La vie en rose


Nu văzusem soarele de mult timp, habar nu aveam ce oră poate fi, dar trebuia să fie după-amiază, petrecusem mult timp conștient, ore bune, trebuia să fie după-amiază. În curând se va lăsa noaptea. Mă gândeam că nu aveam unde să dorm și prima dată m-am gândit că ar trebui să mă întorc la bunicul meu să dorm în hambarul acela murdar. Însă nu mai știam în ce direcție se află. Nu cunoșteam poziția soarelui, nu știam în ce direcție mersesem. Și atunci am înțeles adevărata tragedie a existenței mele: sunt atât de singur, încât nimănui nu i-ar păsa dacă aș muri aici pe câmpul ăsta pustiu, nu mi-ar săpa nimeni groapa, nu mi-ar duce nimeni crucea. Nu am niciun prieten, nu am nicio iubită, mama m-a părăsit într-un loc lugrubu, tatăl meu a murit demult, bunicul mă amenință cu arma, nu mai țin minte dacă am frați sau surori, nu știu cum mă cheamă. Rătăcit pe o câmpie pustie și rece aproape de venirea nopții. Ciudată existență umană, sunt atât de singur, încât mă rușinează propria mea neputință, ca și când eu aș fi de vină că nu am reușit să stabilesc o relație cu un alt semen de al meu. Nu e nimeni să mă caute acum pe câmpul ăsta pustiu și sordid. De ce aș crede în Dumnezeu, dacă eu sunt atât de singur? De ce aș crede că există cohorte de îngeri, dacă eu nu am văzut în viața mea un înger? Până la urmă faptele mele m-au adus aici în pustietatea asta, care a devenit însăși viața mea. Cleomenes, ești singur! Nu ai niciun drept să fii trist sau să înjuri pe cineva, ești aici pentru că acțiunile tale te-au adus aici. Greșisem undeva în viața mea de până acum și aveam teribilul sentiment că am să repet aceeași greașeală și în viitor. Errare humanum est, perseverare diabolicum. Dar nu o făceam eu, simțeam cum totul se năruia în jurul meu nu datorită mie, nu datorită acțiunilor mele, uneori găunoase ce-i drept, ci pentru că o forță inexplicabilă muta cum dorea piesele de șah din viața mea fără ca eu să am drept de apel. Cine era forța asta inexplicabilă care mă exilase în valea astea pustie în apropierea întunericului?

  M-am așezat în fund. Unde pula mea sunt? Cine morții mă-sii m-a trimis aici? Cum ies de aici? E noapte, e frig și sunt iarăși singur. Nu mi-a ajuns toată viața să fiu singur? Chiar nu mi-a ajuns? Unde e Dumnezeu ăla să-l iau puțin la bătaie. Chiar așa, frate?! Chiar așa?!

Am băgat mâna în buzunar să-mi aprind o țigară. Evident, nu aveam nimic. Atunci am devenit și mai nervos.

Am vrut să iau o piatră și să arunc înspre Cer, acolo unde toată lumea, absolut toată lumea, spune că stă Dumnezeu. Acolo se spală, acolo mănâncă, acolo își are el biroul și toată armata de îngeri ascultători. Dar nu am găsit nicio piatră. Apoi mi-am zis: cine e nevinovat, să dea primul cu piatra, așa că m-am liniștit și m-am așezat placid în fund.

Apoi mi-am adus aminte că aveam o iubită. Brunetă, voluptoasă, inteligentă, delicată și foarte perversă. Ea ar fi știut sigur cum să iasă din situația asta deplorabilă. Aș putea să o sun. Să vorbesc cu ea vreo oră până mă ia somnul. Dar eu nu sun bestii când sunt nervos. Nu sun pur și simplu.

