Și eu la fel. Voiam să ne retragem la țară, avem o casă departe de oraș. Voiam să cultivăm roșii și castraveți pe care să le vindem la piață.

-Cred că veți cultiva!

-Să vă audă Dumnezeu, domnule doctor! S-a îndepărtat de el, un grup de bolnavi erau la ușa de intrare și vociferau. Vreo doi șchiopi, doi cu mâinile în gips și unul în cadru metalic. Cereau să fie lăsați să plece, erau foarte îngrijorați din cauza disparițiilor misterioase. Nu doreau să creadă că nu mai e nicio femeie nicăieri. Unul pretindea chiar că a primit un sms de la soția lui. Doctorul s-a ridicat, a stins țigarea în coșul de lângă ușa de la intrare și i-a abordat calm.

-Nu am văzut astăzi nicio femeie. Vă asigur că e adevărat.

-Domnule doctor, a intervenit cel cu sms-ul, uitați-vă la ora când am primit mesajul de la soția mea. Și i-a întins un telefon negru.

Doctorul a luat telefonul în mână și a citit mesajul. A tastat puțin și i l-a întins înapoi.

– Nu vreau să vă dezamăgesc, dar acest mesaj a fost trimis ieri, n-ați avut semnal, probabil în salon, și l-ați primit acum. Uitați-vă cu atenție la data când a fost trimis. Era exact cum spusese doctorul, mesajul fusese trimis de mult, dar recepționat după aproape o zi.

Cel cu sms-ul nu a renunțat.

-Șoția mea nu avea niciun motiv să mă părăsească, doctore. Era foarte fericită cu mine. Este imposibil, trebuie să mă lăsați să ajung acasă, poate e ascunsă pe undeva prin casă. Am o casă mare, cu eraj, poate fi oriunde, a căutat-o cineva acasă? Am sunat, telefonul ei sună.

Ceilalți din jurul lui, banda celor ologi, l-a susținut. Îi dădeau dreptate, nici eu nu erau convinși că soțiile lor au dispărut subit și fără nicio scrisoare măcar. Unul era chiar convins că soția lui a încercat să-l contacteze de pe alt număr. A scos și el un telefon pe care l-a arătat celorlalți spunând că a fost contact de câteva ori de acest număr pe care nu îl avea în agendă. Erau gălăgioși, iar gălăgia atrage gălăgie într-un spital. În câteva minute la intrare se adunaseră o mulțime de alți bolnavi, unul chiar coborâse cu stativul în care avea perfuzia. Era comic: o mulțime de bărbați în pijamele, mai toți bandajați care agitau telefoane, cârje. Unul dintre ei a fost împins de ceilalți care doreau să iasă și a strigat tare.

-Mâna mea, mă doare! Auuuu!

Doctorul cu părul sur a intuit că devine periculos și a ieșit pe ușile automate ale intrării. Portarul care dorea să cultive roșii peste doi ani încerca să păstreze o ordine relativă. În ajutorul lui a venit o mașină de poliție. Apoi încă una și încă una.

Un polițist a scos un megafon și a cerut tuturor să se ducă în saloanele lor, dar bolnavii se tot împingeau unii în alții revoltați și strigând că vor să plece la case lor.

Polițiștii au încercat să intervină mai hotărât și atunci a început haosul.

-De ce mă împingi, băăăă! Nu mai mă împinge, bă, boule! Bărbatul, deși cu o mână în gips, n-a mai putut striga în continuare. Polițistul i-a dat cu spray lacrimogen direct în figură. Bolnavul a căzut în genunchi și și-a acoperit fața cu mâna sănătoasă. Doctorul cu părul sur vedea tot spectacolul prin gemaurile late de la parter și s-a hotărât să intervină. Erau totuși niște bolnavi care nu doreau altceva decât să știe adevărul despre soțiile lor. S-a apropiat de ce cel mai apropiat polițist și s-a recomandat. Voia să vorbească cu superiorul lor. Polițistul l-a împins nepăsător. Așa că s-a îndreptat repede spre polițistul cu megafonul. Acesta părea să fie un fel de șef al lor. I-a spus repede să înceteze intervenția pentru că sunt doar niște bolnavi și sunt inofensivi.  Dar cel ce părea șeful nu i-a dat atenție. Așa că l-a sunat pe directorul spitalului. Era foarte târziu, dar nu mai contau, câțiva polițiști își scoseseră bastoanele de cauciuc și loveau un bolnav pe motiv că îi scuipase. Directorul a răspuns imediat, aflase de situație și a vorbit cu primarul. Nu era nimic de făcut, ordinea trebuia păstrată, bolnavii trebuiau să se ducă în saloane. Acesta a fost ordinul direct primit de polițiști și îl vor respecta cu strictețe. Directorul spitalului i-a recomandat să nu intervină și să lase forțele de ordine să-și facă treaba.

Într-un final lucrurile s-au mai calmat. Bolnavii s-au retras în saloane, unii aveau acum de îngrijiri medicale în plus față de cele pentru care se aflau acolo, iar polițiștii au plecat. Era aproape trei noaptea și medicul s-a deplasat prin saloane. Bolnavii gemeau și protestau încă. Unul dintre ei le arătă celorlalți urmele lăsate de un baston aplicat de polițiști. O dungă roșie îi brăzda spatele. Își ridicase pijamaua vărgată și îi explica doctorului cu părul sur că el nu făcuse nimic, că a fost pur și simplu nevinovat dar a fost lovit cu brutalitate când a cerut să fie lăsat să iasă afară să își caute soția.

