Requiem


Coasa taie firele fără grabă,
fără teamă că va ajune la marginea lanului.
E un fel de veselie în mişcarea ei ritmică de du-te vino.
Spicele cad aiurea pe pământul cu miros de mormânt…

Pe mine mă doare piciorul.

Nu mă uit la spicele prăvălite pe jos,
Mi se par, acuma, patetice şi fără frumuseţe.
Tata mă strigă:
“Alberto! Haide, că se face târziu!”
Mă ridic alene din lan.
Mă scutur de praf şi privesc gânditor la un spic căzut.
Nu mai aud vocea mamei,
Care îmi povesteşte de dimineaţa
În care a murit tata.

Anunțuri

poezie cu pui de găină


bunica mea
face poezii
le scrie pe coli albe de împachetat
şi
le citeşte vecinelor
pe banca din faţa blocului.

vecinele o aplaudă de fiecare dată
uneori
pensionara de la 3 lăcrimează.

toate poeziile merg cu bunicul meu la muncă
bunicul merge cu bicicleta roşie la avicola
poeziile merg în servieta neagră

la ora 14 bunicul despachetază ouăle fierte
şi cârnaţii prăjiţi
poeziile cad încet pe măsuţa împrovizată
din 3 scânduri găsite în bălăriile unde se aruncă
puii de găină morţi

mănâncă încet
bea o ţuică cumpărată
de la alimentara
şi
dacă are chef
citeşte poeziile pline de grăsime

de fiecare dată bunica scrie o altă poezie
dar meniul rămâne acelaşi
ouă
cârnaţi
ţuică de prună

de fiecare dată
poeziile bunicii ajung
în bălăriile pline
de pui morţi

bunica mea scrie poezii
ca nişte puişori de găină morţi

Un batalion de îngeri pentru mine


Decrepiți

Unii cu peruci, alții cu șacoșe în mâini, un fel de pensionari la menopauză

Mă urmează peste tot, așteptând marele război ce va să înceapă

Ca Dumnezeu să vină acasă

Să își ia rolul în serios.

Notă de subsol – Pentru cine nu l-a văzut niciodată pe Dumnezeu nu e nicio tragedie. Mai au timp să câștige la loteria divină. V-ați întrebat vreodată de ce nu toți oamenii pot fi sfinți? Ce ar însemna pentru umanitate să fie compusă exclusiv din sfinți? Toate drumurile ar fi pline de moaște.

Aşadar, să ne pişăm cu boltă pe poezie, să ne pişăm cu boltă pe poeţi


Aşadar
Toate maşinile de pe autostrada literaturii române contemporane au geamurile fumurii
În spatele geamurilor fumurii se ascund poeţi şi poezii
Dar le este teamă să coboare pentru că ştiu că eu sunt socotit infamul poeziei şi poeţilor români
Şi stau şi stau mereu deschis la prohab gata să urinez peste orice idee poetică de la etajul 4
Aşadar
Poeţii s-au găsit la un cenaclu de seară deghizând o vajnică poezie într-o machetă de carton colorată în roşu cardiac
O prea minunată poezie de dragoste, o poezie amoroasă în care se renaşte dintre capilare şi artere veştejite ca-n basmele lui P.I.
Aşadar
O maşină cu geamuri fumurii şi-a plasat strategic sub balconul meu cartonul roşu cardiac
Am tras aer în piept cum se face în filmele americane când intri într-un casino; am ridicat sprânceana stângă, am coborât-o, apoi am ridicat-o pe cea dreaptă şi am coborât-o
Aşadar
Macheta de carton cardiac avea aripi, 2 aripi uşoare ca doi pui de prepeliţă
Aşadar
Am strigat
Cine-i acolo?
Nimic
Am mai strigat o dată
Hei! Tu!
Şi puii de prepeliţă s-au ascuns în iarbă
Poezia-machetă roşu cardiac s-a dat peste cap
O dată, de 2 ori, de 3 ori
Ce e circul ăsta?
Poeţii ăştia din România sunt nişte circari, da, adevăraţi circari, care habar nu au să facă o poezie adevărată, reală; umblă numai cu şmecherii de miliţieni beţi
Ştiţi ceva?
Aşadar să mă piş pe toate poeziile voastre tâmpite şi pe voi, cu boltă, bineînţeles.

