La vie en rose


Nu văzusem soarele de mult timp, habar nu aveam ce oră poate fi, dar trebuia să fie după-amiază, petrecusem mult timp conștient, ore bune, trebuia să fie după-amiază. În curând se va lăsa noaptea. Mă gândeam că nu aveam unde să dorm și prima dată m-am gândit că ar trebui să mă întorc la bunicul meu să dorm în hambarul acela murdar. Însă nu mai știam în ce direcție se află. Nu cunoșteam poziția soarelui, nu știam în ce direcție mersesem. Și atunci am înțeles adevărata tragedie a existenței mele: sunt atât de singur, încât nimănui nu i-ar păsa dacă aș muri aici pe câmpul ăsta pustiu, nu mi-ar săpa nimeni groapa, nu mi-ar duce nimeni crucea. Nu am niciun prieten, nu am nicio iubită, mama m-a părăsit într-un loc lugrubu, tatăl meu a murit demult, bunicul mă amenință cu arma, nu mai țin minte dacă am frați sau surori, nu știu cum mă cheamă. Rătăcit pe o câmpie pustie și rece aproape de venirea nopții. Ciudată existență umană, sunt atât de singur, încât mă rușinează propria mea neputință, ca și când eu aș fi de vină că nu am reușit să stabilesc o relație cu un alt semen de al meu. Nu e nimeni să mă caute acum pe câmpul ăsta pustiu și sordid. De ce aș crede în Dumnezeu, dacă eu sunt atât de singur? De ce aș crede că există cohorte de îngeri, dacă eu nu am văzut în viața mea un înger? Până la urmă faptele mele m-au adus aici în pustietatea asta, care a devenit însăși viața mea. Cleomenes, ești singur! Nu ai niciun drept să fii trist sau să înjuri pe cineva, ești aici pentru că acțiunile tale te-au adus aici. Greșisem undeva în viața mea de până acum și aveam teribilul sentiment că am să repet aceeași greașeală și în viitor. Errare humanum est, perseverare diabolicum. Dar nu o făceam eu, simțeam cum totul se năruia în jurul meu nu datorită mie, nu datorită acțiunilor mele, uneori găunoase ce-i drept, ci pentru că o forță inexplicabilă muta cum dorea piesele de șah din viața mea fără ca eu să am drept de apel. Cine era forța asta inexplicabilă care mă exilase în valea astea pustie în apropierea întunericului?

  M-am așezat în fund. Unde pula mea sunt? Cine morții mă-sii m-a trimis aici? Cum ies de aici? E noapte, e frig și sunt iarăși singur. Nu mi-a ajuns toată viața să fiu singur? Chiar nu mi-a ajuns? Unde e Dumnezeu ăla să-l iau puțin la bătaie. Chiar așa, frate?! Chiar așa?!

Am băgat mâna în buzunar să-mi aprind o țigară. Evident, nu aveam nimic. Atunci am devenit și mai nervos.

Am vrut să iau o piatră și să arunc înspre Cer, acolo unde toată lumea, absolut toată lumea, spune că stă Dumnezeu. Acolo se spală, acolo mănâncă, acolo își are el biroul și toată armata de îngeri ascultători. Dar nu am găsit nicio piatră. Apoi mi-am zis: cine e nevinovat, să dea primul cu piatra, așa că m-am liniștit și m-am așezat placid în fund.

Apoi mi-am adus aminte că aveam o iubită. Brunetă, voluptoasă, inteligentă, delicată și foarte perversă. Ea ar fi știut sigur cum să iasă din situația asta deplorabilă. Aș putea să o sun. Să vorbesc cu ea vreo oră până mă ia somnul. Dar eu nu sun bestii când sunt nervos. Nu sun pur și simplu.

 

Anunțuri

Lucrurile care se întâmplă în timp ce dormim


Am intrat. Am mare încredere în Newton. Isaac Newton. Cel care stătea sub un măr şi vedea cum planetele stau una în spatele celeilalte şi nu cad niciodată în hău. Un bar destul de chic  şi plin de oameni normali. Cel puţin aşa păreau de la spate, căci toţi erau cu spatele la mine. Barmanul, clienţii, absolut toţi erau cu spatele la mine. Pe un perete uriaş era un tablou  cu Newton. Dar cu spatele, evident. L-am recunoscut după mărul pe care îl ţinea în mână. Am zis „Bună ziua!”. Mi s-a răspuns tot cu spatele. Pentru o clipă am crezut că acolo se toarnă un film a la Hitchcock. M-am uitat discret după camerele de filmat. Nimic. M-am dus până la WC. Nimic. Doi clienţi foloseau pisoarul. Evident cu spatele. Am încercat să le văd feţele când se spălau  pe mâni. Dar nu ştiu cum au reuşit să stea cu spatele şi de data asta. Atunci am început să mă îngrijorez. Oare nu pot vedea pe nimeni la faţă? Oare să fie doar vreo chestie freudiană? Ceva legat de copilăria mea? Sau visez? Bine, visez. Dar de ce Newton? Asta nu înţeleg. Mă rog. Nicio problemă. Mă duc să-mi termin cafeau şi aştept să mă trezesc din vis. Am băut din ceaşcă. Cea mai bună cafea cu lapte pe care am băut-o vreodată în viaţa mea. Evident, visam şi am zis să profit şi să mai beau una. În mod normal beau maxim două cafele pe zi maxim,maximum maximorum. „Chelener, încă o cafea delicioasă! Nu te grăbi, îmi place mult aici.” Am zâmbit, mă gândeam ce faţă putea avea chelnerul. Era tuns scurt şi puţin creţ. Ar putea fi grec, nu? Era lat în spate ca Platon. Deci, grec să fie. A venit cu spatele şi mi-a pus cafeaua cu spatele dintr-o poziţie imposibilă. „Cât costă?”. „E din partea casei, e ziua patronului.” Era clar, visam.La istorie ne-au învăţat să nu ne încredem în greci, nici măcar când aduc daruri. Dar aici nu eram la lecţia de istorie, eram într-un vis. „Cine e patronul?” am întrebat aşa într-o doară ca să intru şi mai adânc în tenebrele visului. „Domnul din tabou” şi mi-a indicat cu mâna întoarsă invers pe cel cu mărul din taboul de pe perete. Aş fi putut jura că mi-a făcut complice cu ochiul. Am privit la newtonul din tabou. En fin, ăsta e doar un vis. Mi-am aprins încă o ţigară şi am aşteptat să văd cum mă voi trezi şi unde. Nu-mi aminteam deloc ce zi putea fi.  Nu ştiam unde adormisem. Eram acasă? Pe la vreun amic? Sau poate pe la o tipă? Nu, nu eram la nicio tipă, pentru că eu nu dorm la tipe acasă, n-am timp de somn! Ha-ha! Sau poate că adormisem pe un câmp plin cu iarbă. Nu-mi puteam aminti nici în ce anotimp eram înainte să adorm. Atunci, pentru o clipă m-am îngrijorat. Dacă nu mă voi m-ai trezi niciodată? Era un moment foarte dificil al existenţei mele. Mi-am adus aminte de Zhuang Zi, chinezul acela care a visat acum mai bine de 2000 de ani în urmă că e un fluture şi nu era convins, în timp ce visa, dacă e un om care visează că e fluture, sau un fluture care visează că e un om. Oare se mai trezise? Dilemă totală şi la mine. Ce trebuie să faci, dacă rămâi blocat într-un vis? Şi atunci am avut o idee: aş putea cere cuiva un telefon inteligent, să accesez internetul şi să aflu soluţia la dilema mea. Dar cui? Toţi sunt cu spatele. Dacă nu aleg persoana corectă? Dacă se întoarce spre mine şi are o faţă de monstru? S-ar putea să încep să ţip în vis. Nu, clar nu vreau un coşmar. Mai bine îmi savurez cafeaua şi aştept calm să se termine. Fără telefoane inteligente, fără feţe de diavoli. Mi se făcea pielea de găină când mă gândeam că toţi cei din sala aceea imensă ar putea fi nişte diavoli. E posibil să mă înşel. E o posibil să aibă feţe normale, pline de coşuri şi aluniţe. Am vrut să mă uit la ceas. În viaţa reală nu port ceas. Dacă visam, trebuia să am ceas. Mă rog, nu de aur, sau scump, dar trebuie să am ceas. Am ridicat încet mâneca de la mâna stânga. Încet. Voiam să văd ce fel de ceas primisem de la Morpheus. Nimic. Nu primisem nimic. Ceva e putred aici în barul ăsta. Ceva e putred. Dar ce anume? Trebuie să existe o soluţie. E posibil să nu fie vis. Ce să fac? M-am uitat în pachetul de ţigări. Mai erau destule. Le-am filat. Doisprezece. Dacă le termin şi visul nu se termină? Am bani în visul acesta? Sau e un vis din acela în care visezi că eşti miliardar? Stai să mă uit în portofel. M-am ridicat în picioare şi m-am controlat la buzunarul de la spate al pantalonilor. Nimic. Nici urmă de portofelul meu negru. Mda. Am căutat în toate buzunarele. Nicio urmă de portofel, de bani, de acte de identitate. Începusem să mă tem. E visul meu, dar cine eram eu? Aveam un portofel negru în care ţineam actul de identitate, cardul bancar, nişte hârtii cu valoare sentimentală şi bani. Îmi ştiam şi numele şi prenumele, nu era asta problema, nu eram amnezic, dar, dacă, în visul meu mă numeam altfel? Pfuu. Şi culmea, nu-mi aminteam cum mă numisem înainte să adorm. Asta era adevărata problemă a visului. Cum mă chema în realitate? Mi-am adus aminte cum mă chemase într-un alt vis al meu. Mă chemase Cleomenes. Da, ştiu, ca pe regele acela grec.Ciudat, nu-mi puteam aminti nici atunci numele meu real. Dar de ce îmi aduc aminte de visul acela tocmai în acest vis? Poate să fie un vis într-un vis. Atunci am luat hotărârea că, dacă mă întreabă cineva, prin absurd, cum mă cheamă, mă voi numi „Cleomenes”.

