Aproape declarație de dragoste


Iubita mea e un tablou extravagant, scump, imortal. Pictat de un van Gogh fără ambele urechi. În sala tuturor judecăţilor toţi licitau pentru iubita mea. Sume exprimate în euro și alte valute forte, evident. Stăteam şi ascultam neputincios. 10 milioane, 20 de milioane, tezaurul de la Fort Knox îmi parea un biet atelier de bijuterii demodate pe lângă valoarea iubitei mele.
-Da’ staţi, bă, mojicilor! Iubita mea e doar a mea! Şi, nervos, am ţâşnit pe scenă, evident executând o exemplară săritură a hoţului, dând disperat din mâini ca în faţa unui camion de 40 de tone rămas fără frâne în faţa unui grup de preşcolari ce traversează regulamentar pe culoare verde a semaforului.
I-am rupt ramele rapid. Pac-pac!!! Pânza mi-am băgat-o între coaste. Adică literalmente mi-am înfipt iubita între coaste ca o baionetă. Adânc, să nu mai iasă niciodată. Şi am fugit din sală.
Mojicii, căci întotdeauna există şi un grup de mojici rău intenţionaţi, au început să fluiere ca la un meci de box în care tipul mai vânjos e azvârlit la pământ cu un upercut extrem de supect de rivalul său slăbănog. Huiduiau, ameninţau, înjurau. A trebuit să mă feresc din calea unor scaune. Cineva, un tip cu monoclu aurit, a scos un Nagan de colecţie şi m-a luat în vizor. Mă rog, nu pot spune cu exactitate că era un Nagan, putea fi şi un Colt. En fin, am sărit pe fereastră aterizând direct pe iarba verde de acasă. M-am pipăit discret, iubita zăcea între coastele mele. Nici urmă de mojici. E bine, mi-am zis. Am început să fluier cântecelul ală stupid din perioada interbelică, ”un băiat iubea o fată, vai, ce lume rea!” Aud o voce din subconştient: ”Albert, acest cântecel nu s-a cântat în perioada interbelică!”
Am rămas perplex, subconştientul îmi vorbea cu voce tare. Trebuia să profit de ocazie.
-Auzi, mă, subconştientule, ce fac cu iubita, o mai las între coaste?
-Aici subconştientul. Albert, inconştientule, scoate-o, domnule, de acolo, că faci infecţie!
-Cum s-o scot? E înfiptă adânc!
-Stai calm că ţi-o scot eu ca pe o măsea stricată. Tu închide ochii şi gândeşte-te la ceva frumos!
-Cum ar fi?
-Eu ştiu? Gândeşte-te că eşti pe malul mării şi că refluxul a lăsat scoici pe mal. Ia câteva, şi aşa că nu mai ai scrumiere acasă.
-Nu pot să mă gândesc la malul mării că mă năpădesc imagini cu iubita. Eu sunt mai feelingos de felul meu, doar ştii, ce naiba, bre?!
-Gândeşte-te că ai luat un premiu de nivel mondial, ceva colosal.
-Aaaa, aşa mai merge.
În timp ce prin faţa ochilor îmi defilau batalioane de aplaudaci zâmbitori, subconştientul a sărit afară, s-a strecurat silenţios pe lângă coastele mele şi cu un șpiral de 10 a început să-mi găurească sternul.
-Auch! Măi, doctor Mengele, am faţă de cobai uman?
-Nu, deşi din profil aduci cu un deţinut paralitic.
-Nu merge, tu nu vezi că iese sânge, chiar nu poţi extrage din mine persoana de sex feminin aciuată ca un căţelus murat de ploaie sub streşina casei?!
Subconştientul meu e dur. Marmură, oţel Krupp. A luat un baros.
-Întinde-te la umbra copacului ăsta. Ascultă păsărelele şi lasă-te mângâiat de boarea asta înmiresmată. Între timp o să te pleznesc puţin cu barosul ăsta de 15 kile. Poate iese din tine ca perla dintr-o scoică spartă de un pescar binevoitor.
-Tu n-ai faţă de pescar binevoitor. Zici că figurezi pe statul de plată a lui Hades! Din prima clipă când ţi-am auzit vocea am vrut să te întreb ceva: pe cine urăşti mai mult, pe mine, sau pe mine?
-Taci!
O lovitură perfectă. Pânza a ieşit dintre coaste. Subconştientul a desfăcut-o curios.
-Îţi place, nu?
-Da, are ochi frumoşi. Ce să zic?! Frumoasă!
-Salivezi cam mult uitându-te la chipul ei. Hai, dă-mi-o şi întră inapoi.
Am rămas cu iubita în mâini.
O ţin în mâini chiar şi acum. Încă sunt nelămurit, să o îngrop la rădăcina copacului, sau să încerc să-mi astup gaura produsă de baros cu pânza?
Meditez chiar acum. Poate că am nevoie de un semn divin, sau de o semnătură celebră scrisă pe o cruce, un autograf de înger, ceva de genul ăsta.

Anunțuri

Mirela


Când am ieşit din casă degetul ei era în palma mea. Mirela era o plângăcioasă cronică. Plângea din orice. Odată a plâns pentru că i se ofilise asparagusul de pe balcon. Degetul era rupt groaznic. Groaznic. O ţineam după umeri iar degetul rupt şi-l ascunsese în palma mea.
-Vezi, Albert, că nu plâng?!
-Tramvaiul ăsta parcă a trecut şi ieri la aceeaşi oră prin staţie.
În final am luat un taxi. În taxi a gemut de câteva ori. A gemut virgin. Şoferul taxiului purta ochelari. Eu cred că toţi taximetriştii poartă ochelari şi sunt vorbăreţi. Absolut toţi. Mi-aş dori să fiu taximetrist fără ochelari şi posac. Să nu vorbesc decât atunci când trebuie. Cuvintele în plus mă obosesc. Starea vremii o aflăm la televizor sau la radio KissFM. Mirela a gemut iar. Am zâmbit încet şi am mângâiat-o pe păr.
-Nu plâng, Albert, nu plâng!
Din colţul ochilor i se scurgeau încet lacrimile. Una câte una. Plângea.
-Când o să ajungi la spital şi o să-ţi pună degetul în ghips poţi să plângi. Până atunci fii fată mare şi rezistă.
-Rezist, Albert, rezist! Sunt o femeie în toată firea. În timp ce vorbea lacrimile i se înnodau direct sub bărbie.
-Vă rog frumos, puteţi să încetaţi să-mi povestiţi prognoza meteo de astazi? Eu urmăresc ştirile dis-de-dimineaţă. Ştiu tot ce se întâmplă în ţara asta.
Taximetristul vorbăreţ m-a privit frustrat prin oglinda retrovizoare şi a mormăit o jumătate de ”cretin”. Dar a tăcut. Asta era cel mai important, să tacă. M-am întors spre Mirela. Era albă complet şi-mi privea palma unde-şi ascunsese palma ei stângă cu degetul rupt. Era rupt groaznic. În momentul în care şi l-a rupt a venit zâmbitoare la mine. Eram în faţa monitorului şi scriam o mică nuvelă de suspans.
-Albert, mi-am rupt degetul. Nici măcar nu plâng! Uite-l, e rupt. Avea o paloare de cadavru.
-Nu-i nimic, Mirela. Toată lumea îşi rupe cel puţin un deget în viaţă.
-Ştiu, d-aia nici nu plâng.
-Hai să mergem la spital.
-Haide. Nu mai mă fardez că n-o să stăm mult, nu?
-Nu, e o chestiune de minute. Eu am avut mâna ruptă. E o nimica toată.
-Ai plâns?
-Nuuu! Cum să plâng? De la o mână ruptă? Eu plâng doar dacă mi se taie capul. În rest nu plâng pentru nimic. Reţine, doar dacă mi se taie capul plâng. Haide îmbracă-te repede şi să mergem la urgenţă.
În 2 minute eram jos în staţie. Era încântată că nu a plâns deloc.
Când am coborât din taxi în faţa spitalul era o ambulanţă foarte zgomotoasă. Un medic în halat alb cu o cruce fosforescentă imensă pe spate a sărit pe caldarâm şi a strigat tare.
-Pregătiţi sala de operaţii numărul 5. Avem o ruptură de arteră femurală groznică. Apoi a repetat ”groaznic㔠de câteva ori încet. Cuvântul ”groaznic” îi schimonosise limba, gura chiar şi ochii. Mirela s-a lipit de mine, tremura. I-am acoperit ochii să nu vadă targa cu pacientul acela cu artera ruptă.
-Ce-a păţit?
-Nimic, şi-a rupt două degete, cred.
-Plânge?
-Ha-ha. Nimeni nu plânge pentru două degete rupte.
-De ce-l duc pe targă?
-Pentru că e fricos. Tu dacă aveai două degete rupte aveai nevoie de targă să ajungi la spital?
-De ce mi-ai acoperit ochii? Nu cred că şi-a rupt două degete. Am auzit ceva de ruptură de arteră femurală.
-Pentru că e un fricos care a făcut pipi pe el. N-ai auzit bine. Hai să intrăm.
Ne-a preluat o asistentă grasă şi blazată. I-am explicat din priviri cum stă treaba. Mirela plângea înfundat. O durea degetul rupt. Îşi ştergea cu un şerveţel de hârtie lacrimile.
-Vedeţi ce admirabil se comportă? Şi-a rupt pentru prima oară un deget în viaţă şi nici măcar nu plânge. Şi i-am făcut discret semn cu ochiul asistentei grase care îi completa fişa.
A intrat în joc imediat.
-Un deget rupt e ca şi când te dai pe gheaţă cu un celofan sub fund. Te ustură puţin. N-am văzut pe nimeni să plângă.
-Nici eu nu am plâns deloc.
Apoi ne-am aşezat pe băncuţa de plastic şi am început să-i povestesc cum au reuşit americanii să mintă o planetă întreagă în 1969.
Doctorul avea barbă şi ochelari. Semăna cu un taximetrist.
-Mirela Popesco?
-Eu sunt. N-am plâns deloc, domnule doctor.
Doctorul o privea consternat. Lacrimile îi udaseră tricoul sub bărbie, iar în mână ţinea un mănunchi de şerveţele umede. Părea un pui de vrabie părăsit de mamă în mijlocul drumului. Tremura de durere. Şi a început să plângă cu adevărat. Cu voce tare.
-Auuu! Mă doare foarte tare, domnule doctor, n-am mai avut niciodată degetul rupt.
-Nici eu.
Apoi s-a făcut linişte totală. Pacientul cu artera femurală ruptă groaznic a trecut cu o targă cu rotile în viteză pe lângă ea. În cădere Mirela şi-a mai rupt încă un deget.
A început să plângă şi mai tare. Rămăsesem lângă băncuţă paralizat de rapiditatea întâmplării. S-a întors spre mine şi mi-a spus printre lacrimi.
-Acum că am două degete rupte pot să plâng cât vreau, nu?

