Tainica frăție a sinucigașilor


În existența noastră, în efemera noastră existență pe această planetă,  pe care noi oamenii o numim ”Pământ”, alte civilizații extraterestre poate o numesc altfel – evident, găsim tot felul de situații a căror textură ne este greu să o înțelegem. Bunăoară eu, sunt un om simplu, nu chiar dintr-un orășel mic, dar, mă rog, crescut într-o lume a normalității cele mai normale. Am fost învățat de mic cele mai elementare lucruri ale unei existențe banale și nu am fost niciodată educat să privesc lucrurile și dintr-o perspectivă amplă. Ca și când am crede că mușuroiul nostru de furnici  în care ne desfășurăm toată existența zilnică este exact toată lumea care ne înconjoară. Așadar nu am avut niciun recul în a cataloga oamenii în buni și răi, sau în proști și inteligenți. Bun, scurtez toată descrierea mea, cert este că sunt un cetățean al planetei care avea până la un moment dat o înțelegere liniară a celor ce se petreceau cu mine și cu cei din jurul meu.

Până acum o săptămână. De atunci, toată percepția mea asupra realității a devenit mult mai plină de sensuri și mai complexă. Muncesc undeva într-o margine de București și trebuie să mă deplasez zilnic cu metroul până la serviciu. Metroul din zilele noastre este un bun mod de a observa o societate. Dacă ai răbadarea și inteligența necesară, poți descoperi după câteva ore de mers cu metroul din ce fel de societate fac parte nația respectivă. Eu am o părere destul de proastă despre românii, îi găsesc superficiali și prea defetiști. Așadar, merg zilnic și în afară de câteva femei super frumoase, nimic nu mi s-a părut încântător în metroul din București. Toți aliniați pe bănci cu telefoanele în mână navigând pe deja clasicul Facebook, sau jucându-se tot felul de jocuri pe smartphone. Dar, marți, fix acum o săptămână în urmă, viața mea a luat o altă turnură. Era ora 8:30 dimineața, eram pe băncile albastre ale metroului și mă luptam cu niște like-uri pe care le dădeam unor poze hazlii de pe o pagină de Facebook. Lângă mine s-a așezat o domniță cam la vreo 25-27 de ani, brunetă, păr lung, aproape voluptoasă care a stat cu mâinile pe lângă corp vreo trei stații, iar la Universitate a tâșnit de pe bancă exact în momentul în care se anunța: ”Atenție, se închid ușile!”. M-a lovit efectiv peste picior și nu am ezitat să mă gândesc mai puțin pozitiv la adresa ei. Mi s-a părut destul de diferită de restul călătorilor, nu avea telefon smart, privea în gol și părea că trăiește într-o dimensiune paralelă. Când mi-am întors privirea pe scaunul gol de lângă mine am văzut că își pierduse o mică poșetă, tip plic. Dar deja trenul era în tunel și nu mai aveam nicio sanșă să îi returnez bunul pierdut. Am luat mica poșetă în mână și m-am uitat în jurul meu, nimeni nu părea că observase faptul că bruneta își pierduse poșeta. Toți erau absorbiți peste măsură de telefoanele lor de ultimă generație. Fiind foarte curios din fire, am deschis poșeta. Un telefon smart închis, un portmoneu și mai mic și câteva foi A4 îndoite pline scrise. Am coborât la Piața Romană, m-am așezat pe o bancă și început să investighez cu mai mare atenție poșeta. Nu sunt atât de indiscret, așa că nu am deschis telefonul. Mi-am făcut repede un plan: era posibil să nu o găsesc prea curând pe domnița brunetă și cert era că voi întârzia la serviciu, dar un resort intern m-a făcut să-l sun pe șef și să-l mint că a început să-mi curgă sânge din nas în metrou și voi ajunge mai târziu, sau chiar deloc, la birou. A bombănit ceva cu ”nu există zi de la Dumnezeu în firma asta în care să nu se îmbolnăvească cineva” și mi-a închis repede spunându-mi să îi aduc de la medic o dovadă că am fost bolnav ca să mi-o pună la dosar. Am deschis repede foile scrise dar spre marea mea stupoare nu am înțeles absolut nimic, erau scris mărunt într-o limbă pe care nu o cunoșteam. Dar la finalul fiecărui text era scrisă o adresă: ”Mântuleasa -16”. Erau 8 foi, adică 16 pagini, deci putea ca să nu fie vreo adresă validă. Am răsturnat mica poșetă plic pe băncuța roșie din fier din stația de metrou dar nu mai conținea nimic altceva. Sunt singur, iubita m-a părăsit de vreo 2 luni, așa că m-am gândit că bruneta ar putea accepta o invitație la cafea, dacă îi returnam poșeta. Era foartă drăguță din profil, știu că am observat-o de câteva ori pe furiș. Așă ca am ieșit de la metrou, mi-am aprins o țigară și mi-am chemat un taxi de pe telefon. A venit un țigan care mi s-a adresat de prima dată: ”Boss, mergi departe?„. Nu a mai comentat nimic când i-am zis că o să am grijă eu de el și am ajuns în câteva minute la adresă. Am plătit, am coborât, am aprins o țigară și am inspectat cu atenție clădirea. Avea patru etaje și părea că stă să cadă. Era o singură intrare în clădire, o ușă veche de lemn care a scârțit îngrozitor când am împins-o. În primă instanță am avut senzația că ușa se va prăbuși peste mine. Am intrat în micul hol de la intrare. O singură cutie poștală și o scară circulară. Pe cutia poștală nu era trecut niciun număr, doar cifra ”16”. Am făcut repede un calcul, sunt patru etaje, deci minim minimorum ar trebui să fie patru cutii poștale. Apoi mi-am zis că poate se servesc toți de aceeași cutie poștală, cunoscându-se de atâția ani. Am stat în dubii. La parter nu se vedea nicio ușă, nimic. Să urc, să nu urc? În tavan ardea un bec chior ca în melodia lui Cesaria Evora, ”Besame mucho”. Mi-am scos o țigară. Aș fi vrut să fie ultima și am urcat cu ea în gură. La primul etaj era doar o ușă neagră. Am bătut anemic o dată. Nimic. Am repetat operațiunea mai energic. Am auzit niște pași târâindu-se dincolo de ușă. După câteva secunde s-a tras un zăvor și în prag a apărut o bătrână. Avea părul lins și un capot roșu, niște brățări ce păreau a fi de aur care contrastau cu austeritatea ce răzbătea din spatele ei. M-a studiat puțin și mi-a arătat cu degetul mai sus.

-Mai sus? Am întrebat.

-Da, maică, urcă mai sus.

Am mai urcat încă un etaj. Aici nu era nicio ușă. N-am stat să mă întreb de ce. Am urcat mai departe. O ușă normală de bloc oarecare cu vizor. Am sunat la sonerie. Imediat un câine ce părea să fie fioros a început să latre. M-a cuprins teama subit, mi-e cam frică de câini. Imediat ușa s-a deschis și în pragul ei a apărut un puști blond cu ochii albaștri care s-a răstit peltic la mine: ”Mama nu e acasă!” și mi-a închis ușa în nas. Am urcat grăbit, urmărit de lătratul câinelui. Ultimul etaj. O ușă mare, neagră, impunătoare de metal cu un număr pe ea: ”16”. Am ezitat un pic. Ce să fac? Am ciocănit. Nimic. Am ciocănit din nou. Mi s-a părut că aud foială dincolo de ușă. Am mai ciocănit o dată. Ușa s-a deschis rapid și a apărut un individ îmbrăcat ca un valet de odinioară și cu un gest larg m-a poftit înăuntru. Am intrat. Un hol lung plin cu oameni pe scaune. Cred că erau o duzină. Toți m-au privit cu interes. Păreau să fie din toate categoriile sociale. Valetul m-a poftit să iau loc și mi-a spus sobru: ”Domnul vă va primi de îndată.” Ceilalți m-au filat cu mult interes. Valetul m-a așezat lângă o duducă de maxim 30 de ani plină de tatuaje pe ambele membre superioare care butona de zor un smart phone și un domn de 40-45 de ani îmbrăcat la costum care își privea fără chef șiretul pantofului. Am tăcut cam 2 minute și pe urmă mi-am luat inima în dinți și am zis cu voce tare: ”Mă cheamă Albert!”. Tăcere. Cei de pe scaune m-au privit curioși, dar nu au zis nimic. Duduca tatuată nici măcar nu și-a ridicat capul din ecranul telefonului. După alte două minute valetul a intrat și a venit direct la mine.

-Domnule Albert, domnul vă roagă să poftiți în biroul lui.

De unde știa valetul cum mă cheamă? Probabil că a auzit când mi-am pronunțat numele. Dar nu am zis absolut nimic și l-am urmat. Am străbătut un hol lung, apoi o altă antecameră plină cu oameni și apoi un alt hol lung și pe urmă am ajuns în fața unei uși unde era biroul unei domnișoare foarte blondă și foarte coafată ce părea că e secretara ”domnului”. Aceasta mi s-a adresat direct.

-Domnule Albert, vă rog să vă lăsați telefonul pe birou, închis, și apoi puteți intra, domnul vă așteaptă.

Mi-am scos telefonul din buzunar, l-am închis, l-am așezat pe biroul blondei și am intrat.

Era o cameră somptuoasă, plină de tablouri mari care îl înfățișau pe Newton, Einstein și pe Platon. Un dragon ce părea să fie din bron era chiar în spatele meu.

-Intră-intră, tinere! Te așteptam! Era o voce calmă, de bărbat la 50 de ani, dar nu-l puteam zări. Am înaintat. În dreapta era canapea largă pe care stătea picior peste picior într-un halat negru de mătase un domn cărunt care fuma pipă. Ia loc, te rog! Și mi-a indicat un scaun de piele dintr-un lateral. M-am așezat pe scaun. Vino mai aproape, te rog. M-am executat. A tras un fum din pipă, a suflat fumul în tavan și m-a întrebat senin. Așadar vrei să aderi la frăția noastră? Am șovăit puțin și am băgat mâna în buzunar.

-De fapt, eu am venit să returnez această poșetă pe care a pierdut-o o domnișoară în metrou. Știți, eu de fapt cobor la Aurel Vlaicu, dar acum m-am gândit că domnișoare ar fi putut avea nevoie de poșetă. Am scos mica poșetă și i-am întins-o.

Domnul cărunt a luat-o, a deschis-o pentru o secundă, a închis, a așezat-o lângă dumnealui, a tras iar din pipa lui și mi-a spus zâmbind.

-Să înțeleg că te-a recomandat domnișoara Monica. E bine, e un membru de bază a frăției. Am încredere în alegerile ei. Deci, spune-mi cum te-ai gândit să o faci și de câte ori?

-Să fac ce?

-Să te sinucizi, că doar despre asta vorbim, nu, Albert?

Am tăcut. Părea interesant să ader la această tainică frăției a sinucigașilor din centrul Bucureștiului. Putea fi totuși mortal, într-un fel. Și gândul ăsta m-a făcut să zâmbesc.

Domnul cărunt părea că mi-a citit gândurile, neuron cu neuron.

-Da, e hazliu, o tainică frăție a sinucigașilor în centrul Bucureștilor. Cine s-ar fi gândit, nu? Apoi s-a ridicat și mi-a întins mâna. Te rog să completezi cererea de membru ce ți-o va da secretara mea foarte coafată. Exagerează uneori, dar asta e, e foarte competentă, să știi. Te sun eu și îți spun mâine unde și la ce oră avem întrunire. Să nu lipsești, vom primi un membru important de peste hotare, a jucat un ultimul film ”Star Wars”. O să fie mai mult decât exotică întâlnirea, vei învăța multe despre sinucidere.

I-am întins mâna, o avea fermă și foare albă, de lord, mi-am zis și am ieșit. Secretara mi-a întins o foaie albă pe care nu scria nimic.

-Nu scrie nimic pe hârtia asta.

-Da, asta e cererea tip. Vă scrieți numele, adresa, numărul de telefon, semnați în josul paginii în dreapta și restul îl completez eu.

-Ce rest veți scrie?

-Restul. Chestii birocratice, plictisitoare, vă asigur.

-Și eu fac chestii plictisitoare la birou, sunt obișnuit cu chestiile plictisitoare, așa că fiți amabil și explicați-mi ce rest. Vă rog.

-Aveți cont de e-mail, nu?

-Da, am.

-Bine, treceți-l, vă rog, și după ce vă completez cererea de aderare vă trimit un scan cu ea pe adresa de e-mail. Nu va fi nimic compromițător, vă asigur. În câteva ore veți avea scanul pe e-mail, cred că domnul v-a spus că sunt foarte competentă. A zâmbit prea frumos ca să o pot refuza. Am trecut pe foaia albă tot ce mi-a cerut, m-am semnat în josul paginii și am salutat-o. Ea mi-a restiuit telefonul mobil care era deschis, deși știam foarte bine că îl inchisesem și se deschidea doar cu o parolă foarte complicată. N-am zis nimic, totul era prea bizar ca să mă mai mir pentru un fleac. Într-o secundă a apărut valetul și mi-a făcut semn politicos să-l urmez. Am refăcut același traseu ca la venire, numai că toți oamenii pe care îi întâlnisem prima dată nu mai erau. Scaunele erau goale și pe hol se aprinsese lumina.

Am ieșit și pe scara circulară mi-am aprins o țigară. Când am ieșit din casa scării cu becul chior m-am panicat puțin. Afară era noapte. M-am uitat la ecranul telefonului. Era fix 12 noaptea și aveam 14 apeluri pierdute, de la birou, de la mama și de la un tip căruia îi datoram niște bani. Cum naiba era miezul nopții? Nu am stat mai mult de 20 de minute în clădirea asta.

 

VA URMA

Anunțuri

O zi de muncă extremă


Șeful meu e ciudat. Într-o dimineață a venit destul de nervos la muncă, ne-a scos pe toți în curtea largă din fața biroului, ne-a aliniat pe rânduri după înălțime și ne-a ordonat să facem genoflexiuni. Funcționarii din clădirea alăturată s-au îmbulzit cu toții pe la geamuri și priveau nedumeriți. După un rând de 20 de genoflexiuni, domnișoara Dana de la contabilitate s-a oprit. Șeful, cu ochelarii lui fumurii, prin care nu poți vedea niciodată nimic, s-a înfipt în fața ei.

-Ce e, Dana? Nu mai putem? Poate așa te vei obișnui să nu mai încurci facturile între ele, da?

-Știți că…

-Că ce? Că nu e vina ta? Dar a cui, Dana? Cine își asumă responsabilitatea pentru tot haosul produs de tine?

-Știți, eu sunt gravidă în 4 luni. Efortul mi-ar putea cauza negativ sarcinii.

-Dar când bei 4 cafele fără zahăr și fumezi un pachet de țigări pe hol cu băieții de la tehnic, nu-ți mai dăunează? Atunci nu mai există efecte negative pentru ăla micu`? Bunica mea spăla rufele la râu până în luna a noua, și nu mai avea efecte negative pentru cei mici. Părinții mei au construit țara asta. Și tu? Stai toată ziua cu telefonul în mână și dai like-uri. Pentru like-uri te plătim noi? Să lași în fiecare dimineață telefonul la intrare. Îl iei la prânz și la plecare. S-a înțeles? Termină seria de genoflexiuni și fugi în birou. Vreau un raport complet despre activitatea nostră din ultimul trimestru! Și încă repede! Până la prânz. S-a înțeles?!