Aş fi vrut să mă întind puţin. Era multă aglomeraţie acolo, multă lume, toţi oamenii cu spatele la mine şi vorbeau animaţi, le vedeam cum li se mişcă mâinile şi auzeam gălăgia aceea specifică barurilor aglomerate. M-am concentrat să le aud conversaţiile, poate reuşeam să mai rezolv din mister, sau poate să-mi dau seama când mă voi trezi în ce parte a minţii mele am fost în vis. M-am apropiat de doi clienţi. El în blugi şi ea în fustă. Râdeau. Vorbeau în limba mea, cunoşteam cuvintele, dar nu le deşluseam sensurile. Aproape că mă lipsem cu urechea de spatele lor. Ea miroasea foarte excitant. Atunci am avut iar dubii că visez. Cred că a treia oară, precum Petru, de trei ori. Dar am reuşit să înţeleg perfect o frază: „Cleomenes nu a venit încă.” Era ceva suspect. Oare eu eram acel „Cleomenes” pe care îl aşteptau? Este posibil ca ei doi să fie o prelungire a visului meu, sau să fie ei nişte chei ale visului? Dacă aş putea să le văd feţele, aş spune cu precizie cum mă numeam înainte de a mă numi „Cleomenes”.  S-au îndepărtat de mine. Pot să jur că au repetat iar clar, foarte clar, „Cleomenes”. Am vrut să-i urmăresc, dar s-au pierdut printre alţi oameni cu spatele. Poate că nu e un vis, poate că există posibilitatea ca într-o zi oarecare toată lumea să stea cu spatele la tine, măcăr cel puţin câteva ore. Dar dacă ieşeam afară din bar? Oare toţi oamenii sunt tot cu spatele? Hmmm. Şi dacă deschid uşa şi mă nimeresc pe marginea unei prăpăstii? Mai bine nu, şi aşa am rău de înălţime. M-am întors la locul meu. Oamenii încă stăteau cu spatele la mine. Aş fi vrut să ştiu cu disperare cât e ceasul; ce zi este, ce anotimp? E dimineaţă, e soare, e ceaţă, e ploaie? Şi mai ales, de ce Newton? M-am aşezat pe scaunul meu înalt de bar. Barmanul era, evident, cu spatele la mine. M-am uitat după cafeaua cu lapte. Nu mai era. În schimb era un pahar înalt ce conţinea un lichid cu o culoare indefinită exact pe locul unde fusese farfurioara cu ceaşca cu cafea. Aha! Deci cineva vrea să mă otrăvească. Dar cine? Barmanul? Newton? Cuplul acela care repetase „Cleomenes”? M-am uitat circumspect prin sala aceea plină de fum. Toți și nimeni nu părea să fie suspect. Mai m-am uitat încă o dată după perechea de mai devreme. Nu mai era. Am văzut fusta femeii cum se strecurase pe ușa de la intrare. Nu pot să spun cu precizie culoarea fustei, dar am știut instinctual că e ea. Sau ea trebuia să fie? Mi-am adus aminte că uneori în visurile mele anterioare mă întâlneam cu o anumită persoană despre care știam că e mama, sau iubita mea, deși nu semăna deloc cu niciuna dintre ele. Acum eram cam confuz. Dacă, printre persoanele din jurul meu, era și mama, sau altă ființă cunoscută, și nu o recunoșteam?

Îmi venea să plâng. Niciodată în ultimi 25 de ani nu mai plânsesem. Asta îmi aduceam bine aminte. Nu mai plânsesem deloc. Pentru niciun motiv, pentru nicio durere, pentru nicio iubită pierdută, sau mai știu eu ce pentru ce înfrângere. Dar simțeam cum picături mari și calde  îmi alunecau pe obraji. Cred că nu erau transparente, erau puțin albăstrii, așa le simțeam. Lacrimi albastre precum oceanul. Am pus mână pe obraz. Era ud. Oare ce cum arătam cu asemenea lacrimi? M-am uitat după o oglindă. Nu am zărit nimic. Dar, într-un instant, m-a străfulgerat ideea că există posibilitatea ca să nu mai am chipul meu de înainte de a adormi. Ciudat, este posibil să nu am chipul din poza de pe buletin. Dar nu știam ce fel arăt în buletin pentru cu nu mai aveam buletin. Și iată-mă: fără nicio idee clară cum arăt, unde sunt, cum mă cheamă, cum arată mama mea, ce anotimp era înainte să adorm.

Și atunci am înțeles și grozăvia-grozăviilor: oare oamenii și-au schimbat chipul? Dacă aveau doar un singur ochi, sau două guri? Atunci mi-am dorit să mă trezesc cel mai mult, să dau drumul la televizor și să mă conving că umanitatea este la fel ca înainte de a adormi. Poate că nu mai credeau în Dumnezeu din Cer și în restul sfințiilor din Biblie. Poate că nu mai exista nicio Biblie, sau poate că oamenii nu mai erau așa cum îi cunoșteam eu. Era imperios să mă privesc într-o oglindă. Oare eram eu același de înainte? Era aceeași planetă, același soare, aceeași lună?

Și paharul acela înalt de pe bar din fața mea. M-am întors spre el, gata să-l studiez cu atenție. Poate că rezolvam misterul. Dar, paharul nu mai era. Paharul nu mai era. Dispăruse subit. Mai m-am liniștit puțin. Nimeni nu voia să mă omoare. Încă.

Mi-am scos încă o țigară. Atunci am remarcat că am aceleași mâini pe care le cunoșteam foarte bine. Degete lungi și slabe. Poate că mă voi trezi și-mi voi aminti cu plăcere de acest vis.

Câți ani aveam în vis? Poate că aceeași înainte ca să adorm. Eram la fel de înalt? Cine parte a creierul meu m-a târât în visul ăsta? Ce neîmpliniri, ce iubită, cine? Care va fi revelația când mă voi trezi? De ce toți oamenii erau cu spatele la mine? Am aprins țigarea. Avea același gust de dinainte de a mă trezi în acest bar? Nici măcar asta nu puteam spune cu precizie. Oare Wagner suna la fel? Sau Iisus murise pe cruce? Trebuia să ies din bar și să aflu mai multe. Poate că dacă deschideam ușile, mă trezeam. Sau poate că îmi va suna ceasul  deșteptător de la telefonul. Haide! Sună odată! Sună! Am tras încă un fum. M-am uitat după scrumieră. Atunci am realizat că nu am scrumieră. Unde scrumasem până atunci? Îmi aduceam aminte cu mare precizie că am mai fumat. Dar unde scrumasem? Unde sunt mucurile? M-am uitat în pachet ținând țigarea în colțul buzelor. Erau mai puține. M-am ridicat de pe scaun și m-am îndreptat spre ieșire. Trebuia să mai dovedesc încă o dată în viață că distanța cea mai scurtă dintre două puncte este o linie dreaptă. Am mers în linie. Țigarea o aveam încă în mână. Mergeam destul de repede evitând cu delicatețe oamenii cu spatele la mine. La un  moment dat țigarea mi s-a terminat. Mergeam. Nu știu ce am făcut cu mucul. Mi-am băgat mâinile în buzunarele pantalonilor. Nici nu știu de cât timp mergeam prin barul acela. La un moment dat m-am oprit în fața tabloului cu Newton. Mărul era roșu, foarte apetisant. Newtonul acela cu spatele era uriaș. Era mai bine dacă era pictat pe un cal alb, iar mărul să fie un fel de armă. M-am îndepărtat și mi-am dat seama că m-am abătut de la linia dreaptă imaginară pe care îmi propusesem să înaintez. Oare linia aceea dreaptă era un cerc? Pi este 3,14. Asta îmi aducem bine aminte. Și Pitagora este grec. Trebuie să ies urgent din barul acesta plin de greci. Am început să alerg cu mâinile în buzunare spre ieșire. Mă loveam de toți acei oameni cu spatele și nu-mi ceream scuze. Am alergat mult. Nu pot să estimez cât timp. Timpul era ca o apă care mi se scurgea printre degete și nu reaușeam să-l prind orișicât aș fi încercat să strâng pumnii. Mi-am dat seama că eram în fața ușii cu mâinile scoase din buzunare și încercam să prind apa în pumni. Când scosesem mâinile din buzunare? Deci asta e: sunt într-un bar de greci. Pot să vorbesc greaca? Kalimera- Kalispera! Nu știusem niciodată greaca, cel puțin știam că Newton nu vorbește grecește. Ce poate căuta Newton într-un bar de greci?

