Compania Națională a Poeziei din România


Compania Națională a Poeziei din România, pe scurt CNPR, are mulți slujbași și intermediari. Unii dintre ei sunt niște asasini cu acte în regulă ai limbii române. Alții se află pur și simplu în treabă fără nicio treabă. Internetul suportă multe. Nu se mai tipăresc cărți, ci se postează poezie pe Facebook. Poezia este în suferință, dar va supraviețui. Tot înainte!

Al Capone


Am un prieten, îl cheamă Cleomenes. E pictor. Într-o zi mi-a făcut un portret. În ulei. Foarte mișto. Mi-a plăcut, l-am așezat deasupra patului. Era cool. Nenorocirea a venit într-o marți. Ciudat. De fiecare dată când închideam ochii, lângă mine se așeza o femeie. Nu știu cât de frumoasă era. Uneori sunt foarte subiectiv în catalogarea frumuseții. Era tânără. Sincer să fiu, nu aș fi acceptat niciodată ca lângă mine să se pitească o femeie în vârstă. Mă rog, se pitea e un fel de a spune. Știam că e acolo, la 2 pași în dreapta mea. Folosea un parfum de flori, ceva de primăvară. Nu vorbeam. Doar priveam amândoi tabloul. Eu îl priveam cu ochii închiși. Apoi am luat autobuzul spre Cleomenes. De câteva ori am închis ochii când eram în autobuz. A apărut brusc, se așeza lângă mine pe scaun. Alteori se ținea de bară. Deschideam ochii brusc, încercând să-i surprind zâmbetul, dispărea. Puuuf. Am discutat cu Cleomenes în șoaptă. N-am închis ochii niciodată. Ba chiar m-am surprins când încercam să clipesc foarte repede. L-am întrebat ce a văzut atunci când îmi făcuse portretul. Mi-a răspuns franc. Un pădurar. Am înțeles, eram pădurar. Altceva? Da, mai văzuse și un fel de ceață. Am râs. Era penibil. Ai fumat ceva, ai tras ceva? S-a jurat pe toți sfinții că nu mai utiliza de mult produse psihedelice. Mda. Am repetat, mda. Și i-am povestit despre ea. S-a excitat. Pe cuvânt. Avea o privire libidinoasă. L-am înjurat și am plecat. Am ajuns acasă. N-am dormit deloc două zile. Mi-era frică să nu adorm și să mă trezesc în mijlocul ceții îmbrăcat în pădurar. În schimb, femeia nu mai apărea, închideam periodic ochii 10 secunde. Exact 10 secunde. Număram cu ochii închiși până la zece. Am făcut un alt experiment, am luat autobuzul spre Cleomenes și am închis ochii. Nimic, femeia se evaporase. Îmi părea rău. Mă simțeam trist. Nu vorbisem deloc, n-o cunoșteam. Știam că e tânără și zâmbește frumos. A trecut o săptămână. Am putut să dorm pentru că am aruncat tabloul la gunoi. În locul lui am pus un poster cu Salma Hayek. Speram ca femeia tăcută să semene perfect cu Salma Hayek. Era un fel de invocație. Nimic. Dispăruse. Am găsit vinovatul. Era Cleomenes. El a salivat la descrierea mea. L-am sunat. Ești un porc. Picta. Nu putea să vorbească. I-am repetat că e porc libidinos. A închis. Nu putea să vorbească, picta. Spre seară a sunat la ușa mea. Sub braț avea un tablou. O pictase pe Salma Hayek cu sânii goi, întinsă pe niște vreascuri și cu o pălărie de pădurar. Am simțit că îmi pleznesc toate venele din organism. M-am calmat. Porcul libidinos își deschisese o bere și îmi povestea că a făcut sex cu modelul. Măi, era o babă la vreo 50 de ani. Am pictat-o, i-am tras-o. Apoi a plecat și am putut reface pictura. Uite ce a ieșit. Și îmi arăta mândru spre bustul gol al Salmei. L-am dat afară pe scări cu tot cu berea începută. A început să țipe. Nu se tratează așa un pictor de valoare ca mine. Am deschis ușa și am aruncat după el cu sânii goi al Salmei. Nu s-a supărat.
De atunci vorbim mereu. Am discutat și ieri. Îmi povestea că de câte ori închide ochii simte cum se așează lângă el un tip cu o cicatrice uriașă pe obraz.