Ce este statul? – mic îndreptar pentru tonţi


Întrebarea aceasta legată de stat a înfierbântat minţile multora de-a lungul istoriei umane. Unii s-au înfierbântat atât de tare încât s-au luat la bătaie, ba chiar şi-au adus şi armate cu ei ca să-şi impună punctul de vedere. Statul e ceva legat de oameni de toate felurile: proşti, deştepţi, graşi, slabi, săraci, bogaţi, bigoţi sau nu. În principiul statul e o mulţime de oameni care vorbesc aceeaşi limbă şi locuiesc în aceeaşi zonă geografică. Cum de vorbesc aceeaşi limbă? Pentru că s-a nimerit ca un milion de oameni să zică la fel „Dumnezeu e doar unul!” la fel. Cu aceeleaşi sunete. Sau „Du-te dracului!”. Cum de folosesc aceleaşi sunete cei de pe un mal al apei, iar ceilalţi de pe malul celalalt zic doar „Fuck you!” e un mister total. Cert e că cineva le-a impus să folosească sunete diferite tot timpul zilei. Mă rog, revenim în forţă la ideea de stat. Limbă comună şi acelaşi teritoriu. Limba e un mister, teritoriul la fel. De ce nu la Poli, sau la Ecuator? Cum de românii s-au nimerit exact în estul Europei şi nu în sudul Africii? Sau cum de ruşii nu trăiesc în Australia? Pare că cineva a amestecat sunetele şi teritoriile atât de ciudat încât nu ştie cu precizie unde ar trebui să locuiască cei care se numesc „spanioli” sau cei care îşi zic „italieni”. Cum au apărut limbile şi de ce au apărut aşa e un mister. Nu ne plac misterele, aşa că nu mai rămânem la tema „Fuck you” şi „Du-te dracului!”. Deci s-au adunat oamenii care vorbesc la fel, chiar dacă nu gândesc la fel. S-au adunat şi au constatat că se pot înţelege prin cuvinte. Şi au vorbit, şi au vorbit şi unul dintre ei, sau mai mulţi, a avut ideea că ar fi bine să se împrejmuiască teritoriul unde locuiesc toţi vorbitorii de aceeaşi limbă cu un gard ca să fie treaba-treabă. Un gard mare, de nuiele şi din 100 în 100 de metri să pună şi un foişor cu un paznic înarmat. Şi iată că tuturor li s-a părut o idee genială. Ba chiar unul a venit cu o altă idee şi mai interesantă: hai să colorăm gardul în aşa fel încât să se ştie că dincolo de gard suntem noi. „Dar cine suntem noi?” a întrebat un alt deştept din mulţimea adunată la sfat. Foială mare. Cine sunt aceşti producători de sunete articulate cu acelaşi sens? Şi atunci au stat şi au discutat până noaptea târziu la lumina lumânărilor de ceară cine sunt ei. Şi şi-au ales un nume. „Noi suntem hotiţi!” Am ales un nume la întâmplare, observaţi? Şi hotiţii au mai discutat şi au hotărât să vopsească gardul în verde şi albastru şi să se numească de acum înainte „Statul Hotit”. Bun. Avem un stat, avem un gard de nuiele vopsit în verde şi albastru. E bine, e foarte bine. Dar cine să adune nuielele, cine să vopsească gardul, cine să stea în foişor? Dilemă. Trebuia să se organizeze mai departe statal. Adică să inventeze o formă de guvernare. De fapt, de ce aveau ei nevoie de o formă de guvernare? Simplu. Cineva trebuie să strângă banii necesari pentru gard, vopsele şi soldaţi. Dar cine să-i adune? Tot hotiţii. Şi au hotărât prima data la întâmplare. Au ales vreo doi-trei hotiţi mai descurcăreţi să strângă banii. Fiecare dă după posibilităţi. Aşa a fost în principiu. Statul nu-ţi băgă mâna în buzunar cu forţa. Numai că de aici au început problemele. Unii au dat, alţii nu. Şi hotiţii cei descurcăreţi au hotărât că statul are nevoie de legi fiscale. Fiecare dă o parte din avere. Toată lumea dă statului. Ce-ţi dă statul înapoi? Un gard vopsit şi nişte soldăţi în foişoare. Cam asta e ideea de stat, el este în slujba ta şi tu îl plăteşti. Adică tu munceşti pentru stat şi statul te protejează de alt stat. Aşa a fost la început, aşa a rămas. Cine conduce statul de fapt? Statul e condus de legi, iar legile sunt făcute de oameni, deci, statul e condus de oameni. Care oameni? Oamenii care fac legi. La final aflăm şi ce este statul: o mână de oameni care face legi pentru vopsit garduri şi care plăteşte soldaţii din foişoare.
E clar?