Prolog. Al treilea Prolog


În dimineața aceea a cântat Bach la toate posturile de radio. Avioanele zburau mai aproape de pământ și lumea mi se părea mai mică.
Am ieșit din casă. Auzeam Bach peste tot și așteptam din senin să se prăbușească un avion peste mine. Și nu mi-ar fi părut rău. Pentru că aveam impresia că o legiune de îngeri ascultă la radio Bach odată cu mine.
Am intrat acolo. Trebuia să fie acolo.
Îmi venea groaznic să urinez.
-Nu am înțeles niciodată cum se produce fenomenul uitării. Adică cineva îți omoară tatăl, mama, fratele, sora și copiii și tu peste ani servești o friptură într-un restaurant de la un colț oarecare de stradă. Ridici paharul sus și rostești: ”Dumnezeu să-i odihnească!”, verși puțin vin pe jos, cu atenție să nu te stropești pe pantofii luați la reducere și apoi înfuleci tot-tot ca și când asta e ultima ta masă pe pământ. Crezi că Dumnezeu ăsta e prost? A făcut El mai multe șmecherii, însă asta mi se pare cea mai tare posibilă. Și unde mai pui că cel care a provocat accidentul mortal avea pe scaunul din dreapta o Biblie. Explică asta, nene! E dat dracului Dumnezeu ăsta. Ha-ha! Joac-o p-asta!
Am tăcut. Eu auzeam încă Bach. Mi-am aprins o țigară.
-E demisec?
Radian a aprobat din cap.
-E bun. Unde ai întârziat până acum?
Nu puteam să le spun celor de la masă că am ascultat Bach toată dimineața. Chiar nu puteam.
-M-am jucat pe laptop. Cum stăm?
-Stăm la masă.Ha-ha! Dacă un extraterestru ar sta la masă cu noi, ce l-ai întreba prima dată?
-Când pleacă. Ha-ha! Radian avea un râs mișto, de gangster.
-Vrei să răspund acum pe loc? Trebuie să mă duc la WC. Am vezica slabă, efectiv mă piș pe mine.
Am căutat din priviri toaleta. Nu am văzut-o. I-am făcut semn unui chelner. Era gras și cu o față de hoț. S-a apropiat rapid.
-Fii amabil! Toaleta?!
-Drept înainte, faceți la dreapta, apoi iar la dreapta și apoi prima ușă pe dreapta.
-Mulțumesc.
-Cu plăcere.
Erau trei de ”la dreapta”, precedați de un ”înainte”.
Am regretat că nu l-am întrebat dacă nu pot pune Bach în loc de muzica asta la modă ce se auzea în difuzoarele ascunse discret lângă pereți.
Mergeam cu țigarea în mână drept înainte. Multă lume mânca în restaurantul acesta. Nu recunoscusem pe nimeni. Auzeam doar Bach în urechi și vedeam guri deschise și mâncare pe masă, de parcă tot orașul se hotărâse să ia masa aici.
Am făcut prima la dreapta.
M-a oprit și mi-a cerut un foc. Era o brunetă destul de înaltă, frumoasă, până în 30 de ani. Mi-am adus aminte de ”La nord prin nord-vest” și replica din tren, cea în care bărbatul înalt recunoaște că ar face sex cu toate femeile frumoase care îi ies în cale, ceva de genul acesta, mă rog.
-Toaleta? Am întrebat-o în timp ce întârziam cât mai mult să găsesc bricheta prin buzunare, deși aveam mâna pe ea. S-a uitat atent la mine și m-a privit drept în ochi. Știa că întrebarea e un pretext. Nu știu să mint prea bine.
-E urgent?
M-am gândit la vezica mea slabă, la Bach și la sânii ei.
-Cred. I-am aprins țigarea lungă și subțire. Mi-a aruncat privirea aia din filmele americane interbelice cu detectivi în care ochii personajelor au o luminiță în momentele critice ale acțiunii. Probabil de la reflectoarele din platou. Aici nu era nici un reflector și totuși ochii ei străluceau. Ați folosit vreodată port țigaret?
-Nu chiar! Ha-ha! Avea un râs frumos, de curvă scumpă. Mi-a plăcut râsul, trebuie să recunosc că am fost încântat să aud un lucru la fel de frumos ca Bach. Mirela! Mi-a întins o mână subțire cu degetele lungi și aproape la fel de subțiri ca țigarea din care trăgeam eu.
I-am întins-o și eu pe a mea. M-am recomandat.
-Încântat!
Era caldă și fină.
Îmi venea groaznic să urinez. Ce fac cu Mirela?
-Și eu.
-Îmi cer mii de scuze. Trebuie urgent să urinez. Am vezica slabă. Încercam să o fac să înțeleagă că aproape făceam pe mine.
-Nicio problemă. Ne mai vedem, nu?
-Da. Și aproape că am alergat pe culoar la WC.
În timp ce mă spălam pe mâini mi-am dat seama că o cheamă exact ca pe unul din personajele dintr-un roman de al meu. M-am uitat în oglindă. De fiecare dată aveam un șoc când mă priveam în oglindă. Vedeam forța brută a universului lucrând. Cine și-ar putea imagina cum timpul și spațiul sunt două elemente care nu se tem de nimic, nici măcar de un scriitor. Ha-ha!
Era aici. Știam că trebuia să fie aici.

În depărtare se auzeau bubuituri de antiaeriană. Toată ziua se auziseră. Dar era normal să se întâmple așa, doar era război.

Cum am devenit scriitor


Nu mai țin minte exact. Dimineață, seară, la prânz. A fost o chestie ad-hoc. Pentru cei care nu știu ce înseamnă ”ad-hoc”, pot substitui acest termen necunoscut cu unul mai familiar, cum ar fi ”zilnic”. Mă rog. Nu contează. Eram poet și mă simțeam bine. Dar apoi am înțeles că nu-mi folosește la nimic să fiu poet. Aveam câțiva admiratori și admiratoare în mediul online. Dar nu conta admirația lor. Admirația nu are valoarea pe care o acceptă băncile. Aș că am lăsat-o mai moale cu poezia. Și m-am apucat de dramaturgie. Adică să scriu piese de teatru. Și aici am avut ghinion. Am fost admis cu câteva lecturi la un teatru de provincie și cam atât. În rest foarte multe promisiuni care de asemenea nu sunt acceptate ca bancnote. Și am zis că și dramaturgia este pentru domnișoare sensibile. Atunci am hotărât că mai pot scrie și proză, adică romane. Și am început să lucrez și la romane. Evident am publicat unul. Doar unul. A fost destul. Editurile din țara în care locuiesc și scriu în limba ei sunt niște chestii foarte pecuniare și nu au nicio legătură cu arta. Pentru cei care nu cunosc semnificația termenului ”pecuniar„ le spun eu că au ghicit, are legătură cu bancnotele. Așa că am zis că scrisul nu trebuie exersat decât ca un hobby. Scrisul nu e stil de viață în țara în care locuiesc. Așa mi-a zis mama, fratele meu, cumnatul meu, prietena mea, adică toți cei care mă cunosc. Mă aflam în fața unei dileme: să ascult vocea externă, vocală și cu foarte mare legătură cu bancnotele, sau să-mi dau mie credit, să am rabdare cu mine și să mă piș pe bancnotele care ne fac viața atât de frumoasă. Mă cunosc foarte bine; pe mama, pe mama, pe fratele, pe cumnatul meu și pe prietena mea nu îi cunosc la fel de bine. În cine să am încredere: în ei, în bancnote, sau în mine? Evident că sunt foarte egoist și țin cu mine din orice poziție. M-am votat pe mine. Eu sunt scriitorul, nu? Și am mers înainte. Peste puțină vreme am înțeles ce înseamnă să fii scriitor. O persoană m-a abordat și m-a rugat să scriu o carte despre viața unei terțe persoane. Și atunci am zis: ”Am învins, arta a învins!„
M-am urcat cu omul acela într-un autobuz să mergem la clinica celui care trebuia să-i fac un portret din cuvinte. Nu intru în detalii despre portret. Nu știu dacă ați înțeles ideea: pe câți dintre voi vă abordează oamenii pe stradă că să le scrieți romanul vieții lor? Hmm. De două ori ”hmm”. Asta înseamnă să fii scriitor. Super adevărat.

când am început să scriu noul roman


am vrut ca populația cititoare să nu se identifice cu niciun personaj din carte, să nu poată să facă analogii gen “chestia asta am mai văzut-o undeva”, să le depășească capacitatea de înțelegere cu 100 de ani. să-i cuprindă așa o apatie că nu prind firul epic deși sensul frazelor li se pare cunoscut, logic. să zică: “dă-ne ceva comestibil, ceva de dragoste, o intrigă, ceva să ne aducă aminte că trăim pe planetă terra și că tot ce se întâmplă aici zi de zi ne este atât de familiar!” apoi am zis că nu e bine să fac escapade de genul ăsta, pentru că lumea e proastă, adică cititorul vrea șabloane pe care să le poată înțelege: x se iubește cu y, z vrea să meargă la bunica lui la cimitir, alfa e începutul, omega e sfârșitul etc-etc. trebuie să îi povestești ceva să-l captiveze și totodată să fie stăpân pe situație, să-i placă să creadă că literele tale nu au niciun secret pentru inteligența lui sau că tot ce scrii tu poate găsi ecou sau o formă de emaptie. pentru că oamenii sunt slabi, ia un individ oarecare, du-l 20 de ani în sălbăticie și o va lua razna. nu au putere decât dacă se organizează în grupuri, în societăți, în țări, în familii, dacă stau împreună, dacă comunică frecvent. aici trebuie să mă opresc pentru că sună cineva la ușă, habar nu am cine poate fi, sper să fie o gagică mișto, Doamne ajută!

!NFERNUL de Leonard Ancuţa


Infernul sunt ceilalţi, spunea Sartre.
Nu. Infernul sunt eu.

“Înainte de a citi alte capitole din “!NFERNUL”, am parcurs secţiunea „!NTERZIS”. Scenele erau atât de abrupte, de transparente şi de neiertătoare, încât m-am întrebat ce editor va îndrăzni să publice, chiar şi astăzi, când totul este permis, o asemenea carte. Ulterior însă, după experienţa de lectură din „!NTERZIS”, celelalte pagini ale „!NFERNULUI” mi s-a părut că descriu mai degrabă Purgatoriul, decât locul din care blestemaţii îşi strigă negrele lor poveşti. Nu, viziunile nu sunt mai puţin sumbre, doar că, treptat, în fiinţa mea cititoare a survenit un fenomen de acomodare cu grozăvia lor. „!NFERNUL” nu e pură ficţiune: el prelungeşte în imaginar întâmplări reale, cel mai adesea şocante şi abominabile, petrecute în locuri şi timpuri diferite. „O poezie neagră, o poezie dură, o poezie de granit” le leagă şi le survolează, oferindu-le consistenţă şi justificare literară.” – Ioan Es. Pop

Cam asta spune Ioan Es Pop pe coperta 4 a romanului !NFERNUL, a doua carte sub semnătura Leonard Ancuţa, care va apărea pe 25 octombrie la Editura Tracus Arte. !NFERNUL este în schimb primul purtător al siglei ULYSSE, noua colecţie de proză a editurii, coordonată de Cosmin Perţa. Voi reveni cu detalii despre lansare, care va avea loc pe 5 noiembrie, în Fire Club din Bucureşti.