Șeful era peste tot: pe Facebook, la baie, la cantina din clădire, știa ce ai mâncat, cât ai fumat, unde ai fost în vacanțe, când au ciclu fetele de la contabilitate și cred că întocmea pe ascuns un raport despre relațiile extraconjugale care se întemeiau în firmă. Nu-i scăpa nimic, nicio factură, nicio greșeală, nimic-nimic. Era prezent peste tot, uneori credeam că s-a născut direct șef cu ochelarii fumurii pe nas.

Până când într-o zi când nu a venit la muncă. Toți erau nedumeriți. Au început să iasă tiptil-tiptil din birouri. Unii chiar au avut curajul nebun să își iau telefoanele de la biroul portarului. Dana chiar a dat vreo trei like-uri la niște postări cu pisicuțe simpatice și a și-a postat o poză făcută de colega de birou. A fost veselie până la ora 11. Nimeni n-a muncit, era un haos total. Brusc, fără preaviz, șeful a intrat în clădire. Dana a înghețat cu telefonul în mână. Pe ea văzut-o prima. S-a repezit ca un uliu la ea și a țipat isteric.

-Afarăăăăăă! Afarăăăăă! 40 de genoflexiuni. Ba nuuuu! 60 de genoflexiuni.

George de la tehnic tocmai flirta cu Ioana de la resurse umane. S-a panicat.

-Ascunde-mă undeva! Nu trebuie să mă vadă în biroul tău! Te rog, te implor!

-Unde să te bag?!

-Într-un fișet, oriunde, numai să nu mă găsească Hidra cu ochelari la tine în birou.

George are 1,85 și 100 de kilograme. Unde naiba să bagi ditamai huiduma într-un dulăpior de un metru pe un metru? Culmea, a intrat.în fișetul acela plin cu dosare. Numai el știe cum. Frica e un factor care ajută mult la contorsionarea unui schelet uman.

Exact la timp, cu câteva secunde înainte ca Hidra să trântească violent ușa biroului de perete.

A șuierat printre dinți:

-Unde e fustangiul? Unde e depravatul firmei? Unde e? Știu că te curtează. Nu nega! Știu că e pe urmele tale, Ioana! Unde l-ai ascuns? Unde? Hai să-ți spun ceva, ca să știi cu cine ai de a face: are la activ trei angajate ale firmei noastre. Cu toate trei a întreținut relații sexuale. Tu ești numărul patru. Bărbatul tău știe că îți pune mâna pe fund în mod frecvent? Crezi că nu mă uit pe camerele de supraveghere de pe hol? Unde l-ai băgat? S-a repezit ca un tigru spre biroul ei. Nu era sub el. A turbat de nervi. Era aici, n-avea unde să se ducă. A sărit cumva pe geam?! Nu-i mai lua apărarea fustangiului, Ioana! Cooperează cu mine. Ești doar un număr pe lista lui. Și după toate informațiile pe care le-am adunat: o are mică, Ioana. Foarte mică!

-Nu e adevărat! Și ușa fișetului s-a deschis brusc. George a ieșit nervos. Chiar nu o am mică deloc.

-Nu suntem aici ca să discutăm despre penisuri. Suntem la job, în caz că ați uitat! Avem un dead line de rezolvat. George, treci în biroul tău. Vei fi penalizat cu 10 la sută la salariu.

George a ieșit spășit din birou. Șeful s-a uitat pe geam. Dana tocmai terminase de făcut genoflexiunile.

-Așa da, asta îmi place, disciplina extremă. Suntem la muncă, suntem pe front!

 

Cam așa se întâmplă o zi de muncă din viața mea. În rest, totul e normal, cât se poate de normal.

 

Mirela


Când am ieşit din casă degetul ei era în palma mea. Mirela era o plângăcioasă cronică. Plângea din orice. Odată a plâns pentru că i se ofilise asparagusul de pe balcon. Degetul era rupt groaznic. Groaznic. O ţineam după umeri iar degetul rupt şi-l ascunsese în palma mea.
-Vezi, Albert, că nu plâng?!
-Tramvaiul ăsta parcă a trecut şi ieri la aceeaşi oră prin staţie.
În final am luat un taxi. În taxi a gemut de câteva ori. A gemut virgin. Şoferul taxiului purta ochelari. Eu cred că toţi taximetriştii poartă ochelari şi sunt vorbăreţi. Absolut toţi. Mi-aş dori să fiu taximetrist fără ochelari şi posac. Să nu vorbesc decât atunci când trebuie. Cuvintele în plus mă obosesc. Starea vremii o aflăm la televizor sau la radio KissFM. Mirela a gemut iar. Am zâmbit încet şi am mângâiat-o pe păr.
-Nu plâng, Albert, nu plâng!
Din colţul ochilor i se scurgeau încet lacrimile. Una câte una. Plângea.
-Când o să ajungi la spital şi o să-ţi pună degetul în ghips poţi să plângi. Până atunci fii fată mare şi rezistă.
-Rezist, Albert, rezist! Sunt o femeie în toată firea. În timp ce vorbea lacrimile i se înnodau direct sub bărbie.
-Vă rog frumos, puteţi să încetaţi să-mi povestiţi prognoza meteo de astazi? Eu urmăresc ştirile dis-de-dimineaţă. Ştiu tot ce se întâmplă în ţara asta.
Taximetristul vorbăreţ m-a privit frustrat prin oglinda retrovizoare şi a mormăit o jumătate de ”cretin”. Dar a tăcut. Asta era cel mai important, să tacă. M-am întors spre Mirela. Era albă complet şi-mi privea palma unde-şi ascunsese palma ei stângă cu degetul rupt. Era rupt groaznic. În momentul în care şi l-a rupt a venit zâmbitoare la mine. Eram în faţa monitorului şi scriam o mică nuvelă de suspans.
-Albert, mi-am rupt degetul. Nici măcar nu plâng! Uite-l, e rupt. Avea o paloare de cadavru.
-Nu-i nimic, Mirela. Toată lumea îşi rupe cel puţin un deget în viaţă.
-Ştiu, d-aia nici nu plâng.
-Hai să mergem la spital.
-Haide. Nu mai mă fardez că n-o să stăm mult, nu?
-Nu, e o chestiune de minute. Eu am avut mâna ruptă. E o nimica toată.
-Ai plâns?
-Nuuu! Cum să plâng? De la o mână ruptă? Eu plâng doar dacă mi se taie capul. În rest nu plâng pentru nimic. Reţine, doar dacă mi se taie capul plâng. Haide îmbracă-te repede şi să mergem la urgenţă.
În 2 minute eram jos în staţie. Era încântată că nu a plâns deloc.
Când am coborât din taxi în faţa spitalul era o ambulanţă foarte zgomotoasă. Un medic în halat alb cu o cruce fosforescentă imensă pe spate a sărit pe caldarâm şi a strigat tare.
-Pregătiţi sala de operaţii numărul 5. Avem o ruptură de arteră femurală groznică. Apoi a repetat ”groaznic㔠de câteva ori încet. Cuvântul ”groaznic” îi schimonosise limba, gura chiar şi ochii. Mirela s-a lipit de mine, tremura. I-am acoperit ochii să nu vadă targa cu pacientul acela cu artera ruptă.
-Ce-a păţit?
-Nimic, şi-a rupt două degete, cred.
-Plânge?
-Ha-ha. Nimeni nu plânge pentru două degete rupte.
-De ce-l duc pe targă?
-Pentru că e fricos. Tu dacă aveai două degete rupte aveai nevoie de targă să ajungi la spital?
-De ce mi-ai acoperit ochii? Nu cred că şi-a rupt două degete. Am auzit ceva de ruptură de arteră femurală.
-Pentru că e un fricos care a făcut pipi pe el. N-ai auzit bine. Hai să intrăm.
Ne-a preluat o asistentă grasă şi blazată. I-am explicat din priviri cum stă treaba. Mirela plângea înfundat. O durea degetul rupt. Îşi ştergea cu un şerveţel de hârtie lacrimile.
-Vedeţi ce admirabil se comportă? Şi-a rupt pentru prima oară un deget în viaţă şi nici măcar nu plânge. Şi i-am făcut discret semn cu ochiul asistentei grase care îi completa fişa.
A intrat în joc imediat.
-Un deget rupt e ca şi când te dai pe gheaţă cu un celofan sub fund. Te ustură puţin. N-am văzut pe nimeni să plângă.
-Nici eu nu am plâns deloc.
Apoi ne-am aşezat pe băncuţa de plastic şi am început să-i povestesc cum au reuşit americanii să mintă o planetă întreagă în 1969.
Doctorul avea barbă şi ochelari. Semăna cu un taximetrist.
-Mirela Popesco?
-Eu sunt. N-am plâns deloc, domnule doctor.
Doctorul o privea consternat. Lacrimile îi udaseră tricoul sub bărbie, iar în mână ţinea un mănunchi de şerveţele umede. Părea un pui de vrabie părăsit de mamă în mijlocul drumului. Tremura de durere. Şi a început să plângă cu adevărat. Cu voce tare.
-Auuu! Mă doare foarte tare, domnule doctor, n-am mai avut niciodată degetul rupt.
-Nici eu.
Apoi s-a făcut linişte totală. Pacientul cu artera femurală ruptă groaznic a trecut cu o targă cu rotile în viteză pe lângă ea. În cădere Mirela şi-a mai rupt încă un deget.
A început să plângă şi mai tare. Rămăsesem lângă băncuţă paralizat de rapiditatea întâmplării. S-a întors spre mine şi mi-a spus printre lacrimi.
-Acum că am două degete rupte pot să plâng cât vreau, nu?

Întâmplări adevărate pe Facebook


Se întâmplă uneori ca amănuntele să se încolăcească atât de mult în jurul nostru încât avem nevoie de ajutorul unui psihiatru pentru a reuși să distingem iar corect realitatea. Mai precis, cazul unui foarte bun amic de al meu, Cleomenes. El nu s-a născut în Sparta, după cum s-ar putea crede cu ușurință după etimologia numelui, ci pur și într-un orășel de provincie din munți. Îi fac un scurt, foarte scurt, rezumat al biografiei lui: școală generală, liceu și apoi stat cu părinții timp de încă 5 ani. Purta ochelari și nu reușise să-și găsească o parteneră de viață și nici un job stabil, deși era un tip inteligent și un prieten pe care te puteai baza la două noaptea să-ți aducă o bulină. Asculta Vivaldi  și citea relativ mult, adică trei cărți pe săptămână. Nu avea cont de Facebook și nici măcar nu folosea un smart phone. Părinții lui îl sponsorizau în cea mai mare parte a timpului și erau mulțumiți că unicul lor băiat încă locuia cu ei și erau foarte dispuși să-i accepte acest ”dolce far niente” încă mult timp. Cleomenes dezvoltase o pasiune pentru plimbările montane și uneori pleca în excursii de unul singur câte o săptămână. Nu era deloc un asocial, pur și simplu găsea o plăcere infinită de a cutriera de unul singur poteci neumblate și să campeze noaptea sub copaci. Nu vorbea cu animalele, nu avea prieteni imaginari, nu se credea vreun haiduc modern.

Toate astea până într-o zi când părinții lui i-au făcut cadou un smart phone de ultimă generație. La început a fost refractar ideii, dar, cu timpul, a cedat și a început să-l folosească tot mai des, tot mai des, până când a renunțat la de tot la munte și a început să slujească doar telefonul din buzunar. Ca și când devenise scalvul lui. Ce făcea toată ziua cu telefonul? În primul rând se juca, apoi își instalase Facebook, Whatsapp și restul de programe de socializare. Așa l-am cunoscut eu, mi-a dat add pe Facebook. Ce mi-a atras atenția la el a fost că era eminamente permanent on-line. De dimineață până noaptea târziu, de parcă era încătușat. Avea lecturi interesante, era cu bun simț, era logic în gândire, era mai mult decât normal. Discutam relativ rar, uneori nu vorbeam cu săptămânile. Până într-o zi când i-am spus că are o problemă. A recunoscut repede că era dependent. Mai mult decât atât, își întemeiase o relație de iubire exclusiv on-line. În principiu a fost discret, nu a dat nume, nu a dat detalii. Dar pe urma a cedat și mi-a mărturist tot. Cert e că în perioada aia eram într-o pană de inspirație și i-am sorbit toate replicile în credința nemărturisită că voi putea folosi toate detaliile pentru a creea ulterior un personaj. Și am început să sap: ea era foarte frumoasă, brunetă cu părul lung și ondulat, înaltă, zâmbitoare ca o zi de vară, locuia cu părinții în București și muncea la un hyper market bucureștean. Vorbeau de vreo 6 luni și se văzuseră doar o dată. Mi s-a părut frustrant. Am intrat în amănunte: făcuseră un fel de sex. Curl sex. Am trecut peste ca să nu pic de fraier. Nu auzisem în viața mea de ”curl sex”. Am căutat pe net și m-am luminat subit. Cleomenes era crescut în spiritul sincerității și al credinței în oameni și într-un fel îl compătimeam pentru că tipa mi s-a părut cel puțin diabolică. Mi-am propus să o cunosc. Putea fi un personaj interesant pentru romanele mele. Și apoi ”curl sex”, foarte ciudată. Ea dorise fix așa, el a vrut normal, mă rog, ceva mai pentru procreație, chestia asa mi s-a părut un pic bolnavă și venind din partea ei. Așa că m-am prezentat la Cora Pantelimon într-o zi de weekend. Eram liber și voiam să fac puțin pe detectivul. După o oră de investigații m-am lămurit complet, nu muncise niciodată acolo o Mihaelă cu părul lung și ondulat. Poate că își cumpărase tigăi la promoție, dar nu lucrase acolo nici măcar o oră. De unde știam atât de sigur? Pentru că jobul meu zilnic implica o relație strânsă cu acel super market, și anume eram distribuitor autorizat de aspersoare. Așa că mi-a fost ușor să îl rog pe amicul meu de la personal să-mi furnizeze informația despre Mihaela cea brunetă. Mai ales că i-am promis un discount la următorul lot de aspersoare. Deci nu exista nicio Mihaelă în Pantelimon. Era din București? Sau venise special la București pentru întâlnirea cu Cleomenes? El îmi spusese că se întâlniseră la un hotel pentru o noapte deoarece nu putea să se prezinte cu el acasă la ea din cauza părinților ei, care ar fi putut să interpreteze ceva greșit. Mi s-a părut normală în prima instanță motivația ei, asta înainte să-mi dau seama că era un pic cam mitomană. Apoi am început să îmi doresc cu adevărat să o cunosc. Deja o încadrasem la categoria malefic. Aveam nevoie de mai multe detalii așa că am început să le aflu de la Cleomenes. Bine-înțeles că nu i-am spus că l-a mințit în legătură cu locul de muncă. Și nici că am fost la Cora Pantelimon. După o săptămână am aflat aproape tot ce știa Cleomenes despre Mihaela: aproape mai nimic, că locuia în Voluntari, ”La gheață”, că intra doar de acasă pe Facebook, pe care uneori îl închidea fără preaviz câteva săptămâni și atunci discuțiile continuau pe Whatsapp. Nu prea era de găsit la telefon în cursul zilei, noaptea nici atât. Ca o medie folosea internetul cam o oră pe zi, și ora aia destul de fragmentată. Că mai vorbeau la telefon la două-trei zile, câteva minute, și atunci se întâmpla să-i închidă telefonul brusc scuzându-se peste câteva ore că au intrat părinții peste ea în cameră fără să-i bată la ușă. Așadar, suspecta de serviciu a următorului meu manuscris. Într-o zi mi-a venit ideea să mă duc în Voluntari. De la mine ajungeam destul de repede, așa că am făcut-o. Cleomenes îmi spusese că Mihaela i-a trimis o poză cu un gard verde și îi spusese că acolo stătea ea. Buuun! Am ajuns ”La gheață” în Voluntari, am găsit ușor casa cu gard verde de la șoseaua națională descrisă cu destulă acuratețe de Cleomenes. Deci, lucrurile păreau destul de facile acum. Doar să stau la pândă până se zărește Mihaela în dreptul gardului. Mi-am luat o cafea de la bărulețul de vis-a-vis și m-am pus pe așteptat. Casa era impunătoare la propriu. Înaltă cu trei etaje, cu mulți copaci în curte și cu patru coloane grecești la intrare. Coloane în stil ordinului doric, la fel ca la Partenon. Destul de improbabil ca o casieră de la Cora Pantelimon să locuiască într-o asemenea casă. După două ore de așteptare am observat că în curte a intrat și a ieșit cel puțin jumătate de milion de euro: două S-Klasse coupe de la Mercedes și un Jaguar F. M-am plictisit să aștept așa că l-am întrebat pe bătrânelul de la masa alăturată cine stă dincolo de gard. Bine-înțeles după ce l-am cinstit cu două beri la halbă.