Întâmplări adevărate pe Facebook


Se întâmplă uneori ca amănuntele să se încolăcească atât de mult în jurul nostru încât avem nevoie de ajutorul unui psihiatru pentru a reuși să distingem iar corect realitatea. Mai precis, cazul unui foarte bun amic de al meu, Cleomenes. El nu s-a născut în Sparta, după cum s-ar putea crede cu ușurință după etimologia numelui, ci pur și într-un orășel de provincie din munți. Îi fac un scurt, foarte scurt, rezumat al biografiei lui: școală generală, liceu și apoi stat cu părinții timp de încă 5 ani. Purta ochelari și nu reușise să-și găsească o parteneră de viață și nici un job stabil, deși era un tip inteligent și un prieten pe care te puteai baza la două noaptea să-ți aducă o bulină. Asculta Vivaldi  și citea relativ mult, adică trei cărți pe săptămână. Nu avea cont de Facebook și nici măcar nu folosea un smart phone. Părinții lui îl sponsorizau în cea mai mare parte a timpului și erau mulțumiți că unicul lor băiat încă locuia cu ei și erau foarte dispuși să-i accepte acest ”dolce far niente” încă mult timp. Cleomenes dezvoltase o pasiune pentru plimbările montane și uneori pleca în excursii de unul singur câte o săptămână. Nu era deloc un asocial, pur și simplu găsea o plăcere infinită de a cutriera de unul singur poteci neumblate și să campeze noaptea sub copaci. Nu vorbea cu animalele, nu avea prieteni imaginari, nu se credea vreun haiduc modern.

Toate astea până într-o zi când părinții lui i-au făcut cadou un smart phone de ultimă generație. La început a fost refractar ideii, dar, cu timpul, a cedat și a început să-l folosească tot mai des, tot mai des, până când a renunțat la de tot la munte și a început să slujească doar telefonul din buzunar. Ca și când devenise scalvul lui. Ce făcea toată ziua cu telefonul? În primul rând se juca, apoi își instalase Facebook, Whatsapp și restul de programe de socializare. Așa l-am cunoscut eu, mi-a dat add pe Facebook. Ce mi-a atras atenția la el a fost că era eminamente permanent on-line. De dimineață până noaptea târziu, de parcă era încătușat. Avea lecturi interesante, era cu bun simț, era logic în gândire, era mai mult decât normal. Discutam relativ rar, uneori nu vorbeam cu săptămânile. Până într-o zi când i-am spus că are o problemă. A recunoscut repede că era dependent. Mai mult decât atât, își întemeiase o relație de iubire exclusiv on-line. În principiu a fost discret, nu a dat nume, nu a dat detalii. Dar pe urma a cedat și mi-a mărturist tot. Cert e că în perioada aia eram într-o pană de inspirație și i-am sorbit toate replicile în credința nemărturisită că voi putea folosi toate detaliile pentru a creea ulterior un personaj. Și am început să sap: ea era foarte frumoasă, brunetă cu părul lung și ondulat, înaltă, zâmbitoare ca o zi de vară, locuia cu părinții în București și muncea la un hyper market bucureștean. Vorbeau de vreo 6 luni și se văzuseră doar o dată. Mi s-a părut frustrant. Am intrat în amănunte: făcuseră un fel de sex. Curl sex. Am trecut peste ca să nu pic de fraier. Nu auzisem în viața mea de ”curl sex”. Am căutat pe net și m-am luminat subit. Cleomenes era crescut în spiritul sincerității și al credinței în oameni și într-un fel îl compătimeam pentru că tipa mi s-a părut cel puțin diabolică. Mi-am propus să o cunosc. Putea fi un personaj interesant pentru romanele mele. Și apoi ”curl sex”, foarte ciudată. Ea dorise fix așa, el a vrut normal, mă rog, ceva mai pentru procreație, chestia asa mi s-a părut un pic bolnavă și venind din partea ei. Așa că m-am prezentat la Cora Pantelimon într-o zi de weekend. Eram liber și voiam să fac puțin pe detectivul. După o oră de investigații m-am lămurit complet, nu muncise niciodată acolo o Mihaelă cu părul lung și ondulat. Poate că își cumpărase tigăi la promoție, dar nu lucrase acolo nici măcar o oră. De unde știam atât de sigur? Pentru că jobul meu zilnic implica o relație strânsă cu acel super market, și anume eram distribuitor autorizat de aspersoare. Așa că mi-a fost ușor să îl rog pe amicul meu de la personal să-mi furnizeze informația despre Mihaela cea brunetă. Mai ales că i-am promis un discount la următorul lot de aspersoare. Deci nu exista nicio Mihaelă în Pantelimon. Era din București? Sau venise special la București pentru întâlnirea cu Cleomenes? El îmi spusese că se întâlniseră la un hotel pentru o noapte deoarece nu putea să se prezinte cu el acasă la ea din cauza părinților ei, care ar fi putut să interpreteze ceva greșit. Mi s-a părut normală în prima instanță motivația ei, asta înainte să-mi dau seama că era un pic cam mitomană. Apoi am început să îmi doresc cu adevărat să o cunosc. Deja o încadrasem la categoria malefic. Aveam nevoie de mai multe detalii așa că am început să le aflu de la Cleomenes. Bine-înțeles că nu i-am spus că l-a mințit în legătură cu locul de muncă. Și nici că am fost la Cora Pantelimon. După o săptămână am aflat aproape tot ce știa Cleomenes despre Mihaela: aproape mai nimic, că locuia în Voluntari, ”La gheață”, că intra doar de acasă pe Facebook, pe care uneori îl închidea fără preaviz câteva săptămâni și atunci discuțiile continuau pe Whatsapp. Nu prea era de găsit la telefon în cursul zilei, noaptea nici atât. Ca o medie folosea internetul cam o oră pe zi, și ora aia destul de fragmentată. Că mai vorbeau la telefon la două-trei zile, câteva minute, și atunci se întâmpla să-i închidă telefonul brusc scuzându-se peste câteva ore că au intrat părinții peste ea în cameră fără să-i bată la ușă. Așadar, suspecta de serviciu a următorului meu manuscris. Într-o zi mi-a venit ideea să mă duc în Voluntari. De la mine ajungeam destul de repede, așa că am făcut-o. Cleomenes îmi spusese că Mihaela i-a trimis o poză cu un gard verde și îi spusese că acolo stătea ea. Buuun! Am ajuns ”La gheață” în Voluntari, am găsit ușor casa cu gard verde de la șoseaua națională descrisă cu destulă acuratețe de Cleomenes. Deci, lucrurile păreau destul de facile acum. Doar să stau la pândă până se zărește Mihaela în dreptul gardului. Mi-am luat o cafea de la bărulețul de vis-a-vis și m-am pus pe așteptat. Casa era impunătoare la propriu. Înaltă cu trei etaje, cu mulți copaci în curte și cu patru coloane grecești la intrare. Coloane în stil ordinului doric, la fel ca la Partenon. Destul de improbabil ca o casieră de la Cora Pantelimon să locuiască într-o asemenea casă. După două ore de așteptare am observat că în curte a intrat și a ieșit cel puțin jumătate de milion de euro: două S-Klasse coupe de la Mercedes și un Jaguar F. M-am plictisit să aștept așa că l-am întrebat pe bătrânelul de la masa alăturată cine stă dincolo de gard. Bine-înțeles după ce l-am cinstit cu două beri la halbă.

-Hoțomanul de primar. Când era mic era bâlbâit. De abia ieșea din casă de timid ce era. Acum nici nu mă mai salută. Dar a făcut și pentru noi ceva, ne-a asfaltat străzile și ne-a mărit pensia. A furat și el ca toți, deh, meteahna românească, furi de unde muncești, nu?

-Câți ani are, umchiule, primarul?

-Cam de seama ta, nepoate.

Discuția a continuat steril, clar că Mihaela nu era fiica primarului, cel mult soția, căci bătrânelul mi-a spus că primarul a crescut singur la părinți.

Am adus în discuție și fata cu păr lung și ondulat care mai vine din când în când pe la primar pe acasă.

-Da` bruneta aia tinerică cu părul lung și cârlionțat care mai trece pe la el cine e? Domnișoara Mihaela cred că o cheamă.

-Hmmm! Domnișoara Mihaela? Poate o confunzi, nepoate, nu o cheamă Mihaela, o cheamă Anca și e prietenă cu soția primarului. Faină muire. Și mi-a făcut complice cu ochiul. N-am înțeles care dintre ele e faină, dar cel puțin i-am aflat prenumele real. Am mai aflat că trece destul de regulat pe la casa cu cu patru coloane dorice și că vine cu ”javra ei de buzunar”. Din câte știam eu de la Cleomenes, Mihaela, sau, mai nou, Anca, nu avea niciun câine. Putea fi o confuzie.

-Sigur are câine de buzunar domnișoara Anca? Cea cu părul lung, ondulat și negru?

-Da, sigur!

I-am mai comandat la bar o bere și am plecat. Domnișoara Anca venea întotdeauna pe jos. Dar nu știa de unde. M-am cam mirat, erau atâtea mașini în curtea aia și totuși o ființă atât de frumoasă ca Anca, venea pe jos. S-ar fi găsit cel puțin o duzină de bărbați care și-ar fi tăiat și o mână ca să o plimbe cu vreo mașină de fițe pe zâna brunetă.

Deja îmi plăcea misterul. Așa că am plecat meditativ spre mașina mea. O parcasem pe o alee destul de lăturanică.

