Cum se scrie un psalm de iubire


Dacă vreau să sufăr, scriu

Dacă vreau să mă bucur, scriu

Dacă vreau să mă duc dracului, scriu

Dacă vreau să tac, scriu

Dacă n-am nicio idee, dacă nu am niciun vis, nicio iubită, nicio speranță, niciun dumnezeu, niciun ban în buzunar, nicio țigară, nicio tragedie, nicio bucurie, nicio  noapte liniștită, niciun prieten, niciun câine, niciun orgasm, nimic-nimic, dacă nu am nimic, scriu și toate apele din lumea asta se adună la ușa mea aducându-mi toate sticlele cu mesajele pe care mi le-am trimis mie în toți anii în care scrisul era prietenul meu/dușmanul meu/ amanta mea/ amanata tuturor/ îngerul din dreptul geamului/ primejdia cea mai mare/ cătarea armei și toate lucrurile pe care le-am uitat cu voie sau de nevoie

Dacă vreau să mă plimb cu tine de mână, îți scriu poezii de dragoste

Dacă vreau să te ucid, îți scriu poezii de dragoste

Dacă vreau să crească un copac în mijlocul camerei mele, îți scriu poezii de dragoste

Dacă vreau să-mi ascult tunetul inimii în mijlocul singurătății, îți scriu poezii de dragoste

Iar dacă vreau să trăiesc veșnic, tac

Și apoi scriu despre un om care nu a plecat niciodată de pe planeta lui și nici nu a crezut în stele, pentru că singura lui stea ești tu, un neuron atât de strălucitor, încât ceilalalți îi cad în genunchi și bolborosesc într-o limbă necunoscută

Anunțuri

Despre preoți și despre slujbași


Pentru mine un preot este acel om care o linie directă cu Dumnezeu din Cer, acel individ care poate lua legătura oricând cu Cel care a născut totul ori. Ceva de genul:

”-Alo, Dumnezeu?! Sunt eu, preotul din Otopeni, satul Otopeni. Am o enoriașă care a păcătuit cu un vecin. Iart-o, Doamne!”. Sau: ”-Sunt preotul din Dârloagele, avem o secetă în plină activitate, dă, Doamne, nițică ploaie și pe la noi că ne mor vitele de sete!”

Mai mult decât atât, preotul e acela care știe programul de vizită și toate secretele Celui de Sus. Îi cunoaște bine tabieturile, toate plăcerile și toate dorințele. E mai mult decât un om, e un secretar personal a lui Dumnezeu. Ține evidența morților, viilor, botezaților. El e cel care te întâmpină când te naști, și cel care îți pregătește călătoria spre moarte.

Însă de foarte mult timp mă macină o întrebare: ce anume îi recomandă pe acești oameni spre a fi ei singura legătură cu Cerul? Ce au ei atât de special? E vreo trăsătură omenească care se găsește de la bun început în ei? Primesc acest dar de a comunica cu D-zeu, sau îl capătă pe parcursul vieții? Dicționarele vorbesc despre ”mijlocitor” între om și Dumnezeu, ”reprezentat” al sacrului care nu pertubă însă sfera sacrul. Bun, un fel de avocat a lui Dumnezeu, căci preotul apără interesele divinității în fața mulțimii, cunoaște toate legile Cerului și le aplică. Cred că e puțin spun ”avocat”, mai degrabă un ”avocat-polițist”.  Justifică și pune în practică legile Domnului. El ajunge preot după ce termină un seminar teologic și este hirotonit de episcop. Adică de șeful său. Adică după ce termini de studiat 3-4 ani despre Dumnezeu, se adună alți oameni și te hirotonisesc drept ”slujbaș” al Domnului. Mi se pare prea puțin. Bine-înțeles că toți ajung preoți din vocație, dar pe mine mă încearcă multe dubii, oare simpla dorință de a studia despre Dumnezeu, coroborată cu studiul propiu-ziu și hirotonirea, te face să fii cu adevărat plăcut Domnului, încât Acesta din urmă să te accepte ca legătura lui directă cu ceilalalți? Parcă e prea puțin, parcă e mult prea puțin pentru ceea ce urmează să faci în viață. Vorbim despre Dumnezeu, despre Adevăr, despre Moarte, despre Iisus. Oare studiul aprofundat și un ”Axios!” rostit de un alt grup de oameni te legitimează să îl împarți pe Dumnezeu la prostime? Nu trebuie să te evidențezi cumva de marea masă a celorlalți? Nu trebuie cumva să ai un har? Dumnezeu nu este prost, te va mirosi până la urmă că tu însuți nu știi să ajungi la el, ca să nu mai vorbim că trebuie să-i călăuzești pe celailați spre Dumnezeu.

