The lost weekend


Acum vreo 10 ani am văzut un film despre noi, dependenţii. Acum câteva zile în urmă, convins că Don Birnam comisese suicid, l-am revăzut. Stupoare, nu se sinucide. Ştiu, happy end a la Hollywood. Nu am citit romanul lui Charles R. Jackson, dar părerea mea Don (interpretat destul de bine de Ray Milland, eu îi acord un 8 pe o scală de la 1 la 10) nu mai avea niciun motiv să trăiască. Filmul produs în 1945 are un puternic accent preventiv-moralizator şi aici pierde, dacă regizorul american, în plin război mondial, hotăra să mai facă încă o victimă, putea ajunge o capodoperă a cinematografiei. Vârsta aceasta de 33, cea la care Don renunţă la alcool, este una mistică, Iisus şi-a înfăptuit toate miracolele şi sacrificiul la 33 de ani, Don, dacă alegea, să îşi tragă un glonte în cap, în timp ce Helen îl privea îngrozită, putea fi un personaj mult mai veridic. Ceea ce ne arată americanii sunt lecţiile de viaţă, dar, era completă, dacă Don se sinucidea, noi ceilalţi dependenţi, ştiam că riscul pe care ni-l asumăm este mortal. Cazul lui Don Birnam este unul fericit, voinţa nu are nimic de a face cu viciul. Cel mai important este ajutorul pe care îl primeşti din exterior, cei mai mulţi depenţi sunt victime sigure şi neajutorate ale viciului lor. Coroborat cu faptul că filmul a apărut într-un an în care bombele de la Hiroshima şi Nagasaki acaparau toată toată atenţia publicului îl face pe Don Birnam un personaj oarecum prăfuit.
Mai multă tragedie, o exagerare mai mare a travaliului şi o sinucidere ca în manual, ar fi făcut ca Birnam să fie dat ca exemplu în toate centrele de dezintoxicare world wide.
Şi în încheiere, doar pentru cunoscători, Charles R. Jackson s-a sinucis cu o supradoză de somnifere.

poem (înca) în lucru


lucrez mai ales noaptea, de câţiva ani buni
deschid uşi, astup gropi
uneori plec din casă, trag draperiile, acopăr masa de scris cu un cearceaf
ca şi cum poemul ăsta e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată
şi trebuie să-l protejez de soare, de praf şi priviri indiscrete
nu îl voi termina niciodată
pentru că uneori am impresia că nici nu l-am început
mi se pare ciudat când primesc telefoane de ameninţare
unde e poemul?
unde e poemul ăla genial, cretinule?
ţi-am dat bani pentru el, te-am ţinut în braţe
şi tu nu eşti în stare să naşti un singur poem genial?
pam-pam
hocus-pocus
poemul e o targă, aici mă întind ca un muribund
salvarea nu mai vine
dar nu conteaza, e senzaţia aia ca poemul îmi învineţeşte
palmele, labele picioarelor
mă cangrenează dar nu am nevoie de ajutor
îti spun acum
poemul acesta nu va fi niciodată gata, iubito
şi ştii de ce?
ştii de ce nu va fi gata niciodată poemul ăsta, iubito?
pentru că nu te saturi cu un poem genial
nuuuuuuu
nu cu un poem genial te poţi culca liniştită
tu ai nevoie de ideea că eu scriu zi de zi la poemul genial
că în fiecare zi mai găsesc un vers nemaipomenit
aici e plăcerea
să ştii că iubitul tău în fiecare zi, mai ales noaptea
lucrează, transpiră, deschide uşi, astupă gropi
doar pentru tine
nimeni nu ştie cât va dura poemul ăsta