Tainica frăție a sinucigașilor


În existența noastră, în efemera noastră existență pe această planetă,  pe care noi oamenii o numim ”Pământ”, alte civilizații extraterestre poate o numesc altfel – evident, găsim tot felul de situații a căror textură ne este greu să o înțelegem. Bunăoară eu, sunt un om simplu, nu chiar dintr-un orășel mic, dar, mă rog, crescut într-o lume a normalității cele mai normale. Am fost învățat de mic cele mai elementare lucruri ale unei existențe banale și nu am fost niciodată educat să privesc lucrurile și dintr-o perspectivă amplă. Ca și când am crede că mușuroiul nostru de furnici  în care ne desfășurăm toată existența zilnică este exact toată lumea care ne înconjoară. Așadar nu am avut niciun recul în a cataloga oamenii în buni și răi, sau în proști și inteligenți. Bun, scurtez toată descrierea mea, cert este că sunt un cetățean al planetei care avea până la un moment dat o înțelegere liniară a celor ce se petreceau cu mine și cu cei din jurul meu.

Până acum o săptămână. De atunci, toată percepția mea asupra realității a devenit mult mai plină de sensuri și mai complexă. Muncesc undeva într-o margine de București și trebuie să mă deplasez zilnic cu metroul până la serviciu. Metroul din zilele noastre este un bun mod de a observa o societate. Dacă ai răbadarea și inteligența necesară, poți descoperi după câteva ore de mers cu metroul din ce fel de societate fac parte nația respectivă. Eu am o părere destul de proastă despre românii, îi găsesc superficiali și prea defetiști. Așadar, merg zilnic și în afară de câteva femei super frumoase, nimic nu mi s-a părut încântător în metroul din București. Toți aliniați pe bănci cu telefoanele în mână navigând pe deja clasicul Facebook, sau jucându-se tot felul de jocuri pe smartphone. Dar, marți, fix acum o săptămână în urmă, viața mea a luat o altă turnură. Era ora 8:30 dimineața, eram pe băncile albastre ale metroului și mă luptam cu niște like-uri pe care le dădeam unor poze hazlii de pe o pagină de Facebook. Lângă mine s-a așezat o domniță cam la vreo 25-27 de ani, brunetă, păr lung, aproape voluptoasă care a stat cu mâinile pe lângă corp vreo trei stații, iar la Universitate a tâșnit de pe bancă exact în momentul în care se anunța: ”Atenție, se închid ușile!”. M-a lovit efectiv peste picior și nu am ezitat să mă gândesc mai puțin pozitiv la adresa ei. Mi s-a părut destul de diferită de restul călătorilor, nu avea telefon smart, privea în gol și părea că trăiește într-o dimensiune paralelă. Când mi-am întors privirea pe scaunul gol de lângă mine am văzut că își pierduse o mică poșetă, tip plic. Dar deja trenul era în tunel și nu mai aveam nicio sanșă să îi returnez bunul pierdut. Am luat mica poșetă în mână și m-am uitat în jurul meu, nimeni nu părea că observase faptul că bruneta își pierduse poșeta. Toți erau absorbiți peste măsură de telefoanele lor de ultimă generație. Fiind foarte curios din fire, am deschis poșeta. Un telefon smart închis, un portmoneu și mai mic și câteva foi A4 îndoite pline scrise. Am coborât la Piața Romană, m-am așezat pe o bancă și început să investighez cu mai mare atenție poșeta. Nu sunt atât de indiscret, așa că nu am deschis telefonul. Mi-am făcut repede un plan: era posibil să nu o găsesc prea curând pe domnița brunetă și cert era că voi întârzia la serviciu, dar un resort intern m-a făcut să-l sun pe șef și să-l mint că a început să-mi curgă sânge din nas în metrou și voi ajunge mai târziu, sau chiar deloc, la birou. A bombănit ceva cu ”nu există zi de la Dumnezeu în firma asta în care să nu se îmbolnăvească cineva” și mi-a închis repede spunându-mi să îi aduc de la medic o dovadă că am fost bolnav ca să mi-o pună la dosar. Am deschis repede foile scrise dar spre marea mea stupoare nu am înțeles absolut nimic, erau scris mărunt într-o limbă pe care nu o cunoșteam. Dar la finalul fiecărui text era scrisă o adresă: ”Mântuleasa -16”. Erau 8 foi, adică 16 pagini, deci putea ca să nu fie vreo adresă validă. Am răsturnat mica poșetă plic pe băncuța roșie din fier din stația de metrou dar nu mai conținea nimic altceva. Sunt singur, iubita m-a părăsit de vreo 2 luni, așa că m-am gândit că bruneta ar putea accepta o invitație la cafea, dacă îi returnam poșeta. Era foartă drăguță din profil, știu că am observat-o de câteva ori pe furiș. Așă ca am ieșit de la metrou, mi-am aprins o țigară și mi-am chemat un taxi de pe telefon. A venit un țigan care mi s-a adresat de prima dată: ”Boss, mergi departe?„. Nu a mai comentat nimic când i-am zis că o să am grijă eu de el și am ajuns în câteva minute la adresă. Am plătit, am coborât, am aprins o țigară și am inspectat cu atenție clădirea. Avea patru etaje și părea că stă să cadă. Era o singură intrare în clădire, o ușă veche de lemn care a scârțit îngrozitor când am împins-o. În primă instanță am avut senzația că ușa se va prăbuși peste mine. Am intrat în micul hol de la intrare. O singură cutie poștală și o scară circulară. Pe cutia poștală nu era trecut niciun număr, doar cifra ”16”. Am făcut repede un calcul, sunt patru etaje, deci minim minimorum ar trebui să fie patru cutii poștale. Apoi mi-am zis că poate se servesc toți de aceeași cutie poștală, cunoscându-se de atâția ani. Am stat în dubii. La parter nu se vedea nicio ușă, nimic. Să urc, să nu urc? În tavan ardea un bec chior ca în melodia lui Cesaria Evora, ”Besame mucho”. Mi-am scos o țigară. Aș fi vrut să fie ultima și am urcat cu ea în gură. La primul etaj era doar o ușă neagră. Am bătut anemic o dată. Nimic. Am repetat operațiunea mai energic. Am auzit niște pași târâindu-se dincolo de ușă. După câteva secunde s-a tras un zăvor și în prag a apărut o bătrână. Avea părul lins și un capot roșu, niște brățări ce păreau a fi de aur care contrastau cu austeritatea ce răzbătea din spatele ei. M-a studiat puțin și mi-a arătat cu degetul mai sus.

-Mai sus? Am întrebat.

-Da, maică, urcă mai sus.

Am mai urcat încă un etaj. Aici nu era nicio ușă. N-am stat să mă întreb de ce. Am urcat mai departe. O ușă normală de bloc oarecare cu vizor. Am sunat la sonerie. Imediat un câine ce părea să fie fioros a început să latre. M-a cuprins teama subit, mi-e cam frică de câini. Imediat ușa s-a deschis și în pragul ei a apărut un puști blond cu ochii albaștri care s-a răstit peltic la mine: ”Mama nu e acasă!” și mi-a închis ușa în nas. Am urcat grăbit, urmărit de lătratul câinelui. Ultimul etaj. O ușă mare, neagră, impunătoare de metal cu un număr pe ea: ”16”. Am ezitat un pic. Ce să fac? Am ciocănit. Nimic. Am ciocănit din nou. Mi s-a părut că aud foială dincolo de ușă. Am mai ciocănit o dată. Ușa s-a deschis rapid și a apărut un individ îmbrăcat ca un valet de odinioară și cu un gest larg m-a poftit înăuntru. Am intrat. Un hol lung plin cu oameni pe scaune. Cred că erau o duzină. Toți m-au privit cu interes. Păreau să fie din toate categoriile sociale. Valetul m-a poftit să iau loc și mi-a spus sobru: ”Domnul vă va primi de îndată.” Ceilalți m-au filat cu mult interes. Valetul m-a așezat lângă o duducă de maxim 30 de ani plină de tatuaje pe ambele membre superioare care butona de zor un smart phone și un domn de 40-45 de ani îmbrăcat la costum care își privea fără chef șiretul pantofului. Am tăcut cam 2 minute și pe urmă mi-am luat inima în dinți și am zis cu voce tare: ”Mă cheamă Albert!”. Tăcere. Cei de pe scaune m-au privit curioși, dar nu au zis nimic. Duduca tatuată nici măcar nu și-a ridicat capul din ecranul telefonului. După alte două minute valetul a intrat și a venit direct la mine.

-Domnule Albert, domnul vă roagă să poftiți în biroul lui.

De unde știa valetul cum mă cheamă? Probabil că a auzit când mi-am pronunțat numele. Dar nu am zis absolut nimic și l-am urmat. Am străbătut un hol lung, apoi o altă antecameră plină cu oameni și apoi un alt hol lung și pe urmă am ajuns în fața unei uși unde era biroul unei domnișoare foarte blondă și foarte coafată ce părea că e secretara ”domnului”. Aceasta mi s-a adresat direct.

-Domnule Albert, vă rog să vă lăsați telefonul pe birou, închis, și apoi puteți intra, domnul vă așteaptă.

Mi-am scos telefonul din buzunar, l-am închis, l-am așezat pe biroul blondei și am intrat.

Era o cameră somptuoasă, plină de tablouri mari care îl înfățișau pe Newton, Einstein și pe Platon. Un dragon ce părea să fie din bron era chiar în spatele meu.

-Intră-intră, tinere! Te așteptam! Era o voce calmă, de bărbat la 50 de ani, dar nu-l puteam zări. Am înaintat. În dreapta era canapea largă pe care stătea picior peste picior într-un halat negru de mătase un domn cărunt care fuma pipă. Ia loc, te rog! Și mi-a indicat un scaun de piele dintr-un lateral. M-am așezat pe scaun. Vino mai aproape, te rog. M-am executat. A tras un fum din pipă, a suflat fumul în tavan și m-a întrebat senin. Așadar vrei să aderi la frăția noastră? Am șovăit puțin și am băgat mâna în buzunar.

-De fapt, eu am venit să returnez această poșetă pe care a pierdut-o o domnișoară în metrou. Știți, eu de fapt cobor la Aurel Vlaicu, dar acum m-am gândit că domnișoare ar fi putut avea nevoie de poșetă. Am scos mica poșetă și i-am întins-o.

Domnul cărunt a luat-o, a deschis-o pentru o secundă, a închis, a așezat-o lângă dumnealui, a tras iar din pipa lui și mi-a spus zâmbind.

-Să înțeleg că te-a recomandat domnișoara Monica. E bine, e un membru de bază a frăției. Am încredere în alegerile ei. Deci, spune-mi cum te-ai gândit să o faci și de câte ori?

-Să fac ce?

-Să te sinucizi, că doar despre asta vorbim, nu, Albert?

Am tăcut. Părea interesant să ader la această tainică frăției a sinucigașilor din centrul Bucureștiului. Putea fi totuși mortal, într-un fel. Și gândul ăsta m-a făcut să zâmbesc.

Domnul cărunt părea că mi-a citit gândurile, neuron cu neuron.

-Da, e hazliu, o tainică frăție a sinucigașilor în centrul Bucureștilor. Cine s-ar fi gândit, nu? Apoi s-a ridicat și mi-a întins mâna. Te rog să completezi cererea de membru ce ți-o va da secretara mea foarte coafată. Exagerează uneori, dar asta e, e foarte competentă, să știi. Te sun eu și îți spun mâine unde și la ce oră avem întrunire. Să nu lipsești, vom primi un membru important de peste hotare, a jucat un ultimul film ”Star Wars”. O să fie mai mult decât exotică întâlnirea, vei învăța multe despre sinucidere.

I-am întins mâna, o avea fermă și foare albă, de lord, mi-am zis și am ieșit. Secretara mi-a întins o foaie albă pe care nu scria nimic.

-Nu scrie nimic pe hârtia asta.

-Da, asta e cererea tip. Vă scrieți numele, adresa, numărul de telefon, semnați în josul paginii în dreapta și restul îl completez eu.

-Ce rest veți scrie?

-Restul. Chestii birocratice, plictisitoare, vă asigur.