Preotul este sursă de dumnezeire, un izvor din care enoriașii vin și se adapă cu Dumnezeu. Dar cum alegem această sursă? Cum ne convingem că apa dumnezeirii nu are un gust sălciu? Iisus când a intrat în templu nu a avut nevoie de niciun slujitor al Tatălui său. Ba chiar a avut conflicte constante cu preoții pe toată durata vieții sale. Nu i-a privit cu ochi buni, de ce i-aș privi eu pe acești supraponderali care pentru mine sunt doar niște simpli slujbași? Simpli mijlocitori. Niciunul dintre ei nu mă va convinge vreodată să cad în genunchi și să-i sărut mâna ca și când aș lua contact cu divinitatea prin acest gest.

Din punctul meu de vedere aș alege preoții după o selecție riguroasă, teste despre Iubire, Credință și Toleranță maximă. Dumnezeu nu se găsește atât de ușor într-o Biserică, Dumnezeu nu vorbește printr-un om îmbrăcat în niște haine negre cusute cu fir auriu. Dumnezeu e mai mult decât un ”aleluia”! Preotul trebuie să fie la fel de frumos ca Dumnezeu și la fel de iubitor ca el ca să mă facă pe mine să-i cad în genunchi. Până atunci, voi vorbi despre preoți că ne propun doar niște legături primejdioase cu Divinitatea. Dumnezeu mi se pare filtrat prea grosolan de această tagmă a preoțimii, și uneori nici nu mai ajungem atât de ușor la el din cauza acestor slujbași nepricepuți.

Când vine sfârșitul lumii?


Azi, maine sau poimâine.
Dacă nu vine în aceste trei zile mai sus menționate, e foarte probabil ca săptămâna viitoare să ne lovească niscaiva meteoriți plini cu urzici drept în moalele testiculelor. Și dacă, nu toată lumea are cojones, pe cei care nu au, o să-i lovească la prima oră când se trezesc dimineața să se ducă la joburile lor minunate. Și, dacă nu au nici job, sau nici măcar nu se trezesc dimineața, sfârșitul lumii o să vină pe seară când se mai răcorește afară și e un timp perfect de ieșit pe la terase la o bere, la un mic, cu colegii de planetă.
Cam asta ar fi în câteva rânduri ceea ce se poate spune despre prea mult apoteoticul sfârșit al lumii.
Ce urmează după sfârșit? Cam tot ce poate urma după apocalipsă. Oamenii se întorc la serialele lor preferate, la halba cu bere și grătarul cu mici.
Și până la urmă, nimeni nu are nevoie de apocalipsă mai mult decât Dumnezeu. Dacă vine sfârșitul săptămâna viitoare, ce se fac preoții, cine o să le mai bage în traistă la înmormântarea umanitații, dacă toți enoriașii sucombează subit? Ce minciuni dulci ne vor mai turna politicienii corupții? Ce vor mai găsi prin gunoaie boschetarii, dacă nu mai e niciun gunoi disponibil? Și lista poate continua. Așa că e mai bine că să amânăm cât mai mult sfârșitul lumii. Mai bine îl lăsăm moștenire urmașilor noștri. Să facă ei ce vor cu sfârșitul. Noi ne e de ajuns lumea în care trăim, la ce bun să vină niște meteoriți și să ne strice nouă planurile de weekend.
Așa că, dacă în următoare trei zile nu apare la ușă sfârșitul, să nu mai vină deloc!

