Nimic nu e mai frumos decât să te plimbi gratis prin Univers


Cred că astronauții sunt un fel de supermani. Toată viața suntem legați de planeta asta, stăm lipiți de suprafața ei, de praful ei, mai bine zis. Forța de gravitație e atât de importantă, încât, când ajung în spațiu, astronauților li se atrofiază mușchii și inima nu mai depune nici un efort să plimbe sângele prin tot corpul. Acest fapt nu poate să indice un singur lucru: că planeta nu aparține oamenilor, ci oamenii sunt ai planetei, un fel de furnici cărora acest uriaș de piatră le-a atașat nici cordoane ombilicale, legându-i pentru milioane de ani de suprafața lui în aproape eterna lui plimbare prin univers. Și mergem, zi de zi, noapte de noapte, an de an, generație de generație prin acest hău negru prin care strălucesc niște lumințe noapte de noapte, cărora unii oamenii, care le privesc prin niște bucăți de sticlă colorate, ne-au spus nouă, celorlați neinteresați, că sunt de fapt niște uriași nemavăzuți și neînchipuiți. Și noi mergem la plimbare, planeta nu ne ia nici un ban în această călătorie magnifică, pe un traseu numai de ea știut. Și noi suntem războinici, ne omorâm între noi, ne ucidem urmașii, ne vindem mare parte din lumina zilei muncind cât să rămânem în viață a doua zi, ne certăm, ne înjurăm, furăm; în general niște chestii atât de inutile, încât nu merită să le reproduc. Și totuși planeta merge în continuare pe traseul ei. Dacă nu știați, vă spun eu, că am învățat și eu de la alții: planeta se învârte în jurul Soarelui, Soarele se plimbă și el în jurul altor stele, acest conglomerat se deplasează în jurul altor conglomerate de stele. La rândul ei, galaxia noastră, Caleea Lactee se mișcă în jurul altor galaxii și în final tot univerul se deplasează spre roșu. Adică, tradus pentru un profan, mergem printr-un teritoriu nou în fiecare zi și nu ne vom mai întoarce aici niciodată. Și aici intervin astronauții, ei se urcă în cer cu minunatele lor aparate. Ei sunt supermanii pe care i-am rugat să ducă un mesaj altor supermani de pe alte planete. Sau poate lui Dumnezeu.

Anunțuri

ciocolata celebră


tatăl meu e astronaut
a zburat pe Lună
a schimbat şuruburi stricate pe staţia orbitală
de câte ori vine acasă ne aduce ciocalată americană
cu semnături celebre
când pleacă ne adunăm toţi trei în baie
eu, Monica şi Cosmin
dăm drumul la robinetul de la cadă
şi ne rugăm în genunchi pentru el
uneori intră şi mama
atunci mâncăm ciocolata celebră în patru
şi privim la pozele în care pune piciorul pe Lună
alături de toţi oamenii ăia îmbrăcaţi în costume spaţiale
e super să stăm aşa toţi patru şi să ne amintim
de toate cuceririle, de toţi prietenii lui celebri
de toate oraşele mari în care a fost

acum câţiva ani
naveta spaţială
s-a oprit foarte aproape de apartamentul nostru
dar tatăl meu nu a coborât ca altădată printre lacrimile noastre
de puşti extaziaţi
au coborât ca dintr-o atmosferă lipstă de gravitaţie
prietenii lui în costume spaţiale pline de praf selenar
şi ne-au adus ciocolată americană
cu un autograf celebru
era al lui

Apocalipsa după Alberto


Ale mele sunt toate culorile cerului
Roşu, albastru, negru sau roz
Toate avioanele care-l brăzdează
Toţi teroriştii
De pe linia Paris Tokyo
Bugetul Pakistanului
Toţi morţii din Irak şi Guineea Bissau
Toţi copacii de pe Calea Călăraşi
Pisicile călcate de maşini
Toate robinetele cu apă caldă şi rece
Toţi orfanii, toate vilele de la Marbella
Şi toţi subnutriţii din Darfur
Toate icoanele din biserică
Băncile din parc
Şi cozile de mătură
Toate cămăşile de forţă
Şi toate declaraţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite
Sunt cel mai puternic om de pe faţa pământului
Şi nimănui nu-i pasă dacă mâine pot să opresc conducta de gaze care alimentează
Europa de Vest
Dacă mor toate lumea va înceta brusc să mai vândă acţiuni la bursă
Sau să-şi plimbe câinii prin parc
Ceea ce mi se pare onest să se întâmple

Sursa răului este în mine
Iar Dumnezeu cunoaşte toate aspectele astea
Şi închide ochii condescendent
”E lumea ta, Albert, fă ce vrei cu ea!”