Înaripaţi


Cu toții știm că Universul e infinit, la fel și Dumnezeu. Două entități la fel de infinite. Dacă am vorbi în unitățile noastre de măsură, lui Dumnezeu i-ar trebui cam o zi întreagă să străbată pe jos Universul de la un capăt la celălat. Și într-o dimineață, când noi nici măcar nu aveam planetă, nu avem absolut nimic, eram doar niște frânturi de cuvinte, Dumnezeu a plecat la plimbare prin Univers. Și a mers cale lungă, inestimabil și incalculabil pentru gândirea noastră de mai apoi. Pe la amiază a ajuns într-o galaxie în formă de spirală, un fel de cerc strâmt. Dumnezeu și-a dus mâna streașină la ochi și a privit galaxia aceea singură printre alte galaxii, nici mică, nici mare. Și i-a plăcut așa de mult încât s-a așezat în fund pe un colț al ei. Și a zis ”Aș bea niște apă!” Și atunci, dorința lui s-a transformat instaneu într-o planetă albastră plină de apă proaspătă și cristalină. Oceane, mări, fluvii, heleștee și tot ce se mai află acum pe Pământ. Și i-a plăcut mult dorința lui. ”Voi mai sta puțin pe planeta asta nou-născută!” Și pe unde pășea el, viața înflorea, copacii creșteau, iarba înverzea subit și păsărelele zburau în urma lui. Și s-a dus la marginea oceanului. S-a jucat puțin puțin cu valurile și așa au apărut toate viețuitoarele marine: pești, caracatițe, meduze și absolut toate tipurile de pinguni și tot ce înoată prin apă. Dar i s-a părut că uscatul e prea pustiu și a zis ca ar fi bine niște animale. Și așa au apărut urșii, lei, tigrii și restul de animale.  Animalele trăiau în armonie și se bucurau de fiecare de aptitudinele cu care le înzestrase necunoscutul care se plimba cu picioarele goale prin apa oceanului. Nu exista nici moarte, nic durere pe planeta nou-născută. Și lui Dumnezeu i s-a făcut somn. A trimis Soarele să se învârtă puțin mai departe pe orbită și s-a gândit că planetei i-ar trebui un fel de bec noaptea. Și a suflat puțin asupra unui asterioid care trecea grăbit pe lângă Pământ și l-a transformat în Lună. Și uite așa Dumnezeu avea și lumină de noapte pe planeta pe care tocmai o născuse. A doua zi dimineața a chemat toate animalele la el. Toate animalele îi știau cuvintele și se temeau de el ca de un stăpân atotputernic. Pururea atotputernic. Și el s-a mâhnit puțin în sinea lui. Temea crasă și fără niciun temei îi displăcea. Așa că s-a gândit să creeze o creatură după chipul și asemănarea lui care să fie nu mai fie atât de temătoare și obedientă. S-a gândit preț de câteva ceasuri dacă e necesar să lase liber din imaginația lui creatura pe care deja o intitulase ”om”. Și atunci, într-un acces de divinitate, a rostit clar cuvântul ”om”. Și în fața lui a apărut primul om de pe planeta asta. Dumnezeu l-a luat în brațe și l-a mângâiat ușor pe frunte, ca pe un copil mic. Și omului i-au crescut instantaneu aripi de înger. Și apoi Dumnezeu a mai rostit de câteva ori cuvântul ”om” și Pământul s-a umplut de oameni frumoși și cu aripi. Era chiar mulțumit, oamenii trăiau în pace și toți se iubeau ca frații. Și într-o zi, într-o zi cu soare mult și două dimineți, Dumnezeu a hotărât să plece mai departe, până la capătul Universului. I-a chemat pe oamenii și le-a spus scurt: ”Plec pentru o vreme, dar mă întorc repede. Să mă așteptați!” Și oamenii s-au întristat peste măsură. Atât de tare s-au întristat când Dumnezeu a plecat încât le-au căzut aripile, dinții, și unii au început să moară. Dumnezeu știa că așa se întâmpla, dar chestii absolut esențiale și urgente îl așteptau la marginea Universului sprea a fi rezolvate. Știa că plecare lui de pa Pământ va atrage stihiile morții. Dar credea în oameni și îi iubea ca pe copiii lui. Și îm plus nici nu întârzia prea mult. A doua zi dimineața se va reîntoarce pe planeta lui preamultiubită. Și iată că s-a făcut noapte, și noi îl așteptăm cu drag pe Dumnezeu să revină. Dar mult mai e până mâine dimineață, iar noaptea e plină de moarte și de tristețe. Pentru că în noapte satan și-a făcut culcuș. Dar, să nu ne temem, Dumnezeu se întoarce mâine dimineață cu nouă ne vor crește iar aripile înapoi. Aripile de iubire!

ca două păsări fără stăpân în viaţă


primul om pe care l-am cunoscut în viaţa asta am fost eu
înalt, destul de înalt
oarecum stingher când vorbea despre destinul lui
sorbindu-l încet ca dintr-o ceaşcă de cafea prea fierbinte
lucrurile deveneau magic de triste şi avea impresia că restul oamenilor îl năpădeau ca buruienile crescute pe zidurile unei casei părăsite
ăsta eram eu, adică aşa mă mişcam odată cu planeta prin univers, niciodată prin acelaşi loc
şi niciodată nu discutam franc cu mine, pentru că uneori nu aveam ce să-mi spun, eram ca doi străini care mergeau împreună pentru că aşa se întâmplau lucrurile de când mă născusem. singura mea cetate în care puteam să mă adăpostesc de orice furtună, de orice invazie eram doar eu. şi cetatea rezista de cele mai multe ori. adeseori o cârpeam cu tot felul de poveşti frumoase despre ceilalţi oameni. şi atunci un soare imens se năştea dimineaţa şi acoperea malul râului pe care mi-l cumpărasem în secret de la nişte dragoni care muriseră în drumul de întoarcere spre regatul lor. de ce muriseră? pentru că aşa mi s-a părut cel mai frumos să se întâmple. şi în dimineaţa aceea imensă care îmi acoperise toată viaţa te-am zărit pe cealalt mal al râului. al doilea om pe care l-am cunoscut în această viaţă, probabil că şi în altele, mă rog, aşa am crezut că era frumos, să ne ştim dintr-o altă viaţă, ca într-o poveste care se repetă pentru că ar fi o viaţă tristă dacă nu ai avea un prieten pe celalt mal al râului, nu? şi mi-ai zâmbit atât de frumos încât pieptul mi s-a găurit ca nimerit de un glonţ rătăcit dintr-o redută inamic. ce mai puteam face? puteam să înot spre tine, puteai să înoţi spre mine, ca într-o poveste oarecare de dragoste. dar nu s-a întâmplat aşa, pentru că lucrurile frumoase au mereu o tristeţe interioară atât de intensă exact ca atunci când un cor invizibil cântă o melodie tristă la înmormântarea unui erou. şi nimeni nu plânge, pentru că ştiu că lucrurile nu se puteau termina altfel. şi doar noi doi auzeam melodia aceea tristă care devenea o punte de lemn între noi, iar viaţa devenea atât de simplă încât plutea între noi ca un fulg care nu voia sa atingă nisipul de pe mal

Video Poem


              Litanie

oamenii curg ca niște râuri pe lângă mine

unii sapă faleze adânci

 

uneori este ca și când întunericul devine solid

ca o piatră pe care o ții în mână

colțuroasă, fără o formă precisă

 

un timp, am mers așa, în neștire, pe faleza ta

puteam să jur că recunoșteam niște sfinți pe celălalt mal

scrumul țigării îmi pica pe haine

le făceam cu mâna

”hei, eu sunt, eu sunt!”

ei băgau mâna în buzunare și scoteau tot felul de cărți

probabil că biblii, probabil

și le aruncau spre mine

ca niște raze de lumină

 

apoi am ajuns acolo unde eu mă întâlnesc cu tine

cu totul întâmplător

absolut întâmplător

soarele începuse să zidească o superbă zi de vară

lumina ploua printre noi

o superbă ploaie de lumină

și ne-am așezat pe nispul cald în timp ce

alții își mărturiseau vina unor sfinți îngenuncheați

m-am ridicat

printre cei îngenucheați m-am recunoscut

tu mi-ai acoperit gura cu palma

 

curgeai ușor pe lângă mine

ca un râu ce sapă o faleză adâncă

ca o rugăciune

 

frenetic, febril, fenomenal


stăteam eu aşa, cu viaţa mea în mâini
oarecum liniştit, să zicem, liniştit
adică ce mi se mai putea întâmpla?
linia frontului era departe, viaţa torcea ca o mâţă blândă
mă rog, ştiam că dedesubtul meu, împrejurul meu, deasupra mea
se întâmplă lucruri revoltătoare
se întâmplă iubiri
pasiuni, crime, revoluţii
dar eram într-o bulă atemporală în care adăstau cu mine soarele de vară, iarba verde şi copaci plini de frunze
era o vară frumoasă, nici măcar nu aşteptam ploaia, nimic poetic
chiar îmi săpasem groapa, scosesem toţi bolovanii din ea şi îmi scrisesem foarte caligrafic numele pe cruce, adică eram relaxat
şi torcea încet prin toate hârtoapele prin care treceam alături de vieţile celorlalţi care se loveau de mine accidental, pur şi simplu fortuit, să zicem că uneori mai zâmbeam, mai dădeam din mâini în semn de refuz, dar nu era nimic profund, totul la nivel superficial, ca şi când sângerezi pentru că te-ai înţepat puţin cu unghiera, nimic grav, viaţa mi se părea absurd de liniştită, nu înţelegeam de ce vieţile altora erau ciuruite, durerile îi făceau să ceară îndurare şi inventau cărţi de rugăciuni pentru a putea trece mai uşor punţile dintre ei
aşa deci, stăteam liniştit şi îmi sorbeam tacticos cafeaua de pe marginea gropii
viaţa mea stătea cuminte lângă mine ca un căţeluş ce aşteaptă să-l mângâi pe creştet
şi mi se părea atât de extravagant restul, încât adormeam la filmele de la tv, sau ţipam la actori să vorbească mai încet pentru că mă deranja tangajul rolurilor interpretate


până într-o zi, o zi oarecare
când te-am găsit în groapa mea măsurând cu ruleta
m-a apucat râsul, înţelesesem de prima dată, voiai şi tu acolo cu mine
dar nu te-a deranjat, ai aruncat câţiva bolovani afară
te-ai căţărat afară şi ai început să mângâi şi tu căţeluşul de lângă mine
ca şi când era şi alt tău
şi atunci am început să aud un zgomot de fundal puternic
viaţa mea se lovea de a ta precum titanicul de iceberg
cineva se va scufunda, ţi-am zis
sau poate amândoi, mi-ai zis
ahhhh
şi atunci am început să aruncăm pământul înapoi în groapă
frenetic, febril, fenomenal
niciunul dintre noi nu mai era ceea ce fusese înainte, cred că dragostea era de vină şi universul se crăpase ca după un cutremur lăsând alături de fostul meu mormânt proaspăt acoperit, un alt mormânt proaspăt săpat care putea să ne cuprindă pe amândoi oricând.
şi căţeluşul a început să alerge de parcă turbase, mă rog, era o frenezie febrilă fenomenală, ca în preajma unei iubiri iscate din senin, sau poate că nu, poate că toată viaţa aşteptam pe marginea gropii venirea celuilalt şi cutremurul care trebuie să ne aducă o altă groapă şi mai mare, pentru doi

Long way down


Imaginează-ți că ești un pescar care nu a pescuit niciodată

În fiecare dimineață, foarte de dimineață, atunci când stele mor

Îți bei cafeaua și fumezi

Ceilalți pescari își aruncă undițele departe în larg

și peștii se agață cu gurile de cârlige pentru că așa se întâmplă

toții mor, chiar și pescarii

Dar tu nu

Pur și simplu ești un pescar fără undiță

Aștepți soarele și apoi pleci acasă

Mulțumită

Pe drumul de întoarcere nu te gândești la tine,

Nu te gândești la mine

Nu te gândești la stelele care au murit

Pur și simplu e un drum lung, foarte lung în care nu te poți să te gândești la nimic

Doar mergi, fără tine, fără mine, fără absolut nimic

 

Ani de zile, ani de zile

și tu ești un pescar care nu a pescuit niciodată

până când într-o zi când la mal adusă de valuri ajunge la picioarele tale o undiță

irelevant ce fel de undiță

dar tu tot nu pescuiești

o iei acasă

și anotimpurile trec

copii se nasc

mor

dar tu vii în fiecare dimineață a fiecărui anotimp la marginea mării

undița lângă tine, stele mor, soarele răsare, tu zâmbești cafelei

dar tot nu pescuiești

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

dar într-o dimineață de vară toți pescarii, absolut toți oamenii din jurul tău pleacă

dispar ca printr-un miracol

ca și când Lazăr s-ar fi sculat din morți, ceva în genul ăsta

inexplicabilă puterea iubirii din oameni, ai putea gândi

poate că au plecat spre morții lor, să-i învie, ți-ai putea spune

și atunci apuci undița

în următoarele câteva secunde un pește a înghițit cârligul, fără măcar să gândească

e un pește destul de frumos

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

 

și te întorci iar a doua zi cu undița pregătită să prinzi din nou același pește

el vine, se agață cuminte de cârlig

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

zilele trec vertiginos, ca o defilare a unor soldați grăbiți să ajungă acasă la iubitele lor

tu pescuiești preț de câteva secunde același pește

uneori nici nu te mai obosești să mai arunci undița în apă

intri desculță și vă întâlniți la mal

el vine, tu vii, e ca o întâlnire de dragoste

și viața devine miraculoasă preț de câteva secunde

două lumi se întâlnesc, două dimensiuni se întâlnesc mereu și mereu câteva momente, o viață de om ai putea spune

și tu îi dai mereu și mereu drumul înapoi în lumea lui, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv care are legătură cu lungul drum spre lumea ta