 

Lucrurile care se întâmplă în timp ce dormim


Am intrat. Am mare încredere în Newton. Isaac Newton. Cel care stătea sub un măr şi vedea cum planetele stau una în spatele celeilalte şi nu cad niciodată în hău. Un bar destul de chic  şi plin de oameni normali. Cel puţin aşa păreau de la spate, căci toţi erau cu spatele la mine. Barmanul, clienţii, absolut toţi erau cu spatele la mine. Pe un perete uriaş era un tablou  cu Newton. Dar cu spatele, evident. L-am recunoscut după mărul pe care îl ţinea în mână. Am zis „Bună ziua!”. Mi s-a răspuns tot cu spatele. Pentru o clipă am crezut că acolo se toarnă un film a la Hitchcock. M-am uitat discret după camerele de filmat. Nimic. M-am dus până la WC. Nimic. Doi clienţi foloseau pisoarul. Evident cu spatele. Am încercat să le văd feţele când se spălau  pe mâni. Dar nu ştiu cum au reuşit să stea cu spatele şi de data asta. Atunci am început să mă îngrijorez. Oare nu pot vedea pe nimeni la faţă? Oare să fie doar vreo chestie freudiană? Ceva legat de copilăria mea? Sau visez? Bine, visez. Dar de ce Newton? Asta nu înţeleg. Mă rog. Nicio problemă. Mă duc să-mi termin cafeau şi aştept să mă trezesc din vis. Am băut din ceaşcă. Cea mai bună cafea cu lapte pe care am băut-o vreodată în viaţa mea. Evident, visam şi am zis să profit şi să mai beau una. În mod normal beau maxim două cafele pe zi maxim,maximum maximorum. „Chelener, încă o cafea delicioasă! Nu te grăbi, îmi place mult aici.” Am zâmbit, mă gândeam ce faţă putea avea chelnerul. Era tuns scurt şi puţin creţ. Ar putea fi grec, nu? Era lat în spate ca Platon. Deci, grec să fie. A venit cu spatele şi mi-a pus cafeaua cu spatele dintr-o poziţie imposibilă. „Cât costă?”. „E din partea casei, e ziua patronului.” Era clar, visam.La istorie ne-au învăţat să nu ne încredem în greci, nici măcar când aduc daruri. Dar aici nu eram la lecţia de istorie, eram într-un vis. „Cine e patronul?” am întrebat aşa într-o doară ca să intru şi mai adânc în tenebrele visului. „Domnul din tabou” şi mi-a indicat cu mâna întoarsă invers pe cel cu mărul din taboul de pe perete. Aş fi putut jura că mi-a făcut complice cu ochiul. Am privit la newtonul din tabou. En fin, ăsta e doar un vis. Mi-am aprins încă o ţigară şi am aşteptat să văd cum mă voi trezi şi unde. Nu-mi aminteam deloc ce zi putea fi.  Nu ştiam unde adormisem. Eram acasă? Pe la vreun amic? Sau poate pe la o tipă? Nu, nu eram la nicio tipă, pentru că eu nu dorm la tipe acasă, n-am timp de somn! Ha-ha! Sau poate că adormisem pe un câmp plin cu iarbă. Nu-mi puteam aminti nici în ce anotimp eram înainte să adorm. Atunci, pentru o clipă m-am îngrijorat. Dacă nu mă voi m-ai trezi niciodată? Era un moment foarte dificil al existenţei mele. Mi-am adus aminte de Zhuang Zi, chinezul acela care a visat acum mai bine de 2000 de ani în urmă că e un fluture şi nu era convins, în timp ce visa, dacă e un om care visează că e fluture, sau un fluture care visează că e un om. Oare se mai trezise? Dilemă totală şi la mine. Ce trebuie să faci, dacă rămâi blocat într-un vis? Şi atunci am avut o idee: aş putea cere cuiva un telefon inteligent, să accesez internetul şi să aflu soluţia la dilema mea. Dar cui? Toţi sunt cu spatele. Dacă nu aleg persoana corectă? Dacă se întoarce spre mine şi are o faţă de monstru? S-ar putea să încep să ţip în vis. Nu, clar nu vreau un coşmar. Mai bine îmi savurez cafeaua şi aştept calm să se termine. Fără telefoane inteligente, fără feţe de diavoli. Mi se făcea pielea de găină când mă gândeam că toţi cei din sala aceea imensă ar putea fi nişte diavoli. E posibil să mă înşel. E o posibil să aibă feţe normale, pline de coşuri şi aluniţe. Am vrut să mă uit la ceas. În viaţa reală nu port ceas. Dacă visam, trebuia să am ceas. Mă rog, nu de aur, sau scump, dar trebuie să am ceas. Am ridicat încet mâneca de la mâna stânga. Încet. Voiam să văd ce fel de ceas primisem de la Morpheus. Nimic. Nu primisem nimic. Ceva e putred aici în barul ăsta. Ceva e putred. Dar ce anume? Trebuie să existe o soluţie. E posibil să nu fie vis. Ce să fac? M-am uitat în pachetul de ţigări. Mai erau destule. Le-am filat. Doisprezece. Dacă le termin şi visul nu se termină? Am bani în visul acesta? Sau e un vis din acela în care visezi că eşti miliardar? Stai să mă uit în portofel. M-am ridicat în picioare şi m-am controlat la buzunarul de la spate al pantalonilor. Nimic. Nici urmă de portofelul meu negru. Mda. Am căutat în toate buzunarele. Nicio urmă de portofel, de bani, de acte de identitate. Începusem să mă tem. E visul meu, dar cine eram eu? Aveam un portofel negru în care ţineam actul de identitate, cardul bancar, nişte hârtii cu valoare sentimentală şi bani. Îmi ştiam şi numele şi prenumele, nu era asta problema, nu eram amnezic, dar, dacă, în visul meu mă numeam altfel? Pfuu. Şi culmea, nu-mi aminteam cum mă numisem înainte să adorm. Asta era adevărata problemă a visului. Cum mă chema în realitate? Mi-am adus aminte cum mă chemase într-un alt vis al meu. Mă chemase Cleomenes. Da, ştiu, ca pe regele acela grec.Ciudat, nu-mi puteam aminti nici atunci numele meu real. Dar de ce îmi aduc aminte de visul acela tocmai în acest vis? Poate să fie un vis într-un vis. Atunci am luat hotărârea că, dacă mă întreabă cineva, prin absurd, cum mă cheamă, mă voi numi „Cleomenes”.