poem ediție limitată


dragostea asta e cretină
o scupi, îi rupi mâinile, picioarele
o gonești în chiloți pe scări, o cerți în fața vecinilor
degeaba, dragostea are carnet roșu, de spitalul de nebuni
îți sare în gât, te apucă de coadă
îți fumează toate țigările
te exfoliază
te obligă să scrii poeme în care plângi după părul ei negru lung
după săruturile ei, după vaginul ei
te obligă efectiv
mă sună la 6 dimineața să își ceară poemul promis
ca și când și-ar lua ofranda de sânge
și eu, prost și indulgent întind palmele exact ca în școala generală
când mă lovea tovarășa dirigintă cu rigla la palmă că am fost obraznic
totuși mă întorc mereu la ea, o pun să-și miroasă părul, să-și atingă sânii
doar bestiile au nevoie de iubire ca de un mesia

nu mai există niciun înger pe planeta asta


de fapt dacă stau să mă gândesc la pielea mea aș spune că este un caldarâm ciudat
pe care niște copii cu 3 mâini au desenat niște aripi strâmbe
eu am fost ultimul înger
dar acum nu-mi mai pasă
cine are nevoie de îngeri?
de ființele astea imaginare care umblă pe vârful aripilor printre noi și ne spală durerile cu tot felul de mirodenii
toată iubirea lor o poți așeza pe frânghii la soare, ca rufele proaspăt spălate
și știți ce e frumos?
că nimănui nu i-ar păsa de rufele alea proaspăt spălate
pentru că nimeni nu mai crede în îngeri și nici în reclamele de la televizor cu detergenți minunați

poem de pus în ramă


mi-am dorit mereu efectiv să postez proiectile în toate poemele mele ştii cum vine chestia asta după ce termin de citit să zici wow ce tare e ăsta parcă am rămas fără mâni fără picioare mă doare tare foarte tare sau să vă explic altfel să zicem că termină de citit o fată domnişoară studentă şi la final exclamă super poemul parcă am făcut dragoste cu un iubit foarte tandru nu m-am simţit niciodată atât de bine mai vreau mai vreau şi reîncepe să citească ca şi când ar aştepta orgasmul mă rog ceva în genul ăsta adică să termini de citit şi să îţi rămână poemul imprimat pe celule ca un fel de gps care te îndrumă mereu la locul potrivit acolo unde vrei să ajungi tu direct pe scurtătură fără niciun semafor sau poliţist nu ar fi extraordinar să reuşim cu toţii să scriem astfel de poeme

bara de inox


stăteam amândoi în taxiul ăla galben ca nişte elevi prinşi cu tema nefăcută sincer să fiu aveam emoţii groaznice habar n-am de ce mă comportam stângaci

prima dată am vrut să stau lângă bara aia aproape de uşile terminalului ieşiri să te sărut acolo să te ţin în braţe deasupra bării de inox dar mi s-a părut clişeu hollywoodian lângă mine era doi turci unul dintre ei vorbea la telefon din bucuria lui din glas am înţeles că avionul a aterizat cu bine atunci a fost singura dată în viaţă când am regretat că nu ştiu limba turcă vroiam să vorbesc cu tipul ăla din avionul tău şi să-l întreb de tine

mi-am făcut loc prin mulţimea agitată eram aproape de bara de inox chiar lângă uşile glisante brusc a început inima să-mi bată cu putere nu pot să stau lângă bară nu nu pot am ieşit dintre oamenii ăia te simţeam aproape jur erai foarte aproape de mine şi m-am panicat primul meu impuls a fost să mă aşez pe vine şi să-mi aprind o ţigară nu ştiu de ce nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine în momentele alea mă simţeam ca un pahar în care cineva te turna şi ieşeai peste buzele paharului mă sufoca gândul că eşti foarte aproape