 

nopțile trec greu, poate că alt pescar îl va prinde

poate că într-o zi nu va mai veni la tine

poate că, poate că

poate că miracolele nu se mai întâmplă

și atunci ieși pe balcon și fumezi mult

privind lungul spre tine, spre mine, spre Dumnezeu

și te rogi

te rogi pur și simplu ca un sfânt care nu a făcut niciodată nicio minune

atât de sfânt, atât de plin de credință în iubire, încât îngerii fac miracole în numele lui

 

și dimineața pleci iar la malul mării

uneori nici nu-ți mai iei undița

pleci atât de sigură că lumile voastre se vor întâlni preț de câteva secunde

toate hematiile tale indică marea ca o busolă

și tu alergi, zbori, nicio moarte nu te poate opri, nicio armată de gânduri

nici strigătele celorlalți oamenii care te anunță că furtună lovește țărmul

el nu are cum să nu fie acolo

printre valuri uriașe, corăbii răsturnate și cadavre plutind între două ape

și el este, el există ca de obicei în acel moment

acolo trebuie să fie

iar tu te bucuri nespus, atât de mult încât lumea devine un loc minunat

preț de câteva secunde

 

 

 

apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

și iubirea învinge de fiecare dată în tine

pentru că te întorci mereu acolo, mereu te întorci în locul acela

la mine, la tine, la ce e mai frumos în oameni

și toți ceilalți pescari din jurul tău te salută voioși

pentru că au înțeles totul fără să îți vorbească, fără să te atingă

pe lungul drum spre casă

pentru că și ei parcurg același drum înapoi în fiecare zi, zi de zi

alături

ca niște iubiți care nu-și vorbesc din teamă

cuvintele uneori sunt doar niște prelungiri neinspirate ale umanitații din noi

important e ca tu și eu să fim mereu acolo în aceeași dimineață, în aceeași viață

în același gând

 

 

Pă iarbă


În dreapta şoseaua. Merg încet spre el. Îl studiez. Pare să fie inofensiv.
-Nu te-ai plictisit să stai aici?!
-Mda…
Mă aşez în iarbă. Întotdeauna mi-a plăcut să privesc din iarbă oamenii de pe marginea drumului. Mi-aş putea aprinde o ţigară.
-Mă, fumezi?!
-Nu.
Îmi aprind ţigarea.
-Ştii, sunt vreo 5-6 kilometri până la staţia de autobuz?!
-Ştiu.
-Ce dracu faci aici?
Se întoarce spre mine, are o faţă plină de coşuri mari şi murdare.
-Aştept.
Încep să tremur. Fumez cu genuchii la piept. Direct în iarbă.
-Auzi, cum îţi spune ţie?
-Ionel.
-Ionel, eu sunt Albert, poţi să-mi spui Alberto. Vino aici, pă iarbă, lângă mine.
Îşi lasă sacoşa murdară lângă mine. Pute.
-Adevărul e că-mi aduci aminte de un bulangiu… Trag din ţigară, Ionel priveşte fix, fără să mă audă. Sau, mai bine zis, de un travesti. Unu care fura ceşti din restaurante şi le ascundea într-o poşetă minusculă.
Îşi priveşte ceasul. E un ceas ieftin, curea de plastic.
-E 17:23.
-Da, şi?
E un nebun inofensiv.
Întinde mâna dreaptă. Urmăresc direcţia indicată. Mă lămuresc repede. E un drum de ţară, acolo se îndreaptă arătătorul lui.
-O să vină cineva cu o căruţă să fure pepeni. Mi-a promis că-mi dă şi mie unu.
-Păi de ce nu furi tu?
-Nu fur. O să-mi dea omul ăla.
Stau cu faţa în sus cu mâinile sub iarbă.
-Ionele, ţie îţi place aici?
-Nu, nu-mi place. Dar o să-mi dea omu’ ăla un pepene.
-Să înţeleg că-ţi plac pepenii.
-Da.
Tace. Câţiva greieri cântă isterici lângă mine.
-Bun. Atunci o să aştept şi eu să mănânc pepene. Când vine cetăţeanul cu căruţa?
Mă încântă să fiu ironic.
-La şi 34. Vine mereu la şi 34.
-Ai cuţit să tai pepenele?
Caută în sacoşa de rafie murdară şi ea. Scoate un cuţit albastru.
-Mă, Ionele, tu nu vezi că e murdar?!
Îl şterge pe hainele jegoase.
-Unde aruncăm cojile?
Tace. Nu-mi place când oamenii n-au răspunsuri la întrebări.
-Mă, eşti surd? Unde aruncăm cojile?
Ionel cercetează cu atenţie iarba. Se ridică în picioare.
-Las-o moartă, cojile de pepene sunt materiale biodegradabile. Dă cuţitu’ încoa’. Şterg cuţitul albastru pe iarba verde. Când o să mâncăm pepenele o să aibă gust de iarbă. Îmi place pepene roşu cu gust de iarbă. Cojile le aruncăm pă iarbă, puţin mai încolo. Ai văzut cum am rezolvat şi problema asta?!
-Da. Râde prosteşte
Începe să-mi placă.

Filmul săptămânii cu Albert Cătănuş


Mai întâi a fost Luni
oamenii circulau în jurul meu ca nişte gândaci de bucătărie pe o franzelă
adică m-am trezit mizantrop şi a trebuit să dau nas în nas cu vecina de palier care îmi tot spune să nu mai trantesc uşile prin casă pentru că are o nepoţică mică
n-am crezut-o pentru că nu i-am văzut niciodată nepoţica şi nu am salutat-o de nervi
afară a plouat până noaptea târziu
m-am trezit din somn. inima ta bătea atât de tare încât am crezut că sunt într-o biserică. te-am luat în braţe şi am avut erecţie instant. te-ai întors spre mine şi mi-ai şopit ceva. jur că nu am înţeles, cred că visai ceva frumos, şi te-am penetrat pe la spate. ai gemut şi inima ta a început să sune atât de puternic încât am acoperit-o cu palmele. mi-era aproape ruşine că te-am trezit din somn ca să te fut, deşi ştiam că a doua zi pleci la muncă obosită. când am terminat în tine mi-am dat seama ce-mi spusesei prima dată: „te iubesc!”

marţi a fost frig
ne-am futut când ai venit de la muncă şi apoi ţi-am spălat părul
n-am ieşit din casă pentru că afară sunt oameni răi şi proşti iar planeta era cam departe de soare şi drept urmare m-am conectat la trupul tău ca la o centrală termică pe hematii

miercuri am fost la cumpărături
am vrut să facem sex oral acolo în wc la Lidl dar ne-a surprins o bătrânică cu nepoţelul ei. aşa că am făcut acasă până când s-a făcut întuneric
luminai ca un candelabru cu o mie de becuri şi te-am strâns în braţe ca să mă îmbib de toată umanitatea ta. tu eşti cea prin care comunic cu restul omenirii, ei nu există, sunt un fel de steguleţe pe care le vezi pe o hartă

joi am văzut un film împreună. joia e zi de film
pe urmă ne-am futut până când am obosit, am fumat amândoi o ţigară şi am vorbit despre lucuri ciudate şi planete ciudate despre care savanţii spun că există deşi nu le-a văzut nimeni, adică un fel de dumnezeu terestru aflat la miliarde de ani lumină

vineri a fost frumos
am mâncat în oraş printre proxeneţi şi prostituate. ne-am plimbat pe faleză şi ne-am sărutat pe o bancă lângă moara Violatos. am plecat de mână spre casă cu gândul să facem dragoste, dar ne-am oprit să mai fumăm o ţigară pe bulevard şi am discutat iar despre noi doi şi despre umanitate până când nu am mai rezistat ţi-am băgat mâna în tanga şi ţi-am spus: mai dă-i dracului de oameni, hai să facem dragoste!

sâmbătă
ploua. ne-am trezit transpiraţi. la televizor nu era nimic interesant, filme nu mai aveam aşa că am făcut toată ziua dragoste şi am fumat împreună un pachet de ţigări. am mâncat cartofi prăjiţi cu nişte cârnaţi aproape sintetici şi pe ăia făcuţi într-o mare grabă.

duminică e zi de concurs
care spune de cele mai multe ori te iubesc într-o oră. te-am lăsat să câştigi şi am făcut dragoste până ai adormit
te-am privit cum dormi, cum inima loveşte în coaste şi auzeam vâjâitul aripilor îngerului care se juca în faţa ferestrei. săptămâna aceastea i-am dat liber, tu ai fost îngerul meu păzitor, unicul

Mai dă-i dracului de cai (nu mai pot eu de copitele lor)


Judy Garland se mărită

Când am primit invitația era foarte târziu

Fumam pe balcon

Mirosea urât

De la fabrica de bere din cartier

Zaragozana cred că se numește

Mi-am adus aminte că am văzut caii ăia mari pe stradă

Au copite enorme, trag după iei o căruță uriașă

Inscripiționată cu roșu

ZARAGOZANA

E o nebunie de nedescris, toată lumea vrea să le facă poze…

En fin, cum spuneam

Stăteam pe balcon

Fumam ca de obicei Chesterfield

Macaraua ridica un container uriaș

O rafală de vânt a derutat macaragiul

Containerul s-a izbit de pereții fabricii de bere

Peste caii uriași s-a risipit un morman de inimi străvezii, râncede

Putrezite de întunericul dintre coaste

Râdeam isteric

Ce de inimi putrezite la mine pe stradă???!!!

Aha-ha-ha!!!

Aha-ha-ha!!!

Apoi am deschis invitația de la Judy

Și m-am controlat subtil

Inima mea era la locul ei, proaspătă și fragedă ca o mireasă în ziua nunții

Să îi fie într-un ceas bun!

Sven Hassel


E o scenă descrisă umoristic în care se face o inspecţie de front de către un general, care coincide cu un bombardament de artilerie năpraznic al inamicului.
Toată lumea încearcă să se ascundă prin tranşee, numai generalul se plimbă impozant printre trupeţi fără să-i pese că bombele cad pe lângă el ucigându-i pe cei care trebuie să-i inspecteze. Scena în sine are un tragism suprarealist, pentru mine generalul cu pricina este un înger care se plimbă printre infideli.

Azi nu moare nimeni (fragment)


