Republica mondială a oamenilor muncitori


Există nenumărate teorii ale conspiraţiei care ne vorbesc şi încearcă să ne demonstreze (unoeri reuşesc) că planeta noastră este doar un uriaş stupid plin cu muncitori. Corporaţii, multinaţionale, Microsoft, Facebook, Coca-cola etc-etc toate nu sunt decât faţetele unui singur sistem global de înhămare a populaţiei la travaliu perpetuu. Toată populaţia este angrenată într-un „Hei-rup!” internaţional. Conform filosfiei de viaţă a pământenilor locul de muncă este cel mai preţios dar după libera exprimare. Adică oricine trebuie să muncească pentru a supravieţui. Pare corect şi de bun simţ.
Dar lucrurile nu au mers întotdeauna aşa. Acum mii de ani în urmă umanitatea nu trebuia decât se scoale dimineaţa, să vâneze la plăcere un cerb, o căprioară, să adune din copaci un măr, o pară, sau o cireaşă şi să se bată cu suliţe şi pietre pentru o peşteră mai centrală. Totul era minunat, nu? Nu xista Dumnezeu, Papă, Preşedintele SUA, forme de conducere şi/sau primării. Situaţia părea ideală. Nimic şi nimeni nu interzicea libera exprimarea şi toţi aveau o viaţă decentă şi plină de lucruri frumoase. Nu aveau Coca-Cola, tablete, Facebook, misiuni spaţiale sau Hollywood. Seara se adunau în jurul unui foc mare şi vorbeau despre cerbii ucişi, despre fructele culese, despre stelele care le vedeau pe cer şi despre alte chestii nevinovate. Şi atunci, ca şi acum, existau povestitori înnascuţi. Şi în unele seri lungi de iarnă la gura peşterii povestitorii născoceau poveşti. Şi aşa l-au inventat pe primul dumnezeu. La o ciozvârtă de antilopă şi o ulcică de miere sălbatică. Nu pare prea fastuos, nu? Dar, ca şi în prezent, povestitorii şi-au cerut drepturile de autor. Adică să le spună mereu aceleaşi poveşti seară de seară şi ascultătorii să le procure hrană şi sex gratis. Nu se punea problema unei locuinţe sau a unui mijloc de transport, pentru că nimeni nu avea certificat de proprietate pe peştera în care locuia sau pe calul/măgarul pe care îl călărea. Erau bunuri comune. Dar mâncarea trebuia adunată de pe câmpii. Aşa că povestitorii au devenit nişte puturoşi graşi şi nesimţiţi. Dormeau până la prânzul cel mare, regulau toate puştoaicele de 12 ani şi gâriau noaptea poveşti cu dumnezei primitivi.
Şi atunci s-a produs prima răscoală. Unul din locuitorii din peşteră a arătat nervos prin semne la povestitorul obez care încă dormea la ora 12 p.m. învelit în nişte blănuri de tigru în mijlocul peşterii. Peste noapte mâncase toate fructele adunate de femeile din peşteră. Aşa că s-a enervat şi l-a trezit cu o bâtă aplicată în moalele capului. Obezul s-a ridicat neînţelegând bine ce s-a întâmplat. Apoi a mai primit încă o bâtă, şi încă una şi tot aşa până când i-a crăpat capul. Pentru prima dată în istoria umanităţii s-a văzut un creier uman. A fost o premieră mondială. Povestea celui ucis a mers din peşteră în peşteră şi ceilalţi povestitori care trăiau din fructele şi carnea vânată de ceilalţi au inventat alte poveşti cu dumnezei răzbunători şi pedepse în viaţa de apoi pentru toţi cei care nu le ascultă şi urmează poveştile.
Şi prostimea a crezut. Povestitorii au ajuns şef de trib, apoi profeţi, apoi regi, apoi împăraţi şi apoi şefi de multinaţionale. Şi toată planeta munceşte pentru ei cu frică. Sunt atât de multe reguli în poveştile lor încât nimeni nu mai ştie de ce trebuie să muncească pentru a mânca. Au pus mâna pe planeta asta şi nu vor să o mai lase jos din palme.

Şi ăsta e purul adevăr, martor îmi este Cerul, Pământul şi Aerul pe care îl respir!

Anunțuri