În subsolurile poliţiei – El sueño español


Era o dimineaţă oarecare. Un bloc aproape finisat în formă de U plin de muncitori: spanioli, români, marocani, ecuadorieni, bulgari, etc. O armonie aproape completă, în perioada în care Spania avea nevoie de mână de lucru de peste hotare. Calificaţi sau nu, avea nevoie de oameni. Mecanismul era simplu: băncile aveau extrem de mulţi bani de cheltuit aşa că, finanţau construcţia de apartamente, pe care apoi le vindeau la suprapreţ prin intermediul creditelor ipotecare. Şeful obişnuia să facă ture prin parcurile oraşului pentru a recruta forţe proaspete. Românii care nu aveau unde să doarmă obişnuiau să îşi petreacă nopţile pe malurile împădurite ale Ebronului sau prin parcurile mari. Aici găsea din belşug materie primă: aproape toţi pretindeau că sunt meseriaşi, sau, cel puţin, munciseră anterior în construcţii. Adevărul era că şefului nu-i păsa prea mult de pregătirea profesională a acestora, pe el îl interesa doar să respecte cerinţele şefului de şantier: ”Adu-mi 5 oameni pentru o lună, 2 meseriaşi şi 3 salahori!” , ”Mai adu-mi încă 3 pentru curăţenie.” Şi tot aşa. Li se dădeau o salopetă, o cască, o pereche de bocanci, eventual o pereche sau două de mănuşi şi erau trimişi la muncă pe şantier. Nici unul nu avea documentaţia legală dar asta nu era o problemă. Şeful de şantier accepta tacit ca acei ilegali să intre în şantierul lui fără documentaţia necesară presat de termenul de executare al lucrării, banca era mulţumită că apartamentele se vor vinde, statul era mulţumit şi el că îşi încasa taxele şi impozitele aferente. Muncitorii adunaţi din parc putea trimite şi ei acasă un pumn de euro. Era un cerc vicios în care toată lumea câştiga. Fericirea atingea cote maxime. Spania se îndrepta cu paşi repezi spre locul opt în ierarhia mondială. Economia se baza în principiu pe turism şi pe construcţii. Aşa că românii care veneau în Spania erau absolut toţi ingineri, maiştrii, meseriaşi sau salahori. România livra Spaniei doar constructori. Îmi venea să râd când mă gândeam că pest 80 la sută nu ţinuseră niciodată o mistrie în mână în România.
Asta era şi cazul celor patru români de etnie rromă care s-au amestecat în dimineaţa aia în vestiar printre noi.
-Dă-mi, frăţică, şi mie o cască. Mi s-a adresat unul dintre ei, cu un tupeu specific.
-Vezi şi tu pe acolo, şi i-am indicat un loc după o canapea de lemn unde se obişnuia să se arunce căştile folosite.
A ales una galbenă, şi-a aşezat-o şmechereşte pe cap adresându-se unuia dintre ei.
-Cum îmi stă, mânca-ţi-aş?!
-Eşti şucar, să moară mama!
A râs ştirb.
Eram aproape 30 de români din firma de construcţii a şefului în acel şantier. Firmă de construcţii sună pompos rău. Era vorba de un birou, 2 secretare, o magazie de scule, 15-20 de maşini la mâna a doua sau a cincea în care muncitorii plecau spre diferite şantiere în fiecare dimineaţă şi cam atât. Aaa, şi bineînţeles cei aproape 150 de muncitori. Firma de construcţii, cu ghilimelele necesare, se ocupa cu închiriatul muncitorilor, cu plasarea lor pe diferite şi variate şantiere din Spania. Practic, ”firma de construcţii” a şefului nu construia nimic de la fundaţie la acoperiş, doar închiria mâna de lucru altor firme mai mari. Era o practică des întâlnită în Spania, mulţi români se privatizaseră în stilul ăsta. Din aceşti muncitori cam 90 la sută erau români şi cam 10 la sută din totalul muncitorilor aveau documente legale de muncă. Halucinant, nu?
Peste cei 30 de români era responsabil un lungan deşirat, pe numele lui de botez Vali. Vali Căpşună. Cu un tupeu fantastic, vorbea defect spaniola şi obişnuia să ţipe la toată lumea. Inclusiv la şeful de şantier spaniol. Oricare ar fi fost el. Exact ce-i trebuia şefului. Urma să-i dea şi un bici şi deja aveam o plantaţie plină de români peste care se auzeau doar zbierăturile isterice ale lui Căpşună.
Căpşună purta întotdeauna un caiet studenţesc la subțioară, făcea prezența de 3 ori pe zi și se simțea excelent când putea umili pe cineva. Avea o slăbiciune însă. Era ușor de manipulat dacă era periat de subalterni. Mă rog, fost caporal în armata română de după revoluție, obișnuia să ordone prin țipete orice. Țipa la telefon, țipa la masă, țipa de pe scaunul de wc, țipa de pe acoperișul blocului. Îi plăcea să se impună prin țipete și evident țipa la nevastă-sa, la soră-sa, la rude, la toată lumea. Era în extaz când suna șeful de șantier și îi cerea 2-3 oameni pentru o corvoadă oarecare. Se împăuna, deschidea caietul studențesc și își alegea victimele. Apoi începea să le strige ca disperatul numele prin șantier. Când nefericiții ajungeau în fața lui erau tratați ca niște sclavi. Repet, îi lipsea un bici și un accent de texan.
Căpşună s-a apropiat de cei 4 noi veniți ca un uliu de niște pui de găini.
-Voi ce știți să faceți?
Cei patru s-au uitat unul la celalalt, au strâns rândurile și au dat din umeri. Adică nimic.
Cireașa a prins aripi, era momentul să își arată superioritatea.
-Me cago en Dios, otra vez peones??? Aproape jumătate din muncitori aflați în vestiar nu au înțeles înjurătura lui Căpşună în spaniolă. ”Mă cac în d-zeu, iar salahori?” Apoi a început să-i interogheze amenințător.
-Când v-a adus șeful și pe voi? Numai necalificați îmi aduce. Mie aici îmi trebuie meseriași, în pula mea. Toata lumea știe să dea cu mătura, am nevoie de meseriași.
Se exprima de parcă toate apartamentele din șantier se construia pentru el.
Unul dintre cei patru a replicat timid.
-Da’ numai ţipa aşa, frăţică, mânca-ţi-aş pula ta!
Căpşună s-a întors cu spatele la ei. Era nemulţumit, cineva încerca să-i ştirbească autoritatea. A zbierat la un muncitor tot de etnie rromă.
-Bă, Luchianeeeee! Ăştia sunt de ai tăi, bă!
Dar a fost un strigăt normal, nu avea să-i comunice nimic, doar îşi reglase tirul zbierăturilor matinal.
Acesta s-a prezentat rapid în faţa lui studiindu-i cu atenţie pe cei patru.
-De unde sunteţi, bă, mânca-v-aş?!
-Hai, lasă-i, Luchiane, că am treabă acum. S-a rățoit șeful ureletelor.
Căpşună a deschis caietul studenţesc gândind cu voce tare. Era un truc prin care impresiona.
-Unde să vă bag şi pe voi? Se uita în tavan, în caiet, apoi spre cei patru şi tot aşa.
S-a ridicat în picioare brusc. Unde să vă bag?
După un moment de inspirație a continuat delirul ureletelor.
-Ioaneee! Ia-i pe ăştia doi la tine la cărămizi. Vezi dacă nu fac treabă să mă anunţi. Îi zbor imediat. Printre cei 2 era şi cel care încercase să-i domoleze tonul. Căpşună se răzbunase, ”la cărămizi” însemna o muncă extenuantă pentru un salahor.
Mai rămăseseră doi muncitori.
-Albertoooooooooooooo!
Fumam liniştit cu Victoraş într-un colţ al vestiarului care puţea a picioare transpirate, ciorapi infecţi, salopete jegoase şi bocanci nespălaţi cu lunile. Era un miros aproape sufocant dar ne obişnuiserăm cu toţii.
-Da, Căpşună!
-Ia-i pe ăştia doi cu tine la măturat. Dacă nu fac treabă, mă suni! S-a uitat şpanchiu la cei doi. Bă, aici nu merge cu fofârlica, toată lumea munceşte, în pula mea, ați înțeles?
Cei doi s-au simţit direct atinşi.
-Muncim, sefu, trăiască familia ta, cum să nu muncim? Că de asta am venit aici, să muncim, ce pula mea?!
Cei doi erau cumnaţi. Din Argeş. Aveau lanţuri de aur groase la gât şi inele mari tot de aur la degete.
Le-am dat două mături mari de sârmă şi i-am trimis într-un apartament la parter să facă curăţenie acolo.
-Bă, să nu staţi că dacă vine Căpşună pe neveu şi vă prinde, vă trimite acasă pe jos!
-Cum să stăm, bă? Eşti nebun la cap? Noi am venit să muncim aici, nu să frecăm pula.
-Io v-am zis atâta tot.
I-am privit fără prea multă încredere. Aveam câțiva amici de etnie rromă pe care nu-i schimbam nici pe toți miniștri de la palatul Victoria, dar tipii ăștia mi s-au părut bănuitori. Lanțurile de aur de la gât, în loc să mă linișteașcă mi-au stârnit dubii. Îi priveam cum studiază distrați măturile din dotare. Probabil că era pentru prima oară în viața lor când intraseră într-un șantier pentru a munci. Aveau celulare scumpe și vorbeau între ei ca și când erau în inspecție aici.
De mine s-a apropiat un amic din Brăila, Marian. Mi-a făcut semn din ochi cu subînțeles arătând spre cei doi. Era clar, și lui îi păreau suspecți. Puteau fi niște proxeneți cu probleme sau niște hoți care se ascundeau. Sau naiba știe ce puteau fi, dar nu păreau niște muncitori recoltați de șef din parc sau veniți cu autobuzul din România pentru a-și rupe oasele pe șantierele spaniole. Avea pielea mâinilor prea fină. Toate aceste gânduri mi-au trecut prin minte în timp ce Marian mi-a strecurat în trecere.
-Mă duc să-mi iau pașaportul din vestiar, țiganii ăștia par periculoși.
Aproape toți purtam pașapoartele cu noi, deși era riscul enorm să fim opriți pe stradă de poliția spaniolă și expulzați mai ușor în România pe baza actului de idenitate. Dar nu luam în seamă riscul ăsta.
-Stai că vin și eu.
