Durerea se scrie întotdeauna de mână


în ziua în care m-ai părăsit
toate paturile din spitalele de nebuni erau ocupate
toate bisericile din cartierul meu erau în renovare
și toate barurile nu mai serveau băuturi tari
m-au trimis acasă
cu arsura aia groaznică pe mațe
înjunghiat
părea că toți mă voiau mort
tu parcă îi instigai să înfigă mai adânc
mai adânc
și să se bălăcească cu bocancii în sângele meu
mă târam pe străzi așa, ca un fel de inuman
fără nicio
fără nicio
fără nicio
fără niciun cer

toți medicii de la spitalele de nebuni
mi-au dat tot felul de medicamente cu numele tău
și îmi arătau dezolați
toate paturile pline de bolnavi mintal

Jocul meu favorit


În fiecare dimineață în fața scării blocului meu cu nume de submarin german

Se oprește un tren

Mă așteaptă toți călătorii să amân alarma de două ori

Să urinez îndelung somnoros

Să-mi beau cafeaua foarte dulce, să fac un duș în trei minute și să cobor în grabă scările

Ca și când urmează sfârșitul lumii

Mă așez întotdeauna la geam și caut să am colegă de compartiment o femeie frumoasă

Dacă se poate cu ochii albaștri, dacă nu, măcar verzi, măcar

Mă plimb toată ziua prin gări fără nume

Prin munți, prin văi și pe unde vreau eu

Nu îmi cere nimeni niciodată biletul

Pur și simplu, controlorii trec pe lângă mine

Ca și când aș fi invizibil

Atunci mă întreb cu adevărat dacă exist

Dacă trenul există

Mă rog

Întrebări existențiale

Nu aștept niciodată să aflu răspunsul

Nu-mi folosește la nimic adevărul

Exact ca lui Pillat din Pont

La ultima stație cobor

Îmi iau bagajele grele din plasa de sus

O salut din priviri pe colega de compartiment

Urc pe treptele blocului

Fără să aprind lumina pe casa scării

Nu-mi dau niciodată seama de unde am atâtea bagaje, dimineața cobor cu mâinile în buzunare

Ceva se întâmplă, ceva ciudat, de ce cobor atât de încărcat din tren

Nu am timp să răspund la întrebări existențiale

Adorm instant cu gândul la femeia frumoasă din compartiment și la coapsele ei

 

Într-o dimineață nu mi-a sunat alarma de la ceas

Nici nimic

Am stat cu ochii închiși mult timp

Vedeam aceleași văi, munți și gări fără nume

Prin care trecusem în toate zilele

Femeia din fața mea era de o frumusețe răpitoare

O căutasem în toate vagoanele

Culmea era că de data asta puteam fuma cu geamul deschis

Trenul trecea alene prin fața unei faleze prelungi

Plină de pescăruși flămânzi și foarte gălăgioși

Aproape că nu auzeam nimic din ce-mi povestea îngerul din fața mea

 

M-am dat jos din pat

Am executat tot ritualul dimineților

Am coborât treptele agale

Fără să-mi pese de sfârșitul lumii

Nici nu am ieșit bine din scară

Că doi controlori m-au apucat de mână și m-au tras spre trenul ce mă aștepta docil de dimineață

În fața blocului meu cu nume de submarin german

Călătorii se uitau la mine furioși

Câțiva chiar mi-au aruncat niște insulte detestabile

Cineva a aruncat cu un ou, dar nu m-a nimerit

În timp ce mă urcam în tren, m-am întrebat de unde avea ouă acel călător furios

Era o întrebare existențială

Dar am renunțat la ea

Pentru că în fața mea, exact în fața mea, stătea femeia pe care o visasem toată dimineața

N-am înțeles prin ce coincidență stranie se așezase chiar ea în fața mea

Deschisese o carte din care citea cu multă evlavie

Mă obseda modul în care îi  dedica atâta atenție, așa că i-am cerut cartea

Mi-a întins-o zâmbind

Am răsfoit-o, multe pagini goale, ca niște zile triste

Pe alocuri apărea numele meu și povestiri cu cruci și morminte proaspete

Am întrebat-o:

Tu ești Moartea?!

Chiar vrei să știi?!

Nu, nu țin neaparat!

I-am dat cartea înapoi.