-Și eu fac chestii plictisitoare la birou, sunt obișnuit cu chestiile plictisitoare, așa că fiți amabil și explicați-mi ce rest. Vă rog.

-Aveți cont de e-mail, nu?

-Da, am.

-Bine, treceți-l, vă rog, și după ce vă completez cererea de aderare vă trimit un scan cu ea pe adresa de e-mail. Nu va fi nimic compromițător, vă asigur. În câteva ore veți avea scanul pe e-mail, cred că domnul v-a spus că sunt foarte competentă. A zâmbit prea frumos ca să o pot refuza. Am trecut pe foaia albă tot ce mi-a cerut, m-am semnat în josul paginii și am salutat-o. Ea mi-a restiuit telefonul mobil care era deschis, deși știam foarte bine că îl inchisesem și se deschidea doar cu o parolă foarte complicată. N-am zis nimic, totul era prea bizar ca să mă mai mir pentru un fleac. Într-o secundă a apărut valetul și mi-a făcut semn politicos să-l urmez. Am refăcut același traseu ca la venire, numai că toți oamenii pe care îi întâlnisem prima dată nu mai erau. Scaunele erau goale și pe hol se aprinsese lumina.

Am ieșit și pe scara circulară mi-am aprins o țigară. Când am ieșit din casa scării cu becul chior m-am panicat puțin. Afară era noapte. M-am uitat la ecranul telefonului. Era fix 12 noaptea și aveam 14 apeluri pierdute, de la birou, de la mama și de la un tip căruia îi datoram niște bani. Cum naiba era miezul nopții? Nu am stat mai mult de 20 de minute în clădirea asta.

 

VA URMA

O zi de muncă extremă


Șeful meu e ciudat. Într-o dimineață a venit destul de nervos la muncă, ne-a scos pe toți în curtea largă din fața biroului, ne-a aliniat pe rânduri după înălțime și ne-a ordonat să facem genoflexiuni. Funcționarii din clădirea alăturată s-au îmbulzit cu toții pe la geamuri și priveau nedumeriți. După un rând de 20 de genoflexiuni, domnișoara Dana de la contabilitate s-a oprit. Șeful, cu ochelarii lui fumurii, prin care nu poți vedea niciodată nimic, s-a înfipt în fața ei.

-Ce e, Dana? Nu mai putem? Poate așa te vei obișnui să nu mai încurci facturile între ele, da?

-Știți că…

-Că ce? Că nu e vina ta? Dar a cui, Dana? Cine își asumă responsabilitatea pentru tot haosul produs de tine?

-Știți, eu sunt gravidă în 4 luni. Efortul mi-ar putea cauza negativ sarcinii.

-Dar când bei 4 cafele fără zahăr și fumezi un pachet de țigări pe hol cu băieții de la tehnic, nu-ți mai dăunează? Atunci nu mai există efecte negative pentru ăla micu`? Bunica mea spăla rufele la râu până în luna a noua, și nu mai avea efecte negative pentru cei mici. Părinții mei au construit țara asta. Și tu? Stai toată ziua cu telefonul în mână și dai like-uri. Pentru like-uri te plătim noi? Să lași în fiecare dimineață telefonul la intrare. Îl iei la prânz și la plecare. S-a înțeles? Termină seria de genoflexiuni și fugi în birou. Vreau un raport complet despre activitatea nostră din ultimul trimestru! Și încă repede! Până la prânz. S-a înțeles?!

Șeful era peste tot: pe Facebook, la baie, la cantina din clădire, știa ce ai mâncat, cât ai fumat, unde ai fost în vacanțe, când au ciclu fetele de la contabilitate și cred că întocmea pe ascuns un raport despre relațiile extraconjugale care se întemeiau în firmă. Nu-i scăpa nimic, nicio factură, nicio greșeală, nimic-nimic. Era prezent peste tot, uneori credeam că s-a născut direct șef cu ochelarii fumurii pe nas.

Până când într-o zi când nu a venit la muncă. Toți erau nedumeriți. Au început să iasă tiptil-tiptil din birouri. Unii chiar au avut curajul nebun să își iau telefoanele de la biroul portarului. Dana chiar a dat vreo trei like-uri la niște postări cu pisicuțe simpatice și a și-a postat o poză făcută de colega de birou. A fost veselie până la ora 11. Nimeni n-a muncit, era un haos total. Brusc, fără preaviz, șeful a intrat în clădire. Dana a înghețat cu telefonul în mână. Pe ea văzut-o prima. S-a repezit ca un uliu la ea și a țipat isteric.

-Afarăăăăăă! Afarăăăăă! 40 de genoflexiuni. Ba nuuuu! 60 de genoflexiuni.

George de la tehnic tocmai flirta cu Ioana de la resurse umane. S-a panicat.

-Ascunde-mă undeva! Nu trebuie să mă vadă în biroul tău! Te rog, te implor!

-Unde să te bag?!

-Într-un fișet, oriunde, numai să nu mă găsească Hidra cu ochelari la tine în birou.

George are 1,85 și 100 de kilograme. Unde naiba să bagi ditamai huiduma într-un dulăpior de un metru pe un metru? Culmea, a intrat.în fișetul acela plin cu dosare. Numai el știe cum. Frica e un factor care ajută mult la contorsionarea unui schelet uman.

Exact la timp, cu câteva secunde înainte ca Hidra să trântească violent ușa biroului de perete.

A șuierat printre dinți:

-Unde e fustangiul? Unde e depravatul firmei? Unde e? Știu că te curtează. Nu nega! Știu că e pe urmele tale, Ioana! Unde l-ai ascuns? Unde? Hai să-ți spun ceva, ca să știi cu cine ai de a face: are la activ trei angajate ale firmei noastre. Cu toate trei a întreținut relații sexuale. Tu ești numărul patru. Bărbatul tău știe că îți pune mâna pe fund în mod frecvent? Crezi că nu mă uit pe camerele de supraveghere de pe hol? Unde l-ai băgat? S-a repezit ca un tigru spre biroul ei. Nu era sub el. A turbat de nervi. Era aici, n-avea unde să se ducă. A sărit cumva pe geam?! Nu-i mai lua apărarea fustangiului, Ioana! Cooperează cu mine. Ești doar un număr pe lista lui. Și după toate informațiile pe care le-am adunat: o are mică, Ioana. Foarte mică!

-Nu e adevărat! Și ușa fișetului s-a deschis brusc. George a ieșit nervos. Chiar nu o am mică deloc.

-Nu suntem aici ca să discutăm despre penisuri. Suntem la job, în caz că ați uitat! Avem un dead line de rezolvat. George, treci în biroul tău. Vei fi penalizat cu 10 la sută la salariu.

George a ieșit spășit din birou. Șeful s-a uitat pe geam. Dana tocmai terminase de făcut genoflexiunile.

-Așa da, asta îmi place, disciplina extremă. Suntem la muncă, suntem pe front!

 

Cam așa se întâmplă o zi de muncă din viața mea. În rest, totul e normal, cât se poate de normal.

 

Mirela


Când am ieşit din casă degetul ei era în palma mea. Mirela era o plângăcioasă cronică. Plângea din orice. Odată a plâns pentru că i se ofilise asparagusul de pe balcon. Degetul era rupt groaznic. Groaznic. O ţineam după umeri iar degetul rupt şi-l ascunsese în palma mea.
-Vezi, Albert, că nu plâng?!
-Tramvaiul ăsta parcă a trecut şi ieri la aceeaşi oră prin staţie.
În final am luat un taxi. În taxi a gemut de câteva ori. A gemut virgin. Şoferul taxiului purta ochelari. Eu cred că toţi taximetriştii poartă ochelari şi sunt vorbăreţi. Absolut toţi. Mi-aş dori să fiu taximetrist fără ochelari şi posac. Să nu vorbesc decât atunci când trebuie. Cuvintele în plus mă obosesc. Starea vremii o aflăm la televizor sau la radio KissFM. Mirela a gemut iar. Am zâmbit încet şi am mângâiat-o pe păr.
-Nu plâng, Albert, nu plâng!
Din colţul ochilor i se scurgeau încet lacrimile. Una câte una. Plângea.
-Când o să ajungi la spital şi o să-ţi pună degetul în ghips poţi să plângi. Până atunci fii fată mare şi rezistă.
-Rezist, Albert, rezist! Sunt o femeie în toată firea. În timp ce vorbea lacrimile i se înnodau direct sub bărbie.
-Vă rog frumos, puteţi să încetaţi să-mi povestiţi prognoza meteo de astazi? Eu urmăresc ştirile dis-de-dimineaţă. Ştiu tot ce se întâmplă în ţara asta.
Taximetristul vorbăreţ m-a privit frustrat prin oglinda retrovizoare şi a mormăit o jumătate de ”cretin”. Dar a tăcut. Asta era cel mai important, să tacă. M-am întors spre Mirela. Era albă complet şi-mi privea palma unde-şi ascunsese palma ei stângă cu degetul rupt. Era rupt groaznic. În momentul în care şi l-a rupt a venit zâmbitoare la mine. Eram în faţa monitorului şi scriam o mică nuvelă de suspans.
-Albert, mi-am rupt degetul. Nici măcar nu plâng! Uite-l, e rupt. Avea o paloare de cadavru.
-Nu-i nimic, Mirela. Toată lumea îşi rupe cel puţin un deget în viaţă.
-Ştiu, d-aia nici nu plâng.
-Hai să mergem la spital.
-Haide. Nu mai mă fardez că n-o să stăm mult, nu?
-Nu, e o chestiune de minute. Eu am avut mâna ruptă. E o nimica toată.
-Ai plâns?
-Nuuu! Cum să plâng? De la o mână ruptă? Eu plâng doar dacă mi se taie capul. În rest nu plâng pentru nimic. Reţine, doar dacă mi se taie capul plâng. Haide îmbracă-te repede şi să mergem la urgenţă.
În 2 minute eram jos în staţie. Era încântată că nu a plâns deloc.
Când am coborât din taxi în faţa spitalul era o ambulanţă foarte zgomotoasă. Un medic în halat alb cu o cruce fosforescentă imensă pe spate a sărit pe caldarâm şi a strigat tare.
-Pregătiţi sala de operaţii numărul 5. Avem o ruptură de arteră femurală groznică. Apoi a repetat ”groaznic㔠de câteva ori încet. Cuvântul ”groaznic” îi schimonosise limba, gura chiar şi ochii. Mirela s-a lipit de mine, tremura. I-am acoperit ochii să nu vadă targa cu pacientul acela cu artera ruptă.
-Ce-a păţit?
-Nimic, şi-a rupt două degete, cred.
-Plânge?
-Ha-ha. Nimeni nu plânge pentru două degete rupte.
-De ce-l duc pe targă?
-Pentru că e fricos. Tu dacă aveai două degete rupte aveai nevoie de targă să ajungi la spital?
-De ce mi-ai acoperit ochii? Nu cred că şi-a rupt două degete. Am auzit ceva de ruptură de arteră femurală.
-Pentru că e un fricos care a făcut pipi pe el. N-ai auzit bine. Hai să intrăm.
Ne-a preluat o asistentă grasă şi blazată. I-am explicat din priviri cum stă treaba. Mirela plângea înfundat. O durea degetul rupt. Îşi ştergea cu un şerveţel de hârtie lacrimile.
-Vedeţi ce admirabil se comportă? Şi-a rupt pentru prima oară un deget în viaţă şi nici măcar nu plânge. Şi i-am făcut discret semn cu ochiul asistentei grase care îi completa fişa.
A intrat în joc imediat.
-Un deget rupt e ca şi când te dai pe gheaţă cu un celofan sub fund. Te ustură puţin. N-am văzut pe nimeni să plângă.
-Nici eu nu am plâns deloc.
Apoi ne-am aşezat pe băncuţa de plastic şi am început să-i povestesc cum au reuşit americanii să mintă o planetă întreagă în 1969.
Doctorul avea barbă şi ochelari. Semăna cu un taximetrist.
-Mirela Popesco?
-Eu sunt. N-am plâns deloc, domnule doctor.
Doctorul o privea consternat. Lacrimile îi udaseră tricoul sub bărbie, iar în mână ţinea un mănunchi de şerveţele umede. Părea un pui de vrabie părăsit de mamă în mijlocul drumului. Tremura de durere. Şi a început să plângă cu adevărat. Cu voce tare.
-Auuu! Mă doare foarte tare, domnule doctor, n-am mai avut niciodată degetul rupt.
-Nici eu.
Apoi s-a făcut linişte totală. Pacientul cu artera femurală ruptă groaznic a trecut cu o targă cu rotile în viteză pe lângă ea. În cădere Mirela şi-a mai rupt încă un deget.
A început să plângă şi mai tare. Rămăsesem lângă băncuţă paralizat de rapiditatea întâmplării. S-a întors spre mine şi mi-a spus printre lacrimi.
-Acum că am două degete rupte pot să plâng cât vreau, nu?