-Hoțomanul de primar. Când era mic era bâlbâit. De abia ieșea din casă de timid ce era. Acum nici nu mă mai salută. Dar a făcut și pentru noi ceva, ne-a asfaltat străzile și ne-a mărit pensia. A furat și el ca toți, deh, meteahna românească, furi de unde muncești, nu?

-Câți ani are, umchiule, primarul?

-Cam de seama ta, nepoate.

Discuția a continuat steril, clar că Mihaela nu era fiica primarului, cel mult soția, căci bătrânelul mi-a spus că primarul a crescut singur la părinți.

Am adus în discuție și fata cu păr lung și ondulat care mai vine din când în când pe la primar pe acasă.

-Da` bruneta aia tinerică cu părul lung și cârlionțat care mai trece pe la el cine e? Domnișoara Mihaela cred că o cheamă.

-Hmmm! Domnișoara Mihaela? Poate o confunzi, nepoate, nu o cheamă Mihaela, o cheamă Anca și e prietenă cu soția primarului. Faină muire. Și mi-a făcut complice cu ochiul. N-am înțeles care dintre ele e faină, dar cel puțin i-am aflat prenumele real. Am mai aflat că trece destul de regulat pe la casa cu cu patru coloane dorice și că vine cu ”javra ei de buzunar”. Din câte știam eu de la Cleomenes, Mihaela, sau, mai nou, Anca, nu avea niciun câine. Putea fi o confuzie.

-Sigur are câine de buzunar domnișoara Anca? Cea cu părul lung, ondulat și negru?

-Da, sigur!

I-am mai comandat la bar o bere și am plecat. Domnișoara Anca venea întotdeauna pe jos. Dar nu știa de unde. M-am cam mirat, erau atâtea mașini în curtea aia și totuși o ființă atât de frumoasă ca Anca, venea pe jos. S-ar fi găsit cel puțin o duzină de bărbați care și-ar fi tăiat și o mână ca să o plimbe cu vreo mașină de fițe pe zâna brunetă.

Deja îmi plăcea misterul. Așa că am plecat meditativ spre mașina mea. O parcasem pe o alee destul de lăturanică.

Apoi toate s-au întâmplat la foc automat: când să bag cheile în contact am văzut-o. Mergea repede și ducea în lesă un Yorkshire toy. Nu am mai avut niciun dubiu, era chiar ea. Am coborât repede din mașină și m-am dus în direcția ei. Se grăbea teribil, când a ajuns în dreptul gardului verde și-a mai domolit viteza și discret și-a aranjat puțin părul. A sunat la interfon și din curte a ieșit soția primarului. Așa am dedus, pentru că s-au pupat pe obraz și au plecat împreună spre mine, ca două prietene descrise de bătrânelul de vis-a-vis. M-am prefăcut neatent, dar am trecut pe lângă ele uitându-mă pentru o secundă în ochii Ancăi. Era ea, fără niciun dubiu, o recunoscusem din poza de la profil de pe Facebook, deși acum îl avea închis. Și ca să nu mai existe niciun dubiu, soția primarului tocmai i se adresase cu ”Anca”. Au plecat amândouă pe jos în direcția stației de autobuz, foarte suspect de altfel, pentru că din curte ieșiseră cel puțin trei mașini. M-am dus după ele. Nu exista niciun risc. Nu știau cine sunt, așa că m-am așezat în spatele lor în autobuzul 212, cel care ducea la Piața Romană. Vorbeau puțin și în șoaptă, oarecum. N-am deslușit decât faptul că Anca era supărată cu ”puișorul” ei era constipat. Adică câinele-jucărie. Anca povestea ceva destul de hazliu pentru că soția primarului chicotea uneori. Au coborât la Piața Romană și au intrat într-un Starbucks. N-am intrat, am traversat strada și am intrat în cofetăria de vis-a-vis. Au stat destul. Ce-și puteau povesti? Nu-mi puteam imagina. După vreo două ore s-au ridicat și au ieșit, nu înainte de a vorbi la telefon, amândouă. Am mai stat preț de câteva minute în fața cafenelei până ce a oprit chiar lângă ele un Audi Q7 și din el a coborât un individ la vreo 40 de ani, musculos, bronzat și plin de tatuaje. Le-a salutat politicos, fără să fie tandru cu niciuna dintre ele, nici măcar nu s-au pupat pe obraji. Anca s-a urcat în spate și mașina a plecat cu viteză. Imediat m-am urcat în primul taxiu de lângă mine și i-am cerut șoferului să urmărească Q7-le. Avea număr de București. Au mers destul de mult, spre centură, apoi au plecat spre Corbeanca. N-am vrut să intru în complex pentru că mi-am dat seama că nu mai avea niciun rost și pe urmă puteam să devin eu suspect la rândul meu. Am plecat spre București ca să-mi recuperez mașina.

Când am ajuns acasă am început să derulez filmul întâmplărilor. Era clar că Anca, fostă Mihaela, îl mințise pe bietul Cleomenes. Uneori sunt diabolic, așa că mi-am făcut rapid un plan pentru a descoperi adevărul. Trebuia să-l aduc pe el la București și, într-un fel, să fiu la fața locului când se întâlnesc. Așa puteam să aflu adevărul și puteam să îmi construiesc scenariul ca într-o tragedie de Shakespeare.

Am intrat pe Facebook, Cleomenes doar ce postase o poezie de Eminescu ”De ce nu-mi vii?”. Clar era îndrăgostit până peste cap și în plină suferință. Așa că l-am apelat direct, din câteva propoziții i-am spus că poate să vină în weekend-ul următor să stea la mine, chiar să se întâlnească cu iubita lui la mine peste noapte. Că oricum plecam din București pentru câteva zile. I-am spus că am destulă încredere în el încât să-l las singur la mine câteva nopți. A acceptat entuziasmat. Și va veni, chiar dacă ”Mihaela” nu va rămâne peste noapte cu el, era prea îndrăgostit, voia măcar să o vadă, macăr să o țină în brațe. Chiar în clipa în care vorbea de ea, m-am uitat la ceas, era 13 și 13 minute. Ghinion curat, mi-am zis. O să iasă tragic, am avut sentimentul ăsta tragic de dezastru, dar am continuat să îi expun planul meu care părea atât de potrivit pentru dezvoltarea iubirii lui.

A doua zi l-am apelat eu pe Facebook nerăbdător, extrem de curios. Da, Mihela accepta să se întâlnească cu el câteva ore, dar nu putea să rămână peste noapte pentru că părinții ei îi interziseseră. Și poate, vor avea timp pentru câteva îmbrățișări și săruturi pasionale. Nimic de curl sex.

 

 

A venit și weekend-ul. L-am așteptat la Gara de Nord. Cleomenes era înalt, slăbuț și cu ochelari de vedere. În pozele de pe Facebook apărea fără ochelari, probabil din vreo cochetărie masculină. L-am dus la mine și pe drum am fost atent la toate detaliile întâlniri cu Mihaela.

-Cleomenes, vrei să-ți spun ceva, ca de la bărbat la bărbat? Dă-te, fratele meu, la ea direct, n-o mai lua cu poezii, sau cu alte delicatețuri. Spune-i că ai venit 500 de kilometri pentru ca să stai cu ea măcar o noapte. Ia-ți o viagra, două, dacă e cazul,  și dă-i forță toată noaptea să te țină minte toată viața. Nu fi fraier, ce crezi că vor femeile?

Cleomenes a înghițit în sec, un moment dur.

-Mihaela nu e deloc așa. E suavă, e dulce, e romantică. Merge la teatru, la concerte de muzică clasică, e o fată delicată.

-Bine, așa să fie, dar măcar ia-ți o viagra cu tine, pentru orice eventualitate. Și tot nu am înțeles cum e cu ”curl sex”-ul ăla. Ai terminat pe părul ei, sau cum?

-Ceva de genul, mă rog. Părea

-Și a avut orgasm, sau cum? S-a dezbracat în momentele alea?

-Nu, nu s-a dezbrăcat deloc. Dar are sâni superbi, i-am luat în mână prin tricou.

-Nu?! Și cum ați dormit? Îmbrăcați?

-Da, îmbrăcați. Oricum, o iubesc, mi-a plăcut să fac tot ce mi-a cerut.

-Serios?! Și ce ți-a mai cerut? Că asta nu mi-ai spus pe Facebook.

-Să latru ca un câine și să o ling pe degetele de la picioare. Și ea îmi spunea: ”Cuminte, cuțu, nu mai da din coadă!”

-Cum dădeai tu din coadă? Ha-ha!

-Păi nu dădeam, dar asta făcea parte din joc. E adorabilă, îi plac câinii, dar părinții ei nu o lasă să aibă câine la bloc. E apartamentul mic, doar două cămăruțe. I-am zis că se poate muta oricând la mine, am apartament cu trei camere și două băi. Dacă se mută cu mine, ai mei se vor muta la Orăștie, că au și acolo o casă. Ai mei sunt foarte dornici să o cunoască. Vor să fac nuntă mare, să aducă formație de Oradea, să facem la cort. O sa iasă superb. Mă rog, cât de superb poate ieși o nuntă în provincie. Uneori mă îndoiesc de tradițiile noastre, sunt atât de arhaice.

-Cleomenes, ce fată din București s-ar muta la 500 de kilometri în munți să trăiască într-un anost orășel de provincie unde nu se întâmplă niciodată nimic? Ești naiv. Mai bine te muți tu aici pentru ea. Nu crezi? Aici sunt infinit mai multe posibilități de a avea o viața mai activă, mai plină de frumusețe. Crezi că Ancăi îi place să se plimbe prin munți și să doarmă noaptea în cort ca s-o mănânce toți țânțarii?

-Care Anca?

-Scuze, Mihaela. Apropo, ai sunat-o? Știe că ai ajuns?

-Da, știe. O s-o sun când ajungem la tine. O să ne vedem pe undeva pe la Universitate.

-Te duc eu, vrei? La ce oră?

-Cred că mai după amiază. Pe la 17-18. A rămas să stabilim detaliile. În funcție de cum o lasă părinții ei, înțelegi?

-Da` părinții ei sunt cumva paznicii comorii? Fie vorba între noi, Mihaela nu mai e de mult virigină. Și chestia asta cu ”curl sex” e un fel de n-ar mai fi, nu?

-Manuel, știi că semnificația numele tău în ebraică este: ”Dumnezeu este cu noi”? Asta apropo de Dumnezeu, ceea ce vreau să spun este că nu pot judeca eu tarele oamenilor, vin la pachet cu fiecare. Așa că iau totul ca o mână a destinului. Dacă a trebuit să mă îndrăgostesc de o fată cu asemenea preferințe sexuale, mă pot lupta eu cu destinul? Cine sunt eu să hotărăsc de cine să mă îndrăgostesc sau nu? Toți aveam o latură obscură. De ce să nu fie asta latura ei obscură? Și mai pune la socoteală un lucru: tu scrii, nu? Nu e cumva un defect ăsta? Nu cumva s-a produs un dereglaj în mecanismul tău interior care te face să faci altfel de lucruri decât ceilalți oameni? Ți-ai pus și așa problema ”curl sex”-ului?

-Mda. Lucrurile pot sta și așa cum le-ai expus tu. Am tăcut lung, mă gândeam la camerele video pe care le montasem în secret în apartamentul meu în ideea în care vor sta împreună o noapte sau două la mine. Eram extrem de curios cine e această frumoasă femeie malefică.

Nu am mai discutat nimic până când am ajuns la mine. I-am arătat camera lui, l-am lăsat să facă un duș, și, în timp ce era în baie, am mai verificat încă o dată dacă ascunsesem bine camerele de supraveghere. Le cumpărasem de pe un site specializat și erau minuscule, foarte greu de detectat, niște adevărate camere spion. Totul era perfect, Cleomenes nu avea cum să se prindă că va fi filmat, doar dacă era paranoic și ar fi răscolit casa cu fundul în sus. Dar mă bazam pe naivitatea lui nativă.

Trebuia să evit cu orice preț ca să ne întâlnim în trei, ea putea să mă recunoască. Se uitase fix în ochii mei, nu avea cum să nu recunoască un tip gras cu început de chelie într-o cămașă roșie. Sau, cel puțin, trebuia să fiu prevăzător.

Lucrurile s-au pus în mișcare, Anca, fostă Mihaela, l-a sunat scurt și i-a fixat ora de întâlnire la Universitate. La 18:30 la fântâna din spate, vis a vis de Teatrul Național, acolo unde adună porumbeii înfometați. Putea să ia metroul, sau să-l duc chiar eu. Nu trebuia să mă vadă ea.

La 18 fix am plecat din casă. L-am lăsat departe de Universitate pretextând că nu am unde să parchez și i-am dat cheia de la apartament, și i-am spus să mă sune când are idee de ce vor urma să facă la noapte. El a ieșit în grabă iar eu am am parcat la subteran în fața Universității, și am ieșit cu atenție în ideea să îi pot observa pe cei doi amorezi de la distanță. Dar nu mai erau acolo la fântână. Plecaseră repede. Poate că luaseră un taxi, sau poate plecaseră pe jos. Era multă hărmălaie și nu avea niciun rost să mai încerc să-i găsesc.