în două minute ai apărut trăgând cu putere de valize am avut senzaţia că m-ai recunoscut în toată mulţimea aia pestriţă şi te-ai uitat direct în ochii mei ai tresărit când ai intrat în sala aia de aşteptare în care agonizasem atâtea ore sunt momente în viaţă în care îmi vine să plâng brusc neputincios vroiam să plâng pentru că te iubeam prea mult dar am avut noroc mare noroc valizele tale s-au răsturnat pe jos a fost momentul meu de respiro am bătut de 2 ori din aripi şi am fost lângă tine mă simţeam deconspirat am avut impresia că te voi speria dacă mă vedeai plângând aşa că am avut o replică ceva de genul ăsta de ce nu eşti atentă măi

în taxiul acela galben mi-am dat seama că toate momentele în care ne sărutasem făcuserăm dragoste te spălasem pe sâni şi pe picioare se evaporaseră erai o nouă iubită pe care nu o cunoşteam deloc nu ştiam ce să-ţi spun nu aveam curajul să-ţi spun că te iubesc că vreau să te sărut mă uitam la tine intimidat şi blocat în mintea mea totul era gol nu îmi aminteam cum te cheamă câte avioane ai schimbat sau ce ţigări fumez tu zâmbeai şi vorbeai încet ne-am sărutat lung începeam să te recunosc să îţi recunosc celulele îmi reveneau în minte toate amintirile pe care le pierdusem şi atunci m-am bucurat că te pot iubi de fiecare dată mai mult la fiecare întâlnire de fiecare dată când ai pleca din pat până la bucătărie când ai revii lângă mine eu te voi iubi mai mult mă umplu de tine ca o substanţă parfumată care îmi pătrunde prin piele şi savoarea ei îmi persistă în creier oriunde m-aş întoarce unde m-aş duce în fiecare dimineaţă te voi găsi cuminte în pielea mea în sângele meu

toată viaţa mea mi-am dorit să fiu un poet genial


să am sute de poezii pe toate site-urile de literatură din ţară şi din străinătate să mă oprească toate gagicile bune pe stradă ca să-mi ceară autografe pe portjartier mă rog chestii de astea de macho ştiţi voi poeţii bărbaţi să fiu invitat la talk-show-uri despre poezii la protv şi antena1 să dau din mâini ca nicoale ceauşescu să zic aşa poezia ESTE un fel de iubire mai mică şi încape lejer pe o pagină a4 şi să leşine toate secretarele care stau de la 9 la 17 pe messenger la birou şi scriu poezii de dragoste dar cel mai mult mi-am dorit să pot să merg gratis cu trenul adică fiind un mare poet naţional cfr-ul să-mi dea legitimaţie de poet la fel şi tarom-ul pentru că le fac reclamă iar toată lumea să îşi dorească să facă poze cu mine etc etc dar până la urmă mi-am dat seama că toată chestia asta cu poetul genial e o mare bălărie nu există poet genial nu există poeţi geniali există doar oameni singuri oameni trişti oameni care nu au pe nimeni şi atunci toţi aceşti oameni citesc poezii le citesc ca şi când ar consuma marijuana pentru a se înălţa la cer pur şi simplu poeziile pentru oamenii singuri trişti sunt un fel de amici care te ţin de mână şi te invită la restaurant îţi ascultă răbdător toate frustrările îţi şterg nasul şi lacrimile şi apoi te învelesc cu pătura când dormi spunându-ţi somn uşor

extraordinara întâmplare de pe strada buzăului


mergeam în spatele ei avea un fund Minunat când s-a întors spre mine i-am văzut ochii erau uriaşi ca două palme de nou-născut atunci mi-am văzut prima oară aripile în retinele ei Nemaimpomenite din piept îi ieşeau nişte ţevi calde îmi aduceau aminte de Tata ultima oară când îl văzusem era într-un coşciug de lemn cred că era brad căci miroasea frumos după aceea mult timp am spus tuturor că tata a plecat la vânătoare într-o pădure de brazi Ea s-a apropiat prin geaca groasă îi vedeam inima m-a îndoit o clipă avea o voce ceva de genul ăsta Nu mai e nimeni aici am tăcut nu înţelegeam ce spune apoi a plecat cizmele ei cu Toc nu lăsau urme în zăpada proaspătă m-am uitat înapoi aripile mele lăsaseră dâre subţiri când m-am întors Dispăruse apoi am regretat că nu i-am spus că îmi doream foarte mult să facem dragoste