Doctorul cu părul sur s-a retras în biroul lui. Pe coluare se lăsa încet-încet liniștea. A deschis geamul și încălcând cu bună-știință regulamentul spitalului și-a aprins o țigară. S-a gândit că femeile au încălcat toate regulile posibile când au dispărut, așa că o țigară aprinsă într-un loc nepermis, nu ar face nici mai mult rău, dar nici mai bine. Și-a pus picioarele pe birou și a tras adânc din țigară. Stinsese lumina și fuma pe întuneric. Cei câțiva asistenți medicali de sex masculin de gardă în noaptea aia erau în camera lor, situată chiar lângă a lui și le auzea glasurile. Vorbeau normal și din frânturile pe care le deslușea înțelegea că sunt foarte contrariați de toată istoria zilei. S-a făcut liniște, probabil că se uitau la televizor, sau citeau ceva. Sau poate că pur și simplu adormiseră. Așa că a ieșit. Pe coluare era pustiu. Avea un pacient care venise în comă acum câteva zile. Nu mai ținea minte exact. Nu știa de ce, dar s-a îndreptat spre secția de terapie intensivă. Ca și când cineva îi cerea să se ducă acolo. Și s-a dus. Unele dintre ușile saloanelor erau deschise. Era foarte târziu, aproape trei noaptea. Se auzeau sforăituri sau oameni care vorbeau prin somn. Dar nu a stat să se concentreze la ceea ce spuneau vorbăreții nocturni. Se ducea țintă spre secția de terapie intensivă. Pe bolnav îl chema Victor. Era un bărbat la vreo 40 de ani, de fapt doar ce împlinise 40 acum câteva zile. I s-a părut foarte interesantă povestea lui. Își sărbătorea ziua de naștere în familie și dintr-o dată, fără niciun preaviz, după cum spunea atunci soția lui a leșinat. Venise cu el în ambulanță și îi explicase doctorului cu părul sur că soțul lui nu suferise vreodată de vreo boală, avea o singură operație chirurgicală, de când avea 8 ani și și-a rupt mâna. În rest nimic grav: nivelul glicemiei era normal, globule albe și roșii erau în parametrii, tensiunea arterială era mai mult decât normală, dat totuși leșinul de fapt era o comă. I se făcuseră toate testele și invesitgațiile medicale exhaustive din spital, dar nimeni, niciun specialist nu s-a putut pronunța cu certitudine despre cauza intrării în comă. Tomografia a fost de asemenea în parametri, nu avea nicio leziune cerebrală, inima funcționa ca pentru un om de vârsta lui, tot și toate indicau că un om absolut sănătos a intrat brusc în comă de ziua lui. Cazuistica lui a discutat-o cu alți colegi. Nu mai întâlniseră până atunci o asemenea combinație medicală. Totul părea anormal și au stat o noapte întreagă să discute pe internet cum de e posibil asemnea caz medical. Unii au cerut repetarea investigațiilor. Dar toate au dat aceleași rezultat, pacientul era mai sănătos decât un individ de vârsta lui.

 

 