Puteau fi niște hoți de pașapoarte, Marian avea dreptate așa că l-am urmat în vestiar căutând în dulapul meu blugii în care îmi lăsasem pașaportul roșu pe care scria cu litere aurii ”ROMÂNIA”.
Trebuia să fim prevăzători. Inamicul nostru numărul unu nu era polițistul spaniol, n-a fost niciodată, inamicul nostru principal era propriul nostru conațional, cel care-ți fura pașaportul, țigările, sculele de muncă, jobul sau mâncarea din frigider sau din rucsacul din vestiar.
Mi-am luat pașaportul din blugi și am ieșit în curtea interioară a blocului. Era o dimineață superbă.
Mi-am pus la căști Paraziții – ”Vicii”, mi-am aprins o țigară și am început să mătur cu râvnă. I-am urmărit cu coada ochiului pe cei doi nou veniți aflați în grija mea. Prin fereastră se vedea clar că munceau. Victoraş era lângă mine cu veşnicul lui zâmbet în colţul buzelor. Mi-a făcut semn să-mi scot căştile din urechi, vroia să-mi spună ceva.
-Cine sunt zburătoarele astea de la parter?
-Nu ştiu, azi e prima zi aici.
-Dă-mi o ţigară.
I-am dat.
-Greu cu banii ăştia… A oftat şi s-a apucat să măture cu îndârjire în jurul lui.
Ridicam din timp în timp ochii să privesc în jurul meu. Totul era perfect. Câţiva marocani acopereau un perete cu mortar chiar în faţa mea. I-am salutat, m-au salutat şi ei. I-am căutat din priviri pe cei doi noi veniţi. Munceau.
Prin dreptul meu a trecut Căpşună. Mergea grăbit şi vorbea tare la telefon. Ţinea nelipsitul caiet studenţesc în mână. Mi-am scos căştile şi i-am zis lui Victoraş.
-Ăsta o să facă atac de nervi în curând.
Victoraş s-a uitat lung la mine.
-Mai dă-l dracului de lungan. Vroiam să mă dea afară. I-a zis şefului că sunt puturos şi că sunt bun doar de şofer.
Măturam încet şi plictisit oarecum. Mă gândeam la pauza de masă şi la faptul că aveam câteva sandvişuri pentru toată ziua. Azi va fi cald şi ieri a fost, de fapt, aici e mereu cald, în fiecare zi e cald. Mi-am pipăit discret paşaportul, era acolo. Uneori am senzaţia că lucrurile dispar pur şi simplu. Nu am pierdut nimic în viaţa mea. De ce să pierd?
Paraziţii aveau dreptate: viaţa asta înseamnă un amalgam de oamenii plin de vicii strânşi la un loc.
Victoraş zâmbea şi mătura şi el. Numai zâmbăreţi pe şantierul ăsta. Mi-a făcut semn să-l ajut să ridice o bară grea de fier lăsată în pană de timp la întâmplare de una din macaralele turn.
Mi-am apropiat şi am ridicat cu două mâini bara. Era grea, foarte grea, probabil avea undeva la 70 de kilograme. În România hoţii de fier vechi ar fi făcut-o bani în câteva ore. Dar nu şi în Spania. Aici materialele de construcţii zac aruncate peste tot.
Statistic vorbind la fiecare bloc de 8 etaje construit poţi face şi o vilă drăguţă cu materialele rispite alandala. Şi dacă nu eşti pretenţios, poţi face chiar şi două. Depinde de tine. Dar mă rog, depinde de tine.
Toate aceste gânduri îmi treceau prin cap în timp ce mutam împreună cu Victoraş bara grea de fier. România rămăsese departe cu salariile de rahat şi toţii românii din România care muncesc doar pentru a supravieţui. Aici e Spania, aici e occidentul, toţi ieşim să ne relaxăm după o zi de muncă la o cafea sau o bere într-un bar pentru a ne relaxa.
Mi-am reluat activitatea în timp ce încercam să-i supraveghez pe noi veniţi.
Vreo două minute nu am ridicat privirea din du-te vino executat de mătură mare de sârmă. Măturam cu îndârjire, ca şi când eram în mijlocul dormitorului şi aşteptam oaspeţii care mă vor felicita pentru curăţenia exemplară din casa mea.
Am simţit în aer o mişcare neobişnuită. Ceva bizar, ca un fenomen meteorologic care apare odată la 100 de ani.
Am ridicat privirea. La câţiva metri de mine era un bărbat cu un tricou portocaliu cu o mapă în mâna stângă şi o borsetă neagră prinsă de cureaua pantalonilor de stofă.
În primă instanţă am crezut că e un alt şef al şantierului care stătea mult prin birou sau, mă rog, cineva de la protecţia muncii, deşi nu avea casca regulamentară.
Părea foarte sigur pe el, ca şi când mai fusese de zeci de ori în şantierul acela de la marginea oraşului. S-a apropiat de Victoraş pentru că el era mai aproape decât eram eu situat.
Victoraş, în ciuda celor 7 luni de când se afla în Spania, nu ştia mai mult de 25-30 de cuvinte în spaniolă şi câteva fraze foarte scurte, uzuale. Însă, ca toţi românii care nu vorbeau fluent spaniola, pretindea că înţelege aproape la perfecţie. Dar era fals din simplu raţionament logic că dacă înţelegeai tot puteai şi comunica la reciprocitate.
Ceva era în neregulă: străinul aproape chel l-a întrebat ceva pe Victoraş aproape în şoaptă. Victoraş l-a privit puţin contrariat, ceva de genul: „Ce pula mea mai vrei şi tu la ora asta? Nu vezi cât e ceasul? E aproape de pauză!” şi a dat din cap că nu înţelege. Străinul calv nu s-a impacientat, a scos din buzunar ceva ce nu am distins prea bine, părea o legitimaţie, şi i-a arătat-o lui Victoraş. Am auzit apoi clar.
-Donde sta el encargado? (Unde-i responsabilul?)
Victoraş a privit hipnotizat obiectul din mâna străinului înalt şi subţire şi i-a răspuns jumătate în română, jumătate în spaniolă.
-No ştiu. Era por aqui. (Nu ştiu, era pe aici.) Indicând vag clădirea din faţa lui.
Deja avea o culoare stranie a feţii. Mie îmi venea să râd de acel „era por aqui”.
Tricoul portocaliu s-a întors spre blocul indicat.
Victoraş s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit cu groază.
-Am pus-o. Poliţia!
Deşi îmi vorbise în şoaptă, am avut impresia că a auzit tot şantierul.
În următoarea secundă am observat scurgându-se prin intrarea în formă de U a celor 3 blocuri un poliţist de la Nacional (Policia Nacional – Poliţia Naţională). Apoi încă unul, şi încă unul, şi încă unul.
De abia atunci am realizat că e grav şi că tipul în tricou portocaliu îi arătase lui Victoaş legitimaţia de poliţist. M-am oprit din măturat. În următoarele 10 secunde toate flexurile din şantier s-au oprit brusc. Parcă cineva întrerupsese toate circuitele vitale ale şantierului. Peste tot se lăsase o linişte ciudată, apăsătoare.
Oare există scăpare?
Eram nedumerit. Ce vroiau toţi acei poliţişti în uniforme albastre?
Din liniştea aia ciudată a apărut brusc lângă mine Marian. Avea o faţă de condamnat la moarte. Extrem, foarte speriat.
-Suntem înconjuraţi. Tot şantierul este înconjurat! Sunt cel puţin 10 dube albastre afară şi două cordoane de poliţişti în jurul şantierului. Nu avem unde să fugim.
Am procesat avalanşa de informaţii greu. Ce vor toţi aceşti poliţişti de la noi? Că doar nu furaserăm nimic.
Brusc am avut revelaţia. Un marocan care avea permis de muncă s-a repezit spre poliţistul calv fluturându-i speriat permisul de muncă prin faţa ochilor.
-Tengo la residencia! (Am permis de şedere!) Aproape că scâncea.
Deci asta vor. Vor să ne vâneze pe noi, pe cei „fără acte”, „sin papeles”.
Sunt terminat. Nu am nimic în regulă, nu am nimic legal. Sunt mai bine de 9 luni aici, viza mi-a acoperit doar primele 3 luni de şedere. Am înghiţit în sec privind cu invidie la documentul plastificat din mâna marocanului. Nu voi avea aşa ceva niciodată în viaţa mea, o asemnea legitimaţie extraordinară, nici dacă mi-aş vinde un rinichi.
Marian mi-a dat un ghiont în coaste.
-Hai să fugim în subsol.
Deja aveam impresia că suntem într-un film cu piraţi. Dar Marian avea dreptate, era loc de fugă: era vraişte în curtea interioară, poliţişti în civil, poliţişti în uniformă, şefi, români, spanioli, ecuadorieni, bastoane de cauciuc, o mulţime de limbi. Şi mai presus de toate, se părea că nimeni nu ştia care va fi următoarea procedură.
-Ia şi tu un pop pe umeri şi fă-te că ai treabă!
Am ridicat un pop folosit şi plin de ciment şi l-am urmat nonşalant. Ne-am strecurat prin mulţimea confuză şi am coborât rapid treptele care duceau în subsol, acolo unde se aflau boxele viitorilor locatari şi parcarea subterană.
Marian mergea în faţa mea. Nu-i puteam vedea ochii. Era o tensiune mare. Oare există scăpare? Acum 7 minute măturam liniştit cu gândul la sandvişuri şi acum sunt hăituit de poliţie prin subsoluri. Vai de viaţa ta, Alberto!
-Para! Que haceis aqui? (Stop! Ce faceţi aici?)
Era o voce autoritară. În cvasi întunericul din subsol am observat vestonul reflectorizant al namilei care strigase la noi. Scria mare cu litere de tipar pe el „POLICIA”
Eram prinşi.
Marian s-a blocat instantaneu şi nu a putut replica decât ceva stupid în cea mai pură română.
-Şi noi pe aici…
Poliţistul uriaş ne-a privit cu neîncredere. Eram suspecţi cu popii ăia pe umeri mai ales când afară avea loc o razie a poliţiei. Părea că ştie mai multe decât noi acel uriaş cu veston reflectorizant.
-Todo el mundo fuera! Teneis que parar el trabajo! (Toată lumea afară. Opriţi munca!) Şi cu un gest autoritar ne-a arătat prin întunericul difuz scările care duceau la suprafaţă.
Am aruncat popii de pe umeri, strategia noastră eşuase. Nu mai aveam chef să mă joc de-a hoţii şi vardiştii. Ce puteau să ne facă? Să ne trimită în România. Aşa, şi? Să ne plătim biletul de avion la întoarcerea în România. Dar ei de ţeapă nu au auzit? Ha-ha!