Aş fi vrut să mă întind puţin. Era multă aglomeraţie acolo, multă lume, toţi oamenii cu spatele la mine şi vorbeau animaţi, le vedeam cum li se mişcă mâinile şi auzeam gălăgia aceea specifică barurilor aglomerate. M-am concentrat să le aud conversaţiile, poate reuşeam să mai rezolv din mister, sau poate să-mi dau seama când mă voi trezi în ce parte a minţii mele am fost în vis. M-am apropiat de doi clienţi. El în blugi şi ea în fustă. Râdeau. Vorbeau în limba mea, cunoşteam cuvintele, dar nu le deşluseam sensurile. Aproape că mă lipsem cu urechea de spatele lor. Ea miroasea foarte excitant. Atunci am avut iar dubii că visez. Cred că a treia oară, precum Petru, de trei ori. Dar am reuşit să înţeleg perfect o frază: „Cleomenes nu a venit încă.” Era ceva suspect. Oare eu eram acel „Cleomenes” pe care îl aşteptau? Este posibil ca ei doi să fie o prelungire a visului meu, sau să fie ei nişte chei ale visului? Dacă aş putea să le văd feţele, aş spune cu precizie cum mă numeam înainte de a mă numi „Cleomenes”.  S-au îndepărtat de mine. Pot să jur că au repetat iar clar, foarte clar, „Cleomenes”. Am vrut să-i urmăresc, dar s-au pierdut printre alţi oameni cu spatele. Poate că nu e un vis, poate că există posibilitatea ca într-o zi oarecare toată lumea să stea cu spatele la tine, măcăr cel puţin câteva ore. Dar dacă ieşeam afară din bar? Oare toţi oamenii sunt tot cu spatele? Hmmm. Şi dacă deschid uşa şi mă nimeresc pe marginea unei prăpăstii? Mai bine nu, şi aşa am rău de înălţime. M-am întors la locul meu. Oamenii încă stăteau cu spatele la mine. Aş fi vrut să ştiu cu disperare cât e ceasul; ce zi este, ce anotimp? E dimineaţă, e soare, e ceaţă, e ploaie? Şi mai ales, de ce Newton? M-am aşezat pe scaunul meu înalt de bar. Barmanul era, evident, cu spatele la mine. M-am uitat după cafeaua cu lapte. Nu mai era. În schimb era un pahar înalt ce conţinea un lichid cu o culoare indefinită exact pe locul unde fusese farfurioara cu ceaşca cu cafea. Aha! Deci cineva vrea să mă otrăvească. Dar cine? Barmanul? Newton? Cuplul acela care repetase „Cleomenes”? M-am uitat circumspect prin sala aceea plină de fum. Toți și nimeni nu părea să fie suspect. Mai m-am uitat încă o dată după perechea de mai devreme. Nu mai era. Am văzut fusta femeii cum se strecurase pe ușa de la intrare. Nu pot să spun cu precizie culoarea fustei, dar am știut instinctual că e ea. Sau ea trebuia să fie? Mi-am adus aminte că uneori în visurile mele anterioare mă întâlneam cu o anumită persoană despre care știam că e mama, sau iubita mea, deși nu semăna deloc cu niciuna dintre ele. Acum eram cam confuz. Dacă, printre persoanele din jurul meu, era și mama, sau altă ființă cunoscută, și nu o recunoșteam?