Întâmplări adevărate pe Facebook


Se întâmplă uneori ca amănuntele să se încolăcească atât de mult în jurul nostru încât avem nevoie de ajutorul unui psihiatru pentru a reuși să distingem iar corect realitatea. Mai precis, cazul unui foarte bun amic de al meu, Cleomenes. El nu s-a născut în Sparta, după cum s-ar putea crede cu ușurință după etimologia numelui, ci pur și într-un orășel de provincie din munți. Îi fac un scurt, foarte scurt, rezumat al biografiei lui: școală generală, liceu și apoi stat cu părinții timp de încă 5 ani. Purta ochelari și nu reușise să-și găsească o parteneră de viață și nici un job stabil, deși era un tip inteligent și un prieten pe care te puteai baza la două noaptea să-ți aducă o bulină. Asculta Vivaldi  și citea relativ mult, adică trei cărți pe săptămână. Nu avea cont de Facebook și nici măcar nu folosea un smart phone. Părinții lui îl sponsorizau în cea mai mare parte a timpului și erau mulțumiți că unicul lor băiat încă locuia cu ei și erau foarte dispuși să-i accepte acest ”dolce far niente” încă mult timp. Cleomenes dezvoltase o pasiune pentru plimbările montane și uneori pleca în excursii de unul singur câte o săptămână. Nu era deloc un asocial, pur și simplu găsea o plăcere infinită de a cutriera de unul singur poteci neumblate și să campeze noaptea sub copaci. Nu vorbea cu animalele, nu avea prieteni imaginari, nu se credea vreun haiduc modern.

Toate astea până într-o zi când părinții lui i-au făcut cadou un smart phone de ultimă generație. La început a fost refractar ideii, dar, cu timpul, a cedat și a început să-l folosească tot mai des, tot mai des, până când a renunțat la de tot la munte și a început să slujească doar telefonul din buzunar. Ca și când devenise scalvul lui. Ce făcea toată ziua cu telefonul? În primul rând se juca, apoi își instalase Facebook, Whatsapp și restul de programe de socializare. Așa l-am cunoscut eu, mi-a dat add pe Facebook. Ce mi-a atras atenția la el a fost că era eminamente permanent on-line. De dimineață până noaptea târziu, de parcă era încătușat. Avea lecturi interesante, era cu bun simț, era logic în gândire, era mai mult decât normal. Discutam relativ rar, uneori nu vorbeam cu săptămânile. Până într-o zi când i-am spus că are o problemă. A recunoscut repede că era dependent. Mai mult decât atât, își întemeiase o relație de iubire exclusiv on-line. În principiu a fost discret, nu a dat nume, nu a dat detalii. Dar pe urma a cedat și mi-a mărturist tot. Cert e că în perioada aia eram într-o pană de inspirație și i-am sorbit toate replicile în credința nemărturisită că voi putea folosi toate detaliile pentru a creea ulterior un personaj. Și am început să sap: ea era foarte frumoasă, brunetă cu părul lung și ondulat, înaltă, zâmbitoare ca o zi de vară, locuia cu părinții în București și muncea la un hyper market bucureștean. Vorbeau de vreo 6 luni și se văzuseră doar o dată. Mi s-a părut frustrant. Am intrat în amănunte: făcuseră un fel de sex. Curl sex. Am trecut peste ca să nu pic de fraier. Nu auzisem în viața mea de ”curl sex”. Am căutat pe net și m-am luminat subit. Cleomenes era crescut în spiritul sincerității și al credinței în oameni și într-un fel îl compătimeam pentru că tipa mi s-a părut cel puțin diabolică. Mi-am propus să o cunosc. Putea fi un personaj interesant pentru romanele mele. Și apoi ”curl sex”, foarte ciudată. Ea dorise fix așa, el a vrut normal, mă rog, ceva mai pentru procreație, chestia asa mi s-a părut un pic bolnavă și venind din partea ei. Așa că m-am prezentat la Cora Pantelimon într-o zi de weekend. Eram liber și voiam să fac puțin pe detectivul. După o oră de investigații m-am lămurit complet, nu muncise niciodată acolo o Mihaelă cu părul lung și ondulat. Poate că își cumpărase tigăi la promoție, dar nu lucrase acolo nici măcar o oră. De unde știam atât de sigur? Pentru că jobul meu zilnic implica o relație strânsă cu acel super market, și anume eram distribuitor autorizat de aspersoare. Așa că mi-a fost ușor să îl rog pe amicul meu de la personal să-mi furnizeze informația despre Mihaela cea brunetă. Mai ales că i-am promis un discount la următorul lot de aspersoare. Deci nu exista nicio Mihaelă în Pantelimon. Era din București? Sau venise special la București pentru întâlnirea cu Cleomenes? El îmi spusese că se întâlniseră la un hotel pentru o noapte deoarece nu putea să se prezinte cu el acasă la ea din cauza părinților ei, care ar fi putut să interpreteze ceva greșit. Mi s-a părut normală în prima instanță motivația ei, asta înainte să-mi dau seama că era un pic cam mitomană. Apoi am început să îmi doresc cu adevărat să o cunosc. Deja o încadrasem la categoria malefic. Aveam nevoie de mai multe detalii așa că am început să le aflu de la Cleomenes. Bine-înțeles că nu i-am spus că l-a mințit în legătură cu locul de muncă. Și nici că am fost la Cora Pantelimon. După o săptămână am aflat aproape tot ce știa Cleomenes despre Mihaela: aproape mai nimic, că locuia în Voluntari, ”La gheață”, că intra doar de acasă pe Facebook, pe care uneori îl închidea fără preaviz câteva săptămâni și atunci discuțiile continuau pe Whatsapp. Nu prea era de găsit la telefon în cursul zilei, noaptea nici atât. Ca o medie folosea internetul cam o oră pe zi, și ora aia destul de fragmentată. Că mai vorbeau la telefon la două-trei zile, câteva minute, și atunci se întâmpla să-i închidă telefonul brusc scuzându-se peste câteva ore că au intrat părinții peste ea în cameră fără să-i bată la ușă. Așadar, suspecta de serviciu a următorului meu manuscris. Într-o zi mi-a venit ideea să mă duc în Voluntari. De la mine ajungeam destul de repede, așa că am făcut-o. Cleomenes îmi spusese că Mihaela i-a trimis o poză cu un gard verde și îi spusese că acolo stătea ea. Buuun! Am ajuns ”La gheață” în Voluntari, am găsit ușor casa cu gard verde de la șoseaua națională descrisă cu destulă acuratețe de Cleomenes. Deci, lucrurile păreau destul de facile acum. Doar să stau la pândă până se zărește Mihaela în dreptul gardului. Mi-am luat o cafea de la bărulețul de vis-a-vis și m-am pus pe așteptat. Casa era impunătoare la propriu. Înaltă cu trei etaje, cu mulți copaci în curte și cu patru coloane grecești la intrare. Coloane în stil ordinului doric, la fel ca la Partenon. Destul de improbabil ca o casieră de la Cora Pantelimon să locuiască într-o asemenea casă. După două ore de așteptare am observat că în curte a intrat și a ieșit cel puțin jumătate de milion de euro: două S-Klasse coupe de la Mercedes și un Jaguar F. M-am plictisit să aștept așa că l-am întrebat pe bătrânelul de la masa alăturată cine stă dincolo de gard. Bine-înțeles după ce l-am cinstit cu două beri la halbă.

-Hoțomanul de primar. Când era mic era bâlbâit. De abia ieșea din casă de timid ce era. Acum nici nu mă mai salută. Dar a făcut și pentru noi ceva, ne-a asfaltat străzile și ne-a mărit pensia. A furat și el ca toți, deh, meteahna românească, furi de unde muncești, nu?

-Câți ani are, umchiule, primarul?

-Cam de seama ta, nepoate.

Discuția a continuat steril, clar că Mihaela nu era fiica primarului, cel mult soția, căci bătrânelul mi-a spus că primarul a crescut singur la părinți.

Am adus în discuție și fata cu păr lung și ondulat care mai vine din când în când pe la primar pe acasă.

-Da` bruneta aia tinerică cu părul lung și cârlionțat care mai trece pe la el cine e? Domnișoara Mihaela cred că o cheamă.

-Hmmm! Domnișoara Mihaela? Poate o confunzi, nepoate, nu o cheamă Mihaela, o cheamă Anca și e prietenă cu soția primarului. Faină muire. Și mi-a făcut complice cu ochiul. N-am înțeles care dintre ele e faină, dar cel puțin i-am aflat prenumele real. Am mai aflat că trece destul de regulat pe la casa cu cu patru coloane dorice și că vine cu ”javra ei de buzunar”. Din câte știam eu de la Cleomenes, Mihaela, sau, mai nou, Anca, nu avea niciun câine. Putea fi o confuzie.

-Sigur are câine de buzunar domnișoara Anca? Cea cu părul lung, ondulat și negru?

-Da, sigur!

I-am mai comandat la bar o bere și am plecat. Domnișoara Anca venea întotdeauna pe jos. Dar nu știa de unde. M-am cam mirat, erau atâtea mașini în curtea aia și totuși o ființă atât de frumoasă ca Anca, venea pe jos. S-ar fi găsit cel puțin o duzină de bărbați care și-ar fi tăiat și o mână ca să o plimbe cu vreo mașină de fițe pe zâna brunetă.

Deja îmi plăcea misterul. Așa că am plecat meditativ spre mașina mea. O parcasem pe o alee destul de lăturanică.

Apoi toate s-au întâmplat la foc automat: când să bag cheile în contact am văzut-o. Mergea repede și ducea în lesă un Yorkshire toy. Nu am mai avut niciun dubiu, era chiar ea. Am coborât repede din mașină și m-am dus în direcția ei. Se grăbea teribil, când a ajuns în dreptul gardului verde și-a mai domolit viteza și discret și-a aranjat puțin părul. A sunat la interfon și din curte a ieșit soția primarului. Așa am dedus, pentru că s-au pupat pe obraz și au plecat împreună spre mine, ca două prietene descrise de bătrânelul de vis-a-vis. M-am prefăcut neatent, dar am trecut pe lângă ele uitându-mă pentru o secundă în ochii Ancăi. Era ea, fără niciun dubiu, o recunoscusem din poza de la profil de pe Facebook, deși acum îl avea închis. Și ca să nu mai existe niciun dubiu, soția primarului tocmai i se adresase cu ”Anca”. Au plecat amândouă pe jos în direcția stației de autobuz, foarte suspect de altfel, pentru că din curte ieșiseră cel puțin trei mașini. M-am dus după ele. Nu exista niciun risc. Nu știau cine sunt, așa că m-am așezat în spatele lor în autobuzul 212, cel care ducea la Piața Romană. Vorbeau puțin și în șoaptă, oarecum. N-am deslușit decât faptul că Anca era supărată cu ”puișorul” ei era constipat. Adică câinele-jucărie. Anca povestea ceva destul de hazliu pentru că soția primarului chicotea uneori. Au coborât la Piața Romană și au intrat într-un Starbucks. N-am intrat, am traversat strada și am intrat în cofetăria de vis-a-vis. Au stat destul. Ce-și puteau povesti? Nu-mi puteam imagina. După vreo două ore s-au ridicat și au ieșit, nu înainte de a vorbi la telefon, amândouă. Am mai stat preț de câteva minute în fața cafenelei până ce a oprit chiar lângă ele un Audi Q7 și din el a coborât un individ la vreo 40 de ani, musculos, bronzat și plin de tatuaje. Le-a salutat politicos, fără să fie tandru cu niciuna dintre ele, nici măcar nu s-au pupat pe obraji. Anca s-a urcat în spate și mașina a plecat cu viteză. Imediat m-am urcat în primul taxiu de lângă mine și i-am cerut șoferului să urmărească Q7-le. Avea număr de București. Au mers destul de mult, spre centură, apoi au plecat spre Corbeanca. N-am vrut să intru în complex pentru că mi-am dat seama că nu mai avea niciun rost și pe urmă puteam să devin eu suspect la rândul meu. Am plecat spre București ca să-mi recuperez mașina.