Parcă gândind la fel, Marian a aruncat şi el popul de pe umăr renunţând la deghizarea hazlie.
-Aştia vor să ne trimită în România cu avionul. Păcat că nu am luat banii.
Atunci am realizat tragedia: şeful ne datora banii pe aproape 3 luni de muncă. Urma ca în 3 zile să înceapă să facă primele plăţi. Stai să vezi că nu ne mai dă niciun ban şmenarul ăsta.
Marian era în aceeaşi situaţie, exact în aceeaşi situaţie, el avea de luat însă câteva sute de euro în plus faţă de mine. Avea de luat, eu aveam de luat, toţi aveam de luat.
-Măcar de ar fi aşteptat până când luam banii.
-Mda. Atat am putut să spun, un „mda” anemic. Situaţia nu era deloc roz. Fără bani şi cu poliţişti în jurul nostru.
Când am revenit la lumina zilei treburile începuseră să se organizeze. Muncitorii fuseseră dispuşi pe naţionalităţi. Români, spanioli, marocani, ecuadorieni, bulgari, georgieni. Exact după numărul lor, românii erau cei mai numeroşi.
Şeful de şantier era un tip extravagant. Avea braţele pline de tatuaje, venea la şantier cu o motocicletă zgomotoasă, purta veşnic ochelari de soare şi îşi lucra muşchii după program. Acum era în grupul românilor şi avea o discuţie aprinsă cu Căpşună.
-Me han discho que se ha robado un palete de yeso. (Mi-au spus că s-a furat un palet de saci cu gips.)
Căpşună, cu toate că era un lingău notoriu, nu era deloc prost.
-Me cago en Dios. Toda esa policia por un palete de yeso? No me jodas! No me lo trago, Jose-Armando! (Mă cac în D-zeu! Toată poliţia asta pentru un palet de gips. Nu mă fute! Nu înghit povestea asta, Jose-Armando!)
De fiecare grup a început să se apropie tipul chel împreună cu o femeie foarte vorbăreaţă. Le cereau documentele de rezidenţă.
În scurt timp se vor apropia şi de noi, de grupul nostru, al românilor, cel mai numeros. Am încercat să-i număr pe toţi. Ştiam că la apelul de dimineaţă fususerăm 35. Acum nu reuşisem să număr mai mult de 29.
Cei 5 marocani scăpaseră repede. Toţi aveau permise de şedere în regulă. Erau însă destul de traumatizaţi de numărul poliţiştilor. La fel şi cei 3 bulgari.
Problemele au început la grupul ecuadorienilor. Doi dintre ei au fost daţi deoparte şi flancaţi de poliţiştii în albastru închis.
Se apropiau de noi. Eu mă simţeam relaxat. Mă vedeam făcând glume în avion cu amicii mei de pe şantier. O să fie mişto. Probabil că vom ateriza pe Otopeni.
În sfârşit. Femeia vorbăreaţă şi chelul în portocaliu erau lângă noi. Ne-au aşezat în careu. Tricoul portocaliu a întrebat cine-i şeful. Căpşună a ţâşnit.
-Yo soy el que manda para los rumanos! (Eu sunt cel care conduce peste români!
Spaniolului chelios nu i-a plăcut deloc atitudinea românului. L-a privit aproape cu dispreţ. Atunci a intervenit Jose-Armando care privea distrat scena.
-El es el jefe. Hable con el. (El este şeful. Vorbiţi cu el!)
Chelul ne-a scanat cu privirea pe toţi făcând abstracţie de Jose-Armando şi Căpşună.
-Quien de vosotros tiene la documentacion? (Cine dintre voi are documente?)
Tăcere. Unii dintre noi chiar nu înţelegeau deloc, alţii, printre care şi eu, au tăcut pentru că nu aveau iar un răspuns negativ era futil.
Chelul în portocaliu a repetat nuanţând întrebarea.
-Quien de vosotros tiene papeles? (Cine dintre voi are acte?)
Câţiva de lângă el au ridicat din umeri, probabil că înţeleseseră. Termenul de „papeles” era extrem de familiar printre noi toţi, printre toţii românii din Spania, de fapt.
Am tăcut şi de data asta. Şi odată cu mine şi toţi ceilalţi.
Tricoul portocaliu s-a întors brusc spre Căpşună.
-Pregunatale en rumano quien tiene papeles. (Întreabă-i în română cine are acte.)
Căpşună s-a simţit brusc cel mai important cetaţean din şantier. S-a întors cu faţa spre noi şi şi-a luat locul alături de tricoul portocaliu şi femeia vorbăreaţă.
A pus întrebarea cu un asemenea ton de parcă el conducea ancheta.
-Ia spuneţi: cine dintre voi are acte?
De fapt ştia că nu are absolut nimeni acte, dar trebuiau salvate nişte aparenţe. Nu puteau fi 29 de ilegali din 29.
Unul din muncitorii românii din careu a răspuns în spaniolă.
-Yo tengo oferta de trabajo. Esta bien? (Eu am „ofertă de muncă”. E bine?)
Între noi fie vorba, „oferta de muncă” nu valora nici pe departe drept permis de muncă. Era un document fără prea multă valoare legală prin care o firmă din Spania întocmea un precontract pentru un muncitor nonrezident şi îl depunea la Oficiul forţelor de muncă (INAEM). În majoritatea lor, 70-80%, ofertele de muncă se finalizau cu un contract valabil de muncă, dar tramitarea dosarelor dura enorm, între 6 luni şi un an. Plus că şeful firmei noastre taxa pe fiecare muncitor căruia îi făcea „oferta de muncă” cu sume între 600 şi 1500 de euro.
Poliţistul portocalui l-a privit cu încredere pe românul care avea ofertă de muncă.
-Alguien mas tiene oferta de trabajo? (Mai are cineva ofertă de muncă?)
Au mai ridicat timid mână alţi doi muncitori plus Căpşună.
Muncisem la biroul şefului. Ştiam că nu aveau nicio valoare, teoretic. Nu puteai munceai decât după soluţionarea pozitivă a „ofertei de muncă”. Dar era totuşi ceva valoros, nu puteai fi expulzat dacă aveai celebra „oferta de muncă” şi erai atât de ghinonist să dai nas în nas cu poliţia. Dar în nicun caz nu puteai munci doar cu „precontractul”.
Tricoul galben ne-a numărat din nou.
-Los demas no teneis nada? (Ceilalţi nu aveţi nimic?)
Iar tăcere. Nimeni nu a mai zis nimic. Zero. Nada.
-Bueno, pues. Todos a las coche! (Bine, deci. Toţi la maşini.)
Imediat în jurul nostru s-au adunat poliţiştii în uniforme albastre.
-En filas de dos. (În coloane de doi.) Ne-au cerut uniformele.
În inconştienţa noastră, eu şi Marian, ne-am încolonat primii.
Marian mi-a zâmbit destins şi a spus tare să-l auzim cu toţii.
-Încolonarea câte doi şi la şcoala ajutătoare!
-Ha-ha! Câţiva au râs, printre care şi eu. Era o glumă stupidă, dar ajuta la împrăştierea tensiunii.
Am ieşit printre blocuri. Ceilalţi muncitori „legali” priveau la coloana noastră ca la o procesiune de condamnaţi la moarte. Nu eram încătuşaţi, dar mă simţeam mai mult decât încătuşat, simţeam că aveam lanţuri la picioare. Pe la balcoanele altor blocuri din jur ieşiseră capete de spanioli şi priveau la coloana condamnaţilor la moarte. Unul dintre ei, nu i-am văzut chipul şi nici nu i-am recunoscut vocea niciodată, a strigat tare.
-Suerte, muchachos! (Succes, băieţi!) Cele două cuvinte au trecut ca un curent electric prin coloana noastră şi gardienii albaştri.
Am devenit brusc speriat. Mergeam la puşcărie şi gândul ăsta m-a înspăimântat subit. La puşcărie nu te serveşte nimeni cu pişcoturi şi ceai, acolo sunt criminali, tâlhari şi poliţişti care vor să te înfunde pentru ani întregi. Sunt tânăr, la naiba! Nu vreau să-mi petrec tinereţea într-o celulă pentru că am vrut să câştig prin muncă 1000 de euro pe lună. De ce mi se întâmplă mie toate belele?
Un poliţist de lângă mine mi-a sesizat momentul dificil. Probabil că mă albisem de stres. Era în vărstă şi părea că facea astfel de raiduri zilnic.
-No te preocupes, chaval. En dos horas seras libre. (Nu te preocupa, flăcău. În 2 ore vei fi liber.)
Speranţă. Era exact ce aveam nevoie. De speranţă. M-am îmbărbătat singur. Da, e o confuzie, îmi vor da drumul în 2 ore. Sunt o persoană onestă, inteligentă şi glumeaţă. Tipii ca mine nu ajung la puşcărie.
Când am ajuns în sfârşit la dubele albastre ale poliţiei dintre blocuri, am observat că aproape la toate geamurile din jur erau muncitori care ne priveau.
Un gardian a deschis larg uşa de metal a dubei şi a rostit un „Vamos!” (Haide!). Aproape dur acest „vamos”, semn că numai băieţii răi merg cu duba poliţiei. Asta m-a încântat, toată viaţa mea mi-am dorit să fiu un băiat rău, bad boy for life. Iată că acum mergeam cu duba poliţiei, aveam cu ce mă lăuda la Brăila.
Am urcat câte 6 în fiecare dubă. Au trântint uşile şi toate dubele au pornit spre Jefatura din Zaragoza. Fără sirene.
Era cald în dubă şi am început să glumim între noi.
-Mişto taxiul ăsta.
-Eu merg până aici. Opreşte, nene, că aici e strada mea.
Mă uitam asiduu pe stradă prin geamul cu zăbrele mici, vroiam să-mi dau seama unde suntem şi cât mai avem până la jefatură.
Dubele au intrat în subsol.
Văzusem multe filme americane cu toţii, iar eu, în inocenţa mea, mă aşteptam ca ambasada României să trimită un reprezentat să ne scoată de la puşcărie. Eram totuşi 29 de români, puteau trimite un singur avocat român, sau un reprezentant pentru toţi 29.
Dar oficialităţile române nu au trimis nici măcar o pernă, nici măcar o pătură în subsolurile poliţiei din Zaragoza pentru cei 29 de cetăţeni români. Aceeaşi cetăţeni care trimiteau miliarde de euro anual în România; măcar pentru grămezile alea de bani puteau da un telefon.
Mi-a fost ruşine că sunt român, încă îmi mai este şi acum.