Apoi toate s-au întâmplat la foc automat: când să bag cheile în contact am văzut-o. Mergea repede și ducea în lesă un Yorkshire toy. Nu am mai avut niciun dubiu, era chiar ea. Am coborât repede din mașină și m-am dus în direcția ei. Se grăbea teribil, când a ajuns în dreptul gardului verde și-a mai domolit viteza și discret și-a aranjat puțin părul. A sunat la interfon și din curte a ieșit soția primarului. Așa am dedus, pentru că s-au pupat pe obraz și au plecat împreună spre mine, ca două prietene descrise de bătrânelul de vis-a-vis. M-am prefăcut neatent, dar am trecut pe lângă ele uitându-mă pentru o secundă în ochii Ancăi. Era ea, fără niciun dubiu, o recunoscusem din poza de la profil de pe Facebook, deși acum îl avea închis. Și ca să nu mai existe niciun dubiu, soția primarului tocmai i se adresase cu ”Anca”. Au plecat amândouă pe jos în direcția stației de autobuz, foarte suspect de altfel, pentru că din curte ieșiseră cel puțin trei mașini. M-am dus după ele. Nu exista niciun risc. Nu știau cine sunt, așa că m-am așezat în spatele lor în autobuzul 212, cel care ducea la Piața Romană. Vorbeau puțin și în șoaptă, oarecum. N-am deslușit decât faptul că Anca era supărată cu ”puișorul” ei era constipat. Adică câinele-jucărie. Anca povestea ceva destul de hazliu pentru că soția primarului chicotea uneori. Au coborât la Piața Romană și au intrat într-un Starbucks. N-am intrat, am traversat strada și am intrat în cofetăria de vis-a-vis. Au stat destul. Ce-și puteau povesti? Nu-mi puteam imagina. După vreo două ore s-au ridicat și au ieșit, nu înainte de a vorbi la telefon, amândouă. Am mai stat preț de câteva minute în fața cafenelei până ce a oprit chiar lângă ele un Audi Q7 și din el a coborât un individ la vreo 40 de ani, musculos, bronzat și plin de tatuaje. Le-a salutat politicos, fără să fie tandru cu niciuna dintre ele, nici măcar nu s-au pupat pe obraji. Anca s-a urcat în spate și mașina a plecat cu viteză. Imediat m-am urcat în primul taxiu de lângă mine și i-am cerut șoferului să urmărească Q7-le. Avea număr de București. Au mers destul de mult, spre centură, apoi au plecat spre Corbeanca. N-am vrut să intru în complex pentru că mi-am dat seama că nu mai avea niciun rost și pe urmă puteam să devin eu suspect la rândul meu. Am plecat spre București ca să-mi recuperez mașina.

Când am ajuns acasă am început să derulez filmul întâmplărilor. Era clar că Anca, fostă Mihaela, îl mințise pe bietul Cleomenes. Uneori sunt diabolic, așa că mi-am făcut rapid un plan pentru a descoperi adevărul. Trebuia să-l aduc pe el la București și, într-un fel, să fiu la fața locului când se întâlnesc. Așa puteam să aflu adevărul și puteam să îmi construiesc scenariul ca într-o tragedie de Shakespeare.

Am intrat pe Facebook, Cleomenes doar ce postase o poezie de Eminescu ”De ce nu-mi vii?”. Clar era îndrăgostit până peste cap și în plină suferință. Așa că l-am apelat direct, din câteva propoziții i-am spus că poate să vină în weekend-ul următor să stea la mine, chiar să se întâlnească cu iubita lui la mine peste noapte. Că oricum plecam din București pentru câteva zile. I-am spus că am destulă încredere în el încât să-l las singur la mine câteva nopți. A acceptat entuziasmat. Și va veni, chiar dacă ”Mihaela” nu va rămâne peste noapte cu el, era prea îndrăgostit, voia măcar să o vadă, macăr să o țină în brațe. Chiar în clipa în care vorbea de ea, m-am uitat la ceas, era 13 și 13 minute. Ghinion curat, mi-am zis. O să iasă tragic, am avut sentimentul ăsta tragic de dezastru, dar am continuat să îi expun planul meu care părea atât de potrivit pentru dezvoltarea iubirii lui.

A doua zi l-am apelat eu pe Facebook nerăbdător, extrem de curios. Da, Mihela accepta să se întâlnească cu el câteva ore, dar nu putea să rămână peste noapte pentru că părinții ei îi interziseseră. Și poate, vor avea timp pentru câteva îmbrățișări și săruturi pasionale. Nimic de curl sex.

 

 

A venit și weekend-ul. L-am așteptat la Gara de Nord. Cleomenes era înalt, slăbuț și cu ochelari de vedere. În pozele de pe Facebook apărea fără ochelari, probabil din vreo cochetărie masculină. L-am dus la mine și pe drum am fost atent la toate detaliile întâlniri cu Mihaela.

-Cleomenes, vrei să-ți spun ceva, ca de la bărbat la bărbat? Dă-te, fratele meu, la ea direct, n-o mai lua cu poezii, sau cu alte delicatețuri. Spune-i că ai venit 500 de kilometri pentru ca să stai cu ea măcar o noapte. Ia-ți o viagra, două, dacă e cazul,  și dă-i forță toată noaptea să te țină minte toată viața. Nu fi fraier, ce crezi că vor femeile?

Cleomenes a înghițit în sec, un moment dur.

-Mihaela nu e deloc așa. E suavă, e dulce, e romantică. Merge la teatru, la concerte de muzică clasică, e o fată delicată.

-Bine, așa să fie, dar măcar ia-ți o viagra cu tine, pentru orice eventualitate. Și tot nu am înțeles cum e cu ”curl sex”-ul ăla. Ai terminat pe părul ei, sau cum?

-Ceva de genul, mă rog. Părea

-Și a avut orgasm, sau cum? S-a dezbracat în momentele alea?

-Nu, nu s-a dezbrăcat deloc. Dar are sâni superbi, i-am luat în mână prin tricou.

-Nu?! Și cum ați dormit? Îmbrăcați?

-Da, îmbrăcați. Oricum, o iubesc, mi-a plăcut să fac tot ce mi-a cerut.

-Serios?! Și ce ți-a mai cerut? Că asta nu mi-ai spus pe Facebook.

-Să latru ca un câine și să o ling pe degetele de la picioare. Și ea îmi spunea: ”Cuminte, cuțu, nu mai da din coadă!”

-Cum dădeai tu din coadă? Ha-ha!

-Păi nu dădeam, dar asta făcea parte din joc. E adorabilă, îi plac câinii, dar părinții ei nu o lasă să aibă câine la bloc. E apartamentul mic, doar două cămăruțe. I-am zis că se poate muta oricând la mine, am apartament cu trei camere și două băi. Dacă se mută cu mine, ai mei se vor muta la Orăștie, că au și acolo o casă. Ai mei sunt foarte dornici să o cunoască. Vor să fac nuntă mare, să aducă formație de Oradea, să facem la cort. O sa iasă superb. Mă rog, cât de superb poate ieși o nuntă în provincie. Uneori mă îndoiesc de tradițiile noastre, sunt atât de arhaice.

-Cleomenes, ce fată din București s-ar muta la 500 de kilometri în munți să trăiască într-un anost orășel de provincie unde nu se întâmplă niciodată nimic? Ești naiv. Mai bine te muți tu aici pentru ea. Nu crezi? Aici sunt infinit mai multe posibilități de a avea o viața mai activă, mai plină de frumusețe. Crezi că Ancăi îi place să se plimbe prin munți și să doarmă noaptea în cort ca s-o mănânce toți țânțarii?

-Care Anca?

-Scuze, Mihaela. Apropo, ai sunat-o? Știe că ai ajuns?

-Da, știe. O s-o sun când ajungem la tine. O să ne vedem pe undeva pe la Universitate.

-Te duc eu, vrei? La ce oră?

-Cred că mai după amiază. Pe la 17-18. A rămas să stabilim detaliile. În funcție de cum o lasă părinții ei, înțelegi?

-Da` părinții ei sunt cumva paznicii comorii? Fie vorba între noi, Mihaela nu mai e de mult virigină. Și chestia asta cu ”curl sex” e un fel de n-ar mai fi, nu?

-Manuel, știi că semnificația numele tău în ebraică este: ”Dumnezeu este cu noi”? Asta apropo de Dumnezeu, ceea ce vreau să spun este că nu pot judeca eu tarele oamenilor, vin la pachet cu fiecare. Așa că iau totul ca o mână a destinului. Dacă a trebuit să mă îndrăgostesc de o fată cu asemenea preferințe sexuale, mă pot lupta eu cu destinul? Cine sunt eu să hotărăsc de cine să mă îndrăgostesc sau nu? Toți aveam o latură obscură. De ce să nu fie asta latura ei obscură? Și mai pune la socoteală un lucru: tu scrii, nu? Nu e cumva un defect ăsta? Nu cumva s-a produs un dereglaj în mecanismul tău interior care te face să faci altfel de lucruri decât ceilalți oameni? Ți-ai pus și așa problema ”curl sex”-ului?

-Mda. Lucrurile pot sta și așa cum le-ai expus tu. Am tăcut lung, mă gândeam la camerele video pe care le montasem în secret în apartamentul meu în ideea în care vor sta împreună o noapte sau două la mine. Eram extrem de curios cine e această frumoasă femeie malefică.

Nu am mai discutat nimic până când am ajuns la mine. I-am arătat camera lui, l-am lăsat să facă un duș, și, în timp ce era în baie, am mai verificat încă o dată dacă ascunsesem bine camerele de supraveghere. Le cumpărasem de pe un site specializat și erau minuscule, foarte greu de detectat, niște adevărate camere spion. Totul era perfect, Cleomenes nu avea cum să se prindă că va fi filmat, doar dacă era paranoic și ar fi răscolit casa cu fundul în sus. Dar mă bazam pe naivitatea lui nativă.

Trebuia să evit cu orice preț ca să ne întâlnim în trei, ea putea să mă recunoască. Se uitase fix în ochii mei, nu avea cum să nu recunoască un tip gras cu început de chelie într-o cămașă roșie. Sau, cel puțin, trebuia să fiu prevăzător.

Lucrurile s-au pus în mișcare, Anca, fostă Mihaela, l-a sunat scurt și i-a fixat ora de întâlnire la Universitate. La 18:30 la fântâna din spate, vis a vis de Teatrul Național, acolo unde adună porumbeii înfometați. Putea să ia metroul, sau să-l duc chiar eu. Nu trebuia să mă vadă ea.

La 18 fix am plecat din casă. L-am lăsat departe de Universitate pretextând că nu am unde să parchez și i-am dat cheia de la apartament, și i-am spus să mă sune când are idee de ce vor urma să facă la noapte. El a ieșit în grabă iar eu am am parcat la subteran în fața Universității, și am ieșit cu atenție în ideea să îi pot observa pe cei doi amorezi de la distanță. Dar nu mai erau acolo la fântână. Plecaseră repede. Poate că luaseră un taxi, sau poate plecaseră pe jos. Era multă hărmălaie și nu avea niciun rost să mai încerc să-i găsesc.