Când am ajuns acasă am început să derulez filmul întâmplărilor. Era clar că Anca, fostă Mihaela, îl mințise pe bietul Cleomenes. Uneori sunt diabolic, așa că mi-am făcut rapid un plan pentru a descoperi adevărul. Trebuia să-l aduc pe el la București și, într-un fel, să fiu la fața locului când se întâlnesc. Așa puteam să aflu adevărul și puteam să îmi construiesc scenariul ca într-o tragedie de Shakespeare.

Am intrat pe Facebook, Cleomenes doar ce postase o poezie de Eminescu ”De ce nu-mi vii?”. Clar era îndrăgostit până peste cap și în plină suferință. Așa că l-am apelat direct, din câteva propoziții i-am spus că poate să vină în weekend-ul următor să stea la mine, chiar să se întâlnească cu iubita lui la mine peste noapte. Că oricum plecam din București pentru câteva zile. I-am spus că am destulă încredere în el încât să-l las singur la mine câteva nopți. A acceptat entuziasmat. Și va veni, chiar dacă ”Mihaela” nu va rămâne peste noapte cu el, era prea îndrăgostit, voia măcar să o vadă, macăr să o țină în brațe. Chiar în clipa în care vorbea de ea, m-am uitat la ceas, era 13 și 13 minute. Ghinion curat, mi-am zis. O să iasă tragic, am avut sentimentul ăsta tragic de dezastru, dar am continuat să îi expun planul meu care părea atât de potrivit pentru dezvoltarea iubirii lui.

A doua zi l-am apelat eu pe Facebook nerăbdător, extrem de curios. Da, Mihela accepta să se întâlnească cu el câteva ore, dar nu putea să rămână peste noapte pentru că părinții ei îi interziseseră. Și poate, vor avea timp pentru câteva îmbrățișări și săruturi pasionale. Nimic de curl sex.

 

 

A venit și weekend-ul. L-am așteptat la Gara de Nord. Cleomenes era înalt, slăbuț și cu ochelari de vedere. În pozele de pe Facebook apărea fără ochelari, probabil din vreo cochetărie masculină. L-am dus la mine și pe drum am fost atent la toate detaliile întâlniri cu Mihaela.

-Cleomenes, vrei să-ți spun ceva, ca de la bărbat la bărbat? Dă-te, fratele meu, la ea direct, n-o mai lua cu poezii, sau cu alte delicatețuri. Spune-i că ai venit 500 de kilometri pentru ca să stai cu ea măcar o noapte. Ia-ți o viagra, două, dacă e cazul,  și dă-i forță toată noaptea să te țină minte toată viața. Nu fi fraier, ce crezi că vor femeile?

Cleomenes a înghițit în sec, un moment dur.

-Mihaela nu e deloc așa. E suavă, e dulce, e romantică. Merge la teatru, la concerte de muzică clasică, e o fată delicată.

-Bine, așa să fie, dar măcar ia-ți o viagra cu tine, pentru orice eventualitate. Și tot nu am înțeles cum e cu ”curl sex”-ul ăla. Ai terminat pe părul ei, sau cum?

-Ceva de genul, mă rog. Părea

-Și a avut orgasm, sau cum? S-a dezbracat în momentele alea?

-Nu, nu s-a dezbrăcat deloc. Dar are sâni superbi, i-am luat în mână prin tricou.

-Nu?! Și cum ați dormit? Îmbrăcați?

-Da, îmbrăcați. Oricum, o iubesc, mi-a plăcut să fac tot ce mi-a cerut.

-Serios?! Și ce ți-a mai cerut? Că asta nu mi-ai spus pe Facebook.

-Să latru ca un câine și să o ling pe degetele de la picioare. Și ea îmi spunea: ”Cuminte, cuțu, nu mai da din coadă!”

-Cum dădeai tu din coadă? Ha-ha!

-Păi nu dădeam, dar asta făcea parte din joc. E adorabilă, îi plac câinii, dar părinții ei nu o lasă să aibă câine la bloc. E apartamentul mic, doar două cămăruțe. I-am zis că se poate muta oricând la mine, am apartament cu trei camere și două băi. Dacă se mută cu mine, ai mei se vor muta la Orăștie, că au și acolo o casă. Ai mei sunt foarte dornici să o cunoască. Vor să fac nuntă mare, să aducă formație de Oradea, să facem la cort. O sa iasă superb. Mă rog, cât de superb poate ieși o nuntă în provincie. Uneori mă îndoiesc de tradițiile noastre, sunt atât de arhaice.

-Cleomenes, ce fată din București s-ar muta la 500 de kilometri în munți să trăiască într-un anost orășel de provincie unde nu se întâmplă niciodată nimic? Ești naiv. Mai bine te muți tu aici pentru ea. Nu crezi? Aici sunt infinit mai multe posibilități de a avea o viața mai activă, mai plină de frumusețe. Crezi că Ancăi îi place să se plimbe prin munți și să doarmă noaptea în cort ca s-o mănânce toți țânțarii?

-Care Anca?

-Scuze, Mihaela. Apropo, ai sunat-o? Știe că ai ajuns?

-Da, știe. O s-o sun când ajungem la tine. O să ne vedem pe undeva pe la Universitate.

-Te duc eu, vrei? La ce oră?

-Cred că mai după amiază. Pe la 17-18. A rămas să stabilim detaliile. În funcție de cum o lasă părinții ei, înțelegi?

-Da` părinții ei sunt cumva paznicii comorii? Fie vorba între noi, Mihaela nu mai e de mult virigină. Și chestia asta cu ”curl sex” e un fel de n-ar mai fi, nu?

-Manuel, știi că semnificația numele tău în ebraică este: ”Dumnezeu este cu noi”? Asta apropo de Dumnezeu, ceea ce vreau să spun este că nu pot judeca eu tarele oamenilor, vin la pachet cu fiecare. Așa că iau totul ca o mână a destinului. Dacă a trebuit să mă îndrăgostesc de o fată cu asemenea preferințe sexuale, mă pot lupta eu cu destinul? Cine sunt eu să hotărăsc de cine să mă îndrăgostesc sau nu? Toți aveam o latură obscură. De ce să nu fie asta latura ei obscură? Și mai pune la socoteală un lucru: tu scrii, nu? Nu e cumva un defect ăsta? Nu cumva s-a produs un dereglaj în mecanismul tău interior care te face să faci altfel de lucruri decât ceilalți oameni? Ți-ai pus și așa problema ”curl sex”-ului?

-Mda. Lucrurile pot sta și așa cum le-ai expus tu. Am tăcut lung, mă gândeam la camerele video pe care le montasem în secret în apartamentul meu în ideea în care vor sta împreună o noapte sau două la mine. Eram extrem de curios cine e această frumoasă femeie malefică.

Nu am mai discutat nimic până când am ajuns la mine. I-am arătat camera lui, l-am lăsat să facă un duș, și, în timp ce era în baie, am mai verificat încă o dată dacă ascunsesem bine camerele de supraveghere. Le cumpărasem de pe un site specializat și erau minuscule, foarte greu de detectat, niște adevărate camere spion. Totul era perfect, Cleomenes nu avea cum să se prindă că va fi filmat, doar dacă era paranoic și ar fi răscolit casa cu fundul în sus. Dar mă bazam pe naivitatea lui nativă.

Trebuia să evit cu orice preț ca să ne întâlnim în trei, ea putea să mă recunoască. Se uitase fix în ochii mei, nu avea cum să nu recunoască un tip gras cu început de chelie într-o cămașă roșie. Sau, cel puțin, trebuia să fiu prevăzător.

Lucrurile s-au pus în mișcare, Anca, fostă Mihaela, l-a sunat scurt și i-a fixat ora de întâlnire la Universitate. La 18:30 la fântâna din spate, vis a vis de Teatrul Național, acolo unde adună porumbeii înfometați. Putea să ia metroul, sau să-l duc chiar eu. Nu trebuia să mă vadă ea.

La 18 fix am plecat din casă. L-am lăsat departe de Universitate pretextând că nu am unde să parchez și i-am dat cheia de la apartament, și i-am spus să mă sune când are idee de ce vor urma să facă la noapte. El a ieșit în grabă iar eu am am parcat la subteran în fața Universității, și am ieșit cu atenție în ideea să îi pot observa pe cei doi amorezi de la distanță. Dar nu mai erau acolo la fântână. Plecaseră repede. Poate că luaseră un taxi, sau poate plecaseră pe jos. Era multă hărmălaie și nu avea niciun rost să mai încerc să-i găsesc.

Mi-am luat o cafea și am început să-mi imaginez discuția, cuvintele, locul unde erau acum. Trebuia să fiu la fața locului, poate ea are niște ticuri verbale, poate își aranjează des părul în fața lui, poate îi spune anumite cuvinte cu schepsis. Nu mă puteam baza pe toată colaborea lui Cleomenes pentru că era îndrăgostit, iar îndrăgostitiți comit lucruri ciudate uneori în numele iubirii. Transpirasem destul umblând aiurea pe stradelele de la Piața Amzei așa că am intrasem  în primul pub din zonă. Deși eram un pic mai gras ca Balzac, mă gândeam adeseori că sunt mult mai talentat decât el cand e vorba de scris. Aveam aproape 100 de kilograme, în viu, cum glumeam eu cu mine însumi. Ceea ce mă deranja la aspectul meu fizic, pentru că mă frustra uneori asta, era faptul că aveam doar 1 și 68 de centrimetri. Aproape obez, mă gândeam uneori, deși nu mâncam foarte mult și fumam din abundență. Era ceva ereditar, toți ai meu erau grași. Mă obișnuisem să obosesc repede când mergeam pe jos și cel mai mult mă temeam de colesterol. Uneori, aș fi renunțat la talentul meu pentru toate kilogramele în plus. M-am reîntors cu gândul la cei doi amorezați. M-am uitat la ceas. Trecuseră deja trei ore de când erau împreună, oare ce făscuseră atâta timp? Așa că am hotărât să aflu mai multe. I-am dat un sms lui Cleomenes: ”Cum decurge? Unde sunteți?”. A durat ceva până să-mi răspundă. Cam mult chiar. Vreo 30 de minute. ”Totul în regulă. E posibil să dormi noaptea asta la hotel? Platesc eu. Te rog” Am zâmbit, visul mi se îndeplinea. ”Da, nicio problemă. Unde sunteți?” Am așteptat iar destul până să-mi răspundă. Vreo 15 minute. Probabil că Anca îi făcea programul. ”În Piața Amzei. Plecăm în 15 minute spre tine.”. La Piața Amzei?  Eram în pericol să fiu deconspirat, tot timpul au fost lângă mine și nu mi-am dat seama. M-am ridicat repede și m-am dus la baie. Era posibil să treacă cu taxiul prin dreptul ferestei mele și să mă recunoască. M-am așezat pe WC  și am zis să rămân acolo vreo 20 de minute, chiar de vor bate la ușă chiar pompierii. Mi-am dat seama că nu am avut ideea să ascund în casă și un reportofon. Așa aș fi avut și replicile.

La un moment dat, după ce bătuseră vreo 3-4 clienți la ușa WC, chelenerul care mă servise s-a prezentat dincolo de ușă și a bătut energic.

-Sunteți bine, domnule?

-Da, mulțumesc, sunt puțin constipat. Ies în 5 minute. Mii de scuze.