Îmi venea să plâng. Niciodată în ultimi 25 de ani nu mai plânsesem. Asta îmi aduceam bine aminte. Nu mai plânsesem deloc. Pentru niciun motiv, pentru nicio durere, pentru nicio iubită pierdută, sau mai știu eu ce pentru ce înfrângere. Dar simțeam cum picături mari și calde  îmi alunecau pe obraji. Cred că nu erau transparente, erau puțin albăstrii, așa le simțeam. Lacrimi albastre precum oceanul. Am pus mână pe obraz. Era ud. Oare ce cum arătam cu asemenea lacrimi? M-am uitat după o oglindă. Nu am zărit nimic. Dar, într-un instant, m-a străfulgerat ideea că există posibilitatea ca să nu mai am chipul meu de înainte de a adormi. Ciudat, este posibil să nu am chipul din poza de pe buletin. Dar nu știam ce fel arăt în buletin pentru cu nu mai aveam buletin. Și iată-mă: fără nicio idee clară cum arăt, unde sunt, cum mă cheamă, cum arată mama mea, ce anotimp era înainte să adorm.

Și atunci am înțeles și grozăvia-grozăviilor: oare oamenii și-au schimbat chipul? Dacă aveau doar un singur ochi, sau două guri? Atunci mi-am dorit să mă trezesc cel mai mult, să dau drumul la televizor și să mă conving că umanitatea este la fel ca înainte de a adormi. Poate că nu mai credeau în Dumnezeu din Cer și în restul sfințiilor din Biblie. Poate că nu mai exista nicio Biblie, sau poate că oamenii nu mai erau așa cum îi cunoșteam eu. Era imperios să mă privesc într-o oglindă. Oare eram eu același de înainte? Era aceeași planetă, același soare, aceeași lună?

Și paharul acela înalt de pe bar din fața mea. M-am întors spre el, gata să-l studiez cu atenție. Poate că rezolvam misterul. Dar, paharul nu mai era. Paharul nu mai era. Dispăruse subit. Mai m-am liniștit puțin. Nimeni nu voia să mă omoare. Încă.

Mi-am scos încă o țigară. Atunci am remarcat că am aceleași mâini pe care le cunoșteam foarte bine. Degete lungi și slabe. Poate că mă voi trezi și-mi voi aminti cu plăcere de acest vis.

Câți ani aveam în vis? Poate că aceeași înainte ca să adorm. Eram la fel de înalt? Cine parte a creierul meu m-a târât în visul ăsta? Ce neîmpliniri, ce iubită, cine? Care va fi revelația când mă voi trezi? De ce toți oamenii erau cu spatele la mine? Am aprins țigarea. Avea același gust de dinainte de a mă trezi în acest bar? Nici măcar asta nu puteam spune cu precizie. Oare Wagner suna la fel? Sau Iisus murise pe cruce? Trebuia să ies din bar și să aflu mai multe. Poate că dacă deschideam ușile, mă trezeam. Sau poate că îmi va suna ceasul  deșteptător de la telefonul. Haide! Sună odată! Sună! Am tras încă un fum. M-am uitat după scrumieră. Atunci am realizat că nu am scrumieră. Unde scrumasem până atunci? Îmi aduceam aminte cu mare precizie că am mai fumat. Dar unde scrumasem? Unde sunt mucurile? M-am uitat în pachet ținând țigarea în colțul buzelor. Erau mai puține. M-am ridicat de pe scaun și m-am îndreptat spre ieșire. Trebuia să mai dovedesc încă o dată în viață că distanța cea mai scurtă dintre două puncte este o linie dreaptă. Am mers în linie. Țigarea o aveam încă în mână. Mergeam destul de repede evitând cu delicatețe oamenii cu spatele la mine. La un  moment dat țigarea mi s-a terminat. Mergeam. Nu știu ce am făcut cu mucul. Mi-am băgat mâinile în buzunarele pantalonilor. Nici nu știu de cât timp mergeam prin barul acela. La un moment dat m-am oprit în fața tabloului cu Newton. Mărul era roșu, foarte apetisant. Newtonul acela cu spatele era uriaș. Era mai bine dacă era pictat pe un cal alb, iar mărul să fie un fel de armă. M-am îndepărtat și mi-am dat seama că m-am abătut de la linia dreaptă imaginară pe care îmi propusesem să înaintez. Oare linia aceea dreaptă era un cerc? Pi este 3,14. Asta îmi aducem bine aminte. Și Pitagora este grec. Trebuie să ies urgent din barul acesta plin de greci. Am început să alerg cu mâinile în buzunare spre ieșire. Mă loveam de toți acei oameni cu spatele și nu-mi ceream scuze. Am alergat mult. Nu pot să estimez cât timp. Timpul era ca o apă care mi se scurgea printre degete și nu reaușeam să-l prind orișicât aș fi încercat să strâng pumnii. Mi-am dat seama că eram în fața ușii cu mâinile scoase din buzunare și încercam să prind apa în pumni. Când scosesem mâinile din buzunare? Deci asta e: sunt într-un bar de greci. Pot să vorbesc greaca? Kalimera- Kalispera! Nu știusem niciodată greaca, cel puțin știam că Newton nu vorbește grecește. Ce poate căuta Newton într-un bar de greci?