Mi-am luat o cafea și am început să-mi imaginez discuția, cuvintele, locul unde erau acum. Trebuia să fiu la fața locului, poate ea are niște ticuri verbale, poate își aranjează des părul în fața lui, poate îi spune anumite cuvinte cu schepsis. Nu mă puteam baza pe toată colaborea lui Cleomenes pentru că era îndrăgostit, iar îndrăgostitiți comit lucruri ciudate uneori în numele iubirii. Transpirasem destul umblând aiurea pe stradelele de la Piața Amzei așa că am intrasem  în primul pub din zonă. Deși eram un pic mai gras ca Balzac, mă gândeam adeseori că sunt mult mai talentat decât el cand e vorba de scris. Aveam aproape 100 de kilograme, în viu, cum glumeam eu cu mine însumi. Ceea ce mă deranja la aspectul meu fizic, pentru că mă frustra uneori asta, era faptul că aveam doar 1 și 68 de centrimetri. Aproape obez, mă gândeam uneori, deși nu mâncam foarte mult și fumam din abundență. Era ceva ereditar, toți ai meu erau grași. Mă obișnuisem să obosesc repede când mergeam pe jos și cel mai mult mă temeam de colesterol. Uneori, aș fi renunțat la talentul meu pentru toate kilogramele în plus. M-am reîntors cu gândul la cei doi amorezați. M-am uitat la ceas. Trecuseră deja trei ore de când erau împreună, oare ce făscuseră atâta timp? Așa că am hotărât să aflu mai multe. I-am dat un sms lui Cleomenes: ”Cum decurge? Unde sunteți?”. A durat ceva până să-mi răspundă. Cam mult chiar. Vreo 30 de minute. ”Totul în regulă. E posibil să dormi noaptea asta la hotel? Platesc eu. Te rog” Am zâmbit, visul mi se îndeplinea. ”Da, nicio problemă. Unde sunteți?” Am așteptat iar destul până să-mi răspundă. Vreo 15 minute. Probabil că Anca îi făcea programul. ”În Piața Amzei. Plecăm în 15 minute spre tine.”. La Piața Amzei?  Eram în pericol să fiu deconspirat, tot timpul au fost lângă mine și nu mi-am dat seama. M-am ridicat repede și m-am dus la baie. Era posibil să treacă cu taxiul prin dreptul ferestei mele și să mă recunoască. M-am așezat pe WC  și am zis să rămân acolo vreo 20 de minute, chiar de vor bate la ușă chiar pompierii. Mi-am dat seama că nu am avut ideea să ascund în casă și un reportofon. Așa aș fi avut și replicile.

La un moment dat, după ce bătuseră vreo 3-4 clienți la ușa WC, chelenerul care mă servise s-a prezentat dincolo de ușă și a bătut energic.

-Sunteți bine, domnule?

-Da, mulțumesc, sunt puțin constipat. Ies în 5 minute. Mii de scuze.

Am ieșit. Trebuia să mă uit pe net la cele 3 camere ca le montasem. Așa că m-am dus la un hotel pe lângă Gara de Nord și mi-am luat o cameră ieftină. Am intrat pe net. Încă nu ajunseseră la mine, deși trebuiau să fi ajuns de mult. M-am pus pe așteptat. După vreo 15 minute s-a aprins lumina pe hol. Nu montasem pe hol, nici la baie, camere spion. Doar în cele două dormitoare și la bucătărie, în ideea în care vor face sex pe masa de acolo. Kinky, nu? Au intrat direct la baie. Mă înjuram cu voce tare că nu avusesem ideea să montez și acolo. Sunt un tolomac. Au stat ceva vreme la baie. Cred că făceau sex acolo, aș fi pariat pe asta. După vreun sfert de oră ea a apărut în camera dintr-un dormitor. Se uita cu atenție, ca și când ar fi căutat ceva. Apoi s-a dus la dulapul în care țineam hainele și prosoapele. Îi explicam lui Cleomenes că acolo le va găsi pe cele curate. Am bănuit că i-a spus ei și ea caută un prosop. Eram foarte atent la imagini, era îmbrăcată cu un tricou și o pereche de pantaloni scurți. A căutat ceva prin dulapul de haine și la un moment dat am vazut cum a scos din șifonier cămașa mea roșie. Cea cu care fusesem îmbrăcat eu în Voluntari. S-a dus repede spre baie și a venit înapoi însoțită de Cleomenes. Mi-aș fi tăiat o mână să aflu ce vorbeau. Au discutat destul de calm vreo 5 minute.Ea gesticula și îi tot arăta cămașa roșie. Apoi ea a ieșit din cameră.  Cleomenes s-a așezat pe pat și se uita undeva în parchet. Avea o privire tristă. După câteva minute a părut că ea l-a strigat și a ieșit din cameră. Apoi timp de o oră nu s-a mai mișcat nimeni prin apartament. Plecaseră. Nu știam ce să cred. Bănuiam că se întâmplase ceva serios. Nu puteam să-l sun pe Cleomenes. Cel mult să-i dau un sms. Ceea ce am și făcut. ”Totul okay?”. Mi-a răspuns instant. ”Cine pula mea ești tu, Manuel?” L-am sunat imediat. Ce naiba se întâmplase? Nu a răspuns. Mi-a dat iar un sms: ”Vei plăti scump toată perversitatea ta!” Mi-am dat seama că se întâmplase ceva grav și am plecat spre casă, nu înainte de a-i da alt sms. ”Despre ce vorbești, Cleomenes? Ce perversitate?”. Nu mi-a mai răspuns niciodată. Am ajuns acasă. Totul era în regulă. Am intrat pe Facebook. Cleomenes își ștersese contul. L-am sunat. Telefonul închis. Ceva se întâmplase. Ceva foarte serios. Nu puteam să dorm era deja două noaptea. Oare ce se întâmplase? Ce îi spusese Anca? Ce naiba se întâmplase?

Pe la 4 dimineața am auzit bătăi energice în ușă. M-am speriat. Cine naiba să-mi bată mie în ușă la 4 dimineața. Trăiam într-un bloc comunist. Vecinii nu băteau niciodată la ușă la ora aia, și, în plus, sunau. Dar cine bătea acum, intrase fără să mai sune la interfonul de la intrare. Am sărit din pat și m-am dus la ușa de la intrare. Bătăile continua și mai violent.

-Cine e? Am strigat aproape întrebarea.

-Deschide! Oameni buni! Prieteni!

-Prietenii sună la telefon înainte de a bate la ușă.

-Deschide!

Am deschis, regretând toată viața că nu aveam vizor la ușă. Instant am primit un upercut în ficat de am rămas fără aer. M-am încovoiat imediat. Apoi un genunchi în gură care m-a aruncat în sus și imediat-imediat o directă în tâmplă. Eram în lumea viselor.

Într-un târziu m-am trezit pe jos în cameră. Doi tipi îmi răscoleau prin casă, iar al treilea se uita pe telefonul meu. L-am recunoscut imediat: era tipul cu mușchi din Q7 care o luase pa Anca de la Romană. Mi-am dat seama că am fost neatent și că am subestimat-o pe Ancuța.

-S-a trezit umflatul!

M-am ridicat în fund.

-Băieți, luați ce vreți! Nu depun plângere! Dar, vă rog, plecați!

-Să ne pișăm pe tine, umflatule! Câte camere ai pus? Și unul mi-a dat un picior în stomac.

Am îngăimat un ”trei”.

-Să moară mă-ta că ai pus decât trei?!

Am trecut rapid peste greșeala gramaticală comisă și am devenit pisicuț.

-Să mor eu, am pus doar trei, nu am știut cu cine am de a face! Îmi cer iertare, nu mă mai bateți, vă implor!

-Nu te mai batem! Dar o să ne pișăm pe tine! Și unul dintre el și-a scos penisul și a urinat pe mine. Data viitoare, umflatule, o să-ți dăm și foc, ai înțeles?! Știam că nu glumesc deloc cele trei haidamaci agramați.

 

 

Au plecat luându-mi telefonul mobil, laptopul, cele trei camere de supraveghere, aparatul foto și cheile de la mașină.

 

Nu am depus plângere la poliție nici în ziua de astăzi, mi-am șters contul de Facebook, mi-am schimbat jobul, mi-am căutat altă chirie, mi-am făcut alte chei la mașină, m-am apucat de Kung Fu și nu am mai scris de atunci nici măcar o literă.

Și mă simt mai bine ca niciodată, mă gândesc că ar trebui să mă mut undeva în munți într-un orășel de provincie și să încep să fac de unul singur excursii montane.