Am ieșit. Trebuia să mă uit pe net la cele 3 camere ca le montasem. Așa că m-am dus la un hotel pe lângă Gara de Nord și mi-am luat o cameră ieftină. Am intrat pe net. Încă nu ajunseseră la mine, deși trebuiau să fi ajuns de mult. M-am pus pe așteptat. După vreo 15 minute s-a aprins lumina pe hol. Nu montasem pe hol, nici la baie, camere spion. Doar în cele două dormitoare și la bucătărie, în ideea în care vor face sex pe masa de acolo. Kinky, nu? Au intrat direct la baie. Mă înjuram cu voce tare că nu avusesem ideea să montez și acolo. Sunt un tolomac. Au stat ceva vreme la baie. Cred că făceau sex acolo, aș fi pariat pe asta. După vreun sfert de oră ea a apărut în camera dintr-un dormitor. Se uita cu atenție, ca și când ar fi căutat ceva. Apoi s-a dus la dulapul în care țineam hainele și prosoapele. Îi explicam lui Cleomenes că acolo le va găsi pe cele curate. Am bănuit că i-a spus ei și ea caută un prosop. Eram foarte atent la imagini, era îmbrăcată cu un tricou și o pereche de pantaloni scurți. A căutat ceva prin dulapul de haine și la un moment dat am vazut cum a scos din șifonier cămașa mea roșie. Cea cu care fusesem îmbrăcat eu în Voluntari. S-a dus repede spre baie și a venit înapoi însoțită de Cleomenes. Mi-aș fi tăiat o mână să aflu ce vorbeau. Au discutat destul de calm vreo 5 minute.Ea gesticula și îi tot arăta cămașa roșie. Apoi ea a ieșit din cameră.  Cleomenes s-a așezat pe pat și se uita undeva în parchet. Avea o privire tristă. După câteva minute a părut că ea l-a strigat și a ieșit din cameră. Apoi timp de o oră nu s-a mai mișcat nimeni prin apartament. Plecaseră. Nu știam ce să cred. Bănuiam că se întâmplase ceva serios. Nu puteam să-l sun pe Cleomenes. Cel mult să-i dau un sms. Ceea ce am și făcut. ”Totul okay?”. Mi-a răspuns instant. ”Cine pula mea ești tu, Manuel?” L-am sunat imediat. Ce naiba se întâmplase? Nu a răspuns. Mi-a dat iar un sms: ”Vei plăti scump toată perversitatea ta!” Mi-am dat seama că se întâmplase ceva grav și am plecat spre casă, nu înainte de a-i da alt sms. ”Despre ce vorbești, Cleomenes? Ce perversitate?”. Nu mi-a mai răspuns niciodată. Am ajuns acasă. Totul era în regulă. Am intrat pe Facebook. Cleomenes își ștersese contul. L-am sunat. Telefonul închis. Ceva se întâmplase. Ceva foarte serios. Nu puteam să dorm era deja două noaptea. Oare ce se întâmplase? Ce îi spusese Anca? Ce naiba se întâmplase?

Pe la 4 dimineața am auzit bătăi energice în ușă. M-am speriat. Cine naiba să-mi bată mie în ușă la 4 dimineața. Trăiam într-un bloc comunist. Vecinii nu băteau niciodată la ușă la ora aia, și, în plus, sunau. Dar cine bătea acum, intrase fără să mai sune la interfonul de la intrare. Am sărit din pat și m-am dus la ușa de la intrare. Bătăile continua și mai violent.

-Cine e? Am strigat aproape întrebarea.

-Deschide! Oameni buni! Prieteni!

-Prietenii sună la telefon înainte de a bate la ușă.

-Deschide!

Am deschis, regretând toată viața că nu aveam vizor la ușă. Instant am primit un upercut în ficat de am rămas fără aer. M-am încovoiat imediat. Apoi un genunchi în gură care m-a aruncat în sus și imediat-imediat o directă în tâmplă. Eram în lumea viselor.

Într-un târziu m-am trezit pe jos în cameră. Doi tipi îmi răscoleau prin casă, iar al treilea se uita pe telefonul meu. L-am recunoscut imediat: era tipul cu mușchi din Q7 care o luase pa Anca de la Romană. Mi-am dat seama că am fost neatent și că am subestimat-o pe Ancuța.

-S-a trezit umflatul!

M-am ridicat în fund.

-Băieți, luați ce vreți! Nu depun plângere! Dar, vă rog, plecați!

-Să ne pișăm pe tine, umflatule! Câte camere ai pus? Și unul mi-a dat un picior în stomac.

Am îngăimat un ”trei”.

-Să moară mă-ta că ai pus decât trei?!

Am trecut rapid peste greșeala gramaticală comisă și am devenit pisicuț.

-Să mor eu, am pus doar trei, nu am știut cu cine am de a face! Îmi cer iertare, nu mă mai bateți, vă implor!

-Nu te mai batem! Dar o să ne pișăm pe tine! Și unul dintre el și-a scos penisul și a urinat pe mine. Data viitoare, umflatule, o să-ți dăm și foc, ai înțeles?! Știam că nu glumesc deloc cele trei haidamaci agramați.

 

 

Au plecat luându-mi telefonul mobil, laptopul, cele trei camere de supraveghere, aparatul foto și cheile de la mașină.

 

Nu am depus plângere la poliție nici în ziua de astăzi, mi-am șters contul de Facebook, mi-am schimbat jobul, mi-am căutat altă chirie, mi-am făcut alte chei la mașină, m-am apucat de Kung Fu și nu am mai scris de atunci nici măcar o literă.

Și mă simt mai bine ca niciodată, mă gândesc că ar trebui să mă mut undeva în munți într-un orășel de provincie și să încep să fac de unul singur excursii montane.