Azi nu moare nimeni (fragment)


Arhanghelii se pitiseră la pământ luând diferite forme. Copaci şi pietre uriaşe. Auziseră un zgomot dinspre pădure. Putea fi Alberto sau Moartea.
Jophiel s-a uitat spre Samuel comunicându-i telepatic să scaneze toată zona cu vederea lui excelentă.
Nimic. Absolut nimic. Şi totuşi auziseră ceva. Un fel de herghelie de dragoni care se deplasau spre Poiana Fermecată. Spre ei.
Uriel a dat din aripi.
-Se întâmplă ceva ciudat cu planeta. Dacă nici noi, arhanghelii, nu mai puteam înţelege semnele ei, atunci cine?
Uriel avea aripi frumoase. Cele mai frumoase aripi din regatul cerului. Toţi arhanghelii şi cohortele de îngeri îl invidiau pe ascuns sau făţiş pentru superbitatea de aripi ce o poseda. Fusese numit arhanghel şi datorită acestor aripi senzaţionale. Înaintase ierarhic destul de uşor pentru că era foarte-foarte competent dar contau şi cele 2 aripi de vultur care-i ieşeau atât de maiestos din cutia toracică.
Rafael a băgat mâna în buzunar şi a scos un gen de băţ scurt, un beţigaş, pe care l-a lovit cu trei degete, apoi cu două şi acesta s-a transformat într-o lance uriaşă.
-Jophiel, lasă-mă pe mine să inspectez zona. Ceva este în neregulă. Samuel nu se înşeală niciodată. Plus că şi Metatron a auzit ceva.
Jophiel şi-a mângâiat barba aspră. L-a privit pe lunganul de Metraton. Acesta se scobea între dinţii extrem de albi cu un fir de iarbă. Apoi şi-a mutat privirea spre Rafel şi lancea lui uriaşă. Puteai jura că Rafel este cu tot cu lance un hoplit veritabil din falanga macedoneană. Îi mai lipseau doar hainele roşii care ascundeau sângele.
-Mă duc cu el, Jophiel!
Jophiel a tăcut. Creierul procesa zeci de scenarii posibile.
-Nţţţ! Rămâi aici. Nu ne putem permite să pierdem doi arhangheli simultan.
Samuel a pus iar urechea la pământ.
-Sttt! Gata, ştiu ce s-a întâmplat. 25 de oameni în frunte cu Alberto încearcă să traverseze râul.
Jophiel s-a lăsat pe vine. Asemenea unui samurai.
-Sunt cretini. N-au nicio şansă. Nu ştiu că râul aparţine Morţii?! Rafael, cu discreţie, du-te şi raportează-mi situaţia. Vreau să ştiu dacă Alberto va supravieţui.
Acesta şi-a lovit iar lancea uriaşă cu două degete, apoi cu trei şi aceasta s-a transformat la loc în beţigaş pe care şi l-a băgat la loc în buzunar.
Şi cu o viteză uimitoare a început să alerge printre copaci. Se subţia, se alungea ca un elastic reuşind să se strecuare printre copaci cu atâta uşurinţă că părea o pasăre-şarpe.
Uriel, Metatron şi Samuel s-au trântit iar pe iarbă continuându-şi jocul de macao fără nicio grabă sau teamă la lumina slabă a crepuscului.
-Data asta trebuie să bat eu, a declarat solemn Metatron. Ultima oară am câştigat acum 200 de ani.
-Păi ce să-ţi fac, nene, dacă joci împotriva lui Rafael?! Nu ştii că tipul are toate combinaţiile posibile în minte? Numai când pune mâna pe pachetul de cărţi ştie cu exactitate unde sunt aşii şi zecarii. Ha! Ha! Cum poţi, nene, să câştigi în faţa acestui fenomen al pachetului de cărţi?
Uriel se amuza copios. Juca doar din dorinţa de a avea o activitate. Din când îşi întindea aripile pentru a le cerceta grijului dacă fiecare fulg e la locul lui.
Samuel a privit înspre direcţia râului. Avea 3 şeptari în mână, era inevitabil să nu câştige jocul în absenţa lui Rafael. Dar acum era mult mai interesat să vadă prin copaci şi iarba înaltă şi dulce ce face Rafael la marginea Pădurii.
Rafael ajunsese de câteva secunde. Acum comunica telepatic cu Jophiel. Râul blestemat îşi făcea scrupulos datoria. Apăra Pădurea de oameni.