Prolog. Al treilea Prolog


În dimineața aceea a cântat Bach la toate posturile de radio. Avioanele zburau mai aproape de pământ și lumea mi se părea mai mică.
Am ieșit din casă. Auzeam Bach peste tot și așteptam din senin să se prăbușească un avion peste mine. Și nu mi-ar fi părut rău. Pentru că aveam impresia că o legiune de îngeri ascultă la radio Bach odată cu mine.
Am intrat acolo. Trebuia să fie acolo.
Îmi venea groaznic să urinez.
-Nu am înțeles niciodată cum se produce fenomenul uitării. Adică cineva îți omoară tatăl, mama, fratele, sora și copiii și tu peste ani servești o friptură într-un restaurant de la un colț oarecare de stradă. Ridici paharul sus și rostești: ”Dumnezeu să-i odihnească!”, verși puțin vin pe jos, cu atenție să nu te stropești pe pantofii luați la reducere și apoi înfuleci tot-tot ca și când asta e ultima ta masă pe pământ. Crezi că Dumnezeu ăsta e prost? A făcut El mai multe șmecherii, însă asta mi se pare cea mai tare posibilă. Și unde mai pui că cel care a provocat accidentul mortal avea pe scaunul din dreapta o Biblie. Explică asta, nene! E dat dracului Dumnezeu ăsta. Ha-ha! Joac-o p-asta!
Am tăcut. Eu auzeam încă Bach. Mi-am aprins o țigară.
-E demisec?
Radian a aprobat din cap.
-E bun. Unde ai întârziat până acum?
Nu puteam să le spun celor de la masă că am ascultat Bach toată dimineața. Chiar nu puteam.
-M-am jucat pe laptop. Cum stăm?
-Stăm la masă.Ha-ha! Dacă un extraterestru ar sta la masă cu noi, ce l-ai întreba prima dată?
-Când pleacă. Ha-ha! Radian avea un râs mișto, de gangster.
-Vrei să răspund acum pe loc? Trebuie să mă duc la WC. Am vezica slabă, efectiv mă piș pe mine.
Am căutat din priviri toaleta. Nu am văzut-o. I-am făcut semn unui chelner. Era gras și cu o față de hoț. S-a apropiat rapid.
-Fii amabil! Toaleta?!
-Drept înainte, faceți la dreapta, apoi iar la dreapta și apoi prima ușă pe dreapta.
-Mulțumesc.
-Cu plăcere.
Erau trei de ”la dreapta”, precedați de un ”înainte”.
Am regretat că nu l-am întrebat dacă nu pot pune Bach în loc de muzica asta la modă ce se auzea în difuzoarele ascunse discret lângă pereți.
Mergeam cu țigarea în mână drept înainte. Multă lume mânca în restaurantul acesta. Nu recunoscusem pe nimeni. Auzeam doar Bach în urechi și vedeam guri deschise și mâncare pe masă, de parcă tot orașul se hotărâse să ia masa aici.
Am făcut prima la dreapta.
M-a oprit și mi-a cerut un foc. Era o brunetă destul de înaltă, frumoasă, până în 30 de ani. Mi-am adus aminte de ”La nord prin nord-vest” și replica din tren, cea în care bărbatul înalt recunoaște că ar face sex cu toate femeile frumoase care îi ies în cale, ceva de genul acesta, mă rog.
-Toaleta? Am întrebat-o în timp ce întârziam cât mai mult să găsesc bricheta prin buzunare, deși aveam mâna pe ea. S-a uitat atent la mine și m-a privit drept în ochi. Știa că întrebarea e un pretext. Nu știu să mint prea bine.
-E urgent?
M-am gândit la vezica mea slabă, la Bach și la sânii ei.
-Cred. I-am aprins țigarea lungă și subțire. Mi-a aruncat privirea aia din filmele americane interbelice cu detectivi în care ochii personajelor au o luminiță în momentele critice ale acțiunii. Probabil de la reflectoarele din platou. Aici nu era nici un reflector și totuși ochii ei străluceau. Ați folosit vreodată port țigaret?
-Nu chiar! Ha-ha! Avea un râs frumos, de curvă scumpă. Mi-a plăcut râsul, trebuie să recunosc că am fost încântat să aud un lucru la fel de frumos ca Bach. Mirela! Mi-a întins o mână subțire cu degetele lungi și aproape la fel de subțiri ca țigarea din care trăgeam eu.
I-am întins-o și eu pe a mea. M-am recomandat.
-Încântat!
Era caldă și fină.
Îmi venea groaznic să urinez. Ce fac cu Mirela?
-Și eu.
-Îmi cer mii de scuze. Trebuie urgent să urinez. Am vezica slabă. Încercam să o fac să înțeleagă că aproape făceam pe mine.
-Nicio problemă. Ne mai vedem, nu?
-Da. Și aproape că am alergat pe culoar la WC.
În timp ce mă spălam pe mâini mi-am dat seama că o cheamă exact ca pe unul din personajele dintr-un roman de al meu. M-am uitat în oglindă. De fiecare dată aveam un șoc când mă priveam în oglindă. Vedeam forța brută a universului lucrând. Cine și-ar putea imagina cum timpul și spațiul sunt două elemente care nu se tem de nimic, nici măcar de un scriitor. Ha-ha!
Era aici. Știam că trebuia să fie aici.