I say a little prayer for us


E Joi. Mergem, eu și vărul, cu mașina pe centura Bucureștiului la un depozit. Vărul vrea să vândă niște marfă, eu vreau să… eu vreau să… Am uitat ce vreau așa că navighez pe telefonul mobil pe Facebook. Vărul vorbește la telefon, radioul este pornit în surdină pe un post de muzică iar eu știu sigur că voi întârzia la job. Dar nu mai contează, e încă o dimineață frumoasă, aș fuma o țigară, încă una, de fapt, dar nu se poate, nu se poate în mașină la vărul. Nu mă concentrez la discuția lui telefonică interminabilă. Oricum, ceva cu prețuri în euro. Postul de radio pare decent. Îmi arunc un ochi spre display. Ceva cu 104, sau 106.
Brusc muzica se oprește, se aude un fâșâit prelung. Nici eu, nici vărul nu părem interesați. Poate trecem printr-o zonă fără semnal radio. Apoi cineva intră subit în emisie:
”O știre de ultimă oră! O știre de ultimă oră!” Vocea e sugrumată de emoție. Mă uit spre display-ul radioului din bordul mașinii. Sunt foarte atent. Am simțit multă panică în vocea crainicului. Bătăile inimii mi se opresc pentru câteva milisecunde, destul cât să-mi dau seama că e ceva grav. Continuă la fel de panicat: ”Un grup de oameni de știință americani a comunicat întregii umanități în această dimineață că un asteriod de dimensiunile Europei se îndreaptă vertiginos spre Terra! Repetăm: un asteriod cât toată Europa va lovi Pământul!” Apoi emisia se întrerupe brusc. Mă uit speriat spre vărul. Tensiunea arterială mi-a crescut subit. Mă bâlbâi. Aproape țip.
-AI AUZIT?! AI AUZIT?
Vărul se întoarce spre mine calm, are căștile pe urechi, nu aude.
-1000 de euro mi se pare prea mult, cred că trebuie să te mai gândești, prietene! Îmi face semn din priviri gen ”ce se întâmplă?”
-Ai auzit? Ai auzit? Un asteriod gigant va lovi Pământul. S-a anunțat acum câteva clipe la radio. Nu ai auzit? N-ai auzit când s-a oprit muzica? Și mi se pare că asteriodul e chiar deasupra noastră pândindu-ne fiecare mișcare. Mi se face frig brusc.
Își scoate o cască dintr-o ureche.
-Scuză-mă o clipă, nu știu ce are vărul. S-a albit la față, cred că vrea să pișe. Ha-ha! Se uită fix la mine. Ce e, vărule? Ce zici, că nu te aud?!
Arunc cuvintele cu maximă viteză spre el, sunt neinteligibil: asteriod, Europa, murim, americani, NASA… Și la final pronunț clar și speriat cât să se înțeleagă în toate limbile pământului: ”O să murim cu toții!”
-Ha-ha! Vărul a zis că o să murim cu toții! Ha-ha! Ți-am zis că vărul a scris o carte? Da, mă, omu` are ceva, să știi. Ha-ha! S-a întors la conversația lui cu prețuri în euro și depozite închiriate. Am înghițit în sec. M-am pipăit discret, poate că visam. M-am uitat la telefon. Era 9 fără 15 minute. M-am concentrat la postul de radio. Își reluase emisia. Părea că nu s-a întâmplat nimic și că nu există niciun asteriod ucigaș. Poate că am eu probleme psihice. La mine în familie s-au mai găsit cazuri. Mai bine tac și caut ceva concret pe net. Dacă s-a anunțat la radio, e imposibil să nu fie și pe internet. Fac un zapping rapid-rapid pe Facebook. Ahhha! Victorie! Un link cât Casa Poporului pe Facebook: ”Un asteriod uriaș va lovi Terra în aproximativ două zile!” Evrika! Îi fâlfâi prin față vărului smartphoneul cu linkul în cauză. Vărul se enervează, dar nu oprește conversația telefonică.
-Ce ai, vărule? Ai înnebunit? Vrei să ne omori? Își aruncă un ochi pe display-ul telefonului meu. Ce e asta? Nu cu tine! Vorbeam cu văru`. Îmi arăta o pagină de net cu un asteriod, o prostie. Ți-am zis că vărul a scris o carte? Da, mă! Și scrie și poezii! Foarte tare! Cum rămâne, săptămâna viitoare îți trimit două tone? Sau vrei trei?
Poate că nu e nimic grav, poate că imaginația mea îmi joacă feste. Deși, niciodată, absolut niciodată, nu am avut halucinații. Jur! Am început să privesc cu atenție la mașinile de pe șosea. Nimic, absolut nimic, nu confirma linkul de pe Facebook sau vocea sugrumată de panică de la radio. Oricum linkul avea doar câteva like-uri și nicio distribuire, plus că nicio mașină nu se oprise la marginea drumului, nici nu vedeam vreun șofer fugind pe câmpuri. E o glumă, nu va lovi niciun asteroid Pământul. Oare ce țară se află pe partea cealaltă a Pământului opusă României? Poate că va lovi țara aceea și eu mă voi refugia în subteranele metroului. Cred că la Piața Unirii e cea mai adâncă stație subterană de metrou. Sigur voi supraviețui! Ha-ha! Cred că totul a fost o glumă. Mai bine să mă uit cine e on-line pe Facebook. Mă uit. Cu noaptea în cap pe Facebook e Maria. O apelez instant.
”Ai auzit? Ai citit?” ”Bună dimineața!” Și îmi pune un emoticon cu o tipă pleoștită de culoare albastră. ”Ce să aud? Ce să citesc? Albert, scuză-mă, dar am o perioadă proastă, zac de o săptămână, azi mi-am luat liber de la serviciu și vreau să stau în pat. Te las, îmi cer scuze pentru starea mea, zac pe mine.” Îmi mai aruncă un emoticon cu o maimuțică la fel de albastră și dispare de pe ecran.
Ce mă fac? Un asteriod cât Europa va lovi Pâmântul și oamenii vând tone de mărfuri sau zac în paturi de la prima oră. Ceva e în neregulă pe planeta noastră. Ori eu sunt nebun, ori e vreo chestie care-mi scapă mie aici la noi în omenire. Și atunci am început să mă rog pentru prima dată în viața mea pentru întreaga umanitate. Nu am ratat niciun subnutrit african, nici măcar un evreu din congresul american.
M-am rugat tot drumul. Vărul oprise conversația telefonică și a dat sonorul mai tare. Știu precis ce am repetat tot drumul până la muncă, o rugăciune foarte umanistă: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
Când am ajuns la muncă am sărit din mașină și m-am uitat îndelung pe cer. Era senin și frumos, era o zi minunată de vară. Și atunci mi s-a făcut iar frică, tot ce iubisem, tot ce iubesc, se află pe planeta asta care se plimbă singură prin Univers fără nicio țintă aparentă și deodată un nenorocit de asteriod vrea să o înjunghie perfid pe la spate. Sau nu pe la spate, vrea să-i dea o directă în buză. Am băgat mâna în buzunar după telefon să-mi sun iubita ca să-i împărtășesc tragicul sfârșit al iubirilor mele. I-am căutat numărul în agendă apoi am avut brusc revelația că mă părăsise de vreo trei luni. Nu mai eram iubitul ei ”cu aripi de înger”, eram un”criminal în serie impotent și chel”. Aaaa și să nu uit: ”un diavol terorist”. Pentru o clipă am uitat că planeta e în prag de colaps și am vrut să-i dau un mesaj: ”Năpârco perversă și paranoică, o să mori mai repede decât te-am rugat eu. Ha-ha!”
M-am răzgândit repede, nu-i mai dau niciun mesaj nebunei, o las să creadă că o să trăiască o viață lungă și prosperă călcând cu bocancii pe inimile fraierilor din viața ei și am intrat în hală. Colegii mei deja lucrau febril la masa de ambalare. Niciunul nu părea prea afectat de ideea că un asteriod gigant va lovi planeta și vom muri cu toții în timpul programului. Sau poate că în timp ce dormim. E mai bine să mori în somn, așa am auzit. M-am schimbat rapid și m-am dus la ei. Prima mea grijă a fost să-i întreb dacă au auzit de știrea catastrofală.
-Aseară m-am uitat la ”Master Chef” și am adormit după aia. Nu am apucat să ascult știrile că i-am făcut lui Bibică cartofi prăjiți și în bucătărie nu merge sonorul la televizor. Dar ce e cu asteroidul ăsta? Vine încoace, vine spre noi? Și unde o să cadă? La americani, nu?
Niciunul dintre ei nu auzise de vreun asteroid gigant în viteză spre noi. Ba se uitaseră la emisiuni stupide, ba făcuseră mâncare, ba fuseseră la cumpărături. Din nouă niciunul nu auzise vreo știre de asteroid.
Mda-mda! De două ori ”mda”. Am ambalat toată ziua tâmpenii și din când în când intram pe Facebook să văd comentariile la linkul catastrofei noastre pământești. Comentase un tip cu o poza unui leu fioros la profil din Satu-Mare: ”o să cadă la americani”. Apoi mai m-am liniștit: toate filmele cu tragedii de genul ăsta au acțiunea în SUA, Casa Albă e mereu distrusă, nu se pomenește în niciun film cu asteroizi care lovesc Terra de Casa Poporului. Pentru câteva ore am răsuflat ușurat, deși toată pregătirea mea astronomică îmi spunea că dacă ne lovește un asteroid de dimensiunile astea, nu scapă nici măcar un șobolan cu viață de pe planeta asta. Tot ce aveam eu se află pe planeta asta, și un asteroid mi le va distruge pe toate. Ha-ha! Am uitat, sunt foarte sărac, eu nu am nimic pe planeta asta, sunt ca filosoful ăla grec care striga în timpul dezastrului: ”Toate ale mele le port cu mine.” Sau în latină „Omnia mea mecum porto.” Cred că am rostit cu voce tare pentru că un coleg m-a întrebat:
-Ce zici? Vrei vin de porto?
Nu m-am gândit că omul acela care nu terminase nici măcar școala profesională auzise vreodată de vin de porto, dar, privindu-i nasul roșu-borcănat, mi-am adus aminte că e alcoolic, și alcoolici au, totuși, un bagaj mare de cunoștințe.
-Nu zic nimic, mă gândeam că e gravă situația. Îți dai seama, Alexandrule, că o să vină peste noi un asteroid cât Europa? Știi cât de mare e Europa asta? Nu avem nicio șansă! Sau, cel puțin, vor scăpa câțiva norocoși, minerii și cei care vor fii în subteranele metroului.
-Du-te, nenicule, de aici! Dacă era ceva grav, dădeau la televizor, la știri.
Avea dreptate, avea mare dreptate, singurele dovezi că asteroidul există au fost date de un obscur post de radio și un link fără prea multe like-uri pe Facebook. Așa că mai încet cu asteroidul pe scări, Albert!
La terminarea programului văru` a venit la mine.
-Vrei să mergi la mine? Trecem prin mall, bem o cafea, poate îți iei și tu o pereche de teneși. Mai vorbim de una, de alta. Ce zici?! Apropo, m-am uitat pe net după asteroidul ăla de azi dimineață, nu apare nimic. Erai cam panicat, vărucule. Poate nu ai auzit tu bine, era și dimineață, doar ce ne trezisem din somn. Mai bine căutăm niște teneși, te mai relaxezi și tu.
Văru` are o problemă cu tenișii, eu am una cu asteroizii.
Ne-am urcat în mașină. Eram aproape rușinat, îmi priveam încălțămintea casual și mă gândeam cum mi-ar sta cu niște teniși albaștrii în picioare în timp ce planeta se duce dracului lovită de un asteroid uriaș. Cred că vărul ar fi foarte mulțumit. Ha-ha!
Centura era aglomerată. Toate bune și frumoase. Poate că e liniștea dinaintea furtunii. Radioul mergea în surdină. Vărul vorbea la telefon, normal, nu? Eu vorbeam prin mesaje cu o tipă de pe Facebook, o ”abuream” ca să o citez pe Maria. Deși aburitul e un fel de blurare a realității. Realitatea era că eram în căutare disperată de un subiect care să-mi abată atenția de la asteroidul acela blestemat.
Tipa e inteligentă, muzica e decentă, vărul vorbește la telefon. Nu există niciun asteroid, e doar imaginația mea sinistră. Îmi arunc distrat ochii spre display-ul radioului. 104 sau 106, ceva de genul ăsta. Muzica e bunică, afară e frumos, o să-mi iau niște teniși albaștri și o să mă uit la un film, sau o să scriu o poezie. E o planetă minunată Pământul, casa noastră, mama noastră, e tot ce avem mai scump în acest Univers și niciun asteroid nu va îndrăzni vreodată să ne strice pacea și căminul nostru mult preaiubit. Las telefonul din mână, tipa a plecat să-și facă niște cartofi prăjiți, depășim un Tir pe care scrie ”Life is good!” și îl aud la radio pe Louis Armstrong cum decretează că ”E o lume minunată!” Da-da! Nu dispare așa ușor Albert de pe fața Pământului încălțat cu o pereche de teniși albaștri. Încep să fredonez încet cu Louis: ”And I thing to myself what a wonderfull world.”
Brusc muzica se oprește, se aude un fâșâit prelung. Durează, la fel ca azi-dimineață, câteva secunde. Aceeași voce panicată se aude din nou: ”O știre de ultimă oră! O știre de ultimă oră! Astronomii americani au evaluat cu precizie mărimea asteroidului care va lovi Pâmântul sâmbătă dimineață: are o suprafață egală cu a Spaniei, Italiei, Germaniei și Franței la un loc! Cel mai probabil va lovi Pământul în zona coastei de Est a Statelor Unite! Repetăm pentru cei care au deschis radiourile mai târziu: un asteroid cât jumate din Europa va lovi America sâmbătă dimineața! Casa Albă a fost evacuată! Rămâneți pe frecvența noastră pentru alte detalii!” Apoi, din neant, Louis Armstrong începe să-și repete melodia cu lumea minunată. Înghit în sec. Nici nu mai respir. Îmi aud cu mare acuratețe bătăile inimii: bang-bang-bang! Îmi vâjâie o sirenă de alarmă în creier. Mă sufoc. Mă sufoc. Alunec de pe scaunul de piele al mașinii. Mâinile îmi tremură, scap telefonul din mână și imaginea mi se blurează. Mi se blurează. Nu mai văd nimic. Nu mai știu nimic. Leșin-leșin. Albert, leșini! Albeeeeeeeeert!
Mă trezesc. Vărul mă zgâlție de umăr.
-Hai, vărucule, că am ajuns la mall! Ai adormit. Da` ați avut mult de ambalat de ai adormit așa repede în mașină? Hai, vărucule, bem o cafea și pe urmă căutăm niște teneși șmecheri. 44, nu?
Nu îmi vine să cred. Am leșinat? Am adormit? Ce zi e astăzi? Ce zi e astăzi?
-Ce zi e astăzi?
-Joi, de ce?
-N-ai auzit că a fost evacuată Casa Albă?
-Când?
-Acum câteva ore, nu știu exact.
-De ce? N-am auzit nimic, am vorbit la telefon, vreau să vând niște marfă urgent, că mai am puțin și se strică. Dar ce s-a întâmplat, vărule?
Ezit să-i repet ce am auzit la radio, dacă mă crede nebun de-a binelea.
Mergeam prin mall, eu repetam rugăciunea de azi dimineață: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”. Aproape că mă loveam de oameni, de coșurile pline de cumpărături, aveam retina încețoșată, dar repetam mecanic, repetam în neștire, repetam în nesimțire: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”. Aveam o senzație intensă de leșin, de prăbușire.
”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
-Îți plac? Și vărul îmi întinde o pereche de teniși albaștri precum văzut Pământul văzut din spațiu.
-Da, sunt ok! Cât costă?
-Nu contează, fac eu cinste!
Chiar așa, peste două zile murim, ce mai contează cât costă?!
I-am probat, erau ok, dar în timp ce mă aplecam să îi așez în cutia lor am avut impresia că aud de sus cum asteroidul se prăvălește vertiginos spre mall-ul nostru. Am închis ochii și am murmurat iar: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă! Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”. Zgomotul sinistru a încetat la fel de brusc precum apăruse.
La cafea vărul mi-a vorbit de avantajele pe care le prezintă tenișii în comparație cu pantofii sport. Cred că ar putea să scrie o carte despre teniși, dacă nu chiar carte, atunci măcar o nuvelă. Oricum nu i-o mai publică nimeni, pentru că peste două zile nu vor mai exista edituri, nici librării, nici cititori. Apoi a început iar să vorbească la telefon. Și instant am început să am o viziune: mi-am dat seamă că nu suntem singuri în Univers, iar frații noștri de singurătate ne-au reperat de mult și chiar în clipa asta se îndreaptă spre noi cu un mesaj de pace, iubire și prietenie. Vin în câteva nave spațiale ultra sofisticate, dar tot le mai ia câțiva ani să ne ajungă. Parcă le și văd chipurile triste prin hublourile imense ale navelor: lovesc aparatele și se lamentează, asteroidul uriaș le va ucide fratele mai mic. Căpitanul ordonă se se transmită toată informația necesară oamenilor, pentru a putea diminua pagubele, dar e prea târziu, el știe asta, dar e datoria lui de onoare să încerce tot ce e posibil. Și eu mă rog iar pentru Pământ, pentru mine, pentru vărul, pentru Maria, pentru noi toți: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
În drum spre casă am închis radioul din mașină și am pus niște CD-uri cu muzică veselă. Nu mai voiam să aud iar vocea panicată anunțând că murim în două zile. Vărul era vesel, vânduse acceptabil ce-și propuse și acum era liniștit, nu mai suna pe nimeni. Am ajuns aproximativ repede acasă și am mâncat ceva rapid. Mă gândeam că dacă tot mai aveam atât de puțin de trăit e capital să nu fiu trist, să fiu vesel, oricum murim cu toții, nu scapă nimeni, și tristețea nu-și mai are rostul, o să fim doar o mână de praf într-un vast ocean de singurătate. Iar nava extraterestră va face sigur cale întoarsă. Vom fi rași din Univers ca și când nu am fi existat vreodată.
Filmul a fost ok, o comedie cu doi tipi care făcuseră o profesie din a se infiltra în mulțime la nunți fără a cunoaște niciun invitat.
Am plecat vesel la culcare, vărul la fel. Am mai intrat puțin pe Facebook. Maria era online și postase niște poze cu pisici și citate motivaționale. Exact de ce aveam nevoie. Nu am mai salutat-o, mă gândeam că încă zace și mi-am zis să nu-mi mai stric veselia de moment cu tristețile ei cronice.
Am adormit aproximativ repede.

E Vineri. Mâine o să murim. Așa că mi-am început ziua cu o rugăciune, rugăciunea cea de toate zilele: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
După un dejun frugal ne-am urcat în mașină și am plecat spre hala mea. Munceam și cu o zi înainte ca Pământul să se termine. Am închis radioul, nu mai voiam să știu absolut nimic despre niciun asteroid ucigaș, nu mai voiam să știu de nimeni, nu mai voiam să mai mă rog, căzusem într-o stare de apatie. Vărul a încercat să mă dezmorțească.
-Diseară mergem să bem o cafea în centru. Să-ți iei tenișii albaștri. Știu eu un loc pe la Piața Romană, au o terasă frumoasă, ne întâlnim mai mulți, o să fie foarte tare.
Da, e perfectă, ultima seară pe Pământ mi-o petrec la o terasă în centrul Bucureștiului bând cafele și fumând ca disperatul. În primă instanță am vrut să refuz, mă gândeam că o să stau numai cu ochii în sus spionând cerul, dar mi-am dat seama că e inutil, nu mai e cale de întoarcere. Așa că am aprobat.
-Cine mai vine?
-Nu știu, vedem acum, stai să sun.
Și conversațiile telefonice au început în forță.
Am intrat puțin pe Facebook uitându-mă după linkul cu asteroidul. Mai primise câteva like-uri, dar niciun comentariu în plus, sau vreo distribuire, nimeni nu părea interesat.
Când am ajuns la job prima mea grijă a fost să mă duc la Alexandru.
-Te-ai uitat aseară la știri? Ai auzit ceva de asteroidul ăla? Ceva de evacuarea Casei Albe?
-Parcă, dar n-am fost atent, mă sâcâia aia mică cu tableta ei. Oricum, o să cadă la americani. Dar cât e de mare? Nu le face nimic la ăia, sunt prea șmecheri ca să pățească ceva.
-E cam cât jumate din Europa, și dacă e așa de mare, nu va mai rămâne nicio clădire în picioare pe o rază de 1000 de km de la zona de impact. Plus că praful se va ridica în atmosferă, Soarele va dispărea pentru câțiva zeci de ani, cutremurele vor ridica tsunami de sute de metri și toată vegetația va dispărea în câteva zile, oameni vor muri sufocați în câteva zile, animalele vor muri sufocate în câteva zile, apa va fi înfectată de cadavrele în descompunere, va un un Infern la scară generală. Excluzând faptul că va cădea în ocean. Asta ar fi șansa noastră, dar nu ne văd atât de norocoși.
-Du-te, nenicule, de aici. Ai fumat ceva în dimineața asta? Haha! Dădeau la știri toată ziua, dacă era atât de grav. O să cadă lejer, americanii sunt pregătiți. Nu-ți bate tu capul, hai ca avem mult de ambalat și de baxat astăzi. Vreau să plec mai devreme, mă duc la țară la Slatina, la soacră-mea.
M-am dus la locul meu și am repetat în gând de câteva ori: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
Am baxat toată ziua și aproape că am uitat că asteroidul e chiar deasupra noastră așteptând să cadă. M-am dus în biroul firmei. Televizorul era pornit, secretara se uita la știri.
-Ai auzit ceva, Aurelia, de un asteroid care va lovi mâine dimineață Pământul?
-Mă, n-am auzit eu nimic, dar a auzit prietenul meu. Zicea el ceva acolo de un asteroid, dar nu eram atentă, căutam pe net niște papauci de plajă, weekendul următor mă duc la mare, înțelegi? Mâine mă duc la mall să-mi caut, am văzut ceva pe roșu, foarte drăguți. Așa că nu prea am timp de asteroizi. Mai am o oră și plec acasă, o să fie iar aglomerație în metrou. Știi că vinerea trecută a venit să mă ia cu mașina și eram să facem accident? Doamne! Știi cât m-am speriat?! A venit un nebun cu o Skoda din dreapta. Și era roșu pentru el la semafor. Înțelegi?! Am început să plâng! Te omoară unul așa din senin…
Am lăsat-o să peroreze și am ieșit fără să o salut, mâine o să murim și ea își caută papuci de plajă roșii. Chiar că ne merităm soarta.
m-am dus acasă pe jos. Câtiva kilometri, dar aveam nevoie de liniște. Voiam să fiu singur. Vărul m-a sunat să-mi aducă aminte de cafeaua din centru. Am refuzat pretextând că-mi este rău și că vreau să stau în pat.
-Nu e nimic grav, vărule, nu mă simt bine. O să-mi treacă mâine, sunt sigur.
-Are ceva de a face cu asteroidul? Mai dă-l dracului de asteroid. Hai, vorbim mai târziu că am un apel în așteptare. Pa-pa!
-Pa!
Am ajuns acasă și am deschis televizorul. Nimic despre asteroid. Bârfe, crime și politicieni corupți. Am dat pe CNN: știri din Orientul Mijlociu, un război în plină desfășurare, nimic deosebit, nimic de asteroid. Doar că pe burtieră, cu litere mici, se plimba un anunț cum că Casa Albă a fost evacuată. Nimic panicard. Apoi au început reclamele.
M-am rugat iar pentru noi toți. Am închis tot ce însemna comunicare electronică și am încercat să iau legătura directă cu Dumnezeu în ultima noapte de pe Pământ!
”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
Am tot sperat că Dumnezeu îmi va trimite un semn, dar absolut nimic, Dumnezeu ne lăsase pradă Morții. Eram deziluzionat.
M-am rugat iar și mai intens, am căzut în genunchi. Nimic, absolut nimic.
Așa că m-am dus la frigider am luat sticla de țuică primită de la rudele Mariei și am băut-o pe toată, adică cam jumate de litru. M-am îmbătat criță și am adormit fără să mai știu pe ce planetă mă aflu.