Mi-am luat o cafea și am început să-mi imaginez discuția, cuvintele, locul unde erau acum. Trebuia să fiu la fața locului, poate ea are niște ticuri verbale, poate își aranjează des părul în fața lui, poate îi spune anumite cuvinte cu schepsis. Nu mă puteam baza pe toată colaborea lui Cleomenes pentru că era îndrăgostit, iar îndrăgostitiți comit lucruri ciudate uneori în numele iubirii. Transpirasem destul umblând aiurea pe stradelele de la Piața Amzei așa că am intrasem  în primul pub din zonă. Deși eram un pic mai gras ca Balzac, mă gândeam adeseori că sunt mult mai talentat decât el cand e vorba de scris. Aveam aproape 100 de kilograme, în viu, cum glumeam eu cu mine însumi. Ceea ce mă deranja la aspectul meu fizic, pentru că mă frustra uneori asta, era faptul că aveam doar 1 și 68 de centrimetri. Aproape obez, mă gândeam uneori, deși nu mâncam foarte mult și fumam din abundență. Era ceva ereditar, toți ai meu erau grași. Mă obișnuisem să obosesc repede când mergeam pe jos și cel mai mult mă temeam de colesterol. Uneori, aș fi renunțat la talentul meu pentru toate kilogramele în plus. M-am reîntors cu gândul la cei doi amorezați. M-am uitat la ceas. Trecuseră deja trei ore de când erau împreună, oare ce făscuseră atâta timp? Așa că am hotărât să aflu mai multe. I-am dat un sms lui Cleomenes: ”Cum decurge? Unde sunteți?”. A durat ceva până să-mi răspundă. Cam mult chiar. Vreo 30 de minute. ”Totul în regulă. E posibil să dormi noaptea asta la hotel? Platesc eu. Te rog” Am zâmbit, visul mi se îndeplinea. ”Da, nicio problemă. Unde sunteți?” Am așteptat iar destul până să-mi răspundă. Vreo 15 minute. Probabil că Anca îi făcea programul. ”În Piața Amzei. Plecăm în 15 minute spre tine.”. La Piața Amzei?  Eram în pericol să fiu deconspirat, tot timpul au fost lângă mine și nu mi-am dat seama. M-am ridicat repede și m-am dus la baie. Era posibil să treacă cu taxiul prin dreptul ferestei mele și să mă recunoască. M-am așezat pe WC  și am zis să rămân acolo vreo 20 de minute, chiar de vor bate la ușă chiar pompierii. Mi-am dat seama că nu am avut ideea să ascund în casă și un reportofon. Așa aș fi avut și replicile.

La un moment dat, după ce bătuseră vreo 3-4 clienți la ușa WC, chelenerul care mă servise s-a prezentat dincolo de ușă și a bătut energic.

-Sunteți bine, domnule?

-Da, mulțumesc, sunt puțin constipat. Ies în 5 minute. Mii de scuze.

Am ieșit. Trebuia să mă uit pe net la cele 3 camere ca le montasem. Așa că m-am dus la un hotel pe lângă Gara de Nord și mi-am luat o cameră ieftină. Am intrat pe net. Încă nu ajunseseră la mine, deși trebuiau să fi ajuns de mult. M-am pus pe așteptat. După vreo 15 minute s-a aprins lumina pe hol. Nu montasem pe hol, nici la baie, camere spion. Doar în cele două dormitoare și la bucătărie, în ideea în care vor face sex pe masa de acolo. Kinky, nu? Au intrat direct la baie. Mă înjuram cu voce tare că nu avusesem ideea să montez și acolo. Sunt un tolomac. Au stat ceva vreme la baie. Cred că făceau sex acolo, aș fi pariat pe asta. După vreun sfert de oră ea a apărut în camera dintr-un dormitor. Se uita cu atenție, ca și când ar fi căutat ceva. Apoi s-a dus la dulapul în care țineam hainele și prosoapele. Îi explicam lui Cleomenes că acolo le va găsi pe cele curate. Am bănuit că i-a spus ei și ea caută un prosop. Eram foarte atent la imagini, era îmbrăcată cu un tricou și o pereche de pantaloni scurți. A căutat ceva prin dulapul de haine și la un moment dat am vazut cum a scos din șifonier cămașa mea roșie. Cea cu care fusesem îmbrăcat eu în Voluntari. S-a dus repede spre baie și a venit înapoi însoțită de Cleomenes. Mi-aș fi tăiat o mână să aflu ce vorbeau. Au discutat destul de calm vreo 5 minute.Ea gesticula și îi tot arăta cămașa roșie. Apoi ea a ieșit din cameră.  Cleomenes s-a așezat pe pat și se uita undeva în parchet. Avea o privire tristă. După câteva minute a părut că ea l-a strigat și a ieșit din cameră. Apoi timp de o oră nu s-a mai mișcat nimeni prin apartament. Plecaseră. Nu știam ce să cred. Bănuiam că se întâmplase ceva serios. Nu puteam să-l sun pe Cleomenes. Cel mult să-i dau un sms. Ceea ce am și făcut. ”Totul okay?”. Mi-a răspuns instant. ”Cine pula mea ești tu, Manuel?” L-am sunat imediat. Ce naiba se întâmplase? Nu a răspuns. Mi-a dat iar un sms: ”Vei plăti scump toată perversitatea ta!” Mi-am dat seama că se întâmplase ceva grav și am plecat spre casă, nu înainte de a-i da alt sms. ”Despre ce vorbești, Cleomenes? Ce perversitate?”. Nu mi-a mai răspuns niciodată. Am ajuns acasă. Totul era în regulă. Am intrat pe Facebook. Cleomenes își ștersese contul. L-am sunat. Telefonul închis. Ceva se întâmplase. Ceva foarte serios. Nu puteam să dorm era deja două noaptea. Oare ce se întâmplase? Ce îi spusese Anca? Ce naiba se întâmplase?

Pe la 4 dimineața am auzit bătăi energice în ușă. M-am speriat. Cine naiba să-mi bată mie în ușă la 4 dimineața. Trăiam într-un bloc comunist. Vecinii nu băteau niciodată la ușă la ora aia, și, în plus, sunau. Dar cine bătea acum, intrase fără să mai sune la interfonul de la intrare. Am sărit din pat și m-am dus la ușa de la intrare. Bătăile continua și mai violent.

-Cine e? Am strigat aproape întrebarea.

-Deschide! Oameni buni! Prieteni!

-Prietenii sună la telefon înainte de a bate la ușă.

-Deschide!

Am deschis, regretând toată viața că nu aveam vizor la ușă. Instant am primit un upercut în ficat de am rămas fără aer. M-am încovoiat imediat. Apoi un genunchi în gură care m-a aruncat în sus și imediat-imediat o directă în tâmplă. Eram în lumea viselor.

Într-un târziu m-am trezit pe jos în cameră. Doi tipi îmi răscoleau prin casă, iar al treilea se uita pe telefonul meu. L-am recunoscut imediat: era tipul cu mușchi din Q7 care o luase pa Anca de la Romană. Mi-am dat seama că am fost neatent și că am subestimat-o pe Ancuța.

-S-a trezit umflatul!

M-am ridicat în fund.

-Băieți, luați ce vreți! Nu depun plângere! Dar, vă rog, plecați!

-Să ne pișăm pe tine, umflatule! Câte camere ai pus? Și unul mi-a dat un picior în stomac.

Am îngăimat un ”trei”.

-Să moară mă-ta că ai pus decât trei?!

Am trecut rapid peste greșeala gramaticală comisă și am devenit pisicuț.

-Să mor eu, am pus doar trei, nu am știut cu cine am de a face! Îmi cer iertare, nu mă mai bateți, vă implor!

-Nu te mai batem! Dar o să ne pișăm pe tine! Și unul dintre el și-a scos penisul și a urinat pe mine. Data viitoare, umflatule, o să-ți dăm și foc, ai înțeles?! Știam că nu glumesc deloc cele trei haidamaci agramați.

 

 

Au plecat luându-mi telefonul mobil, laptopul, cele trei camere de supraveghere, aparatul foto și cheile de la mașină.

 

Nu am depus plângere la poliție nici în ziua de astăzi, mi-am șters contul de Facebook, mi-am schimbat jobul, mi-am căutat altă chirie, mi-am făcut alte chei la mașină, m-am apucat de Kung Fu și nu am mai scris de atunci nici măcar o literă.

Și mă simt mai bine ca niciodată, mă gândesc că ar trebui să mă mut undeva în munți într-un orășel de provincie și să încep să fac de unul singur excursii montane.

Scurtă poveste cu un taximetrist probabil decent


De la un timp am luat-o efectiv razna, ascult melodii triste, dar foarte triste, nu am somn noaptea, vorbesc din ce în ce mai des singur și nu mă mulțumește absolut nimic. A început să-mi fie frică de paginile albe, ca și când un monstru care s-ar oglindi în ele când încerc să le privesc frontal. Evit ideea de psihiatru, evit ideea de psiholog, mă evit pe mine însumi din ce în ce mai des. Nu vreau să știu cine sunt, ce-am făcut, ce-aș putea să fac, pur și simplu mă ciocnesc de întâmplările din viață fără să emit pretenții, fără să încerc să le surprind esența. Dacă destinul ar fi un tip orb, nici măcar nu l-aș ajuta să treacă strada, ba, din contră, chiar l-aș împinge ”accidental” în fața unei mașini. Acestea fiind spuse, mergeam așa singur pe stradă, fără vreo țintă precisă și așteptam să se facă ora să mă întorc acasă. Nu mă gândeam decât că e iarna și ziua e mai scurtă. Atât, nu mă minunam de puterea lui Dumnezeu, nu mă minunan de nimic, așteptam să mă întorc acasă. Oameni durdulii, oameni slabi, oameni înalți, oameni pitici treceau pe lângă corpul meu. Nu simțeam că facem parte din aceeași specie, nu simțeam nimic vis a vis de trecători. Cum s-ar spune, eram cam ”nesimțit”. Nici măcar nu voiam să le văd fețele. Și am mers până când mi-am dat seama că m-am rătăcit. Asta da, voiam puțină tensiune pentru celulele mele cerebrale, puțină alertă. Evit, din principiu, să întreb pe cineva direcția corectă, așa că m-am rătăcit în continuare. Casele deveneau din ce în ce mai jalnice, mai triste, mai negre. M-am uitat la ceas. La ceasul meu CK primit de la vărucu`. Jur că n-am înțeles cât e ceasul. Limbile se îndoiseră inexplicabil și spuneau o poveste pe care nu o înțelegeam, așa că m-am abandonat în brațele timpului obscur. Și am mai mers până când am obosit. Mi-am scos telefonul mobil. Eram fără baterie. Mai ciudat nici că se putea. Dar nu și pentru mine. Ce fac în această situație? M-am întrebat cu voce tare: ”Ce faci, cavalere al nesimțirii, în aceste momente atât de ciudate? Zi-mi și mie cum o să reușești să te întorci acasă?” Și pe urmă am avut o revelație: acasă sunt eu, eu și numai eu, o armată invincibilă! Și din neant un taxi a oprit lângă mine, a oprit pur și simplu, nu am avut timp să-mi dau seama de unde venise. ”Unde mergi?” m-a întrebat șoferul prin geamul deschis. ”Oriunde!” A râs cu voce tare. ”Oriunde nu te costă nimic. E din partea casei.” Și m-am urcat. El fuma, eu fumam. Am tăcut vreo cinci minute strategic. Nici nu știu dacă aveam bani la mine. Și când am ajuns acasă șoferul a oprit inexplicabil. „Nu cobori aici?” De unde știa el că eu locuiesc exact acolo??? ”De ce să cobor?! Unde mergi acum?!” ”Oriunde!” Am coborât, nu mai suportam să mai stau încă treizeci de minute cu o persoană necunoscută și să nu scot niciun sunet. Nu mă am pe mine pentru asta?!