Am aglomerat brusc holurile strâmte de la subsol. Râsete, cuvinte şoptite în română. Ne îmbărbătam involuntar unii pe ceilalţi. În jurul meu se adunaseră Victoraş, Cocostârc şi Marian.
-Eu stau cu tine, Alberto, ca să-mi traduci şi mie ce spun ăştia. Nu credeam că am să mai ajung vreodată la pârnaie, mai ales aici în Spania.
Victoraş era convins că vom înnopta într-o celulă, eu eram mult mai optimist. Apoi ne-au chemat să dăm declaraţii, un fel de interogatoriu.
„Interogatori” sună dur şi periculos. Dar nu era deloc o joacă, Victoraş părea să aibă dreptate, vom rămâne peste noapte aici într-o celulă, mi-am zis.
Când am intrat în biroul unde se luau declaraţiile, l-am recunoscut pe cheliosul în tricou galben. Mai erau şi încă două femei, una dintre ele mi s-a părut româncă.
Tricoul galben a început să vorbească. S-a întors spre individa care părea româncă.
-Preguntale si sabe hablar en castellano, por favor. (Întreabă-l dacă ştie să vorbească spaniola, te rog.)
Nu am aşteptat ca traducătoarea să mă întrebe, am replicat în direcţia tricoului.
-Hablo muy bien en castellano. (Vorbesc foarte bine în spaniolă.)
Tricoul galben avea un zâmbet bun. Putea să-mi fie tată.
-Sabes leer y escribir, tambien? (Ştii să citeşti şi să scrii, de asemenea?)
-Toma este papel. Lee antentamente. Son las acusaciones. Si tienes algo de declar, te escucho. Y despues firmalo. (Ia hârtia asta. Citeşte cu atenţie. Sunt acuzaţiile. Dacă aici ceva de declarat, te ascult. Şi pe urmă semnează.)
Am luat hârtia. Am citit-o rapid. Erau două capete de acuzare. Unul încălcarea legii extranjeriei (străinilor) din 1999 şi a doua era falsificarea contractului de muncă. Am înghiţit în sec. Făcusem multe dosare cu contracte de muncă fictive pentru muncitorii şefului. M-au prins! La naiba, mă aşteaptă 7 ani de puşcărie în Spania! Am 26 de ani, la 33 voi ieşi. Exact ca Iisus. Dar cum dracu’ au ajuns la mine? Cine m-a turnat? Sau ne-au ascultat telefoanele? Brusc mi-am dat seama că s-ar putea să vorbesc cu voce tare. Faţa îmi ardea. Am semnat rapid.
-No tenga nada de decir. Hasta luego. (Nu am nimic de spus. La revedere!) Şi am ieşti cu o copie a acuzaţiilor mele în buzunar.
Pe hol m-am prăbuşit pe o băncuţă albastră. Am avut impresia că donasem 2 litri de sânge în cele 5 minute din birou. Mi-am scos iar hârtia din buzunar . Hmmm! Legea străinilor din 99 o încălcasem, da, normal, mi se pare absolut normal să mă acuze de încălcarea ei pentru că depăşisem cele 3 luni câte erau prevăzute în viza de pe paşaportul meu vişiniu. Dar cum dracu’ s-au prins ăştia că am falsificat contracte de muncă? Ne-au ascultat telefoanele? M-a turnat şeful, ca să scape el? Imposibil. Sică nu ar turna. Dar cum s-au prins ăştia? Cum ne-au depistat aşa de repede?
Dar mi-a venit o idee genială. Victoraş stătea lângă mine, nici nu m-a remarcat când m-am prăbuşit lângă el pe băncuţa albastră pentru că vorbea singur şi privea pierdut la dulapiorul albastru din faţa lui ca la un confindent atotputernic.
-Victoraş!
Nimic. Victoraş vorbea desprea mama lui unui auditoriu invizibil. M-a bufnit râsul.
-Bă! Victoraş!
-Da, Alberto!
-Ia dă-mi hârtia ta cu acuzaţiile.
Mi-a dat-o. Era acuzat ca şi mine de aceleaşi două fărădelegi: legea extranjeriei din 99 şi fals.
Am vrut să fiu sigur. Am sărit de pe băncuţă cerând hârtia cu acuzaţii a lui Leonard. La fel şi el avea aceleaşi acuzaţii. Am răsuflat foarte uşurat. Poliţiştii spanioli nu aveau nici cea mai mică idee despre implicarea mea. Ne-au acuzat absolut pe toţi de falsificare, ceea ce mi s-a părut hilar, unii dintre românii erau semianalfabeţi.
-Alberto!
Mi-am auzit numele strigat într-o spaniolă perfectă. Când m-am întors, în faţa mea stătea un tip în costum, cam de vârsta mea, cu o servietă neagră chic în mâna stăngă.
Am răspuns şi eu în spaniolă cu accentul meu şchiop.
-Si, soy yo. (Da, sunt eu.)
-Me llamo Sergio. Soy tu abogado. (Mă numesc Sergio. Sunt avocatul tău.) A întins o mână moale pe care i-am strâns-o destul de moderat. Apoi am realizat cum arăt. Murdar pe tricou, transpirat, plin de praf pe faţă şi pe par, cu nişte bocanci rupţi şi foarte murdari. Nu inspiram prea multă încredere unui avocat, de fapt nu inspiram încredere nimănui.
În două minute mi-a explicat că e avocatul meu din oficiu şi că îi pare rău pentru experienţa mea atât de neplăcută şi că mă va scoate mâine dimineaţă la prima oră din subsol. Vorbea foarte repede şi a trebuit să fac un efort suplimentar să mă concentrez la frazele lui. Dar oricum, era un pas mare, aveam avocat. Şi încă unul foarte încrezător.
-No entiendo porque estas acusado de falsificacion. Esta demasiado. Creo que todos teneis la misma acusacion. (Nu înţeleg de ce eşti acuzat de falsificare. E prea mult. Cred că toţi aveţi aceeaşi acuzaţie.)
-Si todos tenemos lo mismo. (Da, toţi avem aceeaşi chestie.)
-Bueno pues, Alberto. Mañana por la mañana saldras de aqui. Luego, urgentamente, Alberto, prestame atencion, te vienes a mi oficina para preparar los papeles del recurso. (Bine deci, Alberto. Mâine dimineaţă vei ieşi de aici. Apoi, urgent, Alberto, fii atent, vii la biroul meu ca să pregătim actele pentru recurs.) Mi-a întins o carte de vizită. No te olvides, tienes que venir mañana. Es imprescindible el recurso. (Să nu uiţi, mâine trebuie să vii. Este esenţial recursul.
-Vale, Sergio. (Bine, Sergio.)
-Suerte, Alberto!
-Muchas gracias! (Mulţumesc mult!)
-Hasta mañana! (Pe mâine!)
-Hasta mañana!
Victoraş, care nu plecase de lângă mine, a ascultat cu atenţie discuţia. Mă rog, cât a înţeles el. Când a văzut că Sergio pleacă s-a repezit haotic spre mine.
-Întreabă-l dacă ne poate scoate şi pe noi. „Noi” era un termen foarte general. Probabil că se referea doar la el.
L-am strigat pe Sergio şi i-am spus că Victoraş e în aceeaşi situaţie cu mine, dar încă nu s-a prezentat pentru el niciun avocat din oficiu. Poate ieşi şi el mâine odată cu mine? Sergio a cerut detalii. I le-am dat. Problema lui Victoraş e că avusese o abatare în urmă cu 3 săptămâni. Fusese prins fără documente legale la un control de rutină (de vină fuseseră hainele lui din România), dar fusese eliberat în aceeaşi zi. Însă după câte mi-a explicat Victoraş niciun avocat nu depusese un recurs la poliţia din Zaragoza şi acum Victoraş era în situaţia ingrată de a fi acuzat în 3 săptămâni de acelaşi delict. Soarta lui părea pecetluită. Nu făcuse recurs, ştia foarte clar. S-a prăbuşit pe scaun. Se va întoarce în România unde va muri practic de foame. A început să plângă. Fostul puşcăriaş pierduse orice speranţă.
-Vai de viaţa mea! Vai de viaţa mea, măiculiţă.
Mi s-a făcut milă de el.
Sergio s-a îndepărtat de băncuţa noastră marcat de lacrimile bătrânului. Era mai mult decât un avocat, am simţit un prieten.
După ce fiecare şi-a primit hârtiile cu acuzaţii, ne-au dus la fotografiat şi amprentat. Cei care aveam paşapoartele la noi, le-am depus în mâinile poliţiştilor.
Ne-au luat şireturile de la bocanci, curelele, pixurile, brichetele, lănţişoarele de la gât, adică toate obiectele personale care ne-ar fi ajutat la o eventuală agresiune sau sinucidere. Procedură standard de altfel.
Toate aceste lucruri personale ni le-au pus în săculeţi personalizaţi cu nişte etichete pe care erau trecute numele fiecăruia. Iar apoi ne-au dat câte o pernă tare şi o mică pătură şi ne-au dus pe toţi într-o celulă imensă. Aici se făcuse deja o gălăgie infernală. Nu auzeam nimic, nu mai înţelegeam româna, nici spaniola. Nu ştiam cât putea fi ceasul, dacă e trecut mult de ora prânzului sau e noapte pentru că eram la subsol fără ferestre şi cu becurile aprinse în permanenţă.