E Sâmbătă. E dimineață, cerul e senin, păsărele cântă prin copacii din fața casei, Soarele e destul de amic cu toți, încă nu arde. Am ieșit să-mi beau cafeaua și să-mi fumez țigările regulamentare de dimineață. M-am rugat puțin, așa din reflex și mi-am dat seama că e o zi minunată pentru a muri.
Am deschis telefonul, aveam câteva mesaje de la vărul și unul de la Maria, erau cam îngrijorați că-mi închisesem telefonul peste noapte. Nu le-am răspuns, de sus, din cer se auzea un zgomot infernal și lumina scădea dramatic. Mi-am aprins încă o țigară și am început să spun ultima rugăciune cu voce tare:
”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”

Lucrurile care se întâmplă în timp ce dormim


Am intrat. Am mare încredere în Newton. Isaac Newton. Cel care stătea sub un măr şi vedea cum planetele stau una în spatele celeilalte şi nu cad niciodată în hău. Un bar destul de chic  şi plin de oameni normali. Cel puţin aşa păreau de la spate, căci toţi erau cu spatele la mine. Barmanul, clienţii, absolut toţi erau cu spatele la mine. Pe un perete uriaş era un tablou  cu Newton. Dar cu spatele, evident. L-am recunoscut după mărul pe care îl ţinea în mână. Am zis „Bună ziua!”. Mi s-a răspuns tot cu spatele. Pentru o clipă am crezut că acolo se toarnă un film a la Hitchcock. M-am uitat discret după camerele de filmat. Nimic. M-am dus până la WC. Nimic. Doi clienţi foloseau pisoarul. Evident cu spatele. Am încercat să le văd feţele când se spălau  pe mâni. Dar nu ştiu cum au reuşit să stea cu spatele şi de data asta. Atunci am început să mă îngrijorez. Oare nu pot vedea pe nimeni la faţă? Oare să fie doar vreo chestie freudiană? Ceva legat de copilăria mea? Sau visez? Bine, visez. Dar de ce Newton? Asta nu înţeleg. Mă rog. Nicio problemă. Mă duc să-mi termin cafeau şi aştept să mă trezesc din vis. Am băut din ceaşcă. Cea mai bună cafea cu lapte pe care am băut-o vreodată în viaţa mea. Evident, visam şi am zis să profit şi să mai beau una. În mod normal beau maxim două cafele pe zi maxim,maximum maximorum. „Chelener, încă o cafea delicioasă! Nu te grăbi, îmi place mult aici.” Am zâmbit, mă gândeam ce faţă putea avea chelnerul. Era tuns scurt şi puţin creţ. Ar putea fi grec, nu? Era lat în spate ca Platon. Deci, grec să fie. A venit cu spatele şi mi-a pus cafeaua cu spatele dintr-o poziţie imposibilă. „Cât costă?”. „E din partea casei, e ziua patronului.” Era clar, visam.La istorie ne-au învăţat să nu ne încredem în greci, nici măcar când aduc daruri. Dar aici nu eram la lecţia de istorie, eram într-un vis. „Cine e patronul?” am întrebat aşa într-o doară ca să intru şi mai adânc în tenebrele visului. „Domnul din tabou” şi mi-a indicat cu mâna întoarsă invers pe cel cu mărul din taboul de pe perete. Aş fi putut jura că mi-a făcut complice cu ochiul. Am privit la newtonul din tabou. En fin, ăsta e doar un vis. Mi-am aprins încă o ţigară şi am aşteptat să văd cum mă voi trezi şi unde. Nu-mi aminteam deloc ce zi putea fi.  Nu ştiam unde adormisem. Eram acasă? Pe la vreun amic? Sau poate pe la o tipă? Nu, nu eram la nicio tipă, pentru că eu nu dorm la tipe acasă, n-am timp de somn! Ha-ha! Sau poate că adormisem pe un câmp plin cu iarbă. Nu-mi puteam aminti nici în ce anotimp eram înainte să adorm. Atunci, pentru o clipă m-am îngrijorat. Dacă nu mă voi m-ai trezi niciodată? Era un moment foarte dificil al existenţei mele. Mi-am adus aminte de Zhuang Zi, chinezul acela care a visat acum mai bine de 2000 de ani în urmă că e un fluture şi nu era convins, în timp ce visa, dacă e un om care visează că e fluture, sau un fluture care visează că e un om. Oare se mai trezise? Dilemă totală şi la mine. Ce trebuie să faci, dacă rămâi blocat într-un vis? Şi atunci am avut o idee: aş putea cere cuiva un telefon inteligent, să accesez internetul şi să aflu soluţia la dilema mea. Dar cui? Toţi sunt cu spatele. Dacă nu aleg persoana corectă? Dacă se întoarce spre mine şi are o faţă de monstru? S-ar putea să încep să ţip în vis. Nu, clar nu vreau un coşmar. Mai bine îmi savurez cafeaua şi aştept calm să se termine. Fără telefoane inteligente, fără feţe de diavoli. Mi se făcea pielea de găină când mă gândeam că toţi cei din sala aceea imensă ar putea fi nişte diavoli. E posibil să mă înşel. E o posibil să aibă feţe normale, pline de coşuri şi aluniţe. Am vrut să mă uit la ceas. În viaţa reală nu port ceas. Dacă visam, trebuia să am ceas. Mă rog, nu de aur, sau scump, dar trebuie să am ceas. Am ridicat încet mâneca de la mâna stânga. Încet. Voiam să văd ce fel de ceas primisem de la Morpheus. Nimic. Nu primisem nimic. Ceva e putred aici în barul ăsta. Ceva e putred. Dar ce anume? Trebuie să existe o soluţie. E posibil să nu fie vis. Ce să fac? M-am uitat în pachetul de ţigări. Mai erau destule. Le-am filat. Doisprezece. Dacă le termin şi visul nu se termină? Am bani în visul acesta? Sau e un vis din acela în care visezi că eşti miliardar? Stai să mă uit în portofel. M-am ridicat în picioare şi m-am controlat la buzunarul de la spate al pantalonilor. Nimic. Nici urmă de portofelul meu negru. Mda. Am căutat în toate buzunarele. Nicio urmă de portofel, de bani, de acte de identitate. Începusem să mă tem. E visul meu, dar cine eram eu? Aveam un portofel negru în care ţineam actul de identitate, cardul bancar, nişte hârtii cu valoare sentimentală şi bani. Îmi ştiam şi numele şi prenumele, nu era asta problema, nu eram amnezic, dar, dacă, în visul meu mă numeam altfel? Pfuu. Şi culmea, nu-mi aminteam cum mă numisem înainte să adorm. Asta era adevărata problemă a visului. Cum mă chema în realitate? Mi-am adus aminte cum mă chemase într-un alt vis al meu. Mă chemase Cleomenes. Da, ştiu, ca pe regele acela grec.Ciudat, nu-mi puteam aminti nici atunci numele meu real. Dar de ce îmi aduc aminte de visul acela tocmai în acest vis? Poate să fie un vis într-un vis. Atunci am luat hotărârea că, dacă mă întreabă cineva, prin absurd, cum mă cheamă, mă voi numi „Cleomenes”.

Aş fi vrut să mă întind puţin. Era multă aglomeraţie acolo, multă lume, toţi oamenii cu spatele la mine şi vorbeau animaţi, le vedeam cum li se mişcă mâinile şi auzeam gălăgia aceea specifică barurilor aglomerate. M-am concentrat să le aud conversaţiile, poate reuşeam să mai rezolv din mister, sau poate să-mi dau seama când mă voi trezi în ce parte a minţii mele am fost în vis. M-am apropiat de doi clienţi. El în blugi şi ea în fustă. Râdeau. Vorbeau în limba mea, cunoşteam cuvintele, dar nu le deşluseam sensurile. Aproape că mă lipsem cu urechea de spatele lor. Ea miroasea foarte excitant. Atunci am avut iar dubii că visez. Cred că a treia oară, precum Petru, de trei ori. Dar am reuşit să înţeleg perfect o frază: „Cleomenes nu a venit încă.” Era ceva suspect. Oare eu eram acel „Cleomenes” pe care îl aşteptau? Este posibil ca ei doi să fie o prelungire a visului meu, sau să fie ei nişte chei ale visului? Dacă aş putea să le văd feţele, aş spune cu precizie cum mă numeam înainte de a mă numi „Cleomenes”.  S-au îndepărtat de mine. Pot să jur că au repetat iar clar, foarte clar, „Cleomenes”. Am vrut să-i urmăresc, dar s-au pierdut printre alţi oameni cu spatele. Poate că nu e un vis, poate că există posibilitatea ca într-o zi oarecare toată lumea să stea cu spatele la tine, măcăr cel puţin câteva ore. Dar dacă ieşeam afară din bar? Oare toţi oamenii sunt tot cu spatele? Hmmm. Şi dacă deschid uşa şi mă nimeresc pe marginea unei prăpăstii? Mai bine nu, şi aşa am rău de înălţime. M-am întors la locul meu. Oamenii încă stăteau cu spatele la mine. Aş fi vrut să ştiu cu disperare cât e ceasul; ce zi este, ce anotimp? E dimineaţă, e soare, e ceaţă, e ploaie? Şi mai ales, de ce Newton? M-am aşezat pe scaunul meu înalt de bar. Barmanul era, evident, cu spatele la mine. M-am uitat după cafeaua cu lapte. Nu mai era. În schimb era un pahar înalt ce conţinea un lichid cu o culoare indefinită exact pe locul unde fusese farfurioara cu ceaşca cu cafea. Aha! Deci cineva vrea să mă otrăvească. Dar cine? Barmanul? Newton? Cuplul acela care repetase „Cleomenes”? M-am uitat circumspect prin sala aceea plină de fum. Toți și nimeni nu părea să fie suspect. Mai m-am uitat încă o dată după perechea de mai devreme. Nu mai era. Am văzut fusta femeii cum se strecurase pe ușa de la intrare. Nu pot să spun cu precizie culoarea fustei, dar am știut instinctual că e ea. Sau ea trebuia să fie? Mi-am adus aminte că uneori în visurile mele anterioare mă întâlneam cu o anumită persoană despre care știam că e mama, sau iubita mea, deși nu semăna deloc cu niciuna dintre ele. Acum eram cam confuz. Dacă, printre persoanele din jurul meu, era și mama, sau altă ființă cunoscută, și nu o recunoșteam?

Îmi venea să plâng. Niciodată în ultimi 25 de ani nu mai plânsesem. Asta îmi aduceam bine aminte. Nu mai plânsesem deloc. Pentru niciun motiv, pentru nicio durere, pentru nicio iubită pierdută, sau mai știu eu ce pentru ce înfrângere. Dar simțeam cum picături mari și calde  îmi alunecau pe obraji. Cred că nu erau transparente, erau puțin albăstrii, așa le simțeam. Lacrimi albastre precum oceanul. Am pus mână pe obraz. Era ud. Oare ce cum arătam cu asemenea lacrimi? M-am uitat după o oglindă. Nu am zărit nimic. Dar, într-un instant, m-a străfulgerat ideea că există posibilitatea ca să nu mai am chipul meu de înainte de a adormi. Ciudat, este posibil să nu am chipul din poza de pe buletin. Dar nu știam ce fel arăt în buletin pentru cu nu mai aveam buletin. Și iată-mă: fără nicio idee clară cum arăt, unde sunt, cum mă cheamă, cum arată mama mea, ce anotimp era înainte să adorm.

Și atunci am înțeles și grozăvia-grozăviilor: oare oamenii și-au schimbat chipul? Dacă aveau doar un singur ochi, sau două guri? Atunci mi-am dorit să mă trezesc cel mai mult, să dau drumul la televizor și să mă conving că umanitatea este la fel ca înainte de a adormi. Poate că nu mai credeau în Dumnezeu din Cer și în restul sfințiilor din Biblie. Poate că nu mai exista nicio Biblie, sau poate că oamenii nu mai erau așa cum îi cunoșteam eu. Era imperios să mă privesc într-o oglindă. Oare eram eu același de înainte? Era aceeași planetă, același soare, aceeași lună?

Și paharul acela înalt de pe bar din fața mea. M-am întors spre el, gata să-l studiez cu atenție. Poate că rezolvam misterul. Dar, paharul nu mai era. Paharul nu mai era. Dispăruse subit. Mai m-am liniștit puțin. Nimeni nu voia să mă omoare. Încă.

Mi-am scos încă o țigară. Atunci am remarcat că am aceleași mâini pe care le cunoșteam foarte bine. Degete lungi și slabe. Poate că mă voi trezi și-mi voi aminti cu plăcere de acest vis.

Câți ani aveam în vis? Poate că aceeași înainte ca să adorm. Eram la fel de înalt? Cine parte a creierul meu m-a târât în visul ăsta? Ce neîmpliniri, ce iubită, cine? Care va fi revelația când mă voi trezi? De ce toți oamenii erau cu spatele la mine? Am aprins țigarea. Avea același gust de dinainte de a mă trezi în acest bar? Nici măcar asta nu puteam spune cu precizie. Oare Wagner suna la fel? Sau Iisus murise pe cruce? Trebuia să ies din bar și să aflu mai multe. Poate că dacă deschideam ușile, mă trezeam. Sau poate că îmi va suna ceasul  deșteptător de la telefonul. Haide! Sună odată! Sună! Am tras încă un fum. M-am uitat după scrumieră. Atunci am realizat că nu am scrumieră. Unde scrumasem până atunci? Îmi aduceam aminte cu mare precizie că am mai fumat. Dar unde scrumasem? Unde sunt mucurile? M-am uitat în pachet ținând țigarea în colțul buzelor. Erau mai puține. M-am ridicat de pe scaun și m-am îndreptat spre ieșire. Trebuia să mai dovedesc încă o dată în viață că distanța cea mai scurtă dintre două puncte este o linie dreaptă. Am mers în linie. Țigarea o aveam încă în mână. Mergeam destul de repede evitând cu delicatețe oamenii cu spatele la mine. La un  moment dat țigarea mi s-a terminat. Mergeam. Nu știu ce am făcut cu mucul. Mi-am băgat mâinile în buzunarele pantalonilor. Nici nu știu de cât timp mergeam prin barul acela. La un moment dat m-am oprit în fața tabloului cu Newton. Mărul era roșu, foarte apetisant. Newtonul acela cu spatele era uriaș. Era mai bine dacă era pictat pe un cal alb, iar mărul să fie un fel de armă. M-am îndepărtat și mi-am dat seama că m-am abătut de la linia dreaptă imaginară pe care îmi propusesem să înaintez. Oare linia aceea dreaptă era un cerc? Pi este 3,14. Asta îmi aducem bine aminte. Și Pitagora este grec. Trebuie să ies urgent din barul acesta plin de greci. Am început să alerg cu mâinile în buzunare spre ieșire. Mă loveam de toți acei oameni cu spatele și nu-mi ceream scuze. Am alergat mult. Nu pot să estimez cât timp. Timpul era ca o apă care mi se scurgea printre degete și nu reaușeam să-l prind orișicât aș fi încercat să strâng pumnii. Mi-am dat seama că eram în fața ușii cu mâinile scoase din buzunare și încercam să prind apa în pumni. Când scosesem mâinile din buzunare? Deci asta e: sunt într-un bar de greci. Pot să vorbesc greaca? Kalimera- Kalispera! Nu știusem niciodată greaca, cel puțin știam că Newton nu vorbește grecește. Ce poate căuta Newton într-un bar de greci?