Eseu despre femei


Ceasul a sunat ca de obicei la 6:45. L-a amânat o dată și a întins mâna după soție. Dar nu era acolo. S-a gândit că e la bucătărie și face cafeaua. Gândul ăsta l-a toropit brusc așa că a adormit la loc lăsând totul în seama ei; și cafeaua și trezirea lui. Auzea destul de tare muzica. Nu asculta muzică clasică, dar tocmai asta auzea prin somn. Venea de la bucătărie. Primul lui gând a fost să sară din pat și să dea fuga să o întrebe ce a apucat-o. Să dea pentru Dumnezeu muzica mai încet că trezește copiii din somn. Dar nu s-a ridicat, îi plăcea pacea indusă de muzică și a mai întârziat câteva secunde lăsând armonia să vină valuri peste el. Apoi gluma s-a îngroșat, muzica se auzea din ce în ce mai tare. S-a ridicat nervos din pat. Avea un gust amar în gură și urdori la ochi și îi venea să urineze urgent. Dar a preferat să se grăbească spre bucătărie. Apartamentul era mic. Din șapte- opt pași a și ajuns în fața ușii de la bucătărie. Foarte ciudat, era închisă, iar muzica se auzea din ce în ce mai tare. Nu putea fi decât TV-ul pornit. Dar tocmai muzică clasică la 7 dimineața? Asculta rar asemenea muzică, aproape spre deloc, plus că trezea tot blocul, o să zică vecinii că au înnebunit. Și apoi copiii? Oare au auzit și ei muzica? Toate gândurile astea i-au trecut prin cap când a apucat cu putere de clanță și aproape că a trântit-o de perete. Bucătăria era goală. Nevastă-sa nu era nici ea fan muzică clasică, dar lăsase TV-ul pe un post care difuza numai genul ăsta. A citit rapid pe ecran ”Bach – Air”. Telecomanda era pe masă. Apa din ibric fierbea iar cutia de cafea avea capacul desfăcut și o linguriță alături. ”Ei, drăcie! Ce naiba are?! Iar începe să o ia razna din nimic?!”. A oprit muzica și a pus patru lingurițe de cafea în apa care fierbea, închizând ochiul argazului care ardea. A amestecat bine cafeaua, apoi a acoperit ibricul cu o farfurioară pe care a găsit-o în dulap și a plecat să o caute pe nevastă-sa. Chiar nu avea chef de ceartă la prima oră, așa că s-a răzgândit și s-a dus mai întâi la baie.Și-a dat jos pijamaua vărgată și a țintit spre apa din wc. I s-a părut ceva ciudat. În timp ce urina în wc a privit dulapul de deasupra chiuvetei. Toate lucrurile soției dispăruseră. Absolut toate, de la periuțele de dinți, până la gelurile ei de duș speciale. A deschis un sertar, nimic, nimic din al ei nu mai era acolo. S-a întors, nici halatul ei de baie nu mai era atârnat pe ușă. S-a blocat pentru o clipă. N-avea cum. Acum două minute era în bucătărie. S-a mai uitat o dată, apoi a țâșnit spre camera copiiilor îngrozit. Nu și copiii! A deschis ușa larg. Băiatul cel mic dormea liniștit. Fetița nu era. Nu era fetița! Nenorocita! Cum a putut să-i facă una ca asta?! O să-i rupă gâtul ca la pui! Telefonul mobil! Unde îi este telefonul mobil? A alergat în cameră și a luat de pe noptiera din dreptul lui telefonul. A apelat-o. Nimic. Suna, dar nu răspundea! Nu răspundea! De ce i-a făcut asta?! Aseară totul era minunat. A adormit în brațele lui. A mângâiat-o pe păr până a adormit. Cum a putut să-i facă una ca asta?! Ce dracu` era în mintea ea? Alt bărbat? Plecase la maică-sa? Dar când își strânsese toate lucrurile? Când a trezit-o pe aia mică? A alergat repede la debara să vadă cu ce valize plecase. Alerga cu telefonul la ureche. Suna, dar nu răspundea. I-a dat mesaj: ”Unde ești? Răspunde de urgență la telefon!” . A rămas consternat, toate valizele erau la locul lor. S-a dus la șifonier și a deschis larg ușile. Toate hainele ei dispăruseră. Nu lăsăse nici măcar rochiile acela care se jura că o arată grasă și voia să le dea de pomană. Nici pălăria aia maro pe care o cumpărase de la un târg de vechituri din Centru Vechi și nu o purtase niciodată. Era nervos la culme, a trântit ușa șifonierul atât de tare, încât oglinda s-a spart și o bucată de sticlă l-a tăiat la degetul mare de la mâna stângă. A început să înjure cu voce tare. Își pierduse controlul. S-a oprit când în dreptul ușii a apărut plângând puștiul.

-Unde e mami? Strângea ursulețul mov de pluș tare la piept. A repetat. Unde e mami și cu Ana?

A luat din șifonier un tricou de pe raftul din fața lui, s-a șters de sînge și i-a spus puștiului plângăreț.

-Ai grijă, tati! Nu intra, sunt cioburi pe jos!

-Vreau la mamiiii!

S-a dus spre el și l-a luat în brațe.

-Hai nu mai plânge, mama a plecat la magazin până jos. Se întoarce repede. Vrei să îți facă tati ceva de mâncare?

L-a luat în brațe atent să nu-i păteze pijămăluțele cu sânge și s-a dus la ei în cameră să vadă un lucru. Îi luase și lucrurile Anei?

-Ce cumpără mama de la magazin?

-Lapte!

-Dar avem lapte, tati, am cumpărat noi ieri. L-am ales eu.

-L-am băut eu pe tot, doar știi că tati bea mult lapte. Gâl-gâl-gâl! Puștiul a râs amuzat. Un copil de 5 ani se amuză destul de ușor și e ușor de dus de nas.

Toate lucrurile Anei dispăruseră de asemenea. Inclusiv păpușa aceea fără un ochi pe care o pusese într-un colț în ideea să o dea cerșetoarei de la metrou care vine uneori cu fetița ei la cerșit. Voiam să fumeze. L-a lăsat pe puști în cameră cu TV-ul pornit pe desene animate și s-a dus la bucătărie să fumeze și să se gândească la prima acțiune pe care trebuie să o ia. A verificat ușa de la intrare. Foarte închisă cu cheia lui în ea. Atunci a avut un șoc. Cum naiba a ieșit din casă, dacă cheia era în ușă și ușa foarte închisă? Atunci a înțeles că soției lui i s-a întâmplat ceva grav. A sunat-o iar îndelung. I-a mai dat încă trei mesaje. ”Baby, răspunde că mor!”. Telefonul suna îndelung dar nu răspundea. L-a sunat pe tatăl lui. Prima dată nu a răspuns nici el. De abia a doua oară i-a auzit glasul gâtuit de panică.