I say a little prayer for us


E Joi. Mergem, eu și vărul, cu mașina pe centura Bucureștiului la un depozit. Vărul vrea să vândă niște marfă, eu vreau să… eu vreau să… Am uitat ce vreau așa că navighez pe telefonul mobil pe Facebook. Vărul vorbește la telefon, radioul este pornit în surdină pe un post de muzică iar eu știu sigur că voi întârzia la job. Dar nu mai contează, e încă o dimineață frumoasă, aș fuma o țigară, încă una, de fapt, dar nu se poate, nu se poate în mașină la vărul. Nu mă concentrez la discuția lui telefonică interminabilă. Oricum, ceva cu prețuri în euro. Postul de radio pare decent. Îmi arunc un ochi spre display. Ceva cu 104, sau 106.
Brusc muzica se oprește, se aude un fâșâit prelung. Nici eu, nici vărul nu părem interesați. Poate trecem printr-o zonă fără semnal radio. Apoi cineva intră subit în emisie:
”O știre de ultimă oră! O știre de ultimă oră!” Vocea e sugrumată de emoție. Mă uit spre display-ul radioului din bordul mașinii. Sunt foarte atent. Am simțit multă panică în vocea crainicului. Bătăile inimii mi se opresc pentru câteva milisecunde, destul cât să-mi dau seama că e ceva grav. Continuă la fel de panicat: ”Un grup de oameni de știință americani a comunicat întregii umanități în această dimineață că un asteriod de dimensiunile Europei se îndreaptă vertiginos spre Terra! Repetăm: un asteriod cât toată Europa va lovi Pământul!” Apoi emisia se întrerupe brusc. Mă uit speriat spre vărul. Tensiunea arterială mi-a crescut subit. Mă bâlbâi. Aproape țip.
-AI AUZIT?! AI AUZIT?
Vărul se întoarce spre mine calm, are căștile pe urechi, nu aude.
-1000 de euro mi se pare prea mult, cred că trebuie să te mai gândești, prietene! Îmi face semn din priviri gen ”ce se întâmplă?”
-Ai auzit? Ai auzit? Un asteriod gigant va lovi Pământul. S-a anunțat acum câteva clipe la radio. Nu ai auzit? N-ai auzit când s-a oprit muzica? Și mi se pare că asteriodul e chiar deasupra noastră pândindu-ne fiecare mișcare. Mi se face frig brusc.
Își scoate o cască dintr-o ureche.
-Scuză-mă o clipă, nu știu ce are vărul. S-a albit la față, cred că vrea să pișe. Ha-ha! Se uită fix la mine. Ce e, vărule? Ce zici, că nu te aud?!
Arunc cuvintele cu maximă viteză spre el, sunt neinteligibil: asteriod, Europa, murim, americani, NASA… Și la final pronunț clar și speriat cât să se înțeleagă în toate limbile pământului: ”O să murim cu toții!”
-Ha-ha! Vărul a zis că o să murim cu toții! Ha-ha! Ți-am zis că vărul a scris o carte? Da, mă, omu` are ceva, să știi. Ha-ha! S-a întors la conversația lui cu prețuri în euro și depozite închiriate. Am înghițit în sec. M-am pipăit discret, poate că visam. M-am uitat la telefon. Era 9 fără 15 minute. M-am concentrat la postul de radio. Își reluase emisia. Părea că nu s-a întâmplat nimic și că nu există niciun asteriod ucigaș. Poate că am eu probleme psihice. La mine în familie s-au mai găsit cazuri. Mai bine tac și caut ceva concret pe net. Dacă s-a anunțat la radio, e imposibil să nu fie și pe internet. Fac un zapping rapid-rapid pe Facebook. Ahhha! Victorie! Un link cât Casa Poporului pe Facebook: ”Un asteriod uriaș va lovi Terra în aproximativ două zile!” Evrika! Îi fâlfâi prin față vărului smartphoneul cu linkul în cauză. Vărul se enervează, dar nu oprește conversația telefonică.
-Ce ai, vărule? Ai înnebunit? Vrei să ne omori? Își aruncă un ochi pe display-ul telefonului meu. Ce e asta? Nu cu tine! Vorbeam cu văru`. Îmi arăta o pagină de net cu un asteriod, o prostie. Ți-am zis că vărul a scris o carte? Da, mă! Și scrie și poezii! Foarte tare! Cum rămâne, săptămâna viitoare îți trimit două tone? Sau vrei trei?
Poate că nu e nimic grav, poate că imaginația mea îmi joacă feste. Deși, niciodată, absolut niciodată, nu am avut halucinații. Jur! Am început să privesc cu atenție la mașinile de pe șosea. Nimic, absolut nimic, nu confirma linkul de pe Facebook sau vocea sugrumată de panică de la radio. Oricum linkul avea doar câteva like-uri și nicio distribuire, plus că nicio mașină nu se oprise la marginea drumului, nici nu vedeam vreun șofer fugind pe câmpuri. E o glumă, nu va lovi niciun asteroid Pământul. Oare ce țară se află pe partea cealaltă a Pământului opusă României? Poate că va lovi țara aceea și eu mă voi refugia în subteranele metroului. Cred că la Piața Unirii e cea mai adâncă stație subterană de metrou. Sigur voi supraviețui! Ha-ha! Cred că totul a fost o glumă. Mai bine să mă uit cine e on-line pe Facebook. Mă uit. Cu noaptea în cap pe Facebook e Maria. O apelez instant.
”Ai auzit? Ai citit?” ”Bună dimineața!” Și îmi pune un emoticon cu o tipă pleoștită de culoare albastră. ”Ce să aud? Ce să citesc? Albert, scuză-mă, dar am o perioadă proastă, zac de o săptămână, azi mi-am luat liber de la serviciu și vreau să stau în pat. Te las, îmi cer scuze pentru starea mea, zac pe mine.” Îmi mai aruncă un emoticon cu o maimuțică la fel de albastră și dispare de pe ecran.
Ce mă fac? Un asteriod cât Europa va lovi Pâmântul și oamenii vând tone de mărfuri sau zac în paturi de la prima oră. Ceva e în neregulă pe planeta noastră. Ori eu sunt nebun, ori e vreo chestie care-mi scapă mie aici la noi în omenire. Și atunci am început să mă rog pentru prima dată în viața mea pentru întreaga umanitate. Nu am ratat niciun subnutrit african, nici măcar un evreu din congresul american.
M-am rugat tot drumul. Vărul oprise conversația telefonică și a dat sonorul mai tare. Știu precis ce am repetat tot drumul până la muncă, o rugăciune foarte umanistă: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
Când am ajuns la muncă am sărit din mașină și m-am uitat îndelung pe cer. Era senin și frumos, era o zi minunată de vară. Și atunci mi s-a făcut iar frică, tot ce iubisem, tot ce iubesc, se află pe planeta asta care se plimbă singură prin Univers fără nicio țintă aparentă și deodată un nenorocit de asteriod vrea să o înjunghie perfid pe la spate. Sau nu pe la spate, vrea să-i dea o directă în buză. Am băgat mâna în buzunar după telefon să-mi sun iubita ca să-i împărtășesc tragicul sfârșit al iubirilor mele. I-am căutat numărul în agendă apoi am avut brusc revelația că mă părăsise de vreo trei luni. Nu mai eram iubitul ei ”cu aripi de înger”, eram un”criminal în serie impotent și chel”. Aaaa și să nu uit: ”un diavol terorist”. Pentru o clipă am uitat că planeta e în prag de colaps și am vrut să-i dau un mesaj: ”Năpârco perversă și paranoică, o să mori mai repede decât te-am rugat eu. Ha-ha!”
M-am răzgândit repede, nu-i mai dau niciun mesaj nebunei, o las să creadă că o să trăiască o viață lungă și prosperă călcând cu bocancii pe inimile fraierilor din viața ei și am intrat în hală. Colegii mei deja lucrau febril la masa de ambalare. Niciunul nu părea prea afectat de ideea că un asteriod gigant va lovi planeta și vom muri cu toții în timpul programului. Sau poate că în timp ce dormim. E mai bine să mori în somn, așa am auzit. M-am schimbat rapid și m-am dus la ei. Prima mea grijă a fost să-i întreb dacă au auzit de știrea catastrofală.
-Aseară m-am uitat la ”Master Chef” și am adormit după aia. Nu am apucat să ascult știrile că i-am făcut lui Bibică cartofi prăjiți și în bucătărie nu merge sonorul la televizor. Dar ce e cu asteroidul ăsta? Vine încoace, vine spre noi? Și unde o să cadă? La americani, nu?
Niciunul dintre ei nu auzise de vreun asteroid gigant în viteză spre noi. Ba se uitaseră la emisiuni stupide, ba făcuseră mâncare, ba fuseseră la cumpărături. Din nouă niciunul nu auzise vreo știre de asteroid.
Mda-mda! De două ori ”mda”. Am ambalat toată ziua tâmpenii și din când în când intram pe Facebook să văd comentariile la linkul catastrofei noastre pământești. Comentase un tip cu o poza unui leu fioros la profil din Satu-Mare: ”o să cadă la americani”. Apoi mai m-am liniștit: toate filmele cu tragedii de genul ăsta au acțiunea în SUA, Casa Albă e mereu distrusă, nu se pomenește în niciun film cu asteroizi care lovesc Terra de Casa Poporului. Pentru câteva ore am răsuflat ușurat, deși toată pregătirea mea astronomică îmi spunea că dacă ne lovește un asteroid de dimensiunile astea, nu scapă nici măcar un șobolan cu viață de pe planeta asta. Tot ce aveam eu se află pe planeta asta, și un asteroid mi le va distruge pe toate. Ha-ha! Am uitat, sunt foarte sărac, eu nu am nimic pe planeta asta, sunt ca filosoful ăla grec care striga în timpul dezastrului: ”Toate ale mele le port cu mine.” Sau în latină „Omnia mea mecum porto.” Cred că am rostit cu voce tare pentru că un coleg m-a întrebat:
-Ce zici? Vrei vin de porto?
Nu m-am gândit că omul acela care nu terminase nici măcar școala profesională auzise vreodată de vin de porto, dar, privindu-i nasul roșu-borcănat, mi-am adus aminte că e alcoolic, și alcoolici au, totuși, un bagaj mare de cunoștințe.
-Nu zic nimic, mă gândeam că e gravă situația. Îți dai seama, Alexandrule, că o să vină peste noi un asteroid cât Europa? Știi cât de mare e Europa asta? Nu avem nicio șansă! Sau, cel puțin, vor scăpa câțiva norocoși, minerii și cei care vor fii în subteranele metroului.
-Du-te, nenicule, de aici! Dacă era ceva grav, dădeau la televizor, la știri.
Avea dreptate, avea mare dreptate, singurele dovezi că asteroidul există au fost date de un obscur post de radio și un link fără prea multe like-uri pe Facebook. Așa că mai încet cu asteroidul pe scări, Albert!
La terminarea programului văru` a venit la mine.
-Vrei să mergi la mine? Trecem prin mall, bem o cafea, poate îți iei și tu o pereche de teneși. Mai vorbim de una, de alta. Ce zici?! Apropo, m-am uitat pe net după asteroidul ăla de azi dimineață, nu apare nimic. Erai cam panicat, vărucule. Poate nu ai auzit tu bine, era și dimineață, doar ce ne trezisem din somn. Mai bine căutăm niște teneși, te mai relaxezi și tu.
Văru` are o problemă cu tenișii, eu am una cu asteroizii.
Ne-am urcat în mașină. Eram aproape rușinat, îmi priveam încălțămintea casual și mă gândeam cum mi-ar sta cu niște teniși albaștrii în picioare în timp ce planeta se duce dracului lovită de un asteroid uriaș. Cred că vărul ar fi foarte mulțumit. Ha-ha!
Centura era aglomerată. Toate bune și frumoase. Poate că e liniștea dinaintea furtunii. Radioul mergea în surdină. Vărul vorbea la telefon, normal, nu? Eu vorbeam prin mesaje cu o tipă de pe Facebook, o ”abuream” ca să o citez pe Maria. Deși aburitul e un fel de blurare a realității. Realitatea era că eram în căutare disperată de un subiect care să-mi abată atenția de la asteroidul acela blestemat.
Tipa e inteligentă, muzica e decentă, vărul vorbește la telefon. Nu există niciun asteroid, e doar imaginația mea sinistră. Îmi arunc distrat ochii spre display-ul radioului. 104 sau 106, ceva de genul ăsta. Muzica e bunică, afară e frumos, o să-mi iau niște teniși albaștri și o să mă uit la un film, sau o să scriu o poezie. E o planetă minunată Pământul, casa noastră, mama noastră, e tot ce avem mai scump în acest Univers și niciun asteroid nu va îndrăzni vreodată să ne strice pacea și căminul nostru mult preaiubit. Las telefonul din mână, tipa a plecat să-și facă niște cartofi prăjiți, depășim un Tir pe care scrie ”Life is good!” și îl aud la radio pe Louis Armstrong cum decretează că ”E o lume minunată!” Da-da! Nu dispare așa ușor Albert de pe fața Pământului încălțat cu o pereche de teniși albaștri. Încep să fredonez încet cu Louis: ”And I thing to myself what a wonderfull world.”
Brusc muzica se oprește, se aude un fâșâit prelung. Durează, la fel ca azi-dimineață, câteva secunde. Aceeași voce panicată se aude din nou: ”O știre de ultimă oră! O știre de ultimă oră! Astronomii americani au evaluat cu precizie mărimea asteroidului care va lovi Pâmântul sâmbătă dimineață: are o suprafață egală cu a Spaniei, Italiei, Germaniei și Franței la un loc! Cel mai probabil va lovi Pământul în zona coastei de Est a Statelor Unite! Repetăm pentru cei care au deschis radiourile mai târziu: un asteroid cât jumate din Europa va lovi America sâmbătă dimineața! Casa Albă a fost evacuată! Rămâneți pe frecvența noastră pentru alte detalii!” Apoi, din neant, Louis Armstrong începe să-și repete melodia cu lumea minunată. Înghit în sec. Nici nu mai respir. Îmi aud cu mare acuratețe bătăile inimii: bang-bang-bang! Îmi vâjâie o sirenă de alarmă în creier. Mă sufoc. Mă sufoc. Alunec de pe scaunul de piele al mașinii. Mâinile îmi tremură, scap telefonul din mână și imaginea mi se blurează. Mi se blurează. Nu mai văd nimic. Nu mai știu nimic. Leșin-leșin. Albert, leșini! Albeeeeeeeeert!
Mă trezesc. Vărul mă zgâlție de umăr.
-Hai, vărucule, că am ajuns la mall! Ai adormit. Da` ați avut mult de ambalat de ai adormit așa repede în mașină? Hai, vărucule, bem o cafea și pe urmă căutăm niște teneși șmecheri. 44, nu?
Nu îmi vine să cred. Am leșinat? Am adormit? Ce zi e astăzi? Ce zi e astăzi?
-Ce zi e astăzi?
-Joi, de ce?
-N-ai auzit că a fost evacuată Casa Albă?
-Când?
-Acum câteva ore, nu știu exact.
-De ce? N-am auzit nimic, am vorbit la telefon, vreau să vând niște marfă urgent, că mai am puțin și se strică. Dar ce s-a întâmplat, vărule?
Ezit să-i repet ce am auzit la radio, dacă mă crede nebun de-a binelea.
Mergeam prin mall, eu repetam rugăciunea de azi dimineață: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”. Aproape că mă loveam de oameni, de coșurile pline de cumpărături, aveam retina încețoșată, dar repetam mecanic, repetam în neștire, repetam în nesimțire: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”. Aveam o senzație intensă de leșin, de prăbușire.
”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
-Îți plac? Și vărul îmi întinde o pereche de teniși albaștri precum văzut Pământul văzut din spațiu.
-Da, sunt ok! Cât costă?
-Nu contează, fac eu cinste!
Chiar așa, peste două zile murim, ce mai contează cât costă?!
I-am probat, erau ok, dar în timp ce mă aplecam să îi așez în cutia lor am avut impresia că aud de sus cum asteroidul se prăvălește vertiginos spre mall-ul nostru. Am închis ochii și am murmurat iar: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă! Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”. Zgomotul sinistru a încetat la fel de brusc precum apăruse.
La cafea vărul mi-a vorbit de avantajele pe care le prezintă tenișii în comparație cu pantofii sport. Cred că ar putea să scrie o carte despre teniși, dacă nu chiar carte, atunci măcar o nuvelă. Oricum nu i-o mai publică nimeni, pentru că peste două zile nu vor mai exista edituri, nici librării, nici cititori. Apoi a început iar să vorbească la telefon. Și instant am început să am o viziune: mi-am dat seamă că nu suntem singuri în Univers, iar frații noștri de singurătate ne-au reperat de mult și chiar în clipa asta se îndreaptă spre noi cu un mesaj de pace, iubire și prietenie. Vin în câteva nave spațiale ultra sofisticate, dar tot le mai ia câțiva ani să ne ajungă. Parcă le și văd chipurile triste prin hublourile imense ale navelor: lovesc aparatele și se lamentează, asteroidul uriaș le va ucide fratele mai mic. Căpitanul ordonă se se transmită toată informația necesară oamenilor, pentru a putea diminua pagubele, dar e prea târziu, el știe asta, dar e datoria lui de onoare să încerce tot ce e posibil. Și eu mă rog iar pentru Pământ, pentru mine, pentru vărul, pentru Maria, pentru noi toți: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
În drum spre casă am închis radioul din mașină și am pus niște CD-uri cu muzică veselă. Nu mai voiam să aud iar vocea panicată anunțând că murim în două zile. Vărul era vesel, vânduse acceptabil ce-și propuse și acum era liniștit, nu mai suna pe nimeni. Am ajuns aproximativ repede acasă și am mâncat ceva rapid. Mă gândeam că dacă tot mai aveam atât de puțin de trăit e capital să nu fiu trist, să fiu vesel, oricum murim cu toții, nu scapă nimeni, și tristețea nu-și mai are rostul, o să fim doar o mână de praf într-un vast ocean de singurătate. Iar nava extraterestră va face sigur cale întoarsă. Vom fi rași din Univers ca și când nu am fi existat vreodată.
Filmul a fost ok, o comedie cu doi tipi care făcuseră o profesie din a se infiltra în mulțime la nunți fără a cunoaște niciun invitat.
Am plecat vesel la culcare, vărul la fel. Am mai intrat puțin pe Facebook. Maria era online și postase niște poze cu pisici și citate motivaționale. Exact de ce aveam nevoie. Nu am mai salutat-o, mă gândeam că încă zace și mi-am zis să nu-mi mai stric veselia de moment cu tristețile ei cronice.
Am adormit aproximativ repede.