Cornuleţe cu dulceaţă de afine


Mâncasem câteva mere. Pusesem cotoarele pe masă lângă coala albă și pixul albastru. Ceasul ticăia să moară. Timpul e pătrat. L-am întors cu fundul în sus. Limbile veneau spre mine și deveniseră albastre. Precum cerul. Limbile ceasului erau cerul din camera mea. M-am întors cu tot cu masă spre cadavrul din pat. Alberto era mort. Mai bine. Era mult mai bine. Vedeam tot la perfecție. Cotoarele și mâna care îi atârnau din pat formau o axă. M-am felicitat o clipă, sunt un tip inteligent. E bine să vorbești cu un cadavru?
-Hei, tu!
Nimic. Am mai încercat o dată.
-Alberto, răspunde!
Am râs tare. Ha-ha! Ce prost. Un cadavru nu poate răspunde unui viu. Normal că nu comunică. Dar dacă aș fi și eu mort? Oare ar comunica cu mine? Probabil că da, cadavrele comunică între ele. De fapt în fiecare seară toți morții din cimitire se adună la taclale. Știu că i-am surprins eu o dată la bârfă în cimitirul ”Constantin și Elena” din Brăila. Se discuta despre reumatism și cornulețe cu dulceaţă de afine. A fost interesantă discuția. Am ascultat niște rețete zemoase, un deliciu. Am și notat cu mare atenție rețeta mai târziu. Cred că încă mai în portofel rețeta.
”Ingrediente:
250 gr. alune măcinate, 250 gr. zahăr pudră, 2 lingurițe făină, 1 ou, 150 gr. dulceaţă de afine, 25-30 gr. unt, glazură
Mod de preparare:
Se freacă bine toate ingredientele de mai sus. Aluatul obținut se rulează pe planșeta presărată cu faină, se acoperă și se lasă să se odihnească 30 de minute. Se taie apoi bucațele egale și se formează cornulețe, care se coc în tava presărată cu faină, la foc mic 15-20 minute, pentru a nu-și schimba culoarea. După ce se răcesc, se trec capetele cornulețelor prin glazură. Se lucrează fără să se ia de pe aburi.”
Mod de servire: reci cu zahar, alături de un cadavru cunoscut
M-am ridicat de la masa de scris. M-am așezat lângă Alberto. Era rece ca orice cadavru. Ocupase tot patul. L-am împins discret. Am închis ochii ca și când mi-aș stimula cadavrul din mine să vorbească cu cadavrul lui Alberto. Nimic. Nu puteam comunica deloc. Atunci mi-a venit o idee. L-am întors cu fața spre mine și l-am îmbrățișat. Era extrem de rece. Am început să tremur. Nu cred că de frig. Nici de frică sigur. Cred că de poftă să simt moartea prin mine ca un prieten drag. Ca în preajma unui orgasm. O senzație de frig m-a învăluit instantaneu.
Când mi-am revenit din tremurat, eram mort, Alberto scria la masa de scris, iar mâna dreaptă îmi atârna moale din pat. Alberto s-a întors spre mine. Priveam tavanul, asta e ocupația de bază a unui cadavru, privitul tavanului. Cred că aveam ochii sticloși. Alberto s-a apropiat, mi-a aruncat ceasul pătrat pe piept și s-a așezat lângă mine. Am simțit cum palma lui îmi închide ochii și mâna cotrobăind după portofel. Căuta rețeta cornulețelor cu dulceaţă de afine.

Bine aţi venit în visul meu! -fragment-


Am intrat. Am mare încredere în Newton. Isaac Newton. Cel care stătea sub un măr şi vedea cum planetele stau una în spatele celeilalte şi nu cad niciodată în hău. Un bar destul de chic şi plin de oameni normali. Cel puţin aşa păreau de la spate, căci toţi erau cu spatele la mine. Barmanul, clienţii, absolut toţi erau cu spatele la mine. Pe un perete uriaş era un tablou cu Newton. Dar cu spatele, evident. L-am recunoscut după mărul pe care îl ţinea în mână. Am zis „Bună ziua!”. Mi s-a răspuns tot cu spatele. Pentru o clipă am crezut că acolo se toarnă un film a la Hitchcock. M-am uitat discret după camerele de filmat. Nimic. M-am dus până la WC. Nimic. Doi clienţi foloseau pisoarul. Evident cu spatele. Am încercat să le văd feţele când se spălau pe mâni. Dar nu ştiu cum au reuşit să stea cu spatele şi de data asta. Atunci am început să mă îngrijorez. Oare nu pot vedea pe nimeni la faţă? Oare să fie doar vreo chestie freudiană? Ceva legat de copilăria mea? Sau visez? Bine, visez. Dar de ce Newton? Asta nu înţeleg. Mă rog. Nicio problemă. Mă duc să-mi termin cafeau şi aştept să mă trezesc din vis. Am băut din ceaşcă. Cea mai bună cafea cu lapte pe care am băut-o vreodată în viaţa mea. Evident, visam şi am zis să profit şi să mai beau una. În mod normal beau maxim două cafele pe zi maxim,maximum maximorum. „Chelener, încă o cafea delicioasă! Nu te grăbi, îmi place mult aici.” Am zâmbit, mă gândeam ce faţă putea avea chelnerul. Era tuns scurt şi puţin creţ. Ar putea fi grec, nu? Era lat în spate ca Platon. Deci, grec să fie. A venit cu spatele şi mi-a pus cafeaua cu spatele dintr-o poziţie imposibilă. „Cât costă?”. „E din partea casei, e ziua patronului.” Era clar, visam.La istorie ne-au învăţat să nu ne încredem în greci, nici măcar când aduc daruri. Dar aici nu eram la lecţia de istorie, eram într-un vis. „Cine e patronul?” am întrebat aşa într-o doară ca să intru şi mai adânc în tenebrele visului. „Domnul din tabou” şi mi-a indicat cu mâna întoarsă invers pe cel cu mărul din taboul de pe perete. Aş fi putut jura că mi-a făcut complice cu ochiul. Am privit la newtonul din tabou. En fin, ăsta e doar un vis. Mi-am aprins încă o ţigară şi am aşteptat să văd cum mă voi trezi şi unde. Nu-mi aminteam deloc ce zi putea fi. Nu ştiam unde adormisem. Eram acasă? Pe la vreun amic? Sau poate pe la o tipă? Nu, nu eram la nicio tipă, pentru că eu nu dorm la tipe acasă, n-am timp de somn! Ha-ha! Sau poate că adormisem pe un câmp plin cu iarbă. Nu-mi puteam aminti nici în ce anotimp eram înainte să adorm. Atunci, pentru o clipă m-am îngrijorat. Dacă nu mă voi m-ai trezi niciodată? Era un moment foarte dificil al existenţei mele. Mi-am adus aminte de Zhuang Zi, chinezul acela care a visat acum mai bine de 2000 de ani în urmă că e un fluture şi nu era convins, în timp ce visa, dacă e un om care visează că e fluture, sau un fluture care visează că e un om. Oare se mai trezise? Dilemă totală şi la mine. Ce trebuie să faci, dacă rămâi blocat într-un vis? Şi atunci am avut o idee: aş putea cere cuiva un telefon inteligent, să accesez internetul şi să aflu soluţia la dilema mea. Dar cui? Toţi sunt cu spatele. Dacă nu aleg persoana corectă? Dacă se întoarce spre mine şi are o faţă de monstru? S-ar putea să încep să ţip în vis. Nu, clar nu vreau un coşmar. Mai bine îmi savurez cafeaua şi aştept calm să se termine. Fără telefoane inteligente, fără feţe de diavoli. Mi se făcea pielea de găină când mă gândeam că toţi cei din sala aceea imensă ar putea fi nişte diavoli. E posibil să mă înşel. E o posibil să aibă feţe normale, pline de coşuri şi aluniţe. Am vrut să mă uit la ceas. În viaţa reală nu port ceas. Dacă visam, trebuia să am ceas. Mă rog, nu de aur, sau scump, dar trebuie să am ceas. Am ridicat încet mâneca de la mâna stânga. Încet. Voiam să văd ce fel de ceas primisem de la Morpheus. Nimic. Nu primisem nimic. Ceva e putred aici în barul ăsta. Ceva e putred. Dar ce anume? Trebuie să existe o soluţie. E posibil să nu fie vis. Ce să fac? M-am uitat în pachetul de ţigări. Mai erau destule. Le-am filat. Doisprezece. Dacă le termin şi visul nu se termină? Am bani în visul acesta? Sau e un vis din acela în care visezi că eşti miliardar? Stai să mă uit în portofel. M-am ridicat în picioare şi m-am controlat la buzunarul de la spate al pantalonilor. Nimic. Nici urmă de portofelul meu negru. Mda. Am căutat în toate buzunarele. Nicio urmă de portofel, de bani, de acte de identitate. Începusem să mă tem. E visul meu, dar cine eram eu? Aveam un portofel negru în care ţineam actul de identitate, cardul bancar, nişte hârtii cu valoare sentimentală şi bani. Îmi ştiam şi numele şi prenumele, nu era asta problema, nu eram amnezic, dar, dacă, în visul meu mă numeam altfel? Pfuu. Şi culmea, nu-mi aminteam cum mă numisem înainte să adorm. Asta era adevărata problemă a visului. Cum mă chema în realitate? Mi-am adus aminte cum mă chemase într-un alt vis al meu. Mă chemase Cleomenes. Da, ştiu, ca pe regele acela grec.Ciudat, nu-mi puteam aminti nici atunci numele meu real. Dar de ce îmi aduc aminte de visul acela tocmai în acest vis? Poate să fie un vis într-un vis. Atunci am luat hotărârea că, dacă, mă întreabă cineva, prin absurd, cum mă cheamă, mă voi numi „Cleomenes”.

Pă iarbă


În dreapta şoseaua. Merg încet spre el. Îl studiez. Pare să fie inofensiv.
-Nu te-ai plictisit să stai aici?!
-Mda…
Mă aşez în iarbă. Întotdeauna mi-a plăcut să privesc din iarbă oamenii de pe marginea drumului. Mi-aş putea aprinde o ţigară.
-Mă, fumezi?!
-Nu.
Îmi aprind ţigarea.
-Ştii, sunt vreo 5-6 kilometri până la staţia de autobuz?!
-Ştiu.
-Ce dracu faci aici?
Se întoarce spre mine, are o faţă plină de coşuri mari şi murdare.
-Aştept.
Încep să tremur. Fumez cu genuchii la piept. Direct în iarbă.
-Auzi, cum îţi spune ţie?
-Ionel.
-Ionel, eu sunt Albert, poţi să-mi spui Alberto. Vino aici, pă iarbă, lângă mine.
Îşi lasă sacoşa murdară lângă mine. Pute.
-Adevărul e că-mi aduci aminte de un bulangiu… Trag din ţigară, Ionel priveşte fix, fără să mă audă. Sau, mai bine zis, de un travesti. Unu care fura ceşti din restaurante şi le ascundea într-o poşetă minusculă.
Îşi priveşte ceasul. E un ceas ieftin, curea de plastic.
-E 17:23.
-Da, şi?
E un nebun inofensiv.
Întinde mâna dreaptă. Urmăresc direcţia indicată. Mă lămuresc repede. E un drum de ţară, acolo se îndreaptă arătătorul lui.
-O să vină cineva cu o căruţă să fure pepeni. Mi-a promis că-mi dă şi mie unu.
-Păi de ce nu furi tu?
-Nu fur. O să-mi dea omul ăla.
Stau cu faţa în sus cu mâinile sub iarbă.
-Ionele, ţie îţi place aici?
-Nu, nu-mi place. Dar o să-mi dea omu’ ăla un pepene.
-Să înţeleg că-ţi plac pepenii.
-Da.
Tace. Câţiva greieri cântă isterici lângă mine.
-Bun. Atunci o să aştept şi eu să mănânc pepene. Când vine cetăţeanul cu căruţa?
Mă încântă să fiu ironic.
-La şi 34. Vine mereu la şi 34.
-Ai cuţit să tai pepenele?
Caută în sacoşa de rafie murdară şi ea. Scoate un cuţit albastru.
-Mă, Ionele, tu nu vezi că e murdar?!
Îl şterge pe hainele jegoase.
-Unde aruncăm cojile?
Tace. Nu-mi place când oamenii n-au răspunsuri la întrebări.
-Mă, eşti surd? Unde aruncăm cojile?
Ionel cercetează cu atenţie iarba. Se ridică în picioare.
-Las-o moartă, cojile de pepene sunt materiale biodegradabile. Dă cuţitu’ încoa’. Şterg cuţitul albastru pe iarba verde. Când o să mâncăm pepenele o să aibă gust de iarbă. Îmi place pepene roşu cu gust de iarbă. Cojile le aruncăm pă iarbă, puţin mai încolo. Ai văzut cum am rezolvat şi problema asta?!
-Da. Râde prosteşte
Începe să-mi placă.