În depărtare se auzeau bubuituri de antiaeriană. Toată ziua se auziseră. Dar era normal să se întâmple așa, doar era război.

Cum am devenit scriitor


Nu mai țin minte exact. Dimineață, seară, la prânz. A fost o chestie ad-hoc. Pentru cei care nu știu ce înseamnă ”ad-hoc”, pot substitui acest termen necunoscut cu unul mai familiar, cum ar fi ”zilnic”. Mă rog. Nu contează. Eram poet și mă simțeam bine. Dar apoi am înțeles că nu-mi folosește la nimic să fiu poet. Aveam câțiva admiratori și admiratoare în mediul online. Dar nu conta admirația lor. Admirația nu are valoarea pe care o acceptă băncile. Aș că am lăsat-o mai moale cu poezia. Și m-am apucat de dramaturgie. Adică să scriu piese de teatru. Și aici am avut ghinion. Am fost admis cu câteva lecturi la un teatru de provincie și cam atât. În rest foarte multe promisiuni care de asemenea nu sunt acceptate ca bancnote. Și am zis că și dramaturgia este pentru domnișoare sensibile. Atunci am hotărât că mai pot scrie și proză, adică romane. Și am început să lucrez și la romane. Evident am publicat unul. Doar unul. A fost destul. Editurile din țara în care locuiesc și scriu în limba ei sunt niște chestii foarte pecuniare și nu au nicio legătură cu arta. Pentru cei care nu cunosc semnificația termenului ”pecuniar„ le spun eu că au ghicit, are legătură cu bancnotele. Așa că am zis că scrisul nu trebuie exersat decât ca un hobby. Scrisul nu e stil de viață în țara în care locuiesc. Așa mi-a zis mama, fratele meu, cumnatul meu, prietena mea, adică toți cei care mă cunosc. Mă aflam în fața unei dileme: să ascult vocea externă, vocală și cu foarte mare legătură cu bancnotele, sau să-mi dau mie credit, să am rabdare cu mine și să mă piș pe bancnotele care ne fac viața atât de frumoasă. Mă cunosc foarte bine; pe mama, pe mama, pe fratele, pe cumnatul meu și pe prietena mea nu îi cunosc la fel de bine. În cine să am încredere: în ei, în bancnote, sau în mine? Evident că sunt foarte egoist și țin cu mine din orice poziție. M-am votat pe mine. Eu sunt scriitorul, nu? Și am mers înainte. Peste puțină vreme am înțeles ce înseamnă să fii scriitor. O persoană m-a abordat și m-a rugat să scriu o carte despre viața unei terțe persoane. Și atunci am zis: ”Am învins, arta a învins!„
M-am urcat cu omul acela într-un autobuz să mergem la clinica celui care trebuia să-i fac un portret din cuvinte. Nu intru în detalii despre portret. Nu știu dacă ați înțeles ideea: pe câți dintre voi vă abordează oamenii pe stradă că să le scrieți romanul vieții lor? Hmm. De două ori ”hmm”. Asta înseamnă să fii scriitor. Super adevărat.