E Vineri. Mâine o să murim. Așa că mi-am început ziua cu o rugăciune, rugăciunea cea de toate zilele: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
După un dejun frugal ne-am urcat în mașină și am plecat spre hala mea. Munceam și cu o zi înainte ca Pământul să se termine. Am închis radioul, nu mai voiam să știu absolut nimic despre niciun asteroid ucigaș, nu mai voiam să știu de nimeni, nu mai voiam să mai mă rog, căzusem într-o stare de apatie. Vărul a încercat să mă dezmorțească.
-Diseară mergem să bem o cafea în centru. Să-ți iei tenișii albaștri. Știu eu un loc pe la Piața Romană, au o terasă frumoasă, ne întâlnim mai mulți, o să fie foarte tare.
Da, e perfectă, ultima seară pe Pământ mi-o petrec la o terasă în centrul Bucureștiului bând cafele și fumând ca disperatul. În primă instanță am vrut să refuz, mă gândeam că o să stau numai cu ochii în sus spionând cerul, dar mi-am dat seama că e inutil, nu mai e cale de întoarcere. Așa că am aprobat.
-Cine mai vine?
-Nu știu, vedem acum, stai să sun.
Și conversațiile telefonice au început în forță.
Am intrat puțin pe Facebook uitându-mă după linkul cu asteroidul. Mai primise câteva like-uri, dar niciun comentariu în plus, sau vreo distribuire, nimeni nu părea interesat.
Când am ajuns la job prima mea grijă a fost să mă duc la Alexandru.
-Te-ai uitat aseară la știri? Ai auzit ceva de asteroidul ăla? Ceva de evacuarea Casei Albe?
-Parcă, dar n-am fost atent, mă sâcâia aia mică cu tableta ei. Oricum, o să cadă la americani. Dar cât e de mare? Nu le face nimic la ăia, sunt prea șmecheri ca să pățească ceva.
-E cam cât jumate din Europa, și dacă e așa de mare, nu va mai rămâne nicio clădire în picioare pe o rază de 1000 de km de la zona de impact. Plus că praful se va ridica în atmosferă, Soarele va dispărea pentru câțiva zeci de ani, cutremurele vor ridica tsunami de sute de metri și toată vegetația va dispărea în câteva zile, oameni vor muri sufocați în câteva zile, animalele vor muri sufocate în câteva zile, apa va fi înfectată de cadavrele în descompunere, va un un Infern la scară generală. Excluzând faptul că va cădea în ocean. Asta ar fi șansa noastră, dar nu ne văd atât de norocoși.
-Du-te, nenicule, de aici. Ai fumat ceva în dimineața asta? Haha! Dădeau la știri toată ziua, dacă era atât de grav. O să cadă lejer, americanii sunt pregătiți. Nu-ți bate tu capul, hai ca avem mult de ambalat și de baxat astăzi. Vreau să plec mai devreme, mă duc la țară la Slatina, la soacră-mea.
M-am dus la locul meu și am repetat în gând de câteva ori: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
Am baxat toată ziua și aproape că am uitat că asteroidul e chiar deasupra noastră așteptând să cadă. M-am dus în biroul firmei. Televizorul era pornit, secretara se uita la știri.
-Ai auzit ceva, Aurelia, de un asteroid care va lovi mâine dimineață Pământul?
-Mă, n-am auzit eu nimic, dar a auzit prietenul meu. Zicea el ceva acolo de un asteroid, dar nu eram atentă, căutam pe net niște papauci de plajă, weekendul următor mă duc la mare, înțelegi? Mâine mă duc la mall să-mi caut, am văzut ceva pe roșu, foarte drăguți. Așa că nu prea am timp de asteroizi. Mai am o oră și plec acasă, o să fie iar aglomerație în metrou. Știi că vinerea trecută a venit să mă ia cu mașina și eram să facem accident? Doamne! Știi cât m-am speriat?! A venit un nebun cu o Skoda din dreapta. Și era roșu pentru el la semafor. Înțelegi?! Am început să plâng! Te omoară unul așa din senin…
Am lăsat-o să peroreze și am ieșit fără să o salut, mâine o să murim și ea își caută papuci de plajă roșii. Chiar că ne merităm soarta.
m-am dus acasă pe jos. Câtiva kilometri, dar aveam nevoie de liniște. Voiam să fiu singur. Vărul m-a sunat să-mi aducă aminte de cafeaua din centru. Am refuzat pretextând că-mi este rău și că vreau să stau în pat.
-Nu e nimic grav, vărule, nu mă simt bine. O să-mi treacă mâine, sunt sigur.
-Are ceva de a face cu asteroidul? Mai dă-l dracului de asteroid. Hai, vorbim mai târziu că am un apel în așteptare. Pa-pa!
-Pa!
Am ajuns acasă și am deschis televizorul. Nimic despre asteroid. Bârfe, crime și politicieni corupți. Am dat pe CNN: știri din Orientul Mijlociu, un război în plină desfășurare, nimic deosebit, nimic de asteroid. Doar că pe burtieră, cu litere mici, se plimba un anunț cum că Casa Albă a fost evacuată. Nimic panicard. Apoi au început reclamele.
M-am rugat iar pentru noi toți. Am închis tot ce însemna comunicare electronică și am încercat să iau legătura directă cu Dumnezeu în ultima noapte de pe Pământ!
”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
Am tot sperat că Dumnezeu îmi va trimite un semn, dar absolut nimic, Dumnezeu ne lăsase pradă Morții. Eram deziluzionat.
M-am rugat iar și mai intens, am căzut în genunchi. Nimic, absolut nimic.
Așa că m-am dus la frigider am luat sticla de țuică primită de la rudele Mariei și am băut-o pe toată, adică cam jumate de litru. M-am îmbătat criță și am adormit fără să mai știu pe ce planetă mă aflu.