-Au ajuns aproape de jumătate. Nu-mi miroase deloc a bine, Jophiel. Gata! Gata! Se duc la fund!
Ceilalţi 3 arhangheli se conectaseră şi ei la canalul telepatic dintre Jophiel şi Rafael.
-Pe aripile mele! Metatron s-a ridicat în picioare aruncând cărţile de joc nervos. Alberto ăsta e cretin! Păcat de ei. Vor muri cu toţii! Chiar nu ştiu asta?! Cine naiba i-a pus să facă pe înotătorii în asemenea ape în care nici măcar eu nu mă simt în siguranţă?! Cretin! Nu mai joc. Peste 200 de ani o să câştig şi eu. Dar vă spun pe aripile mele că-l voi pocni pe acest Alberto direct în mutră cu prima ocazie. Nu trebuia să săvârşească asemenea stupiditate.
Jophiel a ordonat.
-Tăcere! Toată lumea să tacă. Mă gândesc la un plan de salvare a celor rămaşi. Rafael va rămâne momentan la marginea pădurii.
S-a aşezat iar pe vine mângâindu-şi barba aspră.
Rafael transmitea în continuare cu toate detaliile situaţia din apă.
În final au aflat cum Alberto s-a panicat şi cum 24 de oameni au dispărut cu desăvârşire în apele râului.
Era totuşi bine, Alberto scăpase.
-Samuel, ce face Moartea? O poţi vedea?
-Da, foarte clar. Ce crezi că poate face acum? Sărbătoreşte moartea celor 24.
-Trage pe nas?
-Kilograme.
-E bine. O va ţine ocupată ceva vreme. Rafael, înapoi! Retragerea! Apoi a continuat cu voce tare, pentru că până atunci folosise doar canalul telepatic de comunicare. Trebuie să găsim o soluţie rapidă să-i salvăm. Şi mai terminaţi cu jocul ăsta stupid de cărţi! Planeta se prăpădeşte şi voi jucaţi macao. Halal arhangheli!
Metatron l-a privit plictisit.
-Hai măi Jophiel, acum te-ai găsit şi tu să ne faci morală?! Dar de ce nu ai acţionat când dezastrul ne-a lovit planeta? Oricum, pe aripile mele, nimic nu e pierdut. Dacă n-a murit Alberto, mai avem o speranţă, nu?!
Uriel a strâns cu grijă cărţile de joc împrăştiate pe jos.
-Eu cred că tipul ăsta are ceva special. A suferit atât de mult şi totuşi nu s-a dat bătut. Orice om se panichează, e normal, pe mine mă bucură capacitatea lui de merge înainte deşi e singur. Tu-ţi dai seama că omul ăsta e singur cu adevărat? Şi totuşi rezistă cu brio, magna cum laude, împotriva tuturor.
Arhanghelii au concluzionat că Alberto este special şi specia mai are totuşi o şansă.
-Totuşi, repet şi pentru Metatron care se caută în dinţi de 2 zile cu acelaşi fir de iarbă, pentru Alberto şi cei rămaşi mai există o şansă, dar noi nu trebuie să intervenim în mod direct, a conchis Jophiel.
Rafael a apărut brusc lângă cei patru arhangheli. Şi-a scuturat penajul din care au căzut frunzele pe care le agăţase în goana lui nebună spre râu. Rafael era un arhanghel frumos, femeiele se topeau după el.
Jophiel şi-a mângâiat iar barba aspră.
-Momentan nu putem lăsa situaţia aşa. Nu îmi place deloc cum decurg lucrurile de cealaltă parte a râului.
Uriel şi-a întins încă o dată aripile lui frumoase. Senzaţionale.
-Îmi pare foarte rău de Elena şi de soţul ei Carol Caraiman.
Metatron cu firul de iarbă în dinţi s-a apropiat de Jophiel care încă îşi mângâia barba aspră utându-se cu atenţie la aripile senzaţional de frumoase ale lui Uriel.
-Jophiel, te rog frumos, te implor chiar, lasă-mă să ma ocup de Moarte. Îi dau două directe şi jur pe aripile mele că va dormi 1000 de ani garantat.
-Nţţţ! Metatron, Moartea e prea puternică acum. E foarte posibil să nu-i poţi face faţă.