I say a little prayer for us


E Joi. Mergem, eu și vărul, cu mașina pe centura Bucureștiului la un depozit. Vărul vrea să vândă niște marfă, eu vreau să… eu vreau să… Am uitat ce vreau așa că navighez pe telefonul mobil pe Facebook. Vărul vorbește la telefon, radioul este pornit în surdină pe un post de muzică iar eu știu sigur că voi întârzia la job. Dar nu mai contează, e încă o dimineață frumoasă, aș fuma o țigară, încă una, de fapt, dar nu se poate, nu se poate în mașină la vărul. Nu mă concentrez la discuția lui telefonică interminabilă. Oricum, ceva cu prețuri în euro. Postul de radio pare decent. Îmi arunc un ochi spre display. Ceva cu 104, sau 106.
Brusc muzica se oprește, se aude un fâșâit prelung. Nici eu, nici vărul nu părem interesați. Poate trecem printr-o zonă fără semnal radio. Apoi cineva intră subit în emisie:
”O știre de ultimă oră! O știre de ultimă oră!” Vocea e sugrumată de emoție. Mă uit spre display-ul radioului din bordul mașinii. Sunt foarte atent. Am simțit multă panică în vocea crainicului. Bătăile inimii mi se opresc pentru câteva milisecunde, destul cât să-mi dau seama că e ceva grav. Continuă la fel de panicat: ”Un grup de oameni de știință americani a comunicat întregii umanități în această dimineață că un asteriod de dimensiunile Europei se îndreaptă vertiginos spre Terra! Repetăm: un asteriod cât toată Europa va lovi Pământul!” Apoi emisia se întrerupe brusc. Mă uit speriat spre vărul. Tensiunea arterială mi-a crescut subit. Mă bâlbâi. Aproape țip.
-AI AUZIT?! AI AUZIT?
Vărul se întoarce spre mine calm, are căștile pe urechi, nu aude.
-1000 de euro mi se pare prea mult, cred că trebuie să te mai gândești, prietene! Îmi face semn din priviri gen ”ce se întâmplă?”
-Ai auzit? Ai auzit? Un asteriod gigant va lovi Pământul. S-a anunțat acum câteva clipe la radio. Nu ai auzit? N-ai auzit când s-a oprit muzica? Și mi se pare că asteriodul e chiar deasupra noastră pândindu-ne fiecare mișcare. Mi se face frig brusc.
Își scoate o cască dintr-o ureche.
-Scuză-mă o clipă, nu știu ce are vărul. S-a albit la față, cred că vrea să pișe. Ha-ha! Se uită fix la mine. Ce e, vărule? Ce zici, că nu te aud?!
Arunc cuvintele cu maximă viteză spre el, sunt neinteligibil: asteriod, Europa, murim, americani, NASA… Și la final pronunț clar și speriat cât să se înțeleagă în toate limbile pământului: ”O să murim cu toții!”
-Ha-ha! Vărul a zis că o să murim cu toții! Ha-ha! Ți-am zis că vărul a scris o carte? Da, mă, omu` are ceva, să știi. Ha-ha! S-a întors la conversația lui cu prețuri în euro și depozite închiriate. Am înghițit în sec. M-am pipăit discret, poate că visam. M-am uitat la telefon. Era 9 fără 15 minute. M-am concentrat la postul de radio. Își reluase emisia. Părea că nu s-a întâmplat nimic și că nu există niciun asteriod ucigaș. Poate că am eu probleme psihice. La mine în familie s-au mai găsit cazuri. Mai bine tac și caut ceva concret pe net. Dacă s-a anunțat la radio, e imposibil să nu fie și pe internet. Fac un zapping rapid-rapid pe Facebook. Ahhha! Victorie! Un link cât Casa Poporului pe Facebook: ”Un asteriod uriaș va lovi Terra în aproximativ două zile!” Evrika! Îi fâlfâi prin față vărului smartphoneul cu linkul în cauză. Vărul se enervează, dar nu oprește conversația telefonică.
-Ce ai, vărule? Ai înnebunit? Vrei să ne omori? Își aruncă un ochi pe display-ul telefonului meu. Ce e asta? Nu cu tine! Vorbeam cu văru`. Îmi arăta o pagină de net cu un asteriod, o prostie. Ți-am zis că vărul a scris o carte? Da, mă! Și scrie și poezii! Foarte tare! Cum rămâne, săptămâna viitoare îți trimit două tone? Sau vrei trei?
Poate că nu e nimic grav, poate că imaginația mea îmi joacă feste. Deși, niciodată, absolut niciodată, nu am avut halucinații. Jur! Am început să privesc cu atenție la mașinile de pe șosea. Nimic, absolut nimic, nu confirma linkul de pe Facebook sau vocea sugrumată de panică de la radio. Oricum linkul avea doar câteva like-uri și nicio distribuire, plus că nicio mașină nu se oprise la marginea drumului, nici nu vedeam vreun șofer fugind pe câmpuri. E o glumă, nu va lovi niciun asteroid Pământul. Oare ce țară se află pe partea cealaltă a Pământului opusă României? Poate că va lovi țara aceea și eu mă voi refugia în subteranele metroului. Cred că la Piața Unirii e cea mai adâncă stație subterană de metrou. Sigur voi supraviețui! Ha-ha! Cred că totul a fost o glumă. Mai bine să mă uit cine e on-line pe Facebook. Mă uit. Cu noaptea în cap pe Facebook e Maria. O apelez instant.
”Ai auzit? Ai citit?” ”Bună dimineața!” Și îmi pune un emoticon cu o tipă pleoștită de culoare albastră. ”Ce să aud? Ce să citesc? Albert, scuză-mă, dar am o perioadă proastă, zac de o săptămână, azi mi-am luat liber de la serviciu și vreau să stau în pat. Te las, îmi cer scuze pentru starea mea, zac pe mine.” Îmi mai aruncă un emoticon cu o maimuțică la fel de albastră și dispare de pe ecran.
Ce mă fac? Un asteriod cât Europa va lovi Pâmântul și oamenii vând tone de mărfuri sau zac în paturi de la prima oră. Ceva e în neregulă pe planeta noastră. Ori eu sunt nebun, ori e vreo chestie care-mi scapă mie aici la noi în omenire. Și atunci am început să mă rog pentru prima dată în viața mea pentru întreaga umanitate. Nu am ratat niciun subnutrit african, nici măcar un evreu din congresul american.
M-am rugat tot drumul. Vărul oprise conversația telefonică și a dat sonorul mai tare. Știu precis ce am repetat tot drumul până la muncă, o rugăciune foarte umanistă: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
Când am ajuns la muncă am sărit din mașină și m-am uitat îndelung pe cer. Era senin și frumos, era o zi minunată de vară. Și atunci mi s-a făcut iar frică, tot ce iubisem, tot ce iubesc, se află pe planeta asta care se plimbă singură prin Univers fără nicio țintă aparentă și deodată un nenorocit de asteriod vrea să o înjunghie perfid pe la spate. Sau nu pe la spate, vrea să-i dea o directă în buză. Am băgat mâna în buzunar după telefon să-mi sun iubita ca să-i împărtășesc tragicul sfârșit al iubirilor mele. I-am căutat numărul în agendă apoi am avut brusc revelația că mă părăsise de vreo trei luni. Nu mai eram iubitul ei ”cu aripi de înger”, eram un”criminal în serie impotent și chel”. Aaaa și să nu uit: ”un diavol terorist”. Pentru o clipă am uitat că planeta e în prag de colaps și am vrut să-i dau un mesaj: ”Năpârco perversă și paranoică, o să mori mai repede decât te-am rugat eu. Ha-ha!”
M-am răzgândit repede, nu-i mai dau niciun mesaj nebunei, o las să creadă că o să trăiască o viață lungă și prosperă călcând cu bocancii pe inimile fraierilor din viața ei și am intrat în hală. Colegii mei deja lucrau febril la masa de ambalare. Niciunul nu părea prea afectat de ideea că un asteriod gigant va lovi planeta și vom muri cu toții în timpul programului. Sau poate că în timp ce dormim. E mai bine să mori în somn, așa am auzit. M-am schimbat rapid și m-am dus la ei. Prima mea grijă a fost să-i întreb dacă au auzit de știrea catastrofală.
-Aseară m-am uitat la ”Master Chef” și am adormit după aia. Nu am apucat să ascult știrile că i-am făcut lui Bibică cartofi prăjiți și în bucătărie nu merge sonorul la televizor. Dar ce e cu asteroidul ăsta? Vine încoace, vine spre noi? Și unde o să cadă? La americani, nu?
Niciunul dintre ei nu auzise de vreun asteroid gigant în viteză spre noi. Ba se uitaseră la emisiuni stupide, ba făcuseră mâncare, ba fuseseră la cumpărături. Din nouă niciunul nu auzise vreo știre de asteroid.
Mda-mda! De două ori ”mda”. Am ambalat toată ziua tâmpenii și din când în când intram pe Facebook să văd comentariile la linkul catastrofei noastre pământești. Comentase un tip cu o poza unui leu fioros la profil din Satu-Mare: ”o să cadă la americani”. Apoi mai m-am liniștit: toate filmele cu tragedii de genul ăsta au acțiunea în SUA, Casa Albă e mereu distrusă, nu se pomenește în niciun film cu asteroizi care lovesc Terra de Casa Poporului. Pentru câteva ore am răsuflat ușurat, deși toată pregătirea mea astronomică îmi spunea că dacă ne lovește un asteroid de dimensiunile astea, nu scapă nici măcar un șobolan cu viață de pe planeta asta. Tot ce aveam eu se află pe planeta asta, și un asteroid mi le va distruge pe toate. Ha-ha! Am uitat, sunt foarte sărac, eu nu am nimic pe planeta asta, sunt ca filosoful ăla grec care striga în timpul dezastrului: ”Toate ale mele le port cu mine.” Sau în latină „Omnia mea mecum porto.” Cred că am rostit cu voce tare pentru că un coleg m-a întrebat:
-Ce zici? Vrei vin de porto?
Nu m-am gândit că omul acela care nu terminase nici măcar școala profesională auzise vreodată de vin de porto, dar, privindu-i nasul roșu-borcănat, mi-am adus aminte că e alcoolic, și alcoolici au, totuși, un bagaj mare de cunoștințe.
-Nu zic nimic, mă gândeam că e gravă situația. Îți dai seama, Alexandrule, că o să vină peste noi un asteroid cât Europa? Știi cât de mare e Europa asta? Nu avem nicio șansă! Sau, cel puțin, vor scăpa câțiva norocoși, minerii și cei care vor fii în subteranele metroului.
-Du-te, nenicule, de aici! Dacă era ceva grav, dădeau la televizor, la știri.
Avea dreptate, avea mare dreptate, singurele dovezi că asteroidul există au fost date de un obscur post de radio și un link fără prea multe like-uri pe Facebook. Așa că mai încet cu asteroidul pe scări, Albert!
La terminarea programului văru` a venit la mine.
-Vrei să mergi la mine? Trecem prin mall, bem o cafea, poate îți iei și tu o pereche de teneși. Mai vorbim de una, de alta. Ce zici?! Apropo, m-am uitat pe net după asteroidul ăla de azi dimineață, nu apare nimic. Erai cam panicat, vărucule. Poate nu ai auzit tu bine, era și dimineață, doar ce ne trezisem din somn. Mai bine căutăm niște teneși, te mai relaxezi și tu.
Văru` are o problemă cu tenișii, eu am una cu asteroizii.
Ne-am urcat în mașină. Eram aproape rușinat, îmi priveam încălțămintea casual și mă gândeam cum mi-ar sta cu niște teniși albaștrii în picioare în timp ce planeta se duce dracului lovită de un asteroid uriaș. Cred că vărul ar fi foarte mulțumit. Ha-ha!
Centura era aglomerată. Toate bune și frumoase. Poate că e liniștea dinaintea furtunii. Radioul mergea în surdină. Vărul vorbea la telefon, normal, nu? Eu vorbeam prin mesaje cu o tipă de pe Facebook, o ”abuream” ca să o citez pe Maria. Deși aburitul e un fel de blurare a realității. Realitatea era că eram în căutare disperată de un subiect care să-mi abată atenția de la asteroidul acela blestemat.
Tipa e inteligentă, muzica e decentă, vărul vorbește la telefon. Nu există niciun asteroid, e doar imaginația mea sinistră. Îmi arunc distrat ochii spre display-ul radioului. 104 sau 106, ceva de genul ăsta. Muzica e bunică, afară e frumos, o să-mi iau niște teniși albaștri și o să mă uit la un film, sau o să scriu o poezie. E o planetă minunată Pământul, casa noastră, mama noastră, e tot ce avem mai scump în acest Univers și niciun asteroid nu va îndrăzni vreodată să ne strice pacea și căminul nostru mult preaiubit. Las telefonul din mână, tipa a plecat să-și facă niște cartofi prăjiți, depășim un Tir pe care scrie ”Life is good!” și îl aud la radio pe Louis Armstrong cum decretează că ”E o lume minunată!” Da-da! Nu dispare așa ușor Albert de pe fața Pământului încălțat cu o pereche de teniși albaștri. Încep să fredonez încet cu Louis: ”And I thing to myself what a wonderfull world.”
Brusc muzica se oprește, se aude un fâșâit prelung. Durează, la fel ca azi-dimineață, câteva secunde. Aceeași voce panicată se aude din nou: ”O știre de ultimă oră! O știre de ultimă oră! Astronomii americani au evaluat cu precizie mărimea asteroidului care va lovi Pâmântul sâmbătă dimineață: are o suprafață egală cu a Spaniei, Italiei, Germaniei și Franței la un loc! Cel mai probabil va lovi Pământul în zona coastei de Est a Statelor Unite! Repetăm pentru cei care au deschis radiourile mai târziu: un asteroid cât jumate din Europa va lovi America sâmbătă dimineața! Casa Albă a fost evacuată! Rămâneți pe frecvența noastră pentru alte detalii!” Apoi, din neant, Louis Armstrong începe să-și repete melodia cu lumea minunată. Înghit în sec. Nici nu mai respir. Îmi aud cu mare acuratețe bătăile inimii: bang-bang-bang! Îmi vâjâie o sirenă de alarmă în creier. Mă sufoc. Mă sufoc. Alunec de pe scaunul de piele al mașinii. Mâinile îmi tremură, scap telefonul din mână și imaginea mi se blurează. Mi se blurează. Nu mai văd nimic. Nu mai știu nimic. Leșin-leșin. Albert, leșini! Albeeeeeeeeert!
Mă trezesc. Vărul mă zgâlție de umăr.
-Hai, vărucule, că am ajuns la mall! Ai adormit. Da` ați avut mult de ambalat de ai adormit așa repede în mașină? Hai, vărucule, bem o cafea și pe urmă căutăm niște teneși șmecheri. 44, nu?
Nu îmi vine să cred. Am leșinat? Am adormit? Ce zi e astăzi? Ce zi e astăzi?
-Ce zi e astăzi?
-Joi, de ce?
-N-ai auzit că a fost evacuată Casa Albă?
-Când?
-Acum câteva ore, nu știu exact.
-De ce? N-am auzit nimic, am vorbit la telefon, vreau să vând niște marfă urgent, că mai am puțin și se strică. Dar ce s-a întâmplat, vărule?
Ezit să-i repet ce am auzit la radio, dacă mă crede nebun de-a binelea.
Mergeam prin mall, eu repetam rugăciunea de azi dimineață: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”. Aproape că mă loveam de oameni, de coșurile pline de cumpărături, aveam retina încețoșată, dar repetam mecanic, repetam în neștire, repetam în nesimțire: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”. Aveam o senzație intensă de leșin, de prăbușire.
”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
-Îți plac? Și vărul îmi întinde o pereche de teniși albaștri precum văzut Pământul văzut din spațiu.
-Da, sunt ok! Cât costă?
-Nu contează, fac eu cinste!
Chiar așa, peste două zile murim, ce mai contează cât costă?!
I-am probat, erau ok, dar în timp ce mă aplecam să îi așez în cutia lor am avut impresia că aud de sus cum asteroidul se prăvălește vertiginos spre mall-ul nostru. Am închis ochii și am murmurat iar: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă! Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”. Zgomotul sinistru a încetat la fel de brusc precum apăruse.
La cafea vărul mi-a vorbit de avantajele pe care le prezintă tenișii în comparație cu pantofii sport. Cred că ar putea să scrie o carte despre teniși, dacă nu chiar carte, atunci măcar o nuvelă. Oricum nu i-o mai publică nimeni, pentru că peste două zile nu vor mai exista edituri, nici librării, nici cititori. Apoi a început iar să vorbească la telefon. Și instant am început să am o viziune: mi-am dat seamă că nu suntem singuri în Univers, iar frații noștri de singurătate ne-au reperat de mult și chiar în clipa asta se îndreaptă spre noi cu un mesaj de pace, iubire și prietenie. Vin în câteva nave spațiale ultra sofisticate, dar tot le mai ia câțiva ani să ne ajungă. Parcă le și văd chipurile triste prin hublourile imense ale navelor: lovesc aparatele și se lamentează, asteroidul uriaș le va ucide fratele mai mic. Căpitanul ordonă se se transmită toată informația necesară oamenilor, pentru a putea diminua pagubele, dar e prea târziu, el știe asta, dar e datoria lui de onoare să încerce tot ce e posibil. Și eu mă rog iar pentru Pământ, pentru mine, pentru vărul, pentru Maria, pentru noi toți: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
În drum spre casă am închis radioul din mașină și am pus niște CD-uri cu muzică veselă. Nu mai voiam să aud iar vocea panicată anunțând că murim în două zile. Vărul era vesel, vânduse acceptabil ce-și propuse și acum era liniștit, nu mai suna pe nimeni. Am ajuns aproximativ repede acasă și am mâncat ceva rapid. Mă gândeam că dacă tot mai aveam atât de puțin de trăit e capital să nu fiu trist, să fiu vesel, oricum murim cu toții, nu scapă nimeni, și tristețea nu-și mai are rostul, o să fim doar o mână de praf într-un vast ocean de singurătate. Iar nava extraterestră va face sigur cale întoarsă. Vom fi rași din Univers ca și când nu am fi existat vreodată.
Filmul a fost ok, o comedie cu doi tipi care făcuseră o profesie din a se infiltra în mulțime la nunți fără a cunoaște niciun invitat.
Am plecat vesel la culcare, vărul la fel. Am mai intrat puțin pe Facebook. Maria era online și postase niște poze cu pisici și citate motivaționale. Exact de ce aveam nevoie. Nu am mai salutat-o, mă gândeam că încă zace și mi-am zis să nu-mi mai stric veselia de moment cu tristețile ei cronice.
Am adormit aproximativ repede.

