Litanie
oamenii curg ca niște râuri pe lângă mine
unii sapă faleze adânci
uneori este ca și când întunericul devine solid
ca o piatră pe care o ții în mână
colțuroasă, fără o formă precisă
un timp, am mers așa, în neștire, pe faleza ta
puteam să jur că recunoșteam niște sfinți pe celălalt mal
scrumul țigării îmi pica pe haine
le făceam cu mâna
”hei, eu sunt, eu sunt!”
ei băgau mâna în buzunare și scoteau tot felul de cărți
probabil că biblii, probabil
și le aruncau spre mine
ca niște raze de lumină
apoi am ajuns acolo unde eu mă întâlnesc cu tine
cu totul întâmplător
absolut întâmplător
soarele începuse să zidească o superbă zi de vară
lumina ploua printre noi
o superbă ploaie de lumină
și ne-am așezat pe nispul cald în timp ce
alții își mărturiseau vina unor sfinți îngenuncheați
m-am ridicat
printre cei îngenucheați m-am recunoscut
tu mi-ai acoperit gura cu palma
curgeai ușor pe lângă mine
ca un râu ce sapă o faleză adâncă
ca o rugăciune