Arhanghelii se pitiseră la pământ luând diferite forme. Copaci şi pietre uriaşe. Auziseră un zgomot dinspre pădure. Putea fi Alberto sau Moartea.
Jophiel s-a uitat spre Samuel comunicându-i telepatic să scaneze toată zona cu vederea lui excelentă.
Nimic. Absolut nimic. Şi totuşi auziseră ceva. Un fel de herghelie de dragoni care se deplasau spre Poiana Fermecată. Spre ei.
Uriel a dat din aripi.
-Se întâmplă ceva ciudat cu planeta. Dacă nici noi, arhanghelii, nu mai puteam înţelege semnele ei, atunci cine?
Uriel avea aripi frumoase. Cele mai frumoase aripi din regatul cerului. Toţi arhanghelii şi cohortele de îngeri îl invidiau pe ascuns sau făţiş pentru superbitatea de aripi ce o poseda. Fusese numit arhanghel şi datorită acestor aripi senzaţionale. Înaintase ierarhic destul de uşor pentru că era foarte-foarte competent dar contau şi cele 2 aripi de vultur care-i ieşeau atât de maiestos din cutia toracică.
Rafael a băgat mâna în buzunar şi a scos un gen de băţ scurt, un beţigaş, pe care l-a lovit cu trei degete, apoi cu două şi acesta s-a transformat într-o lance uriaşă.
-Jophiel, lasă-mă pe mine să inspectez zona. Ceva este în neregulă. Samuel nu se înşeală niciodată. Plus că şi Metatron a auzit ceva.
Jophiel şi-a mângâiat barba aspră. L-a privit pe lunganul de Metraton. Acesta se scobea între dinţii extrem de albi cu un fir de iarbă. Apoi şi-a mutat privirea spre Rafel şi lancea lui uriaşă. Puteai jura că Rafel este cu tot cu lance un hoplit veritabil din falanga macedoneană. Îi mai lipseau doar hainele roşii care ascundeau sângele.
-Mă duc cu el, Jophiel!
Jophiel a tăcut. Creierul procesa zeci de scenarii posibile.
-Nţţţ! Rămâi aici. Nu ne putem permite să pierdem doi arhangheli simultan.
Samuel a pus iar urechea la pământ.
-Sttt! Gata, ştiu ce s-a întâmplat. 25 de oameni în frunte cu Alberto încearcă să traverseze râul.
Jophiel s-a lăsat pe vine. Asemenea unui samurai.
-Sunt cretini. N-au nicio şansă. Nu ştiu că râul aparţine Morţii?! Rafael, cu discreţie, du-te şi raportează-mi situaţia. Vreau să ştiu dacă Alberto va supravieţui.
Acesta şi-a lovit iar lancea uriaşă cu două degete, apoi cu trei şi aceasta s-a transformat la loc în beţigaş pe care şi l-a băgat la loc în buzunar.
Şi cu o viteză uimitoare a început să alerge printre copaci. Se subţia, se alungea ca un elastic reuşind să se strecuare printre copaci cu atâta uşurinţă că părea o pasăre-şarpe.
Uriel, Metatron şi Samuel s-au trântit iar pe iarbă continuându-şi jocul de macao fără nicio grabă sau teamă la lumina slabă a crepuscului.
-Data asta trebuie să bat eu, a declarat solemn Metatron. Ultima oară am câştigat acum 200 de ani.
-Păi ce să-ţi fac, nene, dacă joci împotriva lui Rafael?! Nu ştii că tipul are toate combinaţiile posibile în minte? Numai când pune mâna pe pachetul de cărţi ştie cu exactitate unde sunt aşii şi zecarii. Ha! Ha! Cum poţi, nene, să câştigi în faţa acestui fenomen al pachetului de cărţi?
Uriel se amuza copios. Juca doar din dorinţa de a avea o activitate. Din când îşi întindea aripile pentru a le cerceta grijului dacă fiecare fulg e la locul lui.
Samuel a privit înspre direcţia râului. Avea 3 şeptari în mână, era inevitabil să nu câştige jocul în absenţa lui Rafael. Dar acum era mult mai interesat să vadă prin copaci şi iarba înaltă şi dulce ce face Rafael la marginea Pădurii.
Rafael ajunsese de câteva secunde. Acum comunica telepatic cu Jophiel. Râul blestemat îşi făcea scrupulos datoria. Apăra Pădurea de oameni.
-Au ajuns aproape de jumătate. Nu-mi miroase deloc a bine, Jophiel. Gata! Gata! Se duc la fund!
Ceilalţi 3 arhangheli se conectaseră şi ei la canalul telepatic dintre Jophiel şi Rafael.
-Pe aripile mele! Metatron s-a ridicat în picioare aruncând cărţile de joc nervos. Alberto ăsta e cretin! Păcat de ei. Vor muri cu toţii! Chiar nu ştiu asta?! Cine naiba i-a pus să facă pe înotătorii în asemenea ape în care nici măcar eu nu mă simt în siguranţă?! Cretin! Nu mai joc. Peste 200 de ani o să câştig şi eu. Dar vă spun pe aripile mele că-l voi pocni pe acest Alberto direct în mutră cu prima ocazie. Nu trebuia să săvârşească asemenea stupiditate.
Jophiel a ordonat.
-Tăcere! Toată lumea să tacă. Mă gândesc la un plan de salvare a celor rămaşi. Rafael va rămâne momentan la marginea pădurii.
S-a aşezat iar pe vine mângâindu-şi barba aspră.
Rafael transmitea în continuare cu toate detaliile situaţia din apă.
În final au aflat cum Alberto s-a panicat şi cum 24 de oameni au dispărut cu desăvârşire în apele râului.
Era totuşi bine, Alberto scăpase.
-Samuel, ce face Moartea? O poţi vedea?
-Da, foarte clar. Ce crezi că poate face acum? Sărbătoreşte moartea celor 24.
-Trage pe nas?
-Kilograme.
-E bine. O va ţine ocupată ceva vreme. Rafael, înapoi! Retragerea! Apoi a continuat cu voce tare, pentru că până atunci folosise doar canalul telepatic de comunicare. Trebuie să găsim o soluţie rapidă să-i salvăm. Şi mai terminaţi cu jocul ăsta stupid de cărţi! Planeta se prăpădeşte şi voi jucaţi macao. Halal arhangheli!
Metatron l-a privit plictisit.
-Hai măi Jophiel, acum te-ai găsit şi tu să ne faci morală?! Dar de ce nu ai acţionat când dezastrul ne-a lovit planeta? Oricum, pe aripile mele, nimic nu e pierdut. Dacă n-a murit Alberto, mai avem o speranţă, nu?!
Uriel a strâns cu grijă cărţile de joc împrăştiate pe jos.
-Eu cred că tipul ăsta are ceva special. A suferit atât de mult şi totuşi nu s-a dat bătut. Orice om se panichează, e normal, pe mine mă bucură capacitatea lui de merge înainte deşi e singur. Tu-ţi dai seama că omul ăsta e singur cu adevărat? Şi totuşi rezistă cu brio, magna cum laude, împotriva tuturor.
Arhanghelii au concluzionat că Alberto este special şi specia mai are totuşi o şansă.
-Totuşi, repet şi pentru Metatron care se caută în dinţi de 2 zile cu acelaşi fir de iarbă, pentru Alberto şi cei rămaşi mai există o şansă, dar noi nu trebuie să intervenim în mod direct, a conchis Jophiel.
Rafael a apărut brusc lângă cei patru arhangheli. Şi-a scuturat penajul din care au căzut frunzele pe care le agăţase în goana lui nebună spre râu. Rafael era un arhanghel frumos, femeiele se topeau după el.
Jophiel şi-a mângâiat iar barba aspră.
-Momentan nu putem lăsa situaţia aşa. Nu îmi place deloc cum decurg lucrurile de cealaltă parte a râului.
Uriel şi-a întins încă o dată aripile lui frumoase. Senzaţionale.
-Îmi pare foarte rău de Elena şi de soţul ei Carol Caraiman.
Metatron cu firul de iarbă în dinţi s-a apropiat de Jophiel care încă îşi mângâia barba aspră utându-se cu atenţie la aripile senzaţional de frumoase ale lui Uriel.
-Jophiel, te rog frumos, te implor chiar, lasă-mă să ma ocup de Moarte. Îi dau două directe şi jur pe aripile mele că va dormi 1000 de ani garantat.
-Nţţţ! Metatron, Moartea e prea puternică acum. E foarte posibil să nu-i poţi face faţă.
-Jophiel, pe aripile mele, mă bat cu ea 1000 de ani, destul ca ceata asta de nenorociţi să taie pădurea asta şi cu lame de ras şi să ajungă la Poiana Fermecată.
Metatron era excitat de posibilitatea unei lupte cu Moartea. Muşchii braţelor i se întăriseră instantaneu, îşi strânsese pumnii care semănau acum cu nişte mânuşi de box uriaşe, iar venele de sub pielea braţelor deveniseră mai mari decât coada unui leu. O maşină de luptă corp la corp imbatabilă.
-Nu, Metatron. Nu! E prea riscant. Plus că prin lupta asta a ta încălcăm regula cea mai importantă a jocului: fără intervenţie directă.
-Jophiel, nu mă poţi opri! Nu eşti tatăl meu! Nu mă poate opri nimeni acum.
Excitarea se citea în ochii lui mari. De câte ori îşi punea ceva în cap Metatron reuşea şă-şi facă pe plac. Comisese câteva erori cândva pentru care Dumnezeu îl mustrase dur, dar, în genere, era un spirit independent aflat în slujba umanităţii. Jophiel ştia toate astea. Ezita să fie prea autoritar sperând că măcar încă un arhanghel să încerce să-l împiedice pe Metatron să se ia la trântă cu Moartea. Nu dorea să folosească un ton dur în faţa lui Metatron pentru că ştia că acestuia din urmă îi sărea foarte repede muştarul.
Din păcate, situaţia a luat o direcţie extrem de proastă pentru Jophiel în momentul în care Rafael şi-a scos din buzunar beţigaşul lui de lemn pe care l-a transformat în câteva secunde în binecunoscuta lance uriaşă. Deja erau doi arhangheli acum dispuşi să se lupte cu Moartea.
Acum ori niciodată! Era momentul culminant al disputei.
Jophiel s-a aşezat pe vine şi a început să-şi mângâie barba aspră făcând abstracţie de cei doi arhangheli care erau gata să zboare în spre o luptă cu Moartea. Se gândea ce se putea întâmpla dacă cei doi vor fi scoşi rapid din luptă. Nu era bine deloc. În trei aveau şi mai puţine şanse de a învinge şi implicit de a ajuta specia umană care rămăsese toată în mâna lui odată cu dispariţia subită a lui Dumnezeu.
Hm! Ce-ar fi făcut Dumnezeu în locul lui?! Nimic. Evident nimic. Ar fi lăsat lucrurile să decurgă de la sine. Nu puteau interveni de maniera asta în niciun chip.
S-a ridicat.
-Măi băieţi! Îşi cântărea cu atenţie cuvintele. Uitaţi-vă la mine! Vă promit că până mâine vom avea o luptă directă cu Moartea. Toţi cinci. Dar nu acum. Să vedem ce hotărăşte Alberto.Ttrebuie să respectăm decizia oamenilor. Ştiţi şi voi faimosul „liber arbitru”.
Dar Rafael şi Metatron deja îşi întiseseră aripile pentru decolare. În câteva minute se vor lupta cu Moartea. Invocarea liberului arbitru nu avusese efect.
A privit spre Uriel şi Samuel. Aceşti doi arhangheli păreau încă dispuşi să ţină cont de atotputernica directivă a lui Dumnezeu. Trebuia să îi oprească. Să îi oprească înainte de a decola peste pădure şi să înceapa lupta epică cu Moartea.
Rapid. Foarte rapid.
A întins ambele braţe. Dreapta spre Metatron şi stânga spre Rafael.
Îi apucase de aripi.
Era un gest extrem, disperat.
Aripile arhanghelilor sunt lucruri intangibile. Doar ei îşi pot atinge cu bună ştiinţă propriile aripi. Doar ei înșiși şi Dumnezeu în persoană.
Ambii s-au întors simultan privindu-l cu furie pe imberb.
Între cei 3 arhangheli se născuseră nori negri, tensionaţi. Situaţia putea deveni tragică din clipă în clipă. Şi existau indicii că tragismul se va produce. Lipsa lui Dumnezeu era esenţială. El era garantul iubirii între înaripaţii din cer.
Dar dacă şi arhanghelii se bat ca chiroii între ei, ce pretenţii să mai avem de la nişte simpli muritori înfometaţi şi speriaţi?

ciocolata celebră


tatăl meu e astronaut
a zburat pe Lună
a schimbat şuruburi stricate pe staţia orbitală
de câte ori vine acasă ne aduce ciocalată americană
cu semnături celebre
când pleacă ne adunăm toţi trei în baie
eu, Monica şi Cosmin
dăm drumul la robinetul de la cadă
şi ne rugăm în genunchi pentru el
uneori intră şi mama
atunci mâncăm ciocolata celebră în patru
şi privim la pozele în care pune piciorul pe Lună
alături de toţi oamenii ăia îmbrăcaţi în costume spaţiale
e super să stăm aşa toţi patru şi să ne amintim
de toate cuceririle, de toţi prietenii lui celebri
de toate oraşele mari în care a fost

acum câţiva ani
naveta spaţială
s-a oprit foarte aproape de apartamentul nostru
dar tatăl meu nu a coborât ca altădată printre lacrimile noastre
de puşti extaziaţi
au coborât ca dintr-o atmosferă lipstă de gravitaţie
prietenii lui în costume spaţiale pline de praf selenar
şi ne-au adus ciocolată americană
cu un autograf celebru
era al lui

Apel către toţi cetăţenii care merg direct spre Iad


 

 

Dragi călători,

Vă mulţumim că v-aţi luat biletele din timp

(Unii dintre voi chiar şi după expirarea promoţiei)

 

Vă rugăm însă insistent să nu vă aruncaţi copiii pe geam

Şi nici să nu furaţi banii de pâine ai pensionarilor leşinaţi de căldură pe stradă

Comportaţi-vă civilizat

Iadul e aproape!

În următorii cinci ani veţi primi toate informaţiile pe care le-aţi solicitat

Vi se va indica prin detalii ascunse în locuri nebănuite cât de mult rău aţi făcut

Şi cât de lungă vă va fi experienţa nemuritoare

Va fi o adevărată plăcere să călătoriţi în maşinile voastre luxoase

În avioanele private şi în yahturile interminabile

Şi asta nu e tot: nu trebuie să vă pară rău,

Cineva trebuie să ajungă şi în Iad, pentru că Raiul e suprapopulat

(asta e gluma preferată a lui Satan)

 

Dragi călători, aceasta e ultimul apel

Aşezaţi-vă confortabil armele la cingătoare

Bateţi-vă pentru ultima oară soţiile

Scuipaţi pentru ultima oară seminţe pe stradă

Şi încercaţi să nu mai loviţi câinii vaganozi din faţa blocului

Aţi extras biletul norocos!

Drum nebun!

el malo de la pelicula – omul în negru


fiecare colţ de stradă
are un om în negru

nu e imposibil
fiecare colţ de stradă
un om în negru
întotdeauna cu umbrela neagră
cu vârful stilet
înţeapă în pântece gravidele
loveşte năpraznic toţi câinii vagabonzi
cu pantofii lui negri din piele de şarpe
pune piedică îngerilor rătăciţi
râde isteric de fiecare dată
când trece un cortegiu funerar

toate astea
pentru treizeci de arginţi
pe care-i primeşte la căderea nopţii
de la o femeie în alb
cu ochii roşii

Al Capone


Am un prieten, îl cheamă Cleomenes. E pictor. Într-o zi mi-a făcut un portret. În ulei. Foarte mișto. Mi-a plăcut, l-am așezat deasupra patului. Era cool. Nenorocirea a venit într-o marți. Ciudat. De fiecare dată când închideam ochii, lângă mine se așeza o femeie. Nu știu cât de frumoasă era. Uneori sunt foarte subiectiv în catalogarea frumuseții. Era tânără. Sincer să fiu, nu aș fi acceptat niciodată ca lângă mine să se pitească o femeie în vârstă. Mă rog, se pitea e un fel de a spune. Știam că e acolo, la 2 pași în dreapta mea. Folosea un parfum de flori, ceva de primăvară. Nu vorbeam. Doar priveam amândoi tabloul. Eu îl priveam cu ochii închiși. Apoi am luat autobuzul spre Cleomenes. De câteva ori am închis ochii când eram în autobuz. A apărut brusc, se așeza lângă mine pe scaun. Alteori se ținea de bară. Deschideam ochii brusc, încercând să-i surprind zâmbetul, dispărea. Puuuf. Am discutat cu Cleomenes în șoaptă. N-am închis ochii niciodată. Ba chiar m-am surprins când încercam să clipesc foarte repede. L-am întrebat ce a văzut atunci când îmi făcuse portretul. Mi-a răspuns franc. Un pădurar. Am înțeles, eram pădurar. Altceva? Da, mai văzuse și un fel de ceață. Am râs. Era penibil. Ai fumat ceva, ai tras ceva? S-a jurat pe toți sfinții că nu mai utiliza de mult produse psihedelice. Mda. Am repetat, mda. Și i-am povestit despre ea. S-a excitat. Pe cuvânt. Avea o privire libidinoasă. L-am înjurat și am plecat. Am ajuns acasă. N-am dormit deloc două zile. Mi-era frică să nu adorm și să mă trezesc în mijlocul ceții îmbrăcat în pădurar. În schimb, femeia nu mai apărea, închideam periodic ochii 10 secunde. Exact 10 secunde. Număram cu ochii închiși până la zece. Am făcut un alt experiment, am luat autobuzul spre Cleomenes și am închis ochii. Nimic, femeia se evaporase. Îmi părea rău. Mă simțeam trist. Nu vorbisem deloc, n-o cunoșteam. Știam că e tânără și zâmbește frumos. A trecut o săptămână. Am putut să dorm pentru că am aruncat tabloul la gunoi. În locul lui am pus un poster cu Salma Hayek. Speram ca femeia tăcută să semene perfect cu Salma Hayek. Era un fel de invocație. Nimic. Dispăruse. Am găsit vinovatul. Era Cleomenes. El a salivat la descrierea mea. L-am sunat. Ești un porc. Picta. Nu putea să vorbească. I-am repetat că e porc libidinos. A închis. Nu putea să vorbească, picta. Spre seară a sunat la ușa mea. Sub braț avea un tablou. O pictase pe Salma Hayek cu sânii goi, întinsă pe niște vreascuri și cu o pălărie de pădurar. Am simțit că îmi pleznesc toate venele din organism. M-am calmat. Porcul libidinos își deschisese o bere și îmi povestea că a făcut sex cu modelul. Măi, era o babă la vreo 50 de ani. Am pictat-o, i-am tras-o. Apoi a plecat și am putut reface pictura. Uite ce a ieșit. Și îmi arăta mândru spre bustul gol al Salmei. L-am dat afară pe scări cu tot cu berea începută. A început să țipe. Nu se tratează așa un pictor de valoare ca mine. Am deschis ușa și am aruncat după el cu sânii goi al Salmei. Nu s-a supărat.
De atunci vorbim mereu. Am discutat și ieri. Îmi povestea că de câte ori închide ochii simte cum se așează lângă el un tip cu o cicatrice uriașă pe obraz.