-Jophiel, pe aripile mele, mă bat cu ea 1000 de ani, destul ca ceata asta de nenorociţi să taie pădurea asta şi cu lame de ras şi să ajungă la Poiana Fermecată.
Metatron era excitat de posibilitatea unei lupte cu Moartea. Muşchii braţelor i se întăriseră instantaneu, îşi strânsese pumnii care semănau acum cu nişte mânuşi de box uriaşe, iar venele de sub pielea braţelor deveniseră mai mari decât coada unui leu. O maşină de luptă corp la corp imbatabilă.
-Nu, Metatron. Nu! E prea riscant. Plus că prin lupta asta a ta încălcăm regula cea mai importantă a jocului: fără intervenţie directă.
-Jophiel, nu mă poţi opri! Nu eşti tatăl meu! Nu mă poate opri nimeni acum.
Excitarea se citea în ochii lui mari. De câte ori îşi punea ceva în cap Metatron reuşea şă-şi facă pe plac. Comisese câteva erori cândva pentru care Dumnezeu îl mustrase dur, dar, în genere, era un spirit independent aflat în slujba umanităţii. Jophiel ştia toate astea. Ezita să fie prea autoritar sperând că măcar încă un arhanghel să încerce să-l împiedice pe Metatron să se ia la trântă cu Moartea. Nu dorea să folosească un ton dur în faţa lui Metatron pentru că ştia că acestuia din urmă îi sărea foarte repede muştarul.
Din păcate, situaţia a luat o direcţie extrem de proastă pentru Jophiel în momentul în care Rafael şi-a scos din buzunar beţigaşul lui de lemn pe care l-a transformat în câteva secunde în binecunoscuta lance uriaşă. Deja erau doi arhangheli acum dispuşi să se lupte cu Moartea.
Acum ori niciodată! Era momentul culminant al disputei.
Jophiel s-a aşezat pe vine şi a început să-şi mângâie barba aspră făcând abstracţie de cei doi arhangheli care erau gata să zboare în spre o luptă cu Moartea. Se gândea ce se putea întâmpla dacă cei doi vor fi scoşi rapid din luptă. Nu era bine deloc. În trei aveau şi mai puţine şanse de a învinge şi implicit de a ajuta specia umană care rămăsese toată în mâna lui odată cu dispariţia subită a lui Dumnezeu.
Hm! Ce-ar fi făcut Dumnezeu în locul lui?! Nimic. Evident nimic. Ar fi lăsat lucrurile să decurgă de la sine. Nu puteau interveni de maniera asta în niciun chip.
S-a ridicat.
-Măi băieţi! Îşi cântărea cu atenţie cuvintele. Uitaţi-vă la mine! Vă promit că până mâine vom avea o luptă directă cu Moartea. Toţi cinci. Dar nu acum. Să vedem ce hotărăşte Alberto.Ttrebuie să respectăm decizia oamenilor. Ştiţi şi voi faimosul „liber arbitru”.
Dar Rafael şi Metatron deja îşi întiseseră aripile pentru decolare. În câteva minute se vor lupta cu Moartea. Invocarea liberului arbitru nu avusese efect.
A privit spre Uriel şi Samuel. Aceşti doi arhangheli păreau încă dispuşi să ţină cont de atotputernica directivă a lui Dumnezeu. Trebuia să îi oprească. Să îi oprească înainte de a decola peste pădure şi să înceapa lupta epică cu Moartea.
Rapid. Foarte rapid.
A întins ambele braţe. Dreapta spre Metatron şi stânga spre Rafael.
Îi apucase de aripi.
Era un gest extrem, disperat.
Aripile arhanghelilor sunt lucruri intangibile. Doar ei îşi pot atinge cu bună ştiinţă propriile aripi. Doar ei înșiși şi Dumnezeu în persoană.
Ambii s-au întors simultan privindu-l cu furie pe imberb.
Între cei 3 arhangheli se născuseră nori negri, tensionaţi. Situaţia putea deveni tragică din clipă în clipă. Şi existau indicii că tragismul se va produce. Lipsa lui Dumnezeu era esenţială. El era garantul iubirii între înaripaţii din cer.
Dar dacă şi arhanghelii se bat ca chiroii între ei, ce pretenţii să mai avem de la nişte simpli muritori înfometaţi şi speriaţi?