Biciclete (2007)


Toate drumurile duc spre gura aceea de canalizare. Toate. Toate fiinţele pământului merg cu spatele. Nu se pot privii în ochi. Răzvrătirea e o armă de calitate superioară. Nu e nimeni înarmat. Toţi merg cu spatele. Ca într-o scenă cu slow-motion. Merg spre gura de canalizare. Se opresc. Unul câte unul. Scuipă cu patimă şi merg mai departe. Se rotesc în cerc. Cercul e imens, trece prin 2-3 continente. După ani şi ani se reîntorc la gura aceea de canalizare, scuipă şi apoi îşi recontinuă pelerinajul. Legea fiinţelor e clară, nu se priveşte nimeni în ochi, nu aleargă nimeni. E interzisă staţionarea pe iarbă. E interzisă folosirea bicicletelor. Se construiesc tribunale. Nu ştie nimeni de ce. Se construiesc repede. Fiinţele pământului merg în cerc cu spatele. Mâine se va da în folosinţă un alt tribunal. Azi e ziua internaţională a inginerilor. Toţi inginerii se aplaudă între ei şi au voie să se privească, să se studieze, să se descopere. Doar pentru 5 minute. În aceste 5 minute au voie să scuipe unde vor ei, fără vreo interdicţie. Mâine va începe construcţia unui tribunal nou. Cel mai mare tribunal. Exact deasupra gurii de canalizare. Exact-exact în centru. Buldozere mari, pline cu ingineri cu spatele, vor înainta pe poteci cunoscute doar de ei spre canalizare. Mâine fiinţele pământului vor cădea una câte una. Adică vor muri. Medicii vor ieşi din peşterilor lor… E o nouă zi. Medicii poartă halate albe. E bine de ştiut. Medicii merg cu spatele. Merg foarte repede. Nu-i poate oprii nimeni. Toate fiinţele pământului s-au oprit. E o linişte totală. Nu scuipă nimeni. Nu staţioneză nimeni pe iarbă. Toate magazinele sunt pline de biciclete cu pneurile umflate la 5 atmosfere. E o lege care prevede ca toate fiinţele care merg cu bicicleta să fie împuşcate în cap. Nu e nimeni înarmat. Armele stau pe crengile copacilor. Stau agâţate ca nişte mere mari şi zemoase. Toate fiinţele s-au oprit de ceva timp. Cercul s-a rupt. Fiinţele cad. Cad moarte. Medicii aleargă. Bicicletele stau cuminţi pe rafturile magazinelor. Armele stau în copaci ca nişte mere roşii, zemoase. Livezi intregi de meri. Nici o fiinţă nu mai e în picioare. Medicii aleargă printre cadavre. Aleargă foarte repede. Buldozerele s-au oprit. Haos, fiinţe moarte. Inginerii, cu căştile lor albe, se privesc între ei, se aplaudă şi vorbesc cu voce tare despre gura de canalizare. E o zi perfectă pentru o revoluţie. Toate fiinţele sunt moarte. Medicii şi inginerii se plimbă printe cadavre pe biciclete. E o zi perfectă pentru o plimbare cu bicicleta.

O altă crimă


Trebuie să ridic încet mâna în sus. Să o agit. Spre stânga, apoi spre dreapta. Dacă le-aș ridica pe amândouă, i-aș da impresia unei vechi cunoștinte. Vreau să fie un gest cât mai sobru cu putință. O pereche de îndrăgostiți a trecut pe lângă mine. Ea avea un fund enorm, cât o pernă. El avea o mână scheletică. I-o ținea pe fund. Ea râdea tare, semn că nu și-o mai trăsese de foarte mult timp. Mâna scheletică s-a așezat pe umăr. Râsul a încetat brusc, semn strategic. Oasele învelite în piele s-au depus iar pe fundul cât o pernă. Ea a început să râdă voios. Am ridicat mâna. Dreapta. Era scheletică. Am agitat-o spre stânga. Apoi spre dreapta. Poate că venise cu un taxi. Sau cu metroul. Nu mă cunoștea. Mă gândeam să-i pun mâna pe obraz. Sau poate pe păr. Avea de mers până la mine aproximativ 50 de metri. Mi-am propus să rămân pe loc și să-i pun mâna pe obraz. Era o cafenea chiar în spatele meu, ”Ice and tea”. Avea scaune înalte, negre, iar mesele erau rotunde. Era intim acolo. Puteam să-i explic planul meu în timp ce-i puneam mâna pe obraz tandru. Se va fâstâci și va spune da. Voi chema chelnerița cu un accent neutru și vom ieși ținându-ne de mână. Până la Paseo Echegary sunt două stații de metrou. E multă lume pe stradă. Fundul ei nu e mare, cam cât o jumătate de pernă. Și are părul scurt, până aproape de umeri. Îi stă chic cu pulloverul acela mulat. Are sânii mari și abdomenul plat. Știu că face aerobic și e vegetariană convinsă. Eu fumez mult, poate prea mult. Când mi-am aprins țigarea ajunsese lângă mine. Ne-am pupat ușor pe obraz. Era fierbinte.
-Unde mergem?
-La Ice and tea.
-Ești mai înalt decât mi-ai spus.
-Da, știu, câștig câțiva centrimetri în plus întotdeauna când mă întâlnesc cu cineva pentru prima oară. Apoi fac din degete așa, plis-plas, și îmi recapt înălțimea anterioară.
Dacă râde, înseamnă că am cucerit-o.
A zâmbit larg, semn că lupta era dură. Varianta cu mâna scheletică care îi va mângâia obrazul a căzut instantaneu. Nu trebuie să mă panichez. Există o altă cale să o conving. Am examinat-o cu atenție, nedisimulând nicio clipă că sunt interesat de sânii ei.
-Porți sutien?
A râs tare de data asta.
-Nu. Trebuia să port?
-Nu, nicidecum. Oricum știu că e incomod să porți sutien, adică pentru o femeie, ca un ham, nu?
-Da.
M-a apucat de mână.
-Eu vreau o cafea cu ceva tare.
-Whisky?
-Da. Mai ai țigări?
Am băgat mâna rapid după pachet, era aproape plin.
-Ne ajung pentru câteva ore. Dar parcă nu fumai.
A zâmbit afectuos spre tandru.
-Azi e o zi specială, vreau să fumez și eu ca tine. Să simt fumul cum mă amețește.
Era mai frumoasă decât în poză. Cu mult mai frumoasă.
-Când e făcută poza pe care mi-ai trimis-o?
Zâmbea mult.
-După cinci minute după ce mi-ai cerut o poză. S-a oprit și m-a privit în ochi. Ești drăguț, exact așa cum mi te-am imaginat. Dacă ai ști ce fericită sunt că ești drăguț?! Zâmbea tot timpul, nicio clipă nu a schițat vreun gest de tristețe și asta m-a intrigat. Știam că are creierii pufuleți, dar nu mă așteptam să disimuleze atât de bine. Am pregătit totul în cele mai mici detalii, o să-ți povestesc în bar. Haide, măi! O să fie perfect! Și m-a tras cu putere spre cafenea.
-Nu-i așa că acum nu mai sunt așa înalt?!
-Da, exact așa e. A râs veselă. Totul se întâmplă într-un plis-plas. Ai dreptate. Pe cuvânt de onoare.
-Credeai că glumesc?!
Barul era aproape gol. Ne-am așezat în zona fumătorilor. Ea a cerut o cafea cu whisky, iar eu o cafea fără cofeină cu mult lapte. Am scos tacticos pachetul de țigări Chesterfield și l-am așezat pe masă, între noi.
Am simțit că acum e momentul cel mai prielnic să-i expun calm punctul meu. Aveam nevoie de un pretext pentru a începe. Chelnerița avea fundul mare, așa că i-am atras atenția.
-Vezi ce fund mare are sud-americanca asta? S-a uitat la ea fără interes.
-Da, așa e.
E momentul, Alberto!
Am apucat-o de mâini și am privit-o în ochi.
-Marisol, uite ce…
Și-a retras brusc mâna din mâna ta. Privirea i s-a schimbat înspre negru.
-Te rog ceva. Avea un glas sticlos, aproape spre furie. Să nu-mi mai spui niciodată pe nume. Eu nu am nume, eu nu mai am nume. Spune-mi ”cariño”, ”querida”, ”corazon” spune-mi cum vrei dar nu-mi spune pe nume. Promite-mi!
Am înghițit în sec. Pierdusem startul. Căutam cu disperare spre pachetul de țigări, speram că vreo literă de pe pachet să-mi ofere vreo soluție de moment.
A repetat puțin mai tare, aproape plângăcios.
-Promite-mi, Alberto!
Am aprins o țigare.
-Promit!
Pe buze i-a apărut o floare frumoasă, nemaiîntâlnită.
-Așa, iubitule! Azi e ziua cea mai frumoasă din viața mea. Te rog, ține cont de asta! Vreau să mă simt bine alături de tine, să fiu fericită. S-a uitat la ceas. Ne mai rămân vreo șase ore, vreau să profităm împreună de timpul ăsta.
O cunoscusem pe chat în urmă cu fix trei luni de zile. Pentru mine, muncitor în construcții, ea era mai mult decât sperasem: era frumoasă, extrem de frumoasă, inteligentă, plină de bani. Mă îndrăgostisem de ea după câteva zile. Mă suna mereu doar ea. Eu nu aveam voie să o sun, îmi interzisese, în schimb ea mă suna la ore târzii din noapte, la pauza de masă, pe wc, când eram cu mistria în mână, era absolut imprevizibilă. Afectuoasă, glumeață și dispusă să-mi asculte tâmpeniile. Avea câteva probleme de comportament, dar le trecusem pe seama diferenței dintre clasele noastre sociale. Acum câteva zile mă înspăimântase complet. Mi-a vorbit două ore la telefon despre faptul că vrea să moară în pădurea Zuriza, aflată la vreo 30 de kilometri de oraș. Încet-încet mă convinsese să o ucid eu pentru că o iubesc. Era orfană de mamă, iar tatăl ei, era mereu plecat din țară, așa că o lua razna des. Ideea era că trebuia să o conving să renunțe la planul ăsta de rahat și să plecăm amândoi din Spania. Nu îmi ceruse niciodată vreo poză cu mine, nici webcamul. În schimb, ca să mă convingă că nu are chef de glumă îmi transferase a doua zi după discuția despre pădurea Zuriza 10 000 de euro în contul meu de La Caixa. Altul în locul meu ar fi fugit cu banii în România, dar eu aveam o problemă: mă îndrăgostisem de ea. Nici nu m-am atins de bani. Probabil că sunt un mare cretin în viață, dar sunt un mare cretin îndrăgostit.

Pentru o clipă am înţeles că umanitatea asta e de rahat şi ar trebui să ne sinucidem cu toţii. Avea dreptate, trebuia să îi iau gâtul direct, fără menajamente, să privesc absent cum sângele îi murdăreşte pulloverul și e supt de pământ. Am privit-o ironic. Iubirea se dusese în fundul pământului, mi se făcuse scârbă de toate vorbele dulci pe care ni le spusesem. Iat-o în fața mea: un viitor cadavru. Me cago en tus sentimientos, dacă vrea să moară, s-o mierlească. Nu sunt eu Cel Anunțat. Să-mi dea banu` și-i fac 100 de buzunare, nu unul. În fond, dacă există Dumnezeu, se va întâmpla ceva și ea va trăi după șase ore,nu?
A fost ceva extraordinar. Probabil că mi se schimbase expresia fețe.
-Dumnezeu există, dar eu voi muri. Tu mă vei ucide, pentru că mă iubești, nu-i așa?
Am încuviințat din cap.
-Unde e restul de bani?
-Iubitule, nu trebuie să mă omori pentru bani, ci pentru că mă iubești. Înțelegi?! Spune-mi că mă iubești!
Mă implora.
Mi se face silă de asemenea situații jenante, mi-am dat seama că sunt mai bolnav psihic decât ea. Am vrut să mă ridic, să fug cât mai departe de psihopata asta.
-Spune-mi, te rog, că mă iubești!
-Te iubesc!
-Hai, sărută-mă!
Puteam scăpa situația de sub control, așa că am preferat să-i fac jocul. Am început febril să fac calcule ce voi face cu cele câteva sute de mii de euro care mi le va lasă după ce o voi ucide.
M-am aplecat peste mica măsuță si am sărutat-o. Era o zeiță, când săruta. Am simțit ceva rece în ceafă. N-am să reușesc să înfig cuțitul în ea. Niciodată.Absolut și niciodată.
Îmi luase mâna mea scheletică și o strângea tandru.
-Ai dubii, știu. Te gândești că nu vei putea, că mă iubești. Să nu-ți fie teamă. Moartea e ușoară când iubești. Ca un ac care te înțeapă în deget. Și mori, asta e tot. Și știu că-ți dorești să mă omori tu acum când mă iubești. E foarte frumos să-ți omori iubita. Te poți sinucide și tu după. Va fi ca în ”Romeo și Julieta”. Totul se întâmplă într-un plis-plas. Te-am studiat mult, Alberto. O vei face, pentru că mă iubești. O să mă uiți repede. Vei cheltui cu plăcere banii. Eu te sfătuiesc să te sinucizi și tu imediat. Am un pistol dacă ți se pare prea greu să te înjunghii. Lumea n-o să mai fie deloc la fel după moartea mea.
Era frumoasă, extrem de frumoasă. Iar când vorbea atât de calm și tandru despre moarte și iubire mi-am dat seama că are dreptate. Ce e tot haosul ăsta? Ți-ai găsit jumătatea și muriți împreună. Mai mult decât perfect. Nu știu de ce brusc am început să tremur. Destul de tare.
-Ți-e frig? E aerul condiționat prea jos lăsat? Vocea ei suna aproape matern, mă privea îngrijorată.
Am privit placid tuburile de aer condiționat din tavan. Mi-am retras mâna din palmele ei și mi-am aprins o țigare.
-O să-mi revin. Hai să mergem.
Chiar era îngrijorată.
-Te simți bine? S-a așezat cu scaunul lângă mine și a început să mă maseze pe spate. Oare se gândea cu adevărat la mine, sau pur și simplu îi era teamă ca n-am să mai fiu în stare să o mai ucid?
-Stai liniștită, am destule resurse să te ucid. Eu vreau să înțeleg altceva. De ce tocmai pe mine m-ai ales?
-Nu fi prostuț. Nu te-am ales eu, tu m-ai ales. Eu aveam nevoie de un motiv. Tu mi l-ai dat. Vroiam să iubesc pe cineva, să simt viața cum freamătă în mine. Au fost trei luni minunate, iubitule. Senzaționale. Am trăit doar pentru tine și cu tine.
Sunt niște chestii pe care uneori le procesează mai greu creierul meu.
-Și dacă au fost minunate, de ce să fie doar trei luni? De ce să nu fie treizeci de ani?
-Iubitule, hotărârea e luată. Nu te mai poți împotrivi. Ai acceptat, trebuie să mă iubești până la capăt.
Am zâmbit sarcastic.
-Adică până la groapă, nu?
Mi-a apăsat încet buzele cu degetul.
-Taci! Te rog, taci! Doar iubește-mă, așa cum te iubesc eu. Atât te rog. Tu nu vezi că o fac pentru tine? Să fiu doar a ta? Vom face dragoste și apoi mă vei ucide.
Mă temeam de o farsă.
Nu, hotărât nu e farsă. Puteam să dispar de mult cu cei 10 mii de euro de La Caixa. Puuf! Exact așa. Nu era farsă. Era un joc în care cineva va muri. Sper să nu fiu eu. Mi-am dat seama că vreau să o fac, îmi era teamă că dacă nu am s-o ucid mi se va întâmpla ceva grav. Foarte grav. Poate că mă voi îmbolnăvi de cancer, sau voi fi condamnat la 20 de ani de închisoare.
-Hai să ne plimbăm! E foarte frumos afară. Mai îți este frig? De câte ori îmi vorbea îmi zâmbea tandru. Chiar și atunci când mă punea să-i recit poezii de dragoste la telefon știam că zâmbește la celălalt capăt al firlui. În fiecare dimineață îmi trimitea în email o poezie de dragoste. În 3 luni am primit fix 92 de poeme de dragoste. I le reciteam seara. După fiecare recitare cerea ca un copil mic: ”Mai vreau, iubitule! Mai recit-o încă o dată!”
Am ieșit ținându-ne de mână. Nu o mai ascultam. Avea o mână mică, caldă. Ne-am plimbat pe Bulevardul Echegary. Ne-am oprit să ne sărătum. Porumbeii se adunaseră în jurul nostru.
-Mă bucur atât de mult că ești drăguț! Îmi place foarte