Apocalipsa după Alberto


Ale mele sunt toate culorile cerului
Roşu, albastru, negru sau roz
Toate avioanele care-l brăzdează
Toţi teroriştii
De pe linia Paris Tokyo
Bugetul Pakistanului
Toţi morţii din Irak şi Guineea Bissau
Toţi copacii de pe Calea Călăraşi
Pisicile călcate de maşini
Toate robinetele cu apă caldă şi rece
Toţi orfanii, toate vilele de la Marbella
Şi toţi subnutriţii din Darfur
Toate icoanele din biserică
Băncile din parc
Şi cozile de mătură
Toate cămăşile de forţă
Şi toate declaraţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite
Sunt cel mai puternic om de pe faţa pământului
Şi nimănui nu-i pasă dacă mâine pot să opresc conducta de gaze care alimentează
Europa de Vest
Dacă mor toate lumea va înceta brusc să mai vândă acţiuni la bursă
Sau să-şi plimbe câinii prin parc
Ceea ce mi se pare onest să se întâmple

Sursa răului este în mine
Iar Dumnezeu cunoaşte toate aspectele astea
Şi închide ochii condescendent
”E lumea ta, Albert, fă ce vrei cu ea!”

Limba lui Dumnezeu


Ninsese toată noaptea. Când am ieşit din casă, oamenii erau stane de gheaţă şi absolut toţi aveau mâinile întinse înspre chioşcul cu ziare. Toţi aveau gura deschisă. Li se vedeau clar cariile şi pastila de cianură. Toate fiinţele umane poartă o pastilă de cianură între dinţii. De când te naşti până când mori, ţi-o aşează mama ta atunci când îţi dă prima dată lapte de la sân. Unii au două, nu le ajunge o singură pastilă, au nevoie de o moarte dublă. Mi-am controlat subtil măselele, pastilele mele erau la locul lor. La chioşcul de ziare era coadă, stanele de gheaţă stăteau la rând ordonat. Una dintre ele nu mai avea o mână. Probabil că vântul i-a spulberat-o. Dar avea pastilă de cianură la locul stabilit. Cotidianul local cel mai bine vândut avea un titlul imens pe prima pagină: ”Călduri de peste 25 de grade Celsius în miezul iernii.” Eu simţeam o căldură intensă în piept, semn că nu se înşelase. Vânzătorul de ziare dispăruse. L-am căutat cu privirea în jurul chioşcului. Nu era. Am sărit peste mica tejghea şi m-am aşezat confortabil în scaunul lui de pânză. Priviliştea era interesantă: toate mâinile se îndreptau spre mine. Micul televizor de sub tejghea era pornit. Dar nu avea sonor. Am schimbat canalele. Pe programul naţional de ştiri era muzică simfonică, Mendelssohn. Pe CNN, desene animate. Pe Euronews, dansuri populare armene. Am aprins o ţigară. Am scrumat direct în cutia cu mărunt. Oare mai e cineva ca mine? Poate că totuşi mai e cineva în viaţă. Nu cred. Toţi au murit. Toţi s-au transformat în stane de piatră. Sodoma şi Gomora – colecţia de iarnă. Ha-ha-ha! Ce răutăcios pot fi?! Să sun la cineva, nu? Am început să iau la întâmplare numere de telefon din agendă. Nu a răspuns nimeni. Mi s-a părut logic. Am sunat la serviciul de urgenţă. Mi-a răspuns un robot. N-am înţeles prea bine ce a spus aşa că am închis. Am întins picioarele peste tejghea. Deci, Alberto, ai rămas singurul pământean. Mişto, nu?! Mai am nevoie de cele două pastile de cianură? Neah, nu cred! Le-am scos dintre carii şi le-am aşezat una peste alta chiar în cutia cu mărunt. Am tras aer în piept. Toată viaţa m-am întrebat dacă apocalipsa e doar o sperietoare de ciori. Uite că a venit. Toţi sunt morţi. Sincer, mă aşteptam să scap. Sunt norocos de felul meu. Nu mă miră nimic, toţi sunt nişte javre, eu sunt cel mai perfect pământean care a trăit vreodată. Dovada cea mai clară e că eu sunt viu şi restul sunt îngheţaţi. Ca nişte bomboane cu rahat pe care le ţii prea mult în congelator. Ar trebui să intru într-un supermarket şi să beau o şampanie în cinstea mea, a celui mai iubit dintre pământeni. Mi s-a făcut milă de stanele de gheaţă. Dacă creşte brusc temperatura şi se topesc instant? Aşa cel puţin nu sunt singur. Tot mai e cineva pe stradă, mai vezi o faţă cunoscută, mai râzi de figura de idiot a altuia. La ce supermarket să mă duc? Mai bine la mall, baremi să beau ceva de calitate. Oricum nu plătesc nimic. Tot ce e pe planeta asta îmi aparţine: fiecare cub de gheaţă, fiecare pahar cu şampanie. Oare Dumnezeu a comandat toată şarada asta? Nu cred, dacă programa ceva scăpa şi de mine, nu? Apoi m-a străfulgerat o idee. Băi prostule, tu eşti Dumnezeu!!! Ce naiba?! Gândeste, Alberto! Gândeşte! Toţi au murit, absolut toţi, tu ai scăpat viu şi nevătămat. Tu eşti Dumnezeu, mereu ai fost. Apocalipsa asta e opera ta. Tu i-ai ucis pe toți. Tu ești unicul. Tu ești planeta, tu ești Viața, tu ești Salvarea. M-am trecut mâna prin păr. Deci eu sunt Dumnezeu. Hmm! Hai să încerc să-mi pun o dorință. Îmi doresc ca… Am închis ochii. Nu-mi doream nimic. Hmmm… Trebuie să-mi doresc ceva. Oare ce își dorește un dumnezeu? Un dumnezeu își dorește pacea între supușii lui și iubirea necondiționată. Sau poate că nu. E complicat. Extrem de complicat. Am deschis ochii. În fața mea era o tipă cu sânii mari și zâmbet super. Gata, știu ce-mi doresc: ca tipa asta să învie. Am închis ochii și m-am concentrat asupra sâniilor ei. Am rostit printre buze și un ”abracadabra”. I-am deschis. Nimic. Sânii erau de gheață. Am închis iar ochii. M-am concentrat asupra buzelor de data asta. Am rostit iar ”abracadabra” și am pocnit și din degete. Când am deschis ochii era la fel de înghețată ca prima dată. Suspect. Poate că mi-am pierdut puterile de dumnezeu. Hai să o iau în braţe. Am luat-o. Era rece. Extrem de rece. Am stat cu stana de gheață un minut în brațe. Absolut degeaba. Nu a înviat. Din contră, nasul a început să i se scurgă încet. Am lins-o pe gât. Era super. Avea gust de ciocolată. Apoi am lins altă stană de gheață. O tipă cu fustă mini. Asta avea gust de macaroane cu pui. Nici asta nu a înviat. Deci nu sunt Dumnezeu. Clar. Dacă nu pot învia pe nimeni nici măcar cu limba mea înseamnă că nu sunt Dumnezeu. Asta e. Și ce dacă nu sunt Dumnezeu? Mai bine mă duc să beau șampania aia.
Am băgat mâinile în buzunare și am plecat spre mall făcând slalom printre stanele de gheață. M-am îndepărtat de blocul meu destul de mult. Obosisem de atâta mers pe jos, nu mergea niciun autobuz, niciun taxi. M-am așezat pe bordură. E nasoală apocalipsa asta. Măcar dacă mai rămâneau vreo sută, două de oameni. Ne spuneam bancuri și ne îmbătam împreună. Dar așa e trist.
Semaforul era roșu. Mi s-a părut că aud un motor de autobuz.
Am început să alerg disperat spre zgomot. Creștea în intensitatea. Se auzea clar după blocul din fața mea. L-am ocolit într-o clipă. Nu era decât un televizor pornit. O cursă în care alerga un camion pe o pistă de gheață. Înseamnă că mai e cineva cu viață.
Am strigat tare.
Al cui e televizorul ăsta? Hei! Mă aude cineva? Răspundeeeeeeeee! Se auzea doar ecoul. Absolut nimeni.
Dintr-o dată frigul a pus stăpânire pe mine. Am început să tremur. Mâinile mi s-au îndreptat involuntar spre chioșcul cu ziare. Devenisem și eu o stană de gheață oarecare. Deci norocul meu a durat puțin. Am încercat să sparg cu dinții pastilele de cianură dintre dinții dar nu le mai găseam. Oare unde îmi sunt pastilele de cianură? Mierda! Le lăsasem în cutia cu mărunt. Mi-am adus aminte, le lăsasem în chioșcul de ziare de la interesecția străzilor ”Alberto” cu ”Apocalipsa”.
Urma să mor. Nici măcăr nu băusem șampania aia. Doamne, ce ghinion?!

Când m-am trezit era dimineață, pastilele erau pe colțul noptierei iar tipa cu sânii mari și buze super îmi servea cafeaua la pat ca într-un film cu James Bond, doar într-o pereche de tanga verzi transparenți. Eram cel mai iubit dintre pământeni iar. M-am ridicat din pat. Afară erau 25 de grade Celsius în miezul iernii iar chioșcul de ziare era saturat de clienți în tricouri. Unii își aruncaseră pastilele de cianură în cutia cu mărunt.
Am întrebat-o cum o cheamă. Mi-a răspuns zâmbind provocator: ”Cum vrei tu, Dumnezeule.”

Ce am ratat în viaţa asta? (la prima vedere)


Nu am fost niciodată atât de liber, încât să merg prin mintea mea unde mi-am dorit. Nu am avut idee unde pot găsi un cimitir de stele.
Nu am adormit niciodată pe un câmp înverzit prinvind stelele. Niciodată.
Nu am ştiut cum să fac atât de mulţi prieteni cât aş fi avut nevoie.
Nu am găsit niciodată pe nimeni care să îmi aprobe în totalitate acţiunile. Şi ăsta înseamnă că încă sunt în conflict direct cu umanitatea.
Nu am reuşit să ştiu atât de multe limbi străine cât mi-aş fi dorit.
Nu am fost niciodată dincolo de atmosfera terestră.
Nu am dat mâna niciodată cu un înger.
Nu am avut capacitatea de a deveni apatrid. Nici măcar pentru un an.
Nu am fost niciodată în mijlocul unei plantaţii de cafea.

Republica mondială a oamenilor muncitori


Există nenumărate teorii ale conspiraţiei care ne vorbesc şi încearcă să ne demonstreze (unoeri reuşesc) că planeta noastră este doar un uriaş stupid plin cu muncitori. Corporaţii, multinaţionale, Microsoft, Facebook, Coca-cola etc-etc toate nu sunt decât faţetele unui singur sistem global de înhămare a populaţiei la travaliu perpetuu. Toată populaţia este angrenată într-un „Hei-rup!” internaţional. Conform filosfiei de viaţă a pământenilor locul de muncă este cel mai preţios dar după libera exprimare. Adică oricine trebuie să muncească pentru a supravieţui. Pare corect şi de bun simţ.
Dar lucrurile nu au mers întotdeauna aşa. Acum mii de ani în urmă umanitatea nu trebuia decât se scoale dimineaţa, să vâneze la plăcere un cerb, o căprioară, să adune din copaci un măr, o pară, sau o cireaşă şi să se bată cu suliţe şi pietre pentru o peşteră mai centrală. Totul era minunat, nu? Nu xista Dumnezeu, Papă, Preşedintele SUA, forme de conducere şi/sau primării. Situaţia părea ideală. Nimic şi nimeni nu interzicea libera exprimarea şi toţi aveau o viaţă decentă şi plină de lucruri frumoase. Nu aveau Coca-Cola, tablete, Facebook, misiuni spaţiale sau Hollywood. Seara se adunau în jurul unui foc mare şi vorbeau despre cerbii ucişi, despre fructele culese, despre stelele care le vedeau pe cer şi despre alte chestii nevinovate. Şi atunci, ca şi acum, existau povestitori înnascuţi. Şi în unele seri lungi de iarnă la gura peşterii povestitorii născoceau poveşti. Şi aşa l-au inventat pe primul dumnezeu. La o ciozvârtă de antilopă şi o ulcică de miere sălbatică. Nu pare prea fastuos, nu? Dar, ca şi în prezent, povestitorii şi-au cerut drepturile de autor. Adică să le spună mereu aceleaşi poveşti seară de seară şi ascultătorii să le procure hrană şi sex gratis. Nu se punea problema unei locuinţe sau a unui mijloc de transport, pentru că nimeni nu avea certificat de proprietate pe peştera în care locuia sau pe calul/măgarul pe care îl călărea. Erau bunuri comune. Dar mâncarea trebuia adunată de pe câmpii. Aşa că povestitorii au devenit nişte puturoşi graşi şi nesimţiţi. Dormeau până la prânzul cel mare, regulau toate puştoaicele de 12 ani şi gâriau noaptea poveşti cu dumnezei primitivi.
Şi atunci s-a produs prima răscoală. Unul din locuitorii din peşteră a arătat nervos prin semne la povestitorul obez care încă dormea la ora 12 p.m. învelit în nişte blănuri de tigru în mijlocul peşterii. Peste noapte mâncase toate fructele adunate de femeile din peşteră. Aşa că s-a enervat şi l-a trezit cu o bâtă aplicată în moalele capului. Obezul s-a ridicat neînţelegând bine ce s-a întâmplat. Apoi a mai primit încă o bâtă, şi încă una şi tot aşa până când i-a crăpat capul. Pentru prima dată în istoria umanităţii s-a văzut un creier uman. A fost o premieră mondială. Povestea celui ucis a mers din peşteră în peşteră şi ceilalţi povestitori care trăiau din fructele şi carnea vânată de ceilalţi au inventat alte poveşti cu dumnezei răzbunători şi pedepse în viaţa de apoi pentru toţi cei care nu le ascultă şi urmează poveştile.
Şi prostimea a crezut. Povestitorii au ajuns şef de trib, apoi profeţi, apoi regi, apoi împăraţi şi apoi şefi de multinaţionale. Şi toată planeta munceşte pentru ei cu frică. Sunt atât de multe reguli în poveştile lor încât nimeni nu mai ştie de ce trebuie să muncească pentru a mânca. Au pus mâna pe planeta asta şi nu vor să o mai lase jos din palme.