când am început să scriu noul roman


am vrut ca populația cititoare să nu se identifice cu niciun personaj din carte, să nu poată să facă analogii gen “chestia asta am mai văzut-o undeva”, să le depășească capacitatea de înțelegere cu 100 de ani. să-i cuprindă așa o apatie că nu prind firul epic deși sensul frazelor li se pare cunoscut, logic. să zică: “dă-ne ceva comestibil, ceva de dragoste, o intrigă, ceva să ne aducă aminte că trăim pe planetă terra și că tot ce se întâmplă aici zi de zi ne este atât de familiar!” apoi am zis că nu e bine să fac escapade de genul ăsta, pentru că lumea e proastă, adică cititorul vrea șabloane pe care să le poată înțelege: x se iubește cu y, z vrea să meargă la bunica lui la cimitir, alfa e începutul, omega e sfârșitul etc-etc. trebuie să îi povestești ceva să-l captiveze și totodată să fie stăpân pe situație, să-i placă să creadă că literele tale nu au niciun secret pentru inteligența lui sau că tot ce scrii tu poate găsi ecou sau o formă de emaptie. pentru că oamenii sunt slabi, ia un individ oarecare, du-l 20 de ani în sălbăticie și o va lua razna. nu au putere decât dacă se organizează în grupuri, în societăți, în țări, în familii, dacă stau împreună, dacă comunică frecvent. aici trebuie să mă opresc pentru că sună cineva la ușă, habar nu am cine poate fi, sper să fie o gagică mișto, Doamne ajută!

!NFERNUL de Leonard Ancuţa


Infernul sunt ceilalţi, spunea Sartre.
Nu. Infernul sunt eu.

“Înainte de a citi alte capitole din “!NFERNUL”, am parcurs secţiunea „!NTERZIS”. Scenele erau atât de abrupte, de transparente şi de neiertătoare, încât m-am întrebat ce editor va îndrăzni să publice, chiar şi astăzi, când totul este permis, o asemenea carte. Ulterior însă, după experienţa de lectură din „!NTERZIS”, celelalte pagini ale „!NFERNULUI” mi s-a părut că descriu mai degrabă Purgatoriul, decât locul din care blestemaţii îşi strigă negrele lor poveşti. Nu, viziunile nu sunt mai puţin sumbre, doar că, treptat, în fiinţa mea cititoare a survenit un fenomen de acomodare cu grozăvia lor. „!NFERNUL” nu e pură ficţiune: el prelungeşte în imaginar întâmplări reale, cel mai adesea şocante şi abominabile, petrecute în locuri şi timpuri diferite. „O poezie neagră, o poezie dură, o poezie de granit” le leagă şi le survolează, oferindu-le consistenţă şi justificare literară.” – Ioan Es. Pop

Cam asta spune Ioan Es Pop pe coperta 4 a romanului !NFERNUL, a doua carte sub semnătura Leonard Ancuţa, care va apărea pe 25 octombrie la Editura Tracus Arte. !NFERNUL este în schimb primul purtător al siglei ULYSSE, noua colecţie de proză a editurii, coordonată de Cosmin Perţa. Voi reveni cu detalii despre lansare, care va avea loc pe 5 noiembrie, în Fire Club din Bucureşti.