Apel către toţi cetăţenii care merg direct spre Iad


 

 

Dragi călători,

Vă mulţumim că v-aţi luat biletele din timp

(Unii dintre voi chiar şi după expirarea promoţiei)

 

Vă rugăm însă insistent să nu vă aruncaţi copiii pe geam

Şi nici să nu furaţi banii de pâine ai pensionarilor leşinaţi de căldură pe stradă

Comportaţi-vă civilizat

Iadul e aproape!

În următorii cinci ani veţi primi toate informaţiile pe care le-aţi solicitat

Vi se va indica prin detalii ascunse în locuri nebănuite cât de mult rău aţi făcut

Şi cât de lungă vă va fi experienţa nemuritoare

Va fi o adevărată plăcere să călătoriţi în maşinile voastre luxoase

În avioanele private şi în yahturile interminabile

Şi asta nu e tot: nu trebuie să vă pară rău,

Cineva trebuie să ajungă şi în Iad, pentru că Raiul e suprapopulat

(asta e gluma preferată a lui Satan)

 

Dragi călători, aceasta e ultimul apel

Aşezaţi-vă confortabil armele la cingătoare

Bateţi-vă pentru ultima oară soţiile

Scuipaţi pentru ultima oară seminţe pe stradă

Şi încercaţi să nu mai loviţi câinii vaganozi din faţa blocului

Aţi extras biletul norocos!

Drum nebun!

Mergeam și noi așa să ne aflăm în treabă spre rai


Și nu era niciunul dintre noi
Mai înalt, mai frumos, mai deștept
Eram o șleahtă de neputincioși
Care, vezi Doamne – chipurile, ne urmăm visul
Și dintr-o dată
Pooooooooooooooooooooooc
Unul a căzut lat în mijlocul drumului
Habar n-am cine era
Îl neglijasem de atâta timp
Nici înalt, nici slab, nici frumos, nici urât
Și cum mergeam noi așa se ne află în treabă spre rai
Ne-am oprit
Cu tot cu mașini și cai de povară
Tipul acela nu se mai ridica
Probabil că inima îi crăpase că un geam securizat
Fără să rănească pe nimeni
Cui îi păsa de un cadavru în mijlocul drumului
Mai ales că era vorba de un cadavru vorbitor
Așa că ne-am luat toate catrafusele și ne-am dat
Mai deoparte că să lăsăm să treacă pe lângă noi
O altă șleahta de neputincioși care se întorceau veseli din rai
De ce râdeau și zâmbeau?
Cadavrul vorbitor s-a ridicat deasupra noastră
Că o macara și și-a deschis inimă/gura crăpată
Rostind chiar așa
„A voastră e împărăția și neputina și mila cerului!”
Și s-a prăbușit la pământ că un braț de macara stricată
Iar noi mergeam așa să ne aflăm în treabă spre rai
Și brațul lui dumnezeu ne urma că un câine jigărit