Şi ăsta e purul adevăr, martor îmi este Cerul, Pământul şi Aerul pe care îl respir!

Orcinus orca


mi-aş tăia o mână
sau un picior, sau o ureche (deşi e clişeu)
sau mai bine aştept ca să răsară luna
şi să o iau la goană prin spaţii limitate de lumină
ca o bacterie fără nicio competenţă în vindecarea leziunilor interne
dar ce zic eu?
ce zic eu?
nimic din toate astea nu mă încântă
aparţin unei ciorne
pe care tot notez tot ce mi se întâmplă
tot ce mă afecteză şi tot ce mă distrează
şi în fiecare dimineaţă
aştept ca cineva să-mi bată la uşă
să îmi zâmbească aşa cum fac oamenii nefericiţi
şi să înceapă să înjure umanitatea şi ultima sanşă ratată
adio
adio
adio
şi apoi să apară un fel de moarte subită între noi
a tuturor amintirilor
care să mă transporte într-un ocean
cu oameni răzleţiţi de bucurie

rochia neagră de la Paris


niciodată nu mi-a fost atât de greu
să mă imaginez pe mine cum stau
la baza unui soclu pe care mi-am scluptat iubirea
de fapt
s-a urcat ea singură: graţioasă, agilă şi cu rochia neagră
de la Paris (nelipsita rochie neagră – foarte chic)
s-a lăsat sedusă, drogată şi îmbătată
de dalta mea
a zis: „Da, îmi place aici. E briză, e poezie, e soare.”
apoi m-a întrebat graţios:
„Urci şi tu?”
stăteam aşa şi mă uitam excitat la ea

iubirea creează iubire
am dat din cap aşa neutru
şi mă gândeam cum am fi arătat noi doi pe soclu
eu slăbănog înalt şi deşirat, cu blugi army şi adidaşi, cu părul mare, vâlvoi
iar ea superbă, graţioasă şi elegantă în rochia de la Paris
rochia neagră
şi am zis: „Pas!”
rămân aici la baza soclului să le explic trecătorilor
ce frumoasă eşti tu
şi chiar să strig la ei să-şi scoată pălăriile în faţa iubirii

Dezolarea elefanților vorbăreți


Aici e bine, e soare, câțiva elefanți se țin după mine pe stradă.
Oamenii sunt la fel de anoști ca acum un an când ne plimbam de mână pe stradă.
O prostie și asta, de altfel. Uneori minunile vin valuri-valuri și le uit numele.
Dar am trecut și de etapa cuvintelor pe care le-am uitat.
Am ajuns la concluzia primară că suntele din care sunt compuse cuvintele sunt niște elefanți care se țin după mine pe stradă. Ascult 2pac la căști, trag concluzii stupide și mă apucă râsul.
Îmi doresc să mă plimb cu mâinile prin buzunare ca și când aș căuta la coșul de gunoi poezii.
Apoi încep să mă gândesc la un super roman pe care să-l încep cu imaginea asta în care mă plimb cu mâinile pe străzi cunoscute în timp ce universul se plimbă și el alături de mine și îmi dau seama că suntem doar niște sunete care se plimbă prin Univers ca o gașcă de elefanți.
Iubirea e un cuvânt, nu e deloc un cuvânt supraponderal, dar rămâne o îngrămădire de sunete ce nu pot transcede nebunia neuronilor îndrăgostiți.
E frumos, e bine, e cald, e o tristețe care mi-a rămas de la tine și o țin la piept ca pe un obiect de mare preț.
Ca o inimă care nu mai funcționează.

Ți-ai văzut vreodată îngerul tău? – Barcelona


Stăteai pe podul ală înalt. Apa era plină de bucăți de gheață colțoasă. Foarte ascuțite bucățile acelea. Îngerul te curpinsese în brațe și îți spunea că te iubește. Nu-l auzeai. Te pregătisei să sari. L-ai văzut doar în clipa în care ai atins bucata de gheață pe care ți-ai împrăștiat creierii. Era un înger frumos.

Ți-ai văzut vreodată îngerul tău? – A doua zi


Ploua afară. Dormeai în canalizarea aia de pe Vadul Spitalului. Și în întunericul acela dintre conductele calde ai văzut clar aripa aceea albă. Dar nu i-ai dat importanță. Erai beat, urinasei pe tine și țipai atât de tare încât trecătorii de deasupra au sunat la Poliție. Îngerul tău țipa și el. Urla. De abia îl auzeai, erai prea alcoolizat de votca aia ieftină. Nu l-au auzit însă polițiștii care te-au scos legat din canalizare. Îngerul a stat cuminte în duba de poliție. A răspuns cu voce tare la toate întrebările polițiștilor și a plâns de jenă. Dar nimeni nu l-a auzit. Nici măcar tu. Adormisei. A stat cu tine în celulă, camarad adevărat. Niciodată nu te va părăsi, îți va ține lecții de morală despre efectele dăunătoare ale alcoolului, va stărui pe lângă tine să te speli, să îți cauți de muncă și să nu mai cerșești. Dar nu te interesează. Îi auzi fiecare cuvânt, fiecare literă, dar nu te interesează. Dar el continuă să stea cu tine până vei muri în canalizare, ars de viu într-o iarnă geroasă. Și va plânge, nu numai el, să fii convins de acest adevăr.

Nu trebuie decât să alergi prin tine ca printr-o cameră plină cu mobile cunoscute


ca un zănatic până când obosești
te așezi la umbra gândurilor tale
scoți lejer o țigară din pachet
o aprinzi cu gesturi molocome
și enunțezi calm
Eu și numai eu sunt centrul universului meu vizibil
Dacă eram îndrăgostit se schimbau datele problemei
Dar acum e bine, un singur centru, un singur om, nicio altă iubire

ciocolata celebră


tatăl meu e astronaut
a zburat pe Lună
a schimbat şuruburi stricate pe staţia orbitală
de câte ori vine acasă ne aduce ciocalată americană
cu semnături celebre
când pleacă ne adunăm toţi trei în baie
eu, Monica şi Cosmin
dăm drumul la robinetul de la cadă
şi ne rugăm în genunchi pentru el
uneori intră şi mama
atunci mâncăm ciocolata celebră în patru
şi privim la pozele în care pune piciorul pe Lună
alături de toţi oamenii ăia îmbrăcaţi în costume spaţiale
e super să stăm aşa toţi patru şi să ne amintim
de toate cuceririle, de toţi prietenii lui celebri
de toate oraşele mari în care a fost

acum câţiva ani
naveta spaţială
s-a oprit foarte aproape de apartamentul nostru
dar tatăl meu nu a coborât ca altădată printre lacrimile noastre
de puşti extaziaţi
au coborât ca dintr-o atmosferă lipstă de gravitaţie
prietenii lui în costume spaţiale pline de praf selenar
şi ne-au adus ciocolată americană
cu un autograf celebru
era al lui

40 de tone


Plouă. De ce nu ar ploua?! Jack s-a trezit de jumătate de ceas, şi-a băut cafeaua cu lapte, a fumat cele 4 ţigări regulamentare, s-a spălat alene pe dinţi şi acum aşteaptă. Aşteaptă să sune celularul. Trebuie să coboare în faţa blocului, Fordul Focus albastru se va opri scurt, iar el îşi va continua jumătatea de dimineaţa pe scaunul din dreapta şoferului.
-Alo! Hai, coboară. Ajung în 5 minute.
-Ok, cobor chiar acum.
La ieşire se priveşte pentru 2 secunde în oglinda de lângă uşă. „Este ultima zi din viaţa mea, măcar astăzi să arăt cool.”
Vecina de la etajul 1 este obsedată de căţei şi căţeluşi. Are 7-8 în apartamentul ei de 2 camere. Numărul variază, ades adoptă fără regrete prima potaie care-i iese în cale şi o înconjoară cu aceeaşi dragoste necondiţionată.
Jack tocmai se află în faţa apartamentului plin de câini. Hărmălaie mare, vecina se pregăteşte să iasă. Instantaneu Jack măreşte pasul, îl stresează toată turma aceea de câini, băloasă şi gălăgioasă. Prea târziu, un câine tocmai şi-a lăsat o pereche de bale pe pantalonii lui albi de vară.
„’tu-ţi ceapa ta de nesimţit! Tocmai pe pantalonii mei te-ai găsit să salivezi?!”
-Scuzaţi, scuzaţi. Bobiţă, puiule, stai cuminte, nu vezi că l-ai murdărit pe domnul Popesco?!
-Nu face nimic doamnă, iese la spălat. Oricum, o zi bună.
-Mulţumesc, la fel. Vecina se apleacă rapid şi îi prinde căţelului indisciplinat, cu gesturi experte, zgarda de gâtul flocos.
„Ce dracu’ caută baba asta senilă pe stradă?! Şi ce-i apartamentul ei, pension de potăi băloase?! Exact asta trebuia să se întâmple astăzi: să-mi bălească pantalonii! A făcut-o intenţionat. Câinii percep extrasenzorial mai repede decât şobolanii. De unde dracu’ ştie c-o să mor astăzi?!… Hm… nu cred că ştie. De unde să ştie potaia asta jigărită că astăzi tocmai a muradărit pantalonii unui om ce va muri în 2 ore?!”
Jack îşi aprinde a 5-a ţigară. În maşina lui Silviu nu se fumează, aşa că profită pentru a savura o ultimă ţigară.
Se uită atent la pantalonii albi. „Nu e chiar aşa de grav, se putea şi mai rău, putea să mă muşte şi atunci chiar îmi părea rău. Dacă eram parlamentar propuneam o lege pentru a interzice mai mult de 2 câini pe apartament. Cine posedă mai mult, la bulău. Ce-i aici?! Bloc de fiinţe bipede sau de patrupede?! Mă enervează baba asta la culme! De ce dracu’ n-o internează ai ei la azil?! Umblă cu turma asta de câini pe stradă, iar moartea o caută pe-acasă!”
Silviu a oprit de ceva maşina şi se uită îngrijorat la Jack, acesta continuă să râdă încet cu gândul la flagelarea proprietarilor de patrupede băloase.
„Probabil că iar a făcut vreo glumă de şantierist. Numai tâmpenii are în cap. Totuşi e băiat bun, nu e în stare să rănească nici o muscă chioară.”
-Hai! Jack?!
Jack e absent, votează şi propune în continuare legi pentru asanarea fenomenului generat de balele patrupedului indisciplinat.
Claxonează. Jack se trezeşte din reverie.
-Ai şi ajuns?!
-Ce faci mă, nu mai auzi?! De cinci minute te strig şi tu nimic.
-Mai taie! 5 minute?! N-are cum, probabil vreo 10-15 secunde.
-De ce râdeai singur ca prostu’? Şi pune-ţi mai repede centura, nu vezi că face a pornit alarma?!
Cu un gest scurt Jack îşi potriveşte centura. „Ce mai vrea şi Silviu ăsta?! Numai de pisălogeala lui duceam eu lipsă acum, măcar timpul ăsta care mi-a mai rămas să-l petrec în linişte.”
-Eee, nimic, am uitat să-mi iau cuţitul albastru la mine, n-o să avem cu ce tăia roşiile.
-Şi ăsta e un motiv de hlizeală?
-Să opreşti la peco, vreau să-mi iau un pepsi rece, presimt că azi o să-mi fie sete.
-Ha-ha. Ce peco?! Ai uitat că până la ieşirea la autostradă nu e nici un peco. Mă, ce se întâmplă cu tine?! Când te-ai culcat azi-noapte, la 4 dimineaţa?! Nu înţeleg cum îţi pot pierde nopţile pe internet?!
-Am dormit mult, vreo 6 ore. Şi mai lasă-mă cu pisolăgeala ta. Eşti foarte stresant uneori, nu înţeleg de ce mă torturez, mergând cu tine, dimineaţă de dimineaţă.
-Ha-ha. E clar, ai dormit puţin şi agitat. Şi mergi că n-ai bani de autobuz. Ha-ha. Mergi că eşti milog.
-Pot să-ţi spun ceva: taci dracului din gură şi condu, vezi să nu dai peste vreo babă matinală şi plimbăreaţă… Ha-Ha
Jack apasă butonul pentru radio. Muzica hip-hop se opreşte brusc, John Lenon se introduce suav între cei 2, „imagine all the people living for today”…
-Schimbă-l pe pleoştitul ăsta, mi se face somn cu el…
-„You may say that I’m a dreamer but I’m not the only one” Jack fredonează cu voce tare, tocmai pentru a-l irita pe Silviu.
-E clar, iar ai fumat marijuana dis-de-dimineaţă, de asta eşti aşa zglobiu şi surâzător…
-N-am fumat mă nimic. Serios, n-am mai fumat de mult.