-Maică-ta a dispărut! Maică-ta nu mai e! A simțit cum îi explodează capul. N-a putut decât să îngâime ”Și Vero nu e, și nici Ana!” apoi a fugit repede la puști. L-a luat în brațe. I s-a făcut foarte frică. Atât de frică încât a început să rostească cu voce tare ”Tatăl nostru”. Puștiul era concentrat la desene animate și nu l-a băgat prea mult în seamă, dar el continua să bolborosească rugăciunea. Ceva groaznic se întâmplase, știa asta. Avea sentimentul acela că totul s-a dus de râpă. După câteva minute și-a revenit. Și-a scos telefonul din buzunar și a sunat la muncă. Era prima zi a săptămânii, voia să-și anunțe șeful că are o problemă de familie și nu poate veni la muncă. Șeful nu a răspuns. Apoi a sunat-o pe secretara lui. Nici ea nu a răspuns. Într-un final și-a găsit la telefon colegul de birou. Acesta plângea. N-a înțeles decât că iubita l-a părăsit subit peste noapte fugind cu taxiul la prima oră a dimenții. Se jura că o văzuse când se urcase în taxi. Printre sughițuri se jura că se va sinucide, o iubea atât de mult și ea l-a părăsit fără să-i spună nici măcar ”adio„. A închis brusc și a schimbat postul de desene animate cu știrile de dimineață. Doi prezentatori ce păreau extrem de calmi vorbeau despre starea vremii. Urma să fie o zi de toamnă caldă, fără nori și ploaie. Părea că totul e în ordine. Dar știa foarte sigur că dimineața era o blondă drăguță care era co-prezentatoare. Nu era în platou. Apoi au început știrile despre horoscopul zilnic. Și aici era tot un bărbat, deși clar rubrica aparținea de ani de zile unei femei. A schimbat postul. O altă televiziune de știri. Nicio femeie nici aici în platou. Alt canal TV, nicio femeie. Ce naiba se întamplă?! A sărit la geam și a privit atent pe stradă. Câțiva bărbați alergând, unul dintre ei spunea ceva cu voce tare. A deschis geamul și a putut să audă clar: ”Soția mea a dispărut! Soția mea a dispărut!” L-a închis la loc și a schimbat postul pe un canal internațional de știri. Și aici erau doi bărbați. Pe burtieră trecea un text cu litere mari care l-a înțeles fără nicio problemă. ”Disparițiile misterioase ale femeilor!”. S-a dus la baie să caute un plasture pentru rana de la deget. Când a trecut prin dreptul camerei unde puștiul se uita la desene animate acesta, văzându-l, a început subit să plângă. ”Vreau la mami! Unde e mami! Când se întoarce de la magazin?”. N-a răspuns. A intrat repede în baie, și-a pus doi plasturi pe degetul tăiat și s-a întors la puștiul lui. ”Hai să mergem după mami!”. Puștiul s-a bucurat. ”Și dupa Ana, nu?!”. N-a mai răspuns, l-a ajutat să se îmbrace și au ieșit din casă. Pe străzi erau numai și numai bărbați. Unii dintre ei aveau și ei puști de mână. Vecinul lui de la etajul 3, cel care avea un balcon plin cu flori, l-a abordat.

-Vecine, ce dumnezeul mă-sii se întâmplă?!” Vecinul nu înjurase niciodată, acum părea că este altcineva.

-Și soția mea dispărut, a șoptit ca să nu-l audă puștiul. Și fata, și ea nu mai e.

-Unde au plecat?

-Habar n-am, în două minute au dispărut complet cu tot cu ce aveau în casă. Dar cu nicio valiză. Telefonul ei sună, dar nu răspunde.

-Și la mine la fel, era în pat, m-am dus până la baie și am rugat-o să facă ea cafeaua cât stau eu la baie. Când m-am dus la bucătărie nu mai era, nici ea, nici Andreea.

-Cine e Andreea? a întrebat zăpăcit.

-Fata mea. E la liceu.

-Aaaa, da, scuze. Sunt puțin bulversat. Cert e că nu mai e nicio femeie la TV. Ai observat?

-Da, asta am observat și eu. Poate că e Apocalipsa.

-Eeeee! Nu e nicio apocalipsă. Totul e absolut la fel, numai că au dispărut. Și mama mea la fel.

-A mea e moartă de mult. Dumnezeu s-o odihnească în pace! A dispărut acum ceva ani în urmă. Nu știu ce să mai cred? Ce motiv avea să mă părăsească atât de subit? Și să ia și fata? De ce și fata? Unde s-a dus? Maică-sa nu răspunde. Sor-sa nu răspunde. Zici că ne-am trezit în mijlocul unui film de groază…

-Nu ne-am trezit, e ceva prea sinistru la mijloc. A mea a dispărut cu toate lucrurile ei, dar geamantanele sunt la locul lor. Unde și-a pus toate lucrurile? Avea nevoie de cel puțin o dubă mare să le încarce pe toate. Aș fi auzit zgomot. Plus că totul s-a întâmplat mult prea repede…

Conversația le-a fost întreruptă de niște țipete ce veneau de la o fereastră din blocul din fața lor. Un bărbat la vreo 50 de ani era la geam și țipa. Apoi s-a aruncat. În cădere a lovit creanga unui copac și a făcut un zgomot surd când a atins asfaltul. Primul bărbat a acoperit cu mâna ochii copilului, iar celălalt a fugit repede spre sinucigaș. Puștiul a întrebat ce se întâmplă și apoi a început să plângă. Spre cel de pe asfalt s-au repezit mai mulți indivizi. Bărbații, căci erau doar bărbați, se învârteau în jurul celui care se aruncase. Doi sau trei sunau pe telefon, poate că la urgențe. Apoi cineva a ieșit din casa scării și s-a apropiat de mulțime și a strigat cu voce tare: ”Lăsați-mă să trec, sunt medic!” Mulțimea i-a făcut loc și el s-a aplecat asupra celui ce se aruncase. Primul bărbat și-a luat copilul în brațe. Acesta plângea din ce în ce mai tare. A încercat să-l liniștească, dar fără succes, băiețelul plângea și mai tare. Nici nu a observat când un străin s-a apropiat de ei și s-a adresat băiețelului care plângea acum cu spasme în brațele tatălui său.