E Sâmbătă. E dimineață, cerul e senin, păsărele cântă prin copacii din fața casei, Soarele e destul de amic cu toți, încă nu arde. Am ieșit să-mi beau cafeaua și să-mi fumez țigările regulamentare de dimineață. M-am rugat puțin, așa din reflex și mi-am dat seama că e o zi minunată pentru a muri.
Am deschis telefonul, aveam câteva mesaje de la vărul și unul de la Maria, erau cam îngrijorați că-mi închisesem telefonul peste noapte. Nu le-am răspuns, de sus, din cer se auzea un zgomot infernal și lumina scădea dramatic. Mi-am aprins încă o țigară și am început să spun ultima rugăciune cu voce tare:
”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”

2 degete


A murit. Nu ştiu de ce. Nu mă interesează. Îi dau târcoale ca unui portofel plin de bani căzut pe stradă. Îmi plac inelele de pe deget. Brusc îmi aduc aminte de torţionarii lui Himmler care n-aveau răbdare să scoată, cu grijă, de pe degetele deţinuţilor inelele preţioase. Le retezau, pur şi simplu, cu baioneta sau cu vre-un hârleţ. Privesc pofticios. Ştiu că D-zeu mă priveşte de sus, din gaura lui de cer. Dar, sincer vorbind, de mult timp nu mai ţin cont de părerile lui. Într-o zi am să-i explic de ce. Sau poate că n-am să-i explic niciodată. D-zeu ăsta, vorbeşte lumea, e un tip înţelegător, unii spun chiar naiv. Eu privesc inelele, D-zeu mă priveşte pe mine, mortul priveşte în sus, la bucata lui de cer dintre blocuri. De ce neaparat toţi morţii privesc în sus?! Mi se pare ciudat. Nu e un mort oarecare, pare să fi fost un tip stilat. Hainele de marcă o dovedesc. De ce nu trece nimeni pe aleea aceasta dintre blocuri? E ceva putred la mijloc. Cred că cineva mi-a întins o capacană. Pentru un minut îl uit pe D-zeu şi naivitatea lui şi încep să-l scotocesc prin buzunare. Bani, fâşicuri groase, cărţi de credit, câteva grame de praf alb. A fost un mafiot. Cui îi pasă de un mafiot mort?! Poliţiei nu! E ciudat, n-are nici o urmă de rană, nici o picătură de sânge. Vreau să fug cu prada! Nu pot! Nu pot să fug. Unde să fug?! Îmi dau seama că aş putea să mă aşez lângă el. Hai să-i spun Rică. Simt că trebuie să mă aşez lângă Rică, să fumez pe îndelete o ţigară, chiar 2. Chiar mă aşez, îmi scot pachetul de Chesterfiled, scot o ţigară şi fumez fără grabă. Îl întreb, din politeţe, ştiu că D-zeu mă priveşte dând din cap dezaprobativ. “Vrei şi tu Rică un chesterfield?!” Rică nu răspunde. Rică e mort. De fapt care e diferenţa dintre un Rică mort şi un D-zeu în plină glorie?! Nici una, nu simţi nici o frică faţă de nici unul dintre ei. Ce ţi-ar putea face un mort?! Nimic-nimic! Crede-mă. Un mort e doar un mort şi gata! D-zeu e doar D-zeu. N-o să coboare el acuma din cer pentru a-ţi bate obrazu’. “Nu ţi-e ruşine bă Alberto?! Puţin respect pentru un mort!” Ştii ce i-aş replica eu? Aşa, pe moment… ”Iartă-mă Doamne! Am greşit! Da’ lui Rică nu îi mai trebuie atâta bănet, başca că e mort de-a binelea?! Şi în plus i-am oferit o ţigară. Cine mai oferă în ziua de azi ţigări unui mort?!” Nu cred că D-zeu ar putea replica ceva în contra mea. Probabil mi-ar zice să iau tot, să iau prafurile, să-i tai degetele şi să trăiesc fericit până la adânci bătrâneţi. D-zeu e conştient că dacă nu-i tai degetele eu, tot o să se găsească vre-un trecător pe aleea asta care i-ar decupa degetele cu vre-un obiect ascuţit, găsit la întâmplare. He-he-he! Crezi că D-zeu e chiar aşa naiv?! Nu domnule! Nu e naiv, dar nu-i pasă de un mort. De ce i-ar păsa?! Mi-e nu-mi pasă, lui nu-i pasă, ţie nici atât; viaţa merge înainte. Cu 2 degete în plus sau în minus.
Ce n-am face dacă ne-ar păsa de toţi morţii de pe lumea asta?! Ce s-ar face D-zeu?! Haide să fim serioşi, măcar pentru 2 secunde.
A murit. Gata. Ce atâta complexe Alberto?!
Cu o rangă scurtă îi retez degetele, expert ca-‘ntotdeauna. Şterg inelele de sânge. Le privesc în soare, ca la bijutier. Prin gaura inelului îl văd pe D-zeu. Se plictisise de monologul meu, de Rică, de Chesterfield, de aleea asta insalubră, de cele 2 degete de pe asfalt . Oricum, găsise altceva mai interesant de privit: un măcel urmat de violarea cadavrelor fără cap. Femei, bărbaţi, copii, bătrâni. În ordine aleatorie. Cum e şi normal să fie un astfel de ritual.
Şi eu mă simţeam culpabil pentru 2 degete!!!

Cornuleţe cu dulceaţă de afine


Mâncasem câteva mere. Pusesem cotoarele pe masă lângă coala albă și pixul albastru. Ceasul ticăia să moară. Timpul e pătrat. L-am întors cu fundul în sus. Limbile veneau spre mine și deveniseră albastre. Precum cerul. Limbile ceasului erau cerul din camera mea. M-am întors cu tot cu masă spre cadavrul din pat. Alberto era mort. Mai bine. Era mult mai bine. Vedeam tot la perfecție. Cotoarele și mâna care îi atârnau din pat formau o axă. M-am felicitat o clipă, sunt un tip inteligent. E bine să vorbești cu un cadavru?
-Hei, tu!
Nimic. Am mai încercat o dată.
-Alberto, răspunde!
Am râs tare. Ha-ha! Ce prost. Un cadavru nu poate răspunde unui viu. Normal că nu comunică. Dar dacă aș fi și eu mort? Oare ar comunica cu mine? Probabil că da, cadavrele comunică între ele. De fapt în fiecare seară toți morții din cimitire se adună la taclale. Știu că i-am surprins eu o dată la bârfă în cimitirul ”Constantin și Elena” din Brăila. Se discuta despre reumatism și cornulețe cu dulceaţă de afine. A fost interesantă discuția. Am ascultat niște rețete zemoase, un deliciu. Am și notat cu mare atenție rețeta mai târziu. Cred că încă mai în portofel rețeta.
”Ingrediente:
250 gr. alune măcinate, 250 gr. zahăr pudră, 2 lingurițe făină, 1 ou, 150 gr. dulceaţă de afine, 25-30 gr. unt, glazură
Mod de preparare:
Se freacă bine toate ingredientele de mai sus. Aluatul obținut se rulează pe planșeta presărată cu faină, se acoperă și se lasă să se odihnească 30 de minute. Se taie apoi bucațele egale și se formează cornulețe, care se coc în tava presărată cu faină, la foc mic 15-20 minute, pentru a nu-și schimba culoarea. După ce se răcesc, se trec capetele cornulețelor prin glazură. Se lucrează fără să se ia de pe aburi.”
Mod de servire: reci cu zahar, alături de un cadavru cunoscut
M-am ridicat de la masa de scris. M-am așezat lângă Alberto. Era rece ca orice cadavru. Ocupase tot patul. L-am împins discret. Am închis ochii ca și când mi-aș stimula cadavrul din mine să vorbească cu cadavrul lui Alberto. Nimic. Nu puteam comunica deloc. Atunci mi-a venit o idee. L-am întors cu fața spre mine și l-am îmbrățișat. Era extrem de rece. Am început să tremur. Nu cred că de frig. Nici de frică sigur. Cred că de poftă să simt moartea prin mine ca un prieten drag. Ca în preajma unui orgasm. O senzație de frig m-a învăluit instantaneu.
Când mi-am revenit din tremurat, eram mort, Alberto scria la masa de scris, iar mâna dreaptă îmi atârna moale din pat. Alberto s-a întors spre mine. Priveam tavanul, asta e ocupația de bază a unui cadavru, privitul tavanului. Cred că aveam ochii sticloși. Alberto s-a apropiat, mi-a aruncat ceasul pătrat pe piept și s-a așezat lângă mine. Am simțit cum palma lui îmi închide ochii și mâna cotrobăind după portofel. Căuta rețeta cornulețelor cu dulceaţă de afine.