“Mai am 10 minute” Înghite încet din sticla rece de pepsi.
“Undeva, peste dealul din faţă, este un pod de piatră. Acolo se vor termina toate. Acolo se va opri cotidianul pentru mine.”
-Pot fuma o ţigară?!
-Ha-ha. O ţigară de marijuana poate. Ce-ai, ştii doar că nu fumez nici eu în maşină?!
-Te rog frumos, una, deschid şi geamul, promit.
-Jack, azi e ceva ciudad cu tine, serios, mă îngrijorezi.
-Nu e nimic, serios, mă simt fericit.

Camionul de 40 de tone i-a lovit frontal. Moartea i-a surprins fericiţi: Silviu râdea privindu-l pe Jack, acesta era mulţumit că tocmai luase sfârşit cotidianul său haotic.
Jack nu putea să defraudeze, a murit exact când a trebuit, orice intervenţie divină sau canină era exclusă din start. Jack a avut mână bună, se putea paria fără probleme pe instinctul lui.

Biciclete


Toate drumurile duc spre gura aceea de canalizare. Toate. Toate fiinţele pământului merg cu spatele. Nu se pot privii în ochi. Răzvrătirea e o armă de calitate superioară. Nu e nimeni înarmat. Toţi merg cu spatele. Ca într-o scenă cu slow-motion. Merg spre gura de canalizare. Se opresc. Unul câte unul. Scuipă cu patimă şi merg mai departe. Se rotesc în cerc. Cercul e imens, trece prin 2-3 continente. După ani şi ani se reîntorc la gura aceea de canalizare, scuipă şi apoi îşi recontinuă pelerinajul. Legea fiinţelor e clară, nu se priveşte nimeni în ochi, nu aleargă nimeni. E interzisă staţionarea pe iarbă. E interzisă folosirea bicicletelor. Se construiesc tribunale. Nu ştie nimeni de ce. Se construiesc repede. Fiinţele pământului merg în cerc cu spatele. Mâine se va da în folosinţă un alt tribunal. Azi e ziua internaţională a inginerilor. Toţi inginerii se aplaudă între ei şi au voie să se privească, să se studieze, să se descopere. Doar pentru 5 minute. În aceste 5 minute au voie să scuipe unde vor ei, fără vreo interdicţie. Mâine va începe construcţia unui tribunal nou. Cel mai mare tribunal. Exact deasupra gurii de canalizare. Exact-exact în centru. Buldozere mari, pline cu ingineri cu spatele, vor înainta pe poteci cunoscute doar de ei spre canalizare. Mâine fiinţele pământului vor cădea una câte una. Adică vor muri. Medicii vor ieşi din peşterilor lor… E o nouă zi. Medicii poartă halate albe. E bine de ştiut. Medicii merg cu spatele. Merg foarte repede. Nu-i poate oprii nimeni. Toate fiinţele pământului s-au oprit. E o linişte totală. Nu scuipă nimeni. Nu staţioneză nimeni pe iarbă. Toate magazinele sunt pline de biciclete cu pneurile umflate la 5 atmosfere. E o lege care prevede ca toate fiinţele care merg cu bicicleta să fie împuşcate în cap. Nu e nimeni înarmat. Armele stau pe crengile copacilor. Stau agâţate ca nişte mere mari şi zemoase. Toate fiinţele s-au oprit de ceva timp. Cercul s-a rupt. Fiinţele cad. Cad moarte. Medicii aleargă. Bicicletele stau cuminţi pe rafturile magazinelor. Armele stau în copaci ca nişte mere roşii, zemoase. Livezi intregi de meri. Nici o fiinţă nu mai e în picioare. Medicii aleargă printre cadavre. Aleargă foarte repede. Buldozerele s-au oprit. Haos, fiinţe moarte. Inginerii, cu căştile lor albe, se privesc între ei, se aplaudă şi vorbesc cu voce tare despre gura de canalizare. E o zi perfectă pentru o revoluţie. Toate fiinţele sunt moarte. Medicii şi inginerii se plimbă printe cadavre pe biciclete. E o zi perfectă pentru o plimbare cu bicicleta.

De aici nu există scăpare


Inima mea e o bucată de cretă albă tocită
De prea multe ori am scris ”te iubesc” deasupra dimineţilor dintre noi
Uneori reciţi poeme triste
Atunci glasul tău se transformă în dangătul clopotului din noaptea de înviere
Braţele mele dezertează, devin 2 soldaţi care preferă
Să îşi abandoneze cazemata pentru a te ţine strâns la piept
Ca pe o ploscă cu apă în plin deşert

Devin confuz, îmi chem la o întrunire secretă
Toate celulele
Deschidem hărţi, haşurăm sentimente
De fiecare dată obiectivul principal surpă intangibilul
O mână de celule din ventriculul drept se oferă voluntare
Pentru cea mai extraordinară misiune din viaţa mea
Vor pleca singure spre tine
Nu există cale de întoarcere
Aşa că pregăteşte-te să fii iubită!

Nu sunt erou


Când am intrat în cameră mi-a fost frică. Frică. E un cuvânt ciudat. Poți spune frică și te poți gândi la urechile ciulite ale gazelei atunci când simte zgomote suspecte în iarba înaltă. Eu am spus frică și m-am gândit la un torționar înalt, cu palme mari. Oamenii răi au mustață, mi-am zis. Nu, nu e momentul să-ți fie frică, Albert. Am căutat pachetul de țigări. Era acolo. Era timpul să apelez la rațiune. Am aprins țigarea. Am revăzut scena intrării mele în cameră. M-am poziționat într-un unghi propice. M-am văzut cum am pășit cu pași mici în cameră. Ce m-a surprins a fost privirea. Ochii mei încercau să descopere acel torționar cu mustață. Am râs. E greu să scapi de teamă. Mi-am propus un exercițiu simplu. Coșuri uriașe și o coadă imensă de oameni. Oameni slabi, firavi, subnutriți, cocoșați, fără mustață. Da, e clar, suntem la Auschwitz. Nimănui nu îi este teamă. E ca și când tremuri într-un 747 în picaj spre apa oceanului. De ce să tremuri, impactul e iminent?! Așa că îmi iau prosopul sub braț, îi zâmbesc vecinului meu costeliv și îl întreb dacă e de acord ca să mergem la o partidă de pescuit după ce vor lua sfârșit toate astea. Mă privește siderat. Crede că am înnebunit. E doar un exercițiu. Îi explic calm că nu există frică. Doar eu exist, el trăiește datorită mie, că eu am pus la cale aceste exercițiu de autosugestionare. Încep să am dubii. Mă privește sumbru. Oare nu poate înțelege un adevăr elementar, nu e nimeni vinovat?! Îmi reiau tirada, sunt o gazelă cu urechile ciulite și, în același timp, sunt un individ care are o fobie pentru oamenii mustăcioși. Primesc un scuipat mare și galben în față. Apoi un pat de pușcă în cap. Nu am înțeles niciodată de ce oamenii devin violenți când epuizează argumentele logice. Sau devin violenți când sunt încolțiți de frică. Unii își lovesc adversarul. Chiar și atunci când totul a luat sfârșit îl mai lovesc, chiar și căzut la pământ. Intensitatea loviturilor e direct proporțională cu intensitatea fricii. Doar sângele îi liniștește. Sângele și tăcerea adversarului. Asta nu înseamnă că oricine tace e mort, dar, mă rog, unii tac de frică, alții tac că au murit. Eu n-am lovit, n-am tăcut. Am fugit și am strigat. De fapt am țipat. Tare, ca sirena unui transatlantic. M-am regăsit în cameră. Eram la podea, îmi ștergeam fața murdară de saliva acelui deținut costeliv. Aici greșisem. Trebuia să-l întreb cum îl cheamă și să-l invit alături de mine în cameră. E ușor să afli un nume. Cum te cheamă? Albert. Pe tine? Dumnezeu. Încântat. Și eu la fel. Apoi te ridici, ieși din cameră, tragi ușa după tine și rostești: „Acum totul e atât de clar.” În cameră nu mi-am lăsat doar frica, l-am părăsit și pe Dumnezeu. Mda, rostești încă o dată mda și te reîntorci în cameră. Intri foarte curajos. Doamne, am venit să te salvez!

Nu-mi mai amintesc de tine


A urmat o perioadă de liniște
Anotimpul în care locuiam căpătase numele tău
Deschideam ferestrele, toate ușile
Așteptam un semn de la tine rezemat de tocul ușii
Nu puteam să închid ochii, nici să-i deschid
Închiriasem o patrulă de grăniceri să inspecteze
Urmele pașilor tăi din bucătărie la baie
Din pat la supermarket
Au dispărut și ei după două zile de cercetări.
Secundele se murdăreau, se răvășeau unele pe altele
Își pierdeau ordinea firească
Și eu pe bordură fumând rezemat de ușa prin care
Treceau toate anotimpurile
Dar tu nu mai erai
Murisei într-unul din visele mele

Fiinţele de pe alte planete


Nu pot zbura deşi toate au aripile lungi cât un roman de Stephen King
Haideţi cu toţii să mergem să le întâlnim în toate cartierele planetei să le vedem cum stau chircite prăfuite şi marcate de codurile de bare de la supermarket cum stau ele aşa fără speranţe fără vise fără prieteni fără planuri de viitor şi fără nicio noimă

Pentru că pământul nu e al lor ele sunt doar nişte musafiri întârziaţi la cină nu a mai rămas nicio bucată de friptură în sânge pentru ele pe masă doar resturi şi bucăţi de pâine uscată ele fiinţele de pe alte planete trăiesc în medie 6-70 de ani tereştri şi nu se dau în lături de a-şi petrece concediile la mare sau la munte

Se numesc Alberto absolut toate
Au părul scurt-scurt
Nu mănâncă niciodată micul dejun
Nu îngurgitează alcool ci doar tone de cafea pe an
Sunt înalte cu pielea subţire ca o pânză de paianjen
Nu se reproduc decât la adăpostul paginii A4
Trăiesc doar o singură dată pe săptămână

Vă rog frumos nu le călcaţi umbrele pentru că le doare tare e cel mai de preţ lucru care le-a mai rămas toată energia toată poveştile lor toată nebunia lor toată plăcerea şi toată iubirea fiinţelor de pe alte plante

Aşadar, să ne pişăm cu boltă pe poezie, să ne pişăm cu boltă pe poeţi


Aşadar
Toate maşinile de pe autostrada literaturii române contemporane au geamurile fumurii
În spatele geamurilor fumurii se ascund poeţi şi poezii
Dar le este teamă să coboare pentru că ştiu că eu sunt socotit infamul poeziei şi poeţilor români
Şi stau şi stau mereu deschis la prohab gata să urinez peste orice idee poetică de la etajul 4
Aşadar
Poeţii s-au găsit la un cenaclu de seară deghizând o vajnică poezie într-o machetă de carton colorată în roşu cardiac
O prea minunată poezie de dragoste, o poezie amoroasă în care se renaşte dintre capilare şi artere veştejite ca-n basmele lui P.I.
Aşadar
O maşină cu geamuri fumurii şi-a plasat strategic sub balconul meu cartonul roşu cardiac
Am tras aer în piept cum se face în filmele americane când intri într-un casino; am ridicat sprânceana stângă, am coborât-o, apoi am ridicat-o pe cea dreaptă şi am coborât-o
Aşadar
Macheta de carton cardiac avea aripi, 2 aripi uşoare ca doi pui de prepeliţă
Aşadar
Am strigat
Cine-i acolo?
Nimic
Am mai strigat o dată
Hei! Tu!
Şi puii de prepeliţă s-au ascuns în iarbă
Poezia-machetă roşu cardiac s-a dat peste cap
O dată, de 2 ori, de 3 ori
Ce e circul ăsta?
Poeţii ăştia din România sunt nişte circari, da, adevăraţi circari, care habar nu au să facă o poezie adevărată, reală; umblă numai cu şmecherii de miliţieni beţi
Ştiţi ceva?
Aşadar să mă piş pe toate poeziile voastre tâmpite şi pe voi, cu boltă, bineînţeles.