E Vineri. Mâine o să murim. Așa că mi-am început ziua cu o rugăciune, rugăciunea cea de toate zilele: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
După un dejun frugal ne-am urcat în mașină și am plecat spre hala mea. Munceam și cu o zi înainte ca Pământul să se termine. Am închis radioul, nu mai voiam să știu absolut nimic despre niciun asteroid ucigaș, nu mai voiam să știu de nimeni, nu mai voiam să mai mă rog, căzusem într-o stare de apatie. Vărul a încercat să mă dezmorțească.
-Diseară mergem să bem o cafea în centru. Să-ți iei tenișii albaștri. Știu eu un loc pe la Piața Romană, au o terasă frumoasă, ne întâlnim mai mulți, o să fie foarte tare.
Da, e perfectă, ultima seară pe Pământ mi-o petrec la o terasă în centrul Bucureștiului bând cafele și fumând ca disperatul. În primă instanță am vrut să refuz, mă gândeam că o să stau numai cu ochii în sus spionând cerul, dar mi-am dat seama că e inutil, nu mai e cale de întoarcere. Așa că am aprobat.
-Cine mai vine?
-Nu știu, vedem acum, stai să sun.
Și conversațiile telefonice au început în forță.
Am intrat puțin pe Facebook uitându-mă după linkul cu asteroidul. Mai primise câteva like-uri, dar niciun comentariu în plus, sau vreo distribuire, nimeni nu părea interesat.
Când am ajuns la job prima mea grijă a fost să mă duc la Alexandru.
-Te-ai uitat aseară la știri? Ai auzit ceva de asteroidul ăla? Ceva de evacuarea Casei Albe?
-Parcă, dar n-am fost atent, mă sâcâia aia mică cu tableta ei. Oricum, o să cadă la americani. Dar cât e de mare? Nu le face nimic la ăia, sunt prea șmecheri ca să pățească ceva.
-E cam cât jumate din Europa, și dacă e așa de mare, nu va mai rămâne nicio clădire în picioare pe o rază de 1000 de km de la zona de impact. Plus că praful se va ridica în atmosferă, Soarele va dispărea pentru câțiva zeci de ani, cutremurele vor ridica tsunami de sute de metri și toată vegetația va dispărea în câteva zile, oameni vor muri sufocați în câteva zile, animalele vor muri sufocate în câteva zile, apa va fi înfectată de cadavrele în descompunere, va un un Infern la scară generală. Excluzând faptul că va cădea în ocean. Asta ar fi șansa noastră, dar nu ne văd atât de norocoși.
-Du-te, nenicule, de aici. Ai fumat ceva în dimineața asta? Haha! Dădeau la știri toată ziua, dacă era atât de grav. O să cadă lejer, americanii sunt pregătiți. Nu-ți bate tu capul, hai ca avem mult de ambalat și de baxat astăzi. Vreau să plec mai devreme, mă duc la țară la Slatina, la soacră-mea.
M-am dus la locul meu și am repetat în gând de câteva ori: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
Am baxat toată ziua și aproape că am uitat că asteroidul e chiar deasupra noastră așteptând să cadă. M-am dus în biroul firmei. Televizorul era pornit, secretara se uita la știri.
-Ai auzit ceva, Aurelia, de un asteroid care va lovi mâine dimineață Pământul?
-Mă, n-am auzit eu nimic, dar a auzit prietenul meu. Zicea el ceva acolo de un asteroid, dar nu eram atentă, căutam pe net niște papauci de plajă, weekendul următor mă duc la mare, înțelegi? Mâine mă duc la mall să-mi caut, am văzut ceva pe roșu, foarte drăguți. Așa că nu prea am timp de asteroizi. Mai am o oră și plec acasă, o să fie iar aglomerație în metrou. Știi că vinerea trecută a venit să mă ia cu mașina și eram să facem accident? Doamne! Știi cât m-am speriat?! A venit un nebun cu o Skoda din dreapta. Și era roșu pentru el la semafor. Înțelegi?! Am început să plâng! Te omoară unul așa din senin…
Am lăsat-o să peroreze și am ieșit fără să o salut, mâine o să murim și ea își caută papuci de plajă roșii. Chiar că ne merităm soarta.
m-am dus acasă pe jos. Câtiva kilometri, dar aveam nevoie de liniște. Voiam să fiu singur. Vărul m-a sunat să-mi aducă aminte de cafeaua din centru. Am refuzat pretextând că-mi este rău și că vreau să stau în pat.
-Nu e nimic grav, vărule, nu mă simt bine. O să-mi treacă mâine, sunt sigur.
-Are ceva de a face cu asteroidul? Mai dă-l dracului de asteroid. Hai, vorbim mai târziu că am un apel în așteptare. Pa-pa!
-Pa!
Am ajuns acasă și am deschis televizorul. Nimic despre asteroid. Bârfe, crime și politicieni corupți. Am dat pe CNN: știri din Orientul Mijlociu, un război în plină desfășurare, nimic deosebit, nimic de asteroid. Doar că pe burtieră, cu litere mici, se plimba un anunț cum că Casa Albă a fost evacuată. Nimic panicard. Apoi au început reclamele.
M-am rugat iar pentru noi toți. Am închis tot ce însemna comunicare electronică și am încercat să iau legătura directă cu Dumnezeu în ultima noapte de pe Pământ!
”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
Am tot sperat că Dumnezeu îmi va trimite un semn, dar absolut nimic, Dumnezeu ne lăsase pradă Morții. Eram deziluzionat.
M-am rugat iar și mai intens, am căzut în genunchi. Nimic, absolut nimic.
Așa că m-am dus la frigider am luat sticla de țuică primită de la rudele Mariei și am băut-o pe toată, adică cam jumate de litru. M-am îmbătat criță și am adormit fără să mai știu pe ce planetă mă aflu.

E Sâmbătă. E dimineață, cerul e senin, păsărele cântă prin copacii din fața casei, Soarele e destul de amic cu toți, încă nu arde. Am ieșit să-mi beau cafeaua și să-mi fumez țigările regulamentare de dimineață. M-am rugat puțin, așa din reflex și mi-am dat seama că e o zi minunată pentru a muri.
Am deschis telefonul, aveam câteva mesaje de la vărul și unul de la Maria, erau cam îngrijorați că-mi închisesem telefonul peste noapte. Nu le-am răspuns, de sus, din cer se auzea un zgomot infernal și lumina scădea dramatic. Mi-am aprins încă o țigară și am început să spun ultima rugăciune cu voce tare:
”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”

Lucrurile care se întâmplă în timp ce dormim


Am intrat. Am mare încredere în Newton. Isaac Newton. Cel care stătea sub un măr şi vedea cum planetele stau una în spatele celeilalte şi nu cad niciodată în hău. Un bar destul de chic  şi plin de oameni normali. Cel puţin aşa păreau de la spate, căci toţi erau cu spatele la mine. Barmanul, clienţii, absolut toţi erau cu spatele la mine. Pe un perete uriaş era un tablou  cu Newton. Dar cu spatele, evident. L-am recunoscut după mărul pe care îl ţinea în mână. Am zis „Bună ziua!”. Mi s-a răspuns tot cu spatele. Pentru o clipă am crezut că acolo se toarnă un film a la Hitchcock. M-am uitat discret după camerele de filmat. Nimic. M-am dus până la WC. Nimic. Doi clienţi foloseau pisoarul. Evident cu spatele. Am încercat să le văd feţele când se spălau  pe mâni. Dar nu ştiu cum au reuşit să stea cu spatele şi de data asta. Atunci am început să mă îngrijorez. Oare nu pot vedea pe nimeni la faţă? Oare să fie doar vreo chestie freudiană? Ceva legat de copilăria mea? Sau visez? Bine, visez. Dar de ce Newton? Asta nu înţeleg. Mă rog. Nicio problemă. Mă duc să-mi termin cafeau şi aştept să mă trezesc din vis. Am băut din ceaşcă. Cea mai bună cafea cu lapte pe care am băut-o vreodată în viaţa mea. Evident, visam şi am zis să profit şi să mai beau una. În mod normal beau maxim două cafele pe zi maxim,maximum maximorum. „Chelener, încă o cafea delicioasă! Nu te grăbi, îmi place mult aici.” Am zâmbit, mă gândeam ce faţă putea avea chelnerul. Era tuns scurt şi puţin creţ. Ar putea fi grec, nu? Era lat în spate ca Platon. Deci, grec să fie. A venit cu spatele şi mi-a pus cafeaua cu spatele dintr-o poziţie imposibilă. „Cât costă?”. „E din partea casei, e ziua patronului.” Era clar, visam.La istorie ne-au învăţat să nu ne încredem în greci, nici măcar când aduc daruri. Dar aici nu eram la lecţia de istorie, eram într-un vis. „Cine e patronul?” am întrebat aşa într-o doară ca să intru şi mai adânc în tenebrele visului. „Domnul din tabou” şi mi-a indicat cu mâna întoarsă invers pe cel cu mărul din taboul de pe perete. Aş fi putut jura că mi-a făcut complice cu ochiul. Am privit la newtonul din tabou. En fin, ăsta e doar un vis. Mi-am aprins încă o ţigară şi am aşteptat să văd cum mă voi trezi şi unde. Nu-mi aminteam deloc ce zi putea fi.  Nu ştiam unde adormisem. Eram acasă? Pe la vreun amic? Sau poate pe la o tipă? Nu, nu eram la nicio tipă, pentru că eu nu dorm la tipe acasă, n-am timp de somn! Ha-ha! Sau poate că adormisem pe un câmp plin cu iarbă. Nu-mi puteam aminti nici în ce anotimp eram înainte să adorm. Atunci, pentru o clipă m-am îngrijorat. Dacă nu mă voi m-ai trezi niciodată? Era un moment foarte dificil al existenţei mele. Mi-am adus aminte de Zhuang Zi, chinezul acela care a visat acum mai bine de 2000 de ani în urmă că e un fluture şi nu era convins, în timp ce visa, dacă e un om care visează că e fluture, sau un fluture care visează că e un om. Oare se mai trezise? Dilemă totală şi la mine. Ce trebuie să faci, dacă rămâi blocat într-un vis? Şi atunci am avut o idee: aş putea cere cuiva un telefon inteligent, să accesez internetul şi să aflu soluţia la dilema mea. Dar cui? Toţi sunt cu spatele. Dacă nu aleg persoana corectă? Dacă se întoarce spre mine şi are o faţă de monstru? S-ar putea să încep să ţip în vis. Nu, clar nu vreau un coşmar. Mai bine îmi savurez cafeaua şi aştept calm să se termine. Fără telefoane inteligente, fără feţe de diavoli. Mi se făcea pielea de găină când mă gândeam că toţi cei din sala aceea imensă ar putea fi nişte diavoli. E posibil să mă înşel. E o posibil să aibă feţe normale, pline de coşuri şi aluniţe. Am vrut să mă uit la ceas. În viaţa reală nu port ceas. Dacă visam, trebuia să am ceas. Mă rog, nu de aur, sau scump, dar trebuie să am ceas. Am ridicat încet mâneca de la mâna stânga. Încet. Voiam să văd ce fel de ceas primisem de la Morpheus. Nimic. Nu primisem nimic. Ceva e putred aici în barul ăsta. Ceva e putred. Dar ce anume? Trebuie să existe o soluţie. E posibil să nu fie vis. Ce să fac? M-am uitat în pachetul de ţigări. Mai erau destule. Le-am filat. Doisprezece. Dacă le termin şi visul nu se termină? Am bani în visul acesta? Sau e un vis din acela în care visezi că eşti miliardar? Stai să mă uit în portofel. M-am ridicat în picioare şi m-am controlat la buzunarul de la spate al pantalonilor. Nimic. Nici urmă de portofelul meu negru. Mda. Am căutat în toate buzunarele. Nicio urmă de portofel, de bani, de acte de identitate. Începusem să mă tem. E visul meu, dar cine eram eu? Aveam un portofel negru în care ţineam actul de identitate, cardul bancar, nişte hârtii cu valoare sentimentală şi bani. Îmi ştiam şi numele şi prenumele, nu era asta problema, nu eram amnezic, dar, dacă, în visul meu mă numeam altfel? Pfuu. Şi culmea, nu-mi aminteam cum mă numisem înainte să adorm. Asta era adevărata problemă a visului. Cum mă chema în realitate? Mi-am adus aminte cum mă chemase într-un alt vis al meu. Mă chemase Cleomenes. Da, ştiu, ca pe regele acela grec.Ciudat, nu-mi puteam aminti nici atunci numele meu real. Dar de ce îmi aduc aminte de visul acela tocmai în acest vis? Poate să fie un vis într-un vis. Atunci am luat hotărârea că, dacă mă întreabă cineva, prin absurd, cum mă cheamă, mă voi numi „Cleomenes”.