N-a mai vrut-o

S-a ridicat și a plecat.

Eu am sărit din tren pe furiș, fără să mă vadă vreun controlor

Când am realizat unde am eram, am respirat ușurat

Exact la biserica de lângă blocul meu

Pesemne că trenul se învârtise în loc

Era o înmormântare falnică

Fanfare, mulțime fără număr

Toți plângeau. Toți.

M-am așezat mai într-o parte și am întrebat o femeie cu voal negru care plângea cu voce tare

Cine a murit?

Tu!

Viața, moartea și iubirea


La un sfert de secol de la sfârșitul războiului, într-o pădure deasă din Rusia a fost găsit un tanc îngropat în pământ, cu numărul tactic 12.

Trapele erau închise, bordul era găurit. Când mașina a fost deschisă, pe locul șoferului-mecanic au fost descoperite rămășițele unui sublocotenent-tanchist. El avea un revolver cu un singur glonț și un dosar, în care se aflau o hartă, poza iubitei sale și niște scrisori netrimise.

Iată ce spunea una dintre scrisori:

„Salut, Varvara mea! Nu, nu ne vom întâlni. Ieri la prânz am bombardat încă o coloană nemțească. Un proiectil de-a fasciștilor a spart armura laterală a tancului nostru și a explodat înăuntru. În timp ce conduceam tancul spre pădure, Vasile a murit. Rana mea este severă…

L-am înmormântat pe Vasile într-o pădurice de mesteceni. Era un loc plin de lumină. Vasile a murit fără să reușească să-mi spună măcar un cuvânt, fără să-i transmită ceva frumoasei lui Zoya și blonduței Măriuța, care seamănă cu o păpădie pufoasă.

Astfel din trei tanchiști a rămas doar unul. Am intrat în pădure pe înserate. Tovarășii noștri vor alunga dușmanul, care nu trebuie să umble pe câmpiile și prin pădurile noastre. Niciodată nu mi-aș fi trăit viața astfel, dacă nu erai tu, Varvara. Tu m-ai ajutat întotdeauna: la Halhân Gol și aici.

Probabil, cel ce iubește este mai blând cu oamenii. Îți mulțumesc, draga mea! Omul îmbătrânește, iar cerul este veșnic tânăr ca ochii tăi, pe care i-aș privi și admira întruna. Ei niciodată nu vor îmbătrâni, nu se vor decolora.

Va trece timpul, oamenii își vor vindeca rănile și vor construi orașe noi, vor crește livezi și grădini noi. Va începe o altă viață, vor fi cântate alte melodii. Dar niciodată să nu uitați cântecul despre noi, despre cei trei tanchiști.

Vor crește copiii tăi. Tu iarăși vei iubi.

Iar eu sunt fericit că părăsesc această lume, având în suflet marea dragoste pentru tine.

Al tău Ivan Kolosov”.

 
Sursa
http://www.publika.md/au-gasit-un-tanc-ingropat-in-padure-cand-l-au-deschis-au-ramas-fara-cuvinte-ce-era-in-el_2911581.html#ixzz4aLzLuJSJ

Obligațiile și îndatoririle poetului


Să își pună pe foaia albă

Faptul că pe el îl arde pe mațe

Dar să o spună atât de frumos

Încât nimănui să nu-i pese că-l doare de-i sar ochii din orbite

Toți să aplaude ca la circ

”Ce metafore, dom`le?! Chiar că e poet!”

 

Să-și facă electrocardiograma iubirii

Pe A4

Cu liniile alea care coboară direct în iad

Iar el să vorbească despre durerea lui

Atât de intens

Încât cei din jurul lui

Stând pe scaune în cerc

Niște spectatori  care urmăresc o tragedie live

Să ceară ”bis” cu forță

 

De la distanță i se cere să fie depresiv

Să distreze mulțimea

Care crede că toate cuvintele alea vin așa din senin

Un fel de har, o chestie care o primesc gratuit unii oameni

Dar nu nimic mai fals

Toate poeziile în esența lor fină sunt alcătuite din oase rupte

Bătăi anormale ale pulsului, dureri intense în piept

Multe lucruri psihosomatice

Care se transcriu pur și simplu pe o foaie albă

Un fel de diagnostic la vedere

Dar spus în cuvinte frumoase

Ca să dea bine în toate manualele de literatură