şi poeţii se fut exact-exact ca toţi oamenii


prima dată am deschis uşa
era înaltă, calmă şi mirosea superb
mi-am troznit degetele de emoţie
gest nefiresc de altfel pentru că poeţii nu sunt oameni pretenţioşi
prin tricoul mulat sânii mă salutaseră deja ca-n filmele porno
am închis ochii
e un gest care mă urmăreşte mereu
avem nevoie de muzică
pe vh1 era prietenul meu leonard cohen care se tânguia de mama focului
cu viaţa lui secretă
nu e mai e niciun secret că iubirea nu dă cu rest niciodată
aşa ca nu exista loc de vieţi secrete şi alte bălării
am penetrat-o adânc
de fapt nu ar trebui să continui mai pe larg
mi-a repetat de câteva ori
de ce nu mă iubeşti, alberto?
ştii de ce?
pentru că îngerii nu se fut
îngerii nu se fut, înţelegi tu, draga mea
bei ceva
a vrut o cafea
eu am mai vrut-o o dată pe la spate
ca-n filmele cu nacho vidal
vrei sa rămâi în noaptea asta aici cu mine
îţi scriu o poezie pe sâni
mai facem dragoste
mai vedem un film la televizor
poeţii nu fac niciodată lucruri extraordinare în afara colii de hârtie
aşa că hai sa fim banali astăzi
să trăim doar pentru chestii minore, lucruri fără aripi
pentru că
iubirea nu se împarte la doi, iubirea se împarte la sex
extraordinar de bine

incredibilul alberto și uimitoarele lui poezii de dragoste


sunt un tip mișto
chiar prea mișto
sunt atât de tare încât ling oglinda când mă privesc
nu aș putea să renunț niciodată să vorbesc despre mine
despre extraordinarele mele poezii
despre toate gagicile care uită la mine ca la ultimul don juan în viață
sunt atât de incredibil
atât de extraordinar încât orice text, orice cuvânt pe care îl scriu
devine o biblie a poeților online
câștig toate concursurile de poezie doar cu numele meu atotputernic
chiar și președintele mă hărțuiește cu tot felul de comentarii lingușitoare pe facebook
sunt sătul de atâta glorie literară încât vreau să o împart și cu voi
muritorlor care îmi slăviți toate poeziile de dragoste
așa că veniți și luați poezie
veniți și luați lumină
veniți și luați iubire
azi e ziua în care sunt în cea mai deplină erecție poetică

poem ediție limitată


dragostea asta e cretină
o scupi, îi rupi mâinile, picioarele
o gonești în chiloți pe scări, o cerți în fața vecinilor
degeaba, dragostea are carnet roșu, de spitalul de nebuni
îți sare în gât, te apucă de coadă
îți fumează toate țigările
te exfoliază
te obligă să scrii poeme în care plângi după părul ei negru lung
după săruturile ei, după vaginul ei
te obligă efectiv
mă sună la 6 dimineața să își ceară poemul promis
ca și când și-ar lua ofranda de sânge
și eu, prost și indulgent întind palmele exact ca în școala generală
când mă lovea tovarășa dirigintă cu rigla la palmă că am fost obraznic
totuși mă întorc mereu la ea, o pun să-și miroasă părul, să-și atingă sânii
doar bestiile au nevoie de iubire ca de un mesia

poempromisiune


când m-am apucat să-ţi scriu era târziu trecuse de mult de miezul nopţii era două şi 8 minute mi-am dat seama că te iubesc chiar dacă mă tratezi ca pe un fraier chiar dacă mă minţi că ţi-ai tăia părul pentru mine sau că o să te arunci într-o zi de pe bloc sunt minciuni dar m-am obişnuit de mult cu minciunile tale cu mitomania ta cronică cu cele 2 nume şi 3 prenume cu foştii tăi iubiţi care apar din virtual la uşa mea şi îmi arată toate cadourile tale pentru ei iubirea e ca un tren din care nu te poţi arunca deschizi uşa vagonului încerci să numeri stâlpi de telegraf şi îţi faci curaj să te arunci la al douăzecilea dar apoi îţi dai seama că e futil mai bine mergi până la capat mai bine aştept cuminte în compartiment să mă întâlnesc cu tine în gara de nord în faţă la mcdonalds să mergem iar în apartamentul ăla chic de pe lângă atheneu şi să facem dragoste până poemul pe care ţi-l scriu de fiecare dată pe sâni mi se mută mie pe piept apoi să adorm cu faţa în părul tău care miroase atât de frumos în fiecare dimineaţă în care mă trezeşti să facem dragoste uit de toate tâmpeniile pe care mi le-ai servit cu gheaţă 3 ani de zile stau cuminte la calculator şi aştept să-mi aduci cafeaua şi să mă săruţi pe gât în timp ce-mi verific emailul când pleci încep să te urăsc instant dau din mâini din picioare mă cert cu toată lumea vorbesc urât la telefon agăţ gagici pe stradă mă înjur din senin în casă ce viaţă de rahat ai fraiere te îndrăgosteşti tu ca şmecherul de cele mai imposibile femei te sun la 2 noaptea intră pe mess curva dracului cu cine eşti în pat te-am sunat de 2 ori şi nu răspunzi începi să tremuri la telefon să plângi să-mi spui că eşti la menstruaţie aşa şi dacă eşti la menstruaţie care-i problema de câte ori ne-am tras-o noi la menstruaţie recunoaşte că eşti cu cineva în pat spune atât da sunt cu cineva în pat dar tu râzi şi îmi spui te iubesc atunci când mă înjuri nu sunt cu nimeni vrei să strig că îmi place să fac dragoste cu tine să mă audă toţi vecinii dar nu îţi mai cer nimic tac şi îmi dau seama că sunt cel mai mare fraier care a trăit vreodată şi orice mi-ai face am să te iubesc pentru că eşti singura mea speranţă într-o lume mai bună amin aşa să-mi ajute dumnezeu

poem simplu


trecuse ziua aceea destul de clar
oprisem în câteva gări care semănau cu mine
erau înalte, goale de oameni şi cuvinte aproape şterse pe ziduri
când a venit noaptea dorul de tine
mi-a pus mâna pe piept ca un părinte îngrijorat
atunci te-am simţit lângă mine
am ştiut că lipsa ta mă transformă într-un lucrător în slujba iubirii
nu trebuie să mă opresc niciodată din datoria asta
nu dorm, nu mănânc, fumez mult şi nu am weekenduri niciodată
căci tu eşti o femeie care începe din dreptul inimii mele
ocoleşte planeta de două ori şi se opreşte tot în dreptul inimii
te voi găsi oriunde m-aş naşte

de ce avem nevoie pentru a scrie un poem de dragoste


în primul rând, primordial, esenţial
am nevoie de tine
zâmbind
în bucătărie, pe faleză, căutând conuri sau melci
în rochia neagră sau purtând doar cămaşa mea albastră
apoi am nevoie de o inimă plană ca o foaie de sugativă
pe care se vor aduna toate victoriile noastre
se vor sedimenta aici, vor lăsa cicatrici
ca pe blana unui leopard, nişte semne distinctive care vor face inima mea unică
apoi iar am nevoie de tine
undeva departe tristă la fel de frumoasă ca atunci când te-am sărutat în sala de aşteptare
ne mai trebuie încă un ingredient
aproape imposibil de găsit
urmele hematiilor tale pe buzele mele

(pentru că eu cred că un poem de dragoste e mereu un poem carnivor)

în general când iubeşti cu adevărat nimic nu îţi rămâne ascuns
îngerii, fluturii, Dumnezeu, zilele, nopţile, sânii, celulele albe&roşii, vaginul etc
tot, absolut tot
stau în jurul meu precum alimentele vitale pe masă
tu doar întânzi mâna şi te înfrupţi
iar la final
avem nevoie şi de o moarte mică, în miniatură
ea reprezintă toate clipele când sunt departe de tine
şi îmi lipseşti

poem de pus în ramă


mi-am dorit mereu efectiv să postez proiectile în toate poemele mele ştii cum vine chestia asta după ce termin de citit să zici wow ce tare e ăsta parcă am rămas fără mâni fără picioare mă doare tare foarte tare sau să vă explic altfel să zicem că termină de citit o fată domnişoară studentă şi la final exclamă super poemul parcă am făcut dragoste cu un iubit foarte tandru nu m-am simţit niciodată atât de bine mai vreau mai vreau şi reîncepe să citească ca şi când ar aştepta orgasmul mă rog ceva în genul ăsta adică să termini de citit şi să îţi rămână poemul imprimat pe celule ca un fel de gps care te îndrumă mereu la locul potrivit acolo unde vrei să ajungi tu direct pe scurtătură fără niciun semafor sau poliţist nu ar fi extraordinar să reuşim cu toţii să scriem astfel de poeme

bara de inox


stăteam amândoi în taxiul ăla galben ca nişte elevi prinşi cu tema nefăcută sincer să fiu aveam emoţii groaznice habar n-am de ce mă comportam stângaci

prima dată am vrut să stau lângă bara aia aproape de uşile terminalului ieşiri să te sărut acolo să te ţin în braţe deasupra bării de inox dar mi s-a părut clişeu hollywoodian lângă mine era doi turci unul dintre ei vorbea la telefon din bucuria lui din glas am înţeles că avionul a aterizat cu bine atunci a fost singura dată în viaţă când am regretat că nu ştiu limba turcă vroiam să vorbesc cu tipul ăla din avionul tău şi să-l întreb de tine

mi-am făcut loc prin mulţimea agitată eram aproape de bara de inox chiar lângă uşile glisante brusc a început inima să-mi bată cu putere nu pot să stau lângă bară nu nu pot am ieşit dintre oamenii ăia te simţeam aproape jur erai foarte aproape de mine şi m-am panicat primul meu impuls a fost să mă aşez pe vine şi să-mi aprind o ţigară nu ştiu de ce nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine în momentele alea mă simţeam ca un pahar în care cineva te turna şi ieşeai peste buzele paharului mă sufoca gândul că eşti foarte aproape

în două minute ai apărut trăgând cu putere de valize am avut senzaţia că m-ai recunoscut în toată mulţimea aia pestriţă şi te-ai uitat direct în ochii mei ai tresărit când ai intrat în sala aia de aşteptare în care agonizasem atâtea ore sunt momente în viaţă în care îmi vine să plâng brusc neputincios vroiam să plâng pentru că te iubeam prea mult dar am avut noroc mare noroc valizele tale s-au răsturnat pe jos a fost momentul meu de respiro am bătut de 2 ori din aripi şi am fost lângă tine mă simţeam deconspirat am avut impresia că te voi speria dacă mă vedeai plângând aşa că am avut o replică ceva de genul ăsta de ce nu eşti atentă măi

în taxiul acela galben mi-am dat seama că toate momentele în care ne sărutasem făcuserăm dragoste te spălasem pe sâni şi pe picioare se evaporaseră erai o nouă iubită pe care nu o cunoşteam deloc nu ştiam ce să-ţi spun nu aveam curajul să-ţi spun că te iubesc că vreau să te sărut mă uitam la tine intimidat şi blocat în mintea mea totul era gol nu îmi aminteam cum te cheamă câte avioane ai schimbat sau ce ţigări fumez tu zâmbeai şi vorbeai încet ne-am sărutat lung începeam să te recunosc să îţi recunosc celulele îmi reveneau în minte toate amintirile pe care le pierdusem şi atunci m-am bucurat că te pot iubi de fiecare dată mai mult la fiecare întâlnire de fiecare dată când ai pleca din pat până la bucătărie când ai revii lângă mine eu te voi iubi mai mult mă umplu de tine ca o substanţă parfumată care îmi pătrunde prin piele şi savoarea ei îmi persistă în creier oriunde m-aş întoarce unde m-aş duce în fiecare dimineaţă te voi găsi cuminte în pielea mea în sângele meu

(cum şi când) să facem dragoste


mai întâi de toate trebuie să ne pliem aripile pe scaun
dimineaţa seara la prânz
când ne moare un prieten
când se naşte un viitor prieten
când suntem trişti când suntem singuri
când am câştigat când am pierdut
când suntem părăsiţi când ne găsim iubirea
când rămânem fără ţigări
după ce bem cafeaua
în timp ce dansăm în timp ce visăm
după duş în duş pe faleză în lift
la morgă la bucătărie
fără măşti fără mâini
trebuie să uităm câţi ani avem
unde ne-am născut cum ne cheamă
cine sunt părinţii noştri
dragostea te poate vindeca de orice sărăcie
de mormintele dosnice de anonimat

când faci dragoste nu există clişee
nici râuri nici posturi de televiziune cutreme inundaţii
ferestre geamuri uşi poteci poezii de dragoste sinucigaşi
existăm doar noi doi
şi facem doar dragoste

nimic altceva

ce înseamnă dragostea


dragostea ar putea fi un copil mic pe care îl scoţi la plimbare prin parc într-un cărucior trendy ca să fii remarcat de trecători dar nu e deloc un copil mic ar putea fi o pasăre pe care o porţi pe umăr ca o emblemă nobiliară dar nu e deloc nici pasăre ar putea fi o familie de orfani pe care îi adopţi direct dintre ruinele unei case dar nici orfanat nu e dragostea e ceva mult mai subtil ceva mai greu de arătat cu degetul sau scrijelit pe scoarţa copacilor dragostea e un fenomen de masă o găseşti peste tot la supermarket pe paginile de facebook pe la colţuri pe acoperişul caselor pe sub pietre peste tot o porţi cu tine în toate buzunarele o aduni în pumni ca pe zapadă te acoperi cu ea ca o pilotă îi duci mâncare caldă la serviciu o ţii în servieta printre dosare şi grafice dar o simţi mereu între coaste şi ai tot timpul tendinţa să o mângâi până adoarme cu ochii deschişi ca un soldat căzut între două linii inamice căci dragostea în fond e lupta pe care o duci cu tine însuţi renunţi la tine la toate bunurile tale la toate secretele tale la toată istoria ta până când devii o bucată de plastelină în mâiniile iubirii şi atunci ea dragostea te modelează cum vrea îţi dă orice formă vrea ea iar tu accepţi toate compromisurile toată mârlăniile toate flegmele pentru că iubeşti

Acesta este un foarte frumos poem de dragoste


Poate mai frumos decât cel care ţi le-am scris atunci
Pe sâni, pe abdomen, pe degetele mâinilor
Mai ţii minte, iubito?
Erai toată un poem de dragoste în continuă mişcare
Când făceai cafeaua în bucătăria aia mică
Destul de chic, de altfel, trebuie să recunoaştem
Iar eu citeam versurile de pe sâni
Mi-am dat seama că trebuia să continui poemul
Să îi dau o altă formă
Ca o inimă ce a născut de curând altă inimă
Ştii la ce mă gândeam, iubito?
Că în poemul ăsta să îţi spun cât de frumos te aşezi tu lângă mine
Ca lângă o şină de cale ferată
Aşteptând ploaia, ninsoarea, aşteptând moartea, învierea, apocalipsa,
Aşteptând viaţa
Aşteptând să mă trezesc din somn
Şi să-mi spui
„Bună dimineaţa, te iubesc!”
Iar am să mă trezesc cu ochii aproape închişi, am să te sărut
Şi am să te întreb
„Ştii ce vom lăsă noi moştenire planetei ăsteia?”
Tu ai să zâmbeşti, ca în momentele în care aştepţi ceva extraordinar de la mine
„Iubita mea, vom lăsa planetei ăsteia, regilor, preşedinţilor, poeţilor, asasinilor, borfaşilor, mamelor, taţilor, fraierilor, orbilor, bunicilor, academiilor, orfelinatelor povestea noastră de dragoste! E cel mai mare dar pe care îl putem face lor: să ştie, să înveţe, să aprofundeze iubirea noastră. Să dea teze la limba română despre iubirea noastră, să meargă în săli de cinematograf unde să vadă ce înseamă mystic kiss, poziţia agonia.ro, să liciteze pentru pungile de hârtie pe care ne scriam poemele…”
Tu ai să zici „Hai măi iubitule, că să răceşte cafeaua!”