Aş fi vrut să mă întind puţin. Era multă aglomeraţie acolo, multă lume, toţi oamenii cu spatele la mine şi vorbeau animaţi, le vedeam cum li se mişcă mâinile şi auzeam gălăgia aceea specifică barurilor aglomerate. M-am concentrat să le aud conversaţiile, poate reuşeam să mai rezolv din mister, sau poate să-mi dau seama când mă voi trezi în ce parte a minţii mele am fost în vis. M-am apropiat de doi clienţi. El în blugi şi ea în fustă. Râdeau. Vorbeau în limba mea, cunoşteam cuvintele, dar nu le deşluseam sensurile. Aproape că mă lipsem cu urechea de spatele lor. Ea miroasea foarte excitant. Atunci am avut iar dubii că visez. Cred că a treia oară, precum Petru, de trei ori. Dar am reuşit să înţeleg perfect o frază: „Cleomenes nu a venit încă.” Era ceva suspect. Oare eu eram acel „Cleomenes” pe care îl aşteptau? Este posibil ca ei doi să fie o prelungire a visului meu, sau să fie ei nişte chei ale visului? Dacă aş putea să le văd feţele, aş spune cu precizie cum mă numeam înainte de a mă numi „Cleomenes”.  S-au îndepărtat de mine. Pot să jur că au repetat iar clar, foarte clar, „Cleomenes”. Am vrut să-i urmăresc, dar s-au pierdut printre alţi oameni cu spatele. Poate că nu e un vis, poate că există posibilitatea ca într-o zi oarecare toată lumea să stea cu spatele la tine, măcăr cel puţin câteva ore. Dar dacă ieşeam afară din bar? Oare toţi oamenii sunt tot cu spatele? Hmmm. Şi dacă deschid uşa şi mă nimeresc pe marginea unei prăpăstii? Mai bine nu, şi aşa am rău de înălţime. M-am întors la locul meu. Oamenii încă stăteau cu spatele la mine. Aş fi vrut să ştiu cu disperare cât e ceasul; ce zi este, ce anotimp? E dimineaţă, e soare, e ceaţă, e ploaie? Şi mai ales, de ce Newton? M-am aşezat pe scaunul meu înalt de bar. Barmanul era, evident, cu spatele la mine. M-am uitat după cafeaua cu lapte. Nu mai era. În schimb era un pahar înalt ce conţinea un lichid cu o culoare indefinită exact pe locul unde fusese farfurioara cu ceaşca cu cafea. Aha! Deci cineva vrea să mă otrăvească. Dar cine? Barmanul? Newton? Cuplul acela care repetase „Cleomenes”? M-am uitat circumspect prin sala aceea plină de fum. Toți și nimeni nu părea să fie suspect. Mai m-am uitat încă o dată după perechea de mai devreme. Nu mai era. Am văzut fusta femeii cum se strecurase pe ușa de la intrare. Nu pot să spun cu precizie culoarea fustei, dar am știut instinctual că e ea. Sau ea trebuia să fie? Mi-am adus aminte că uneori în visurile mele anterioare mă întâlneam cu o anumită persoană despre care știam că e mama, sau iubita mea, deși nu semăna deloc cu niciuna dintre ele. Acum eram cam confuz. Dacă, printre persoanele din jurul meu, era și mama, sau altă ființă cunoscută, și nu o recunoșteam?

Îmi venea să plâng. Niciodată în ultimi 25 de ani nu mai plânsesem. Asta îmi aduceam bine aminte. Nu mai plânsesem deloc. Pentru niciun motiv, pentru nicio durere, pentru nicio iubită pierdută, sau mai știu eu ce pentru ce înfrângere. Dar simțeam cum picături mari și calde  îmi alunecau pe obraji. Cred că nu erau transparente, erau puțin albăstrii, așa le simțeam. Lacrimi albastre precum oceanul. Am pus mână pe obraz. Era ud. Oare ce cum arătam cu asemenea lacrimi? M-am uitat după o oglindă. Nu am zărit nimic. Dar, într-un instant, m-a străfulgerat ideea că există posibilitatea ca să nu mai am chipul meu de înainte de a adormi. Ciudat, este posibil să nu am chipul din poza de pe buletin. Dar nu știam ce fel arăt în buletin pentru cu nu mai aveam buletin. Și iată-mă: fără nicio idee clară cum arăt, unde sunt, cum mă cheamă, cum arată mama mea, ce anotimp era înainte să adorm.

Și atunci am înțeles și grozăvia-grozăviilor: oare oamenii și-au schimbat chipul? Dacă aveau doar un singur ochi, sau două guri? Atunci mi-am dorit să mă trezesc cel mai mult, să dau drumul la televizor și să mă conving că umanitatea este la fel ca înainte de a adormi. Poate că nu mai credeau în Dumnezeu din Cer și în restul sfințiilor din Biblie. Poate că nu mai exista nicio Biblie, sau poate că oamenii nu mai erau așa cum îi cunoșteam eu. Era imperios să mă privesc într-o oglindă. Oare eram eu același de înainte? Era aceeași planetă, același soare, aceeași lună?

Și paharul acela înalt de pe bar din fața mea. M-am întors spre el, gata să-l studiez cu atenție. Poate că rezolvam misterul. Dar, paharul nu mai era. Paharul nu mai era. Dispăruse subit. Mai m-am liniștit puțin. Nimeni nu voia să mă omoare. Încă.

Mi-am scos încă o țigară. Atunci am remarcat că am aceleași mâini pe care le cunoșteam foarte bine. Degete lungi și slabe. Poate că mă voi trezi și-mi voi aminti cu plăcere de acest vis.

Câți ani aveam în vis? Poate că aceeași înainte ca să adorm. Eram la fel de înalt? Cine parte a creierul meu m-a târât în visul ăsta? Ce neîmpliniri, ce iubită, cine? Care va fi revelația când mă voi trezi? De ce toți oamenii erau cu spatele la mine? Am aprins țigarea. Avea același gust de dinainte de a mă trezi în acest bar? Nici măcar asta nu puteam spune cu precizie. Oare Wagner suna la fel? Sau Iisus murise pe cruce? Trebuia să ies din bar și să aflu mai multe. Poate că dacă deschideam ușile, mă trezeam. Sau poate că îmi va suna ceasul  deșteptător de la telefonul. Haide! Sună odată! Sună! Am tras încă un fum. M-am uitat după scrumieră. Atunci am realizat că nu am scrumieră. Unde scrumasem până atunci? Îmi aduceam aminte cu mare precizie că am mai fumat. Dar unde scrumasem? Unde sunt mucurile? M-am uitat în pachet ținând țigarea în colțul buzelor. Erau mai puține. M-am ridicat de pe scaun și m-am îndreptat spre ieșire. Trebuia să mai dovedesc încă o dată în viață că distanța cea mai scurtă dintre două puncte este o linie dreaptă. Am mers în linie. Țigarea o aveam încă în mână. Mergeam destul de repede evitând cu delicatețe oamenii cu spatele la mine. La un  moment dat țigarea mi s-a terminat. Mergeam. Nu știu ce am făcut cu mucul. Mi-am băgat mâinile în buzunarele pantalonilor. Nici nu știu de cât timp mergeam prin barul acela. La un moment dat m-am oprit în fața tabloului cu Newton. Mărul era roșu, foarte apetisant. Newtonul acela cu spatele era uriaș. Era mai bine dacă era pictat pe un cal alb, iar mărul să fie un fel de armă. M-am îndepărtat și mi-am dat seama că m-am abătut de la linia dreaptă imaginară pe care îmi propusesem să înaintez. Oare linia aceea dreaptă era un cerc? Pi este 3,14. Asta îmi aducem bine aminte. Și Pitagora este grec. Trebuie să ies urgent din barul acesta plin de greci. Am început să alerg cu mâinile în buzunare spre ieșire. Mă loveam de toți acei oameni cu spatele și nu-mi ceream scuze. Am alergat mult. Nu pot să estimez cât timp. Timpul era ca o apă care mi se scurgea printre degete și nu reaușeam să-l prind orișicât aș fi încercat să strâng pumnii. Mi-am dat seama că eram în fața ușii cu mâinile scoase din buzunare și încercam să prind apa în pumni. Când scosesem mâinile din buzunare? Deci asta e: sunt într-un bar de greci. Pot să vorbesc greaca? Kalimera- Kalispera! Nu știusem niciodată greaca, cel puțin știam că Newton nu vorbește grecește. Ce poate căuta Newton într-un bar de greci?

Cornuleţe cu dulceaţă de afine


Mâncasem câteva mere. Pusesem cotoarele pe masă lângă coala albă și pixul albastru. Ceasul ticăia să moară. Timpul e pătrat. L-am întors cu fundul în sus. Limbile veneau spre mine și deveniseră albastre. Precum cerul. Limbile ceasului erau cerul din camera mea. M-am întors cu tot cu masă spre cadavrul din pat. Alberto era mort. Mai bine. Era mult mai bine. Vedeam tot la perfecție. Cotoarele și mâna care îi atârnau din pat formau o axă. M-am felicitat o clipă, sunt un tip inteligent. E bine să vorbești cu un cadavru?
-Hei, tu!
Nimic. Am mai încercat o dată.
-Alberto, răspunde!
Am râs tare. Ha-ha! Ce prost. Un cadavru nu poate răspunde unui viu. Normal că nu comunică. Dar dacă aș fi și eu mort? Oare ar comunica cu mine? Probabil că da, cadavrele comunică între ele. De fapt în fiecare seară toți morții din cimitire se adună la taclale. Știu că i-am surprins eu o dată la bârfă în cimitirul ”Constantin și Elena” din Brăila. Se discuta despre reumatism și cornulețe cu dulceaţă de afine. A fost interesantă discuția. Am ascultat niște rețete zemoase, un deliciu. Am și notat cu mare atenție rețeta mai târziu. Cred că încă mai în portofel rețeta.
”Ingrediente:
250 gr. alune măcinate, 250 gr. zahăr pudră, 2 lingurițe făină, 1 ou, 150 gr. dulceaţă de afine, 25-30 gr. unt, glazură
Mod de preparare:
Se freacă bine toate ingredientele de mai sus. Aluatul obținut se rulează pe planșeta presărată cu faină, se acoperă și se lasă să se odihnească 30 de minute. Se taie apoi bucațele egale și se formează cornulețe, care se coc în tava presărată cu faină, la foc mic 15-20 minute, pentru a nu-și schimba culoarea. După ce se răcesc, se trec capetele cornulețelor prin glazură. Se lucrează fără să se ia de pe aburi.”
Mod de servire: reci cu zahar, alături de un cadavru cunoscut
M-am ridicat de la masa de scris. M-am așezat lângă Alberto. Era rece ca orice cadavru. Ocupase tot patul. L-am împins discret. Am închis ochii ca și când mi-aș stimula cadavrul din mine să vorbească cu cadavrul lui Alberto. Nimic. Nu puteam comunica deloc. Atunci mi-a venit o idee. L-am întors cu fața spre mine și l-am îmbrățișat. Era extrem de rece. Am început să tremur. Nu cred că de frig. Nici de frică sigur. Cred că de poftă să simt moartea prin mine ca un prieten drag. Ca în preajma unui orgasm. O senzație de frig m-a învăluit instantaneu.
Când mi-am revenit din tremurat, eram mort, Alberto scria la masa de scris, iar mâna dreaptă îmi atârna moale din pat. Alberto s-a întors spre mine. Priveam tavanul, asta e ocupația de bază a unui cadavru, privitul tavanului. Cred că aveam ochii sticloși. Alberto s-a apropiat, mi-a aruncat ceasul pătrat pe piept și s-a așezat lângă mine. Am simțit cum palma lui îmi închide ochii și mâna cotrobăind după portofel. Căuta rețeta cornulețelor cu dulceaţă de afine.