O întâmplare oarecare


Era atât de cald încât Alberto se oprise din fumat. Ar fi avut nevoie de câteva zile libere, să stea întins în pat și să reflecteze la soarta omenirii. Își imagina mereu că există o altă lume dincolo de pereții pontonului-dormitor. Doar el putea auzi glasurile copiilor și zgomotul pașilor pe caldarâm. Să stea așa ore întregi cu mâinile sub cap până reușea să vadă clar fețele copiilor și să le înțeleagă jocurile. Nu era șotron sau baba-oarba, erau alte jocuri. Brusc avu un șoc. Se ridică în capul oasele. Da, era adevărat! Copiii aceia se jucau cu tigvele bunicilor. Groaznic, era un univers în care moartea era la ea acasă, era pusă mereu în capul mesei și în toate diplomele de merit. Adică, ”mortua est” cum spuneau latinii ăia care au inventat apa caldă. A avut revelația că în universul paralel, dincolo de pereții pontonului, moartea vine din est și nu există nicio clădire atât de mare încât să o cuprindă pe toată. Și mai avea și niște bifurcații-ramificații care apăreau la buza nopții ca niște salamandre pe o tablă de șah. Dacă m-aș concentra puțin, chiar aș putea să-i fac un portret robot, ca la poliție. Dar nu se concentră deloc, era chiar leneș plus căldura aia moleșitoare care se așează sub tine ca o plasă la circ. Avu o tentativă de a căsca. Avea mereu tentative. Era ceva ciudat cu Alberto ăsta, nu găsise niciodată o piatră albă și perfect rotundă în 30 de ani de existență și asta îl măcina profund. Avea el impresia că cine va găsi piatra aia albă și perfect rotundă va fi găsi fericirea plus nemurirea ca într-un basm. Ceva de genul pietrei filosofale.
Se ridică în picioare și merse încet prin cameră cu mâinile la spate în jurul patului. Luă o țigară din pachet și o aprinse zgomotos. E ceva ciudat în camera asta, parcă ar mai fi cineva, o prezență nevăzută, o entitate colorată. Întinse nările în vânt ca o gazelă în savană. Da, era clar, aici mai e cineva. Și-a dat seama după mirosul pestilențial. De unde oare vine? Ridică brațele în sus, niciun vierme sau altă creatură care se găsește în mod obișnuit pe cadavre nu se vedea. Așa că trase cu sete în continuare din țigare. Și totuși, de unde vine mirosul ăsta? Se aplecă sub pat. Din poziția aia i se vedea doar mâna dreaptă în care ținea țigarea. Oare găsise Alberto răspunsul la căutările lui de-o viață? În câteva secunde apăru iar trăgând ceva greu după el. De sus, de deasupra lui putem vedea doar un cearceaf alb pe care scrie cu litere mari și negre ”INRI”. Da, e adevărat, ”INRI”. Oare de când locuiește Alberto pe pontonul ăsta plutitor? De aproape 5 ani. Deci de 5 ani a dormit noapte de noapte cu Iisus mort și putrezit sub patul lui. Extraordinar. E caz de prima pagină din New York Times. Alberto se așeză pe marginea patului. Nu ridică deloc colțul cearceafului să vadă chipul celui care se prăpădise pe o cruce încadrat de doi tâlhari. Nu era curios. Îl iubea pe Hristos, îl aprecia, îi stima toată lucrarea evanghelică, chiar folosea și el în viața de zi cu zi unele din pildele lui, dar acum chiar nu simțea nevoia să-i vadă chipul. Așa că îl împinse discret la loc sub pat și se așeză pe un scaun, singurul din cameră de altfel. Nu mai avea nevoie de nicio explicație logică. Acum se întreba: oare cine îi pusese cadavrul lui Iisus sub pat și de ce? Cine? Se ridică, mirosul părea mai suportabil. Parcă e o peliculă cu detectivi din perioada interbelică. Da, asta e. Acum trebuie să merg la Poliție și să declar totul, se gândi Alberto cu mâinile adânc înfipte în buzunarele blugilor. La naiba, asta îmi lipsea?! Iisus intrat în putrefacție sub patul meu… E ziua mea proastă, cine naiba m-a pus să mă uit sub pat?

Ieși din cameră. Strada se îngusta și se lărgea din cinci în cinci minute. La circa de poliție a declarat că cineva i-a plasat sub pat un cadavru intrat în putrefacție. Polițiștii l-au crezut, dar l-au amprentat. La știri a apărut o veste scurtă că Iisus intrase în putrefacție sub patul unui cetățean anost dar nu a făcut deloc senzație, se câștigase potul cel mare la Loto.

Alberto a mai trăit câțiva ani pe pontonul acela dormitor. Nu se mai gândea deloc la lumi paralele și nici nu mai fuma. Își schimbase patul, dormea pe o saltea pusă direct pe covor. Se temea ca nu cumva să mai găsească alt cadavru celebru sub patul lui. Săracul de el!

Van Gogh fără două urechi


Iubita mea e un tablou extravagant, scump, imortal. Pictat de un van Gogh fără ambele urechi. În sala judecăţii de apoi toţi licitau pentru iubita mea. Sume exprimate în euro, evident. Stăteam şi ascultam neputincios. 10 milioane, 20 de milioane, tezaurul de la Fort Knox îmi parea un biet atelier de bijuterii ieftine pe lângă valoarea iubitei mele.
-Da’ staţi, bă, mojicilor! Iubita mea e doar a mea! Şi, nervos, am ţâşnit pe scenă, evident executând o exemplară săritură a hoţului dând disperat din mâini ca în faţa unui camion de 40 de tone rămas fără frâne în faţa unui grup de preşcolari ce traversează regulamentar pe culoare verde a semaforului.
I-am rupt ramele rapid. Pac-pac. Pânza mi-am băgat-o între coaste. Adică literalmente mi-am înfipt iubita între coaste ca o baionetă. Adânc, să nu mai iasă niciodată. Şi am fugit din sală.
Mojicii, căci întotdeauna există şi un grup de mojici rău intenţionaţi, au început să fluiere ca la un meci de box în care tipul mai vânjos e azvârlit la pământ cu un upercut extrem de supect de rivalul său slăbănog. Huiduiau, ameninţau, înjurau. A trebuit să mă feresc din calea unor scaune. Cineva, un tip cu monoclu aurit, a scos un Nagan de colecţie şi m-a luat în vizor. Mă rog, nu pot spune cu exactitate că era un Nagan, putea fi şi un Colt. En fin, am sărit pe fereastră aterizând direct în iarba verde de acasă. M-am pipăit discret, iubita zăcea între coastele mele. Nici urmă de mojici. E bine, mi-am zis. Am început să fluier cântecelul ală stupid din perioada interbelică, ”un băiat iubea o fată, vai, ce lume rea!” Aud o voce din subconştient: ”Albert, acest cântecel nu s-a cântat în perioada interbelică!”
Am rămas perplex, subconştientul îmi vorbea cu voce tare. Trebuia să profit de ocazie.
-Auzi, mă, subconştientule, ce fac cu iubita, o mai las între coaste?
-Aici subconştientul. Albert, inconştientule, scoate-o, domnule, de acolo, că faci infecţie!
-Cum s-o scot? E înfiptă adânc!
-Stai calm că ţi-o scot eu ca pe o măsea stricată. Tu închide ochii şi gândeşte-te la ceva frumos!
-Cum ar fi?
-Eu ştiu? Gândeşte-te că eşti pe malul mării şi că refluxul a lăsat scoici pe mal. Ia câteva, şi aşa că nu mai ai scrumiere acasă.
-Nu pot să mă gândesc la malul mării că mă năpădesc imagini cu iubita. Eu sunt mai feelingos de felul meu, doar ştii, ce naiba, bre?!
-Gândeşte-te că ai luat jack-pot-ul la cazinou.
-Aaaa, aşa mai merge.
În timp ce prin faţa ochilor îmi defilau batalioane de fâşicuri de 100 de euro, subconştientul a sărit afară, s-a strecurat silenţios pe lângă coastele mele şi cu un spiral de 10 a început să-mi găurească sternul.
-Auch! Măi, doctor Mengele, am faţă de cobai uman?
-Nu, deşi din profil aduci cu un deţinut paralitic.
-Nu merge, tu nu vezi că iese sânge, chiar nu poţi extrage din mine persoana de sex feminin aciuată ca un căţelus murat de ploaie sub streşina casei?!
Subconştientul meu e dur. Marmură, oţel Krupp. A luat un baros.
-Întinde-te la umbra copacului ăsta. Ascultă păsărelele şi lasă-te mângâiat de boarea asta înmiresmată. Între timp o să te pleznesc puţin cu barosul ăsta de 15 kile. Poate iese din tine ca perla dintr-o scoică spartă de un pescar binevoitor.
-Tu n-ai faţă de pescar binevoitor. Zici că figurezi pe statul de plată a lui Hades! Din prima clipă când ţi-am auzit vocea am vrut să te întreb ceva: pe cine urăşti mai mult, pe mine, sau pe iubita mea?
-Taci!
O lovitură perfectă. Pânza a ieşit dintre coaste. Subconştientul a desfăcut-o curios.
-Îţi place, nu?
-Da, are ochi frumoşi, strungăreaţă şi buze senzuale.
-Salivezi cam mult uitându-te la chipul ei. Hai, dă-mi-o şi întră inapoi.
Am rămas cu iubita în mâini.
O ţin în mâini chiar şi acum. Încă sunt nelămurit, să o îngrop la rădăcina copacului, sau să încerc să-mi astup gaura produsă de baros cu pânza?
Voi ce spuneţi, se merită să o reintroduc la loc pe femeia asta? Sau să o îngrop aici până când, într-o zi, cineva va descoperi comoara?