Iar eu am să uit instant de toate poemele de dragoste şi de cafea pentru că dimineaţa cel mai mult, extraordinar de mult, îmi place să facem dragoste.

poem de la marginea mea


îmi place mereu să stau la marginea mea
întins pe pat, cu mâinile sub cap
să-mi aduc mulțumiri pentru participare
și mă observ cum duc un copil în brațe
îl port de colo-colo
și asta îmi aduce multe liniște
mă simt atât de liber la marginea mea încât mi-e teamă să nu adorm
cu mâinile sub cap
copilul se joacă cu trenulețul de plastic pe cearceaful portocaliu
de la etajul șapte nu se mai vede nimic de ceață
dar știu că pe undeva prin fața scării sunt oameni
emit sunete, consumă energie, calorii
viața urcă până la mine
încet ca o un soldat musculos și pregătit să mă ia la palme
trezește-te, lasă jucăriile! dincolo de fereastră e un miracol!

pot să fac ceva cu boltă pe toate miracolele?!

extraordinara întâmplare de pe strada buzăului


mergeam în spatele ei avea un fund Minunat când s-a întors spre mine i-am văzut ochii erau uriaşi ca două palme de nou-născut atunci mi-am văzut prima oară aripile în retinele ei Nemaimpomenite din piept îi ieşeau nişte ţevi calde îmi aduceau aminte de Tata ultima oară când îl văzusem era într-un coşciug de lemn cred că era brad căci miroasea frumos după aceea mult timp am spus tuturor că tata a plecat la vânătoare într-o pădure de brazi Ea s-a apropiat prin geaca groasă îi vedeam inima m-a îndoit o clipă avea o voce ceva de genul ăsta Nu mai e nimeni aici am tăcut nu înţelegeam ce spune apoi a plecat cizmele ei cu Toc nu lăsau urme în zăpada proaspătă m-am uitat înapoi aripile mele lăsaseră dâre subţiri când m-am întors Dispăruse apoi am regretat că nu i-am spus că îmi doream foarte mult să facem dragoste

în sfârşit am găsit


am găsit ce am căutat atâţia ani de zile
era la marginea unui om
la marginea unui vers
trist spăşit şi cu mâinile în buzunare
ca într-un tablou suprarealist
avea buze, avea gene
era complet
nu semăna cu nimeni cu nimic
şi totuşi îmi era familiar
l-am ridicat o clipă la înălţimea mea
nu putea să zâmbească nu putea să vorbească
nu putea să înghită în sec
m-am întors cu spatele şi am închis disciplinat ochii
aş fi vrut să fie şi mama aici
să se bucure şi ea
şi fraţii mei şi toţi amicii
să ne aşezăm pe iarbă şi să vorbim tare în timp ce el
ar trece din mână în mână ca o ceaşcă de cafea aburindă
şi toţi m-ar felicita
bravo alberto bravo
iar eu nu m-aş mira deloc dacă cineva dintre toţi aceia pe care
i-am chemat să se bucure alături de mine
ar spune gata cu distracţia oameni buni şi ar scoate un pistol
un pistol uriaş
e al meu
E AL MEU
când m-am întors
nu mai era nimic interesant la el
şi mi-am dat seama ce miză mică şi diformă am avut atâţia ani
dar era prea târziu
trecusem dincolo
printre crengi şi vreascuri acolo unde se găsesc toate stele şi toţi sorii
acolo unde sunetele se opresc obosite de atâta nemurire
la jumătatea drumului

link scurt


un tub cu vitamine, un cablu usb
lumina din partea dreaptă
nu ştiu dacă era zi sau o lampă de duh
nu contează
ce vezi pe fereastră
un cerb sau o înfometare
câteva cărţi, două pixuri
nimeni nu va scrie azi cu ele
un mandarin care nu se vede cu ochiul liber
o coajă de tăcere
aceeaşi coajă de tăcere de ieri
multe elucubraţii pe care tandru
le numesc poeme fără scoarţă
învelite în frunze de nuc
miros a pelin
eu mic în colţul de sus
aşteapt să fiu luat de mână
foi scrise
dovadă că lacul nu e gol
lacul nu e gol
lacul nu e gol
o iubire dementă cu zdrenţe
stinghere şi-o urmă de ruj
desene rupestre ies la iveală
după fiecare oră de mers

Toți poeții sunt niște împuțiți de moarte


eu mi-am închipuit că poezia trebuie să fie o prințesă cu ochii albaștri ingenuă cu un colier de perle fabulos cu o mulțime de curtezani în jurul ei cu sânii delicați mișcându-se sub rochia plină de smaralde și alte minunății școlărești dar apoi am cunoscut primul poet adevărat
puțea a alcool ieftin & scump și-o trăsese cu majoritatea femeilor pe care le cunoscuse frumoase urâte deștepte proaste aveau toate ceva în comun un vagin m-am dat un pas înapoi ce imaginație prăfuită de provincial am mi-am zis în gând și am plecat dezgustat de la masă preapoetul a strigat după mine era atât de beat încât m-a confundat cu o tipă dar nu am zis nimic am strâns din dinți și am continuat să cred în poezie și minunile ei

îmi pierdeam nopțile gândindu-mă că un poet chiar și îngropat în pământ până la buricul lui roz de poet în mijlocul unei procesiuni de lapidare va scrie un vers pentru iubita lui sau se va uita în ochii celui mai apropiat torționar și va vedea un cal cu 8 picioare și 10 perechi de aur

a urmat al doilea poet avea bube pe față și miroasea crunt a transpirație mi-a dat un autograf purta un tricou murdar viva el amor nu am putut să-i privesc bubele purulente prietena lui o tipă extrem de drăguță era lângă el îl mângâia tandru pe spate am înnebunit pe loc am vrut să strig la ea nebuno tu nu vezi că ăsta e un nespălat care scrie poeme tandre și doar atât ce vezi tu excitant la el m-am abținut să mă revolt împotriva orbirii ei am pus tot pe seama puterii poeziei am ieșit din librărie cu mâna la nas gândindu-mă că totul e o rătăcire de moment poezia trebuie să fie curată proaspătă toți poeții trebuie să poarte haine mirosind a săpun de levănțică

nu am ieșit câteva zile din casă am dat emailuri de protest mi-am închis celularul am ascultat numai muzică de meditație vroiam să mă purufic de imaginile scabroase ale celor doi exponenți umani ai poeziei contemporane

a urmat al treilea poet era o ea o văzusem la un cenaclu la muzeul literaturii înaltă slăbănoagă mergea de parcă avea non stop cârcei la picioare deși în versuri plana cu grație asupra morții m-a invitat scurt hai la o cafea cu rom plătesc eu a zis cu vocea masculină la telefon nu am rezistat tentației fiecare fibră poetică din mine s-a pregătit pentru întâlnirea abisală i-am recitit versurile m-am umplut de dorință de patos de dragoste pură eram aproape de catharsis o întâlnire de gradul plus infinit nu avusesem în viața mea ocazia să cunosc o femeie care își poate expulza inima pe o foaie de hârtie albă și m-am dus o da m-am dus era deja în bar amețită ținea pe masă un celular și un pachet de țigări se cocoșase peste un șervețel și scria nici în ziua de astăzi nu am aflat ce a scris a ridicat o mână în sus și mi-a zis taci nu scosesem niciun sunet nici măcar bună jur dar ea poeta a continuat să zică taci taci taci am plecat speriat peste câteva zile și-a cerut scuze pe messenger îi aminteam de fostul ei iubit cel care o bătea crunt la fund cu pantofii nu m-am putut să mă abțin și să-i spun că mi-e silă de comportamenul ei a replicat că era la menstruație și i se întâmplă lucruri groaznice la menstruație toți bărbații îi aduc aminte de o pereche neagră de pantofi m-a invitat la ea stătea într-o garsonieră pe lângă gara de nord să-mi arate semnele de pe fund cică încă proaspete și mi-a strecurat subliminal printre două emoticoane de tristețe că îi place să facă dragoste fără protecție i-am recomandat scurt un psihiatru și i-am dat ignore

apoi am zis că cel mai bine e să scriu eu poezie în loc să caut poeții mai bine caut poezia și am scris timid câteva poeme de dragoste pentru iubita mea i-au plăcut mult și într-o zi mi-a spus că sunt poet mi-a fost rușine să-i zic că urăsc poeții că sunt toți niște comuniști transpirați alcoolici și put a moarte dar mi-a fost oarecum așa să-i spulber plăcerea ei și am încredințat din cap tacit apoi în fiecare zi îi scriam un poem de dragoste o hrăneam ca pe bebeluși cu poeme de dragoste ea se făcea din zi în zi mai frumoasă după fiecare poem strălucea mai mult începea să semene cu o prințesă cu ochii albaștrii ingenuă cu un colier de perle fabulos cu o mulțime de curtezani în jurul ei cu sânii delicați mișcându-se sub rochia plină de smaralde și alte minunății până când într-o zi după ce scrisesem un superpoem de dragoste mi-am dat seama că put a transpirație că sticlele de vin sunt goale sub masă și îmi ieșiseră niște bube grosolane pe obrazul drept ea venit la mine și m-a mângâiat tandru pe spate în timp ce îi declamam ultima mea superpoezie mi-a spus scurt e super hai să facem dragoste ea a încredințat cu bucurie și când am terminat înăuntru mi-am dat seama că poezia nu e poeții te iubesc

Ionel, păzeşte-te!


Cel mai bun prieten al meu din generală a murit. Era un tip înalt, brunet, cu ochii căprui și avea o pisică, Marriot. Pisica nu a venit la înmormântare. A stat ascunsă în debara iar în casă răsuna Red Hot Chili Peppers. Eu am ascultat la căștile mp3-ului ”Scar tissue” în timp ce preotul le povestea celorlalți de pe marginea gropii ce mișto o s-o ducă pe lumea cealaltă mortul. Adică Ionel. A murit acum 2 zile. A fost un accident stupid. Nu am întrebat-o explicit pe mama lui cum s-a întâmplat. Mi-a spus că a fost un accident. Două mașini și un accidentat mortal. Doamna Rodica mă simpatizează. M-a sunat la 3 ore după ce l-au adus de la morgă și nu mai era nimic de făcut pentru Ionel. Medicii îi coseseră pieptul. În accident își pierduse inima. O bară de fier i-a penetrat cutia toracică și i-a pulverizat-o în bucățele infime. Acum, în siciriu, Ionel pleca fără inimă. Eu și cu Ionel am stat în aceeași bancă 7 ani de zile la Școala generală numărul 4 din Brăila. Îi plăcea să facă ca șarpele. Ssssssssă mergem sssssă facem o baie la Dunăre. Ssssărim de pe pontul ăla verde. Când zâmbea i se vedea strungăreața imensă prin care își putea strecura limba. Exact ca un șarpe. Sssssssss. Am oroare de șerpi. Dar pe Ionel îl îndrăgeam mai mult decât pe fratele meu mai mare, Cleomenes. Nu știu de ce, dar Cleomenes nu a venit la înmormântare. Mi-a spus că a găsit un șarpe în bucătărie chiar în ziua accidentului. Problema ar fi că Cleomenes locuiește la etajul 8 într-un bloc muncitoresc din Brăila.
Într-o dimineață la mult timp după ce a murit Ionel am mers prin pădure. Aveam impresia că dacă voi întâlni un șarpe voi avea revelații despre prietenul meu din generală. Ionel spunea că fiecare animal are un rai: broaștele au raiul lor, vrăbiile pe al lor, șerpii pe al lor și tot așa. Clar că Ionel a ajuns în raiul șerpilor. Aici sunt numai broaște, șoareci și insecte din abundență. Trebuie doar să deschidă gura și țop! o insectă în stomac. Mai deschide gura încă o dată: hușt! o broască de mărime medie între mandibulele elastice. Nu am găsit niciun șarpe în pădurea de lângă Dunăre. Mă întorceam dezamăgit spre mașină când am observat că strivisem sub roata din față dreapta un pui de șarpe. Mi s-a făcut mila. Cine te-a pus să traversezi șoseaua asta aglomerată, puștiule? M-a aplecat. Nu mai era nimic de făcut. Definitv-definitv, era un șarpe mort. Avea pieptul desfăcut. I se vedea inima. Încă pulsa. Brusc am avut revelația că Ionel nu a murit în clipa accidentului. Ionel avea o inimă de șarpe. M-am înroșit brusc, nu găseam conexiunea dintre dispariția inimii și moartea lui Ionel. De ce l-au adus de la morgă fără inimă? Mi-am aprins o țigară și am sunat-o calm pe doamna Rodica.
-Sărut-mâinile! Ce faceți, doamnă? Alberto sunt.
-Bună, Alberto. Tot am impresia că Ionel vine seară de seară în camera lui și privește pereții plini de desene și postere cu șerpi.
-Sincer, doamnă, nici eu nu cred că a murit Ionel. Cum să vă explic? Avea o inimă de șarpe. Inima i-a mai bătut cel puțin până la apus.
-Știu.
Apoi mi-a povestit că în dimineața accidentului a găsit un șarpe un bucătărie. Unul mititel, la fel ca cel pe care îl găsise Cleomenes în bucutăria lui de la etajul 8. A observat e că avea o dungă mică pe spate, un fel de ”T” dar nu i-a făcut nimic. L-a dus în fața blocului, erau niște grădini de zarzavaturi. M-am aplecat inconștient spre micul șarpe strivit de roata mea. Avea un mic ”T” pe spate. M-am cutremurat. Am început să mă bâlbâi la telefon. Nu mai puteam vorbi așa că am închis brusc.
Îmi tremurau mâinile. L-am sunat pe Cleomenes din spatele mașinii.
Era același pui de șarpe, avea un ”T” pe spate.
Telefonul suna prelung. Era doamna Rodica.
Nu i-am mai răspuns. M-am apropiat de Ionel, inima încă îi mai pulsa. Am luat-o încetișor în palmă. Inima lui Ionel era mică și vioaie. Avea nevoie de ea dincolo.
Am condus până în oraș cu o mână. În cealaltă aveam inima lipsă a lui Ionel. Eram fericit. Prietenul meu își regăsise inima pierdută.