Requiem


Coasa taie firele fără grabă,
fără teamă că va ajune la marginea lanului.
E un fel de veselie în mişcarea ei ritmică de du-te vino.
Spicele cad aiurea pe pământul cu miros de mormânt…

Pe mine mă doare piciorul.

Nu mă uit la spicele prăvălite pe jos,
Mi se par, acuma, patetice şi fără frumuseţe.
Tata mă strigă:
“Alberto! Haide, că se face târziu!”
Mă ridic alene din lan.
Mă scutur de praf şi privesc gânditor la un spic căzut.
Nu mai aud vocea mamei,
Care îmi povesteşte de dimineaţa
În care a murit tata.

poezie cu pui de găină


bunica mea
face poezii
le scrie pe coli albe de împachetat
şi
le citeşte vecinelor
pe banca din faţa blocului.

vecinele o aplaudă de fiecare dată
uneori
pensionara de la 3 lăcrimează.

toate poeziile merg cu bunicul meu la muncă
bunicul merge cu bicicleta roşie la avicola
poeziile merg în servieta neagră

la ora 14 bunicul despachetază ouăle fierte
şi cârnaţii prăjiţi
poeziile cad încet pe măsuţa împrovizată
din 3 scânduri găsite în bălăriile unde se aruncă
puii de găină morţi

mănâncă încet
bea o ţuică cumpărată
de la alimentara
şi
dacă are chef
citeşte poeziile pline de grăsime

de fiecare dată bunica scrie o altă poezie
dar meniul rămâne acelaşi
ouă
cârnaţi
ţuică de prună

de fiecare dată
poeziile bunicii ajung
în bălăriile pline
de pui morţi

bunica mea scrie poezii
ca nişte puişori de găină morţi

Un batalion de îngeri pentru mine


Decrepiți

Unii cu peruci, alții cu șacoșe în mâini, un fel de pensionari la menopauză

Mă urmează peste tot, așteptând marele război ce va să înceapă

Ca Dumnezeu să vină acasă

Să își ia rolul în serios.

Notă de subsol – Pentru cine nu l-a văzut niciodată pe Dumnezeu nu e nicio tragedie. Mai au timp să câștige la loteria divină. V-ați întrebat vreodată de ce nu toți oamenii pot fi sfinți? Ce ar însemna pentru umanitate să fie compusă exclusiv din sfinți? Toate drumurile ar fi pline de moaște.

Aşadar, să ne pişăm cu boltă pe poezie, să ne pişăm cu boltă pe poeţi


Aşadar
Toate maşinile de pe autostrada literaturii române contemporane au geamurile fumurii
În spatele geamurilor fumurii se ascund poeţi şi poezii
Dar le este teamă să coboare pentru că ştiu că eu sunt socotit infamul poeziei şi poeţilor români
Şi stau şi stau mereu deschis la prohab gata să urinez peste orice idee poetică de la etajul 4
Aşadar
Poeţii s-au găsit la un cenaclu de seară deghizând o vajnică poezie într-o machetă de carton colorată în roşu cardiac
O prea minunată poezie de dragoste, o poezie amoroasă în care se renaşte dintre capilare şi artere veştejite ca-n basmele lui P.I.
Aşadar
O maşină cu geamuri fumurii şi-a plasat strategic sub balconul meu cartonul roşu cardiac
Am tras aer în piept cum se face în filmele americane când intri într-un casino; am ridicat sprânceana stângă, am coborât-o, apoi am ridicat-o pe cea dreaptă şi am coborât-o
Aşadar
Macheta de carton cardiac avea aripi, 2 aripi uşoare ca doi pui de prepeliţă
Aşadar
Am strigat
Cine-i acolo?
Nimic
Am mai strigat o dată
Hei! Tu!
Şi puii de prepeliţă s-au ascuns în iarbă
Poezia-machetă roşu cardiac s-a dat peste cap
O dată, de 2 ori, de 3 ori
Ce e circul ăsta?
Poeţii ăştia din România sunt nişte circari, da, adevăraţi circari, care habar nu au să facă o poezie adevărată, reală; umblă numai cu şmecherii de miliţieni beţi
Ştiţi ceva?
Aşadar să mă piş pe toate poeziile voastre tâmpite şi pe voi, cu boltă, bineînţeles.

poem ediție limitată


dragostea asta e cretină
o scupi, îi rupi mâinile, picioarele
o gonești în chiloți pe scări, o cerți în fața vecinilor
degeaba, dragostea are carnet roșu, de spitalul de nebuni
îți sare în gât, te apucă de coadă
îți fumează toate țigările
te exfoliază
te obligă să scrii poeme în care plângi după părul ei negru lung
după săruturile ei, după vaginul ei
te obligă efectiv
mă sună la 6 dimineața să își ceară poemul promis
ca și când și-ar lua ofranda de sânge
și eu, prost și indulgent întind palmele exact ca în școala generală
când mă lovea tovarășa dirigintă cu rigla la palmă că am fost obraznic
totuși mă întorc mereu la ea, o pun să-și miroasă părul, să-și atingă sânii
doar bestiile au nevoie de iubire ca de un mesia

nu mai există niciun înger pe planeta asta


de fapt dacă stau să mă gândesc la pielea mea aș spune că este un caldarâm ciudat
pe care niște copii cu 3 mâini au desenat niște aripi strâmbe
eu am fost ultimul înger
dar acum nu-mi mai pasă
cine are nevoie de îngeri?
de ființele astea imaginare care umblă pe vârful aripilor printre noi și ne spală durerile cu tot felul de mirodenii
toată iubirea lor o poți așeza pe frânghii la soare, ca rufele proaspăt spălate
și știți ce e frumos?
că nimănui nu i-ar păsa de rufele alea proaspăt spălate
pentru că nimeni nu mai crede în îngeri și nici în reclamele de la televizor cu detergenți minunați

poem de pus în ramă


mi-am dorit mereu efectiv să postez proiectile în toate poemele mele ştii cum vine chestia asta după ce termin de citit să zici wow ce tare e ăsta parcă am rămas fără mâni fără picioare mă doare tare foarte tare sau să vă explic altfel să zicem că termină de citit o fată domnişoară studentă şi la final exclamă super poemul parcă am făcut dragoste cu un iubit foarte tandru nu m-am simţit niciodată atât de bine mai vreau mai vreau şi reîncepe să citească ca şi când ar aştepta orgasmul mă rog ceva în genul ăsta adică să termini de citit şi să îţi rămână poemul imprimat pe celule ca un fel de gps care te îndrumă mereu la locul potrivit acolo unde vrei să ajungi tu direct pe scurtătură fără niciun semafor sau poliţist nu ar fi extraordinar să reuşim cu toţii să scriem astfel de poeme