La un moment dat un amic din celulă mi-a cerut să chem un gardian. Într-un colţ al celulei imense, un fost chiriaş defecase cu moţ, chiar destul de estetic aş putea spune.
-Cum se spune „gardian” în spaniolă?
-„Guardia”, am replicat. Şi m-am apucat să strig destul de tare. Oye! Guardia! Hay una mierda aqui! (Alo! Gardian! Este un rahat aici!)
Ne-au mutat în altă celulă la fel de enormă. Gardienii spanioli erau destul de ironici cu noi. Ne-au propus să ne aducă o minge de fotbal şi să facem 2 echipe de fotbal cu tot cu rezerve. Era fan Barcelona, îşi amintise că Gică Popescu jucase cândva în echipa lui favorită şi că era român şi el. Am râs destul de tare, la fel de tare ca restul prostimii, de gluma fără haz a gardianului.
Apoi am început să mă plimb agitat prin faţa zidului de gratii groase. Nu-mi venea să cred. Mă aflasem pentru prima dată în viaţa mea într-o celulă. Ce-i drept o celulă de arest preventiv. E o senzaţie stranie. Am vrut să mâzgălesc pereţii cu inscripţii aşa cum văzusem în filme „Alberto a trecut pe aici!”. Încă eram în pantalonii de salopetă şi cu tricoul murdar de praf şi mirosind a transpiraţie. Celula era imensă. Mă speria asemenea unui monstru cu 100 de capete. Cam 10 meri pe 4. Nu existau paturi. De fapt exista dar nu aşa cum văzusem eu prin filme. Spaniolii construiseră celula cât se poate de practic. Trei pereţi propriu-zişi din beton iar cel de-al patrulea era din gratii de fier în totalitate. Tot în peretele de gratii era inclusă şi uşa. Gardienii puteau supraveghea liniştiţi. Nu exista nicio urmă de intimitate. Paturile, de fapt patul, era o bordură de extravagantă de beton, un prici de beton înalt de un metru şi lat de 1,80 care facea corp comun cu cei 3 pereţi din beton fiind lipit de el.
Nu m-am putut apropia deloc de patul unic pentru o lungă perioadă de timp. Mă plimbam de-a lungul gratiilor şi nu ştiam la ce să mă gândesc. În mintea mea era gol. Nu puteam înţelege cum am ajuns aici. Am privit iar spre priciul de beton. Mă deprima. Vom dormi acolo ca animalele. Nu îmi puteam da seama cum mă voi înveli cu pătura aceea mică şi subţire. Gardienii dăduseră drumul la aer condiţionat. Deşi afară erau probabil peste 30 de grade Celsius, în celula noastră nu era mai mult de 15. O să fie frig la noapte mi-am zis.
Muncitorii s-au văzut oarecum aranjaţi în celulă şi au început discuţiile şi lamentările. Totul se învârtea în jurul celor 7 sau 8 care scăpaseră neprinşi în razie şi despre banii pe care îi aveam de luat cu toţii de aproape 3 luni. Mai târziu aveam să aflu că unii dintre cei care au scăpat s-au băgat în căzile din baie şi au trântit ceva deasupra lor, sau s-au ascuns între baloţii de vată de sticlă de pe acoperiş.
La un moment dat toţi făcuseră roată în jurul lui Victoraş şi Cocostârc.
Ultimul era nervos. Fuseseră amândoi închişi mult timp în aceeaşi celulă în România. Experienţa nefericită se repeta după 3 ani.
-Băga-mi-aş pula în gura ta de martalog. Nici aici nu scap de tine. Eşti sighinău rău.
Victoraş a primit calm injuriile. Făcuse închisoare mult timp în România. Puşcăria din Spania e o joacă de copil comparativ cu puşcăriile noastre.
S-a apropiat de zidul de gratii.
-Guardia! Guardia!
Un gardian a venit imediat şi părea destul de nervos.
-Que pasa? (Ce este?)
Victoraş nu s-a lăsat impresionat de ton. A vorbit în română amestecată cu câteva cuvinte în spaniolă.
-Vreau o ţigară, por favor. Şi a făcut semn cu degetul la gură ca şi când ar fuma.
Gardianul a înţeles imediat şi l-a întrebat scurt.
-Tu nombre? (Numele tău?)
-Victor Stoica.
-Como? (Como?)
Victoraş a repetat „Victor Stoica.”
Gardianul s-a îndepărtat spre sala unde se păstrau săculeţii în care erau depozitate bunurile personale şi s-a întors la celulă cu pachetul de ţigări a lui Victoraş. Victoraş a mulţumit şi apoi a împărţit gentil cele 10 ţigări care mai rămăseseră în pachet.
Eu am fumat la poştă împreună cu Marian.
La ora 22 ne-au adus un bocadillo (sandviş) fiecăruia. Era toată hrana din ziua aceea. Mulţi dintre noi s-au aşezat pe priciul de beton şi începuseră să sforăie. Nu puteam adormi prea uşor. Stăteam lângă Marian. Era şi el preocupat de soarta lui. Eu nu eram. Nu aveau ce să-mi facă. Nu aveam soţie, nici copii, nu aveam datorii, puteam pleca oricând în România cu mâinile în buzunare.
M-am aşezat cu mâinile sub cap pe perna mică, iar pătura am aşezat-o sub mine peste cimentul rece. Hărmălaia din jur se estompase. Unii dintre noi îţi scoseseră bocancii şi acum mirosea tare a picioare nespălate. Dar eram obişnuit. Am adormit foarte greu. Cred că după ani de zile dup ce am privit tavanul alb.
M-am trezit brusc. Câţiva muncitori şuşoteau într-un colţ. M-am dus spre ei şi le-am cerut o ţigară.
-Cât e ceasul?
Era 3 noaptea. Avusesem un coşmar, îmi era foame şi vroiam să urinez.
Am strigat gardianul. Era o femeie. Blondă. A fost îngăduitoare.
La întoarcerea mea se treziseră şi Marian şi Cocostărc, mai mult ca sigur de la zgomotul uşii de la celulă. M-am aşezat lângă ei. Toată celule se trezise de fapt. Cei doi au reînceput circul înjurăturilor. Erau nebuni şi cu mize de rahat, mi-am zis. Se certau pentru nişte nimicuri la 3 noaptea într-o celulă la 3 mii de kilometri de România. Încet-încet, printre băga-mi-aş, morţii mă-tii şi miros de picioare transpirate am readormit.
La 8 dimineaţa m-am trezit iar. Eram mai acomodat cu situaţia mea. Majoritatea muncitorilor vociferau. Au venit iar cu sandvişuri. Am mâncat două foarte repede, gardienii erau îngăduitori cu noi, nu eram tipul de infractori clasici.
Apoi au început să ne strige unul câte unul. Erau scoşi din celula imensă şi nu mai reveneau. Mai mult ca sigur că le veniseră avocaţii.
M-au strigat şi pe mine.
Pe hol era într-adevăr Sergio.
Mi-a dat mâna, era la fel de moale ca ieri. Mi-a explicat că voi fi liber în maxim 15 minute dar mai întâi trebuie să am o discuţie cu anchetatorii.
Când am intrat împreună cu Sergio în biroul acela strâmt, am remarcat o altă traducătoare, alta decât cea de ieri. Era mult mai tânără şi mult mai frumoasă. M-a întrebat direct în română ce fac. I-am răspuns bine şi m-am aşezat pe un scaun oferit de un tânăr poliţist. Acelaşi poliţist mi-a explicat că îmi vor reţine paşaportul , iar în locul lor îmi vor da 16 foi A4 xerografiate care reproduceau cele 32 de pagini ale paşaportului. În josul fiecărei pagini era trecută menţiunea „Conform cu originalul care se află la sediul Poliţiei din Zaragoza. Emis astăzi 23 iunie 2004.”
Tânărul m-a întrebat dacă am ceva de declarat.
-Să mă piş pe voi!
S-a uitat contrariat spre mine, era clar că nu înţelegea nimic.
-Que has dicho? (Ce ai zis?)
-Nada, no te preocupes. (Nimic, nu te preocupa.)
Era nedumerit. S-a întors spre traducătoarea frumoasă.
-Que ha dicho? (Ce a zis?)
-Estaba hablando conmigo. Nada importante. (Vorbea cu mine. Nimic important.)

Am ieşit la lumină văduvit de paşaportul meu vişiniu. Mi-am deschis celularul. Câteva zeci de apeluri şi sms-uri primite. Erau disperaţi ai mei.
Respiram bucuros aerul de pe stradă. Eram îmbrăcat jalnic, murdar şi plin de praf. Dar eram bucuros.
În câteva minute m-a sunat Costel, fratele meu.
-Eşti bine?
-Sunt bine. Şi apoi am izbucnit iar. Să mă piş pe ei, mi-au luat paşaportul.
-Bagă-ţi pula în el de paşaport. Bine că eşti liber.