-Nu mai plange, am vorbit cu mama ta! Mi-a zis că dacă nu mai plângi o să-ți aducă o mașinuță albastră. Și a scos din buzunar o bomboană învelită în celofan colorat și i-a întins-o. Băiețelul plângăcios s-a oprit pentru o clipă din plâns, a întins mâna după bomboană, s-a uitat la tătăl său. Acesta a încuviințat s-o ia. Străinul a continuat: Mama ta mi-a zis că dacă ești cuminte, o să-ți aducă și un tort mare, ca de ziua ta. Băiețelul a zâmbit și printre lacrimi a întrebat.

-Cu ciocolată?

-Cu multă ciocolată, da. Și atât de mare încât o sa ai o săptămână.

-Pot să-i dau și Anei?

În discuție a intervenit și tatăl.

-Bine-înțeles. Poți face ce vrei, e tortul tău. Mulțumesc, domnule! Chiar nu mai știam ce să fac. Ați nimerit direct la țanc, e un plângăcios și jumătate uneori.

-Pentru nimic. V-am văzut de la distanță cum vă chinuiați să îl liniștiți. Plus că m-am întâlnit cu mama lui și m-a rugat să-i transmit de tort. I-a făcut cu ochiul primului bărbat și a continuat. Mergem?

-Unde? A replicat un pic confuz acesta.

-Unde doriți, propun să mergem la magazin și apoi să bem o cafea și să vorbim despre ziua de astăzi.

Cei trei s-au îndreptat spre magazinul de la parterul unui bloc de opt etaje. Mulțimea adunată în jurul celui ce se aruncase de la etaj se multiplicase. Bărbații vorbeau acum zgomotos și de ei s-a apropiat o mașină de poliție cu girofarurile pornite. Din mașină au coborât doi polițiști care și-au pus bastoanele de cauciuc la brâu, pregătiți de o eventuală intervenție. Mulțimea a remarcat gestul celor doi și a început să vocifereze și mai tare. Unul dintre ei a țipat la cei doi polițiști. ”Unde ne sunt femeile?!” Cel care se recomandase medic, un bărbat cu părul sur și-a făcut loc prin mulțimea agitată și s-a apropiat de cei doi polițiști care se opriseră oarecum descumpăniți.

-Sunt medic la spitalul municipal. Un bărbat s-a aruncat de la etajul cinci. E mort. Și-a fracturat coloana vertebrală în cădere. Decesul a fost aproape instantaneu. Întâmplător suntem vecini. Avea probleme cu alcoolul, știu asta pentru că de câteva ori chiar eu am chemat poliția datorită nenumăratelor scandaluri pe care le provoca când era în stare de ebrietate. Dispariția soției, cred, l-a împins spre acest gest.

Polițiștii au tăcut. Unul dintre ei și-a scos cascheta din cap.

-Nici soția mea nu răspunde la telefon. Nici prietena colegului meu. Și a indicat spre acesta. Suntem de serviciu de astă noapte, de la ora 7 și aproximativ 3 minute nu am văzut nicio femeie, nicio fată, nimic femeiesc în patrularea noastră. Ce se întâmplă, doctore?! La sediu nu ne mai răspunde nimeni, se pare că operatoarele au dispărut. Am sunat la șeful nostru direct, dar acesta ne-a răspuns să ne continuăm serviciul și să încercăm să menținem calmul populației. Câteva posturi de radio pun doar muzică. Se pare că nimeni nu știe ce se întâmplă. Unde sunt femeile?

Medicul cu părul sur a tăcut. Apoi s-a adresat polițistului care îi vorbise.

-Sunt divorțat de ani buni, nu am copii, pentru mine e o zi normală. Era calm și părea că nu e prea afectat de situație, nici măcar de sinuciderea vecinului alcoolic. Trebuie chemată ambulanța să fie ridicat cadavrul, dar la urgențe sună ocupat, se pare că toată lumea sună acolo. Teoretic, este imposibil să dispară toate femeile, practic asta experimentăm în acest moment. Situația poate deveni confuză oricând. Eu zic că trebuie să vă deplasați spre sediu, eu mă voi duce la spital să ajut acolo. Mă puteți lăsa și pe mine? E destul de aproape, de asta am și ales cartierul ăsta, e aproape de spital.

-Ce facem cu sinucigașul? A întrebat polițistul fără caschetă. Nu-l putem lăsa pe caldarâm. Trebuie să facem o anchetă, să interogăm martori, să respectăm procedura.

În timp ce vorbeau au fost înconjurați de mulțime. Toți spuneau cam același lucru: că le-au dispărut dimineața la prima oră soțiile, iubitele, logodnicele, fetele, mamele, bunicile, nepoatele, soacrele. Era o hărmălaie mare, care creștea în intensitate pentru că din blocuri coborau bărbați, unii cu copii, care veneau și ei să își expună aceeași problemă: dispăruseră fără nicio urmă și fără nicio noimă toate femeile. Absolut toate. Nimeni nu știa unde, de ce și cum. Dar dispăruseră. Apoi în jurul mulțimii au mai venit câteva mașini de poliție. Apoi o salvare a apărut și doi brancardieri și-au făcut cu greu loc prin mulțimea care se coagulase spontan cu ajutorul morții și a ridicat corpul victimei, punându-l într-un sac de plastic.

Medicul cu părul sur și-a aprins o țigară și s-a îndreptat spre spitalul lui. Cerul dintre blocuri a fost traversat cu zgomot de două avioane militare care au survolat la mică înălțime străzile orașului. Apoi un elicopter militar a apărut după blocurile înalte și s-a învârtit de câteva ori deasupra mulțimii. Dar medicul nu s-a oprit, mergea cu pași repezi pe străzi. Unele magazine erau închise, probabil că vânzătoarele erau femei, și cum femeile dispăruseră, nu mai avea cine să deschidă lacătele de la ușile de la intrare. A trecut pe lângă o școală, câțiva bărbați erau cu copiii lor de mână și discutau cu alți tați. Tot orașul părea că a ieșit pe stradă. Nu s-a oprit. A continuat să meargă. Și-a adus aminte cuvintele lui Churchill: ” If you’re going through hell, keep going!”. A zâmbit. Era o dimineață mult prea frumoasă ca să semene cu iadul. În fața spitalului era multă lume multă. Doar bărbați. L-a recunoscut pe directorul spitalului. Cel de lângă era părea să fie primarul. Dădeau niște interviuri. Reporterii erau foarte agitați. S-a oprit lângă să asculte discursul primarului. Acesta vorbea calm și își alegea cuvintele cu grijă.

-După cum v-am repetat, guvernul va lua toate măsurile necesare în această situație de criză. Momentan am dispus ca un număr de angajați să se deplaseze spre locurile care necesită cel mai mult ajutor. Personalul medical al spitalului, și în special cel al salonul de maternitate, va fi suplimentat. Am discutat și cu domnul director al spitalului și nu avem nicio problemă în a face oricărui caz de urgență. Acum trebuie să ajung urgent la o sedință operativă la primărie unde va participa și prim ministrul. Vă rog să mă scuzați. Vă las pentru alte detalii cu domnul director al spitalului municipal. Și s-a urcat rapid într-o mașină luxoasă care a demarat în trombă. Unul dintre reportori i s-a adresat altui reporter pe un ton jos.

-Și eu aș fi fericit dacă mi-ar dispărea scorpia din casă peste noapte. Oricum erau în plin proces de partaj. A rămas cu tot.

Auzise tot ce voia să audă, așa că a intrat lăsându-l pe directorul spitalului să dea interviu în continuare, oricum nu avea o părere foarte bună despre acesta. Îl preocupa soarta unui pacient pe care îl operase ieri. Era la terapie intensivă. S-a dus în cabinetul lui. Și-a pus halatul alb și din instinct a vrut să ceară unei asistente să-i pregătească o cafea până când se întoarce de la secția de terapie intensivă, dar apoi și-a dat seama că e ar fi fost un gest futil, nu era nicio asistentă. Pe culoarele albe și-a dat seama că personalul medical se înjumătățise odată cu disparția femeilor, poate chiar mai mult, nu știa statistica exactă. Câțiva bolnavi i-au ieșit în cale și l-au întrebat de asistente, când vin să le schimbe pansamentele, sau când vin să le dea medicamentația. Le-a replicat că va veni cineva, să intre în saloane. Apoi a intrat în secția de terapie intensivă. Jumate din locuri erau acum libere, femeile care fuseseră internate acolo dispăruseră și ele ca și cele sănătoase. Nu s-a mai mirat. S-a apropiat de bolnav. Era mort. Atunci s-a întristat profund. A apăsat butonul de la cabinetul asistenților. Și-a dat seama că majoritatea asistenților erau de sex feminin, așa că puțin probabil ca cineva să-i răspundă. Și-a luat fața în mâini și s-a așezat pe un pat gol. Atunci a înțeles tragedia profundă prin care trecea umanitatea.  Voia să fumeze o țigară. A ieșit în curtea interioară a spitalului. Puțină agitație aici. Toți bărbații erau în față. A văzut mica biserică. Era albă, modestă. Cele două clopotnițe care străjuiau turla cea mea păreau în soarele dimineții două aripi de înger. Pe treptele bisericii l-a văzut pe bătrânul preot. Stătea îmbrăcăt în sutana neagră și se ruga. S-a apropiat de el. Bătrânul preot care avea o barbă impunătoare, albă, plângea. L-a auzit cum rostea cu voce înceată ”Tatăl nostru”. Mergea încet spre el. Avea un sentiment că preotul îi va spune ceva groaznic. Când s-a apropiat de el, a auzit clar foarte clar : ”De ce, Doamne, de ce?”. S-a cutremurat și nu a mai putut înainta. Preotul l-a simțit și i-a spus:

-Vino, fiule, cu mine, nu mai pot intra de unul singur în Sfânta Biserică. Vino cu mine, știu că ești un om cu frica lui Dumnezeu. Și l-a luat de mână. O avea caldă. Haide! Și aproape că l-a tras după în spatele ușilor mari de la lemn de la intrare. Prima dată n-a văzut nimic, venise de la lumina zilei și i-a luat câteva secunde să înțeleagă pe deplin obscuritatea bisericii. A privit și s-a întristat. Apoi l-a luat de mână pe bătrânul preot care căzuse în genunchi în fața unei icoane și au ieșit.

-Când s-a întâmplat, părinte?  Preotul cu barbă nu a răspuns de prima dată, și-a șters lacrimile cu ambele mâini și l-a privit în ochi.

-Fiule, Credința e cel mai de preț lucru pe care l-am primit de la Dumnezeu. Ne poate salva de la orice. De la orice! Medicul cu părul sur a tăcut lung. Apoi părintele a început iar să se roage.

Medicul s-a îndepărtat încet. A întors o dată capul în lumina puternică a dimineții, preotul stătea încă în genunchi și se ruga în fața intrării în mica biserică albă. A scos telefonul din buzunar și și-a apelat fratele care lucra la un spital într-un alt oraș, într-o altă țară. Linia era blocată. Nu s-a mirat. A intrat în spital. L-a întâmpinat un bolnav care târa un stativ după el cu o perfuzie goală.

-Doctore, unde sunt toate asistentele? Murim aici cu zile, pentru Dumnezeu, să vină la serviciu. Cine îmi schimbă perfuzia? Ce e cu toată debandada asta?! E un spital, sau o gară? Toți se vântură pe ușă și întreabă de asistente. Au făcut grevă?

Nu i-a răspuns. Era prea îngândurat. Simțea că absolut pe toată planeta se întâmplase ceva foarte grav. În biserică preotul i-a arătat toate icoanele care avuseseră pictate femei. Nu mai existau, însăși Maica Domnului nu mai era. Locul ei era gol. Era prea bulversat. Nu s-a putut concentra cât să-i dea un răspuns decent bolnavului care presupunea că toate asistentele erau în grevă. Era meditativ, se gândea la fosta lui soție și la cât de mult a iubit-o. S-a dus direct la cabinetul lui. Nu a vrut să deschidă televizorul. Și-a luat fața în mâini și se gândea cât de puțin s-a simțit când l-a părăsit. Era aproape devastat, s-a îmbolnăvit subit. A băut câteva săptămâni până se obișnuiască cu ideea că soția l-a părăsit. După fiecare beție vomitase cu capul în vasul de wc. Acum se simțea la fel de bolnav ca atunci. Cineva a bătut în ușa cabinetului. Nu tare, timid. Nu a zis nimic, nu a scos niciun sunet. Apoi acel cineva s-a îndepărtat de ușă. Fără să-ți dea seama de ce, a sărit de pe scaun direct spre ușă și a deschis-o larg.

-Hai, intră!

Cel care bătuse în ușa cabinetului s-a întors spre el. I-a zâmbit și a rostit imperceptibil ”mulțumesc”. Apoi și-a târâit picioarele și a intrat în cabinet. Doctorul cu părul sur a închis ușa și i-a arătat un scaun privindu-l cu atenție. Era un bărbat cam la vreo 50 de ani, cu părul deschis la culoare și puțin creț. Avea ochii albaștri și o privire tristă. S-a așezat pe scaunul din fața biroul, a așteptat ca medicul să se așeze în fața lui și a început să vorbească.

-Mulțumesc, mai întâi de toate. Nu am crezut niciodată în Dumnezeu, doctore, de mic copil mă închinam mai mult din obligație, văzându-i pe cei de seama mea că o fac, voiam să nu fiu socotit un paria, așa că eram credincios fără credință. Anii au trecut, am mers de multe ori la biserică, de fiecare dată cu treabă: ba o nuntă, ba o înmormântare, fie un botez. Soția mea e foarte credincioasă, dar asta nu m-a deranjat niciodată, deși uneori mai fac haz de ea. Doctorul a observat că acest om vorbește de soția lui la timpul prezent, ca și când nu dispăruse și ea odată cu toate femeile. Bolnavul cu părul creț a continuat cu voce calmă. Acum un an de zile, la un test de rutină, mi-au descoperit că am eritrocitele la un nivel critic, ca și când aș fi suferit un accident de circulație și am ajuns în cabinet direct pe targă, după ce fusesem descarcerat de pompieri. Nimic mai fals, venisem pe picioarele mele, eram chiar foarte bine. Am făcut tot felul de investigații, știți mai bine procedurile ca mine, sunt convins și am fost diagnosticat cu… Medicul i-a făcut semn să tacă. Bolnavul cu părul creț a continuat. Eu sunt militar, sunt în cadrul unei unități de marină, mă rog, eram. Am o viață plicticoasă, aș putea spune. Verdictul medical mi-a dat viața peste cap. Soția mea e mereu alături de mine și asta m-a încurajat cel mai mult. Să continui. Acum două luni, soția m-a rugat să mă duc la casa părinților ei, să le ud florile, aceștia plecaseră la țară, au o casă la țară lângă oraș, foarte drăguță. În drum m-am oprit la un chioșc să cumpăr ceva. O cafea, evident, beau foartă multă cafea. Știu că mi-am scos cheile din buzunar, nu pusesem în șiragul meu de chei și cheia de la casa socrilor, să îmi caut bricheta. Am băut acolo în fața chioșcului cafeaua și am fumat o țigară, pentru că nu fumez în casă pentru că o deranjează pe soție. M-am urcat în mașină și am plecat spre casa socrilor. Să tot fi fost cam o distanță de 10 kilometri, nu era trafic și am făcut-o cam în 10 minute. Casa lor e pe o stradă mică care dă într-un bulevard mare. Am făcut dreapta să intru pe stradă și din senin o bătrânică cocoșată care căra o sacoșă murdară mi-a tăiat calea. Era departe de trecerea de pietoni. Nu i-am zis nimic urât cerșetoarei, deși pusesem o frână cam bruscă. Am depășit-o și m-am oprit în fața casei socrilor. Am ieșit din mașină și am băgat mână în buzunar ca să scot cheia. Nimic. Am scos tot ce aveam în buzunare pe capota mașinei. Nici urmă de cheie. Deja eram nervos. Mi-o dăduse cu mâna ei soția și am pus de față cu ea în buzunar. Mi-am dat seama instantaneu că am pierdut-o la chioșcul de unde cumpărasem cafeaua. În timp ce încercam să-mi dau seama cum s-a întâmplat cu exactitate, am observat cu coada ochiului că bătrânica aceea murdară se oprise iar în mijlocul străzii. Mi-am zis că până la urmă o va lovi cineva. Apoi am fost atent la ea. S-a aplecat, a ridicat ceva de pe stradă, a privit cu atenție acel obiect și s-a dus lângă bordură în dreptul unui nuc mare și a lăsat acolo acel ceva ce găsise pe stradă. Apoi n-am mai fost atent la ea pentru că mi-a sunat telefonul. Era soția. Nu i-am răspuns, mi-am întors capul după bătrânică, nu mai era. Și am simțit cum cineva mă împinge efectiv spre nucul acela unde lăsase bătrânica ceea ce găsise pe stradă. Din câțiva pași eram acolo. Pe bordură, în lumina soarelui, strălucea cheia de la casa socrilor. Atunci am început să cred în îngeri. M-am uitat după bătrânica aceea murdară, nici urmă, evident. Am sunat-o pe soție și i-am spus dintr-o suflare: ”M-am întâlnit cu un înger!”. ”Știu!”  mi-a răspuns, ”Din cauza asta te și sunasem, am simțit că se va întâmpla ceva minunat chiar atunci, dragul meu! Aș fi vrut să fiu cu tine, să mă bucur și eu. Slavă Domnului, totul e doar pentru că El vrea să se întâmple așa!”

Doctorul cu părul sur l-a ascultat cu multă atenție. I se făcuse piele de găină. Reflex pilomotor, învățase în primul an la medicină. A vrut să se ridice și să-l ia în brațe pe acel militar bolnav, dar s-a stăpânit. A rostit doar atât ”frumos”. Au tăcut amândoi. Fiecare se gândea la un altfel de dumnezeu. A vrut să-i povestească despre biserica din curtea interioară a bisericii și dispariția din icoane a femeilor. Dar a avut impresia că militarul bolnav știa deja. Apoi l-a întrebat cine-l tratează și ce tratament urmează. Militarul bolnav i-a răspuns că îl trata o femeie. O femeie foartă frumoasă. Blondă cu ochii albaștri. Mult prea frumoasă pentru cazurile tragice pe care le trata. Doctorul cu părul sur o cunoștea prea bine. De câte ori o vedea i se însenina subit ziua. Discutaseră de câteva ori lucruri din afara ariei medicinei și remarcase din primele minute că era foarte profundă. O plăcea, dar nu îi arătase niciodată. A vrut să o invite o dată la o cafea, dar s-a abținut în ultima clipă. Dacă era măritată? Nu purta verighetă, dar putea fi măritată, multe femei nu mai poartă verighetă. Și apoi nu ar fi putut face față unui refuz. Avea două nume, ambele la fel de melodioase. Militarul bolnav tăcea. Asta i-a plăcut. Tăcerea dintre ei. Aproape fraternă. Acum femeia frumoasă dispăruse. Dispăruseră toate. Se gândea că trebuia totuși să o fi invitat. Oricum, și refuzul ar fi dispărut și el. Dar, dacă accepta, poate că acum îi rămâneau doar amintirile frumoase cu ea. S-au ridicat amândoi simultan.

-Și acum, după ce v-am povestit toate astea, toate aceste lucruri minunate despre îngeri și Dumnezeu, vreau să vă spun că există un motiv pentru care ni se întâmplă toate astea. Aveam nevoie să încep așa brusc. Soția mea nu a dispărut. Am un sentiment că nu. Sunt convins că este în carne și oase undeva. V-am observat de la fereastra holului când ați intrat în biserica albă și ați vorbit cu preotul acela bătrân. Îmi dați bilet de ieșire ca să o pot găsi pe soția mea? Vă rog! Nu mă puteți refuza, nu după ce v-am povestit.

Medicul cu părul sur știa că e un caz grav, avea nevoie de îngrijire permanentă și medicamentație strictă. Teoretic nu-l putea lăsa liber pe stradă, exista riscul să sucombe subit.  A zis doar atât: ”Da! Vreți să plecați acum?”. Pacientul a încuviințat din cap că da. Apoi medicul a scos din sertar o hârtie cu antet, a scris ceva cu un scris puțin citeț, a pus o parafă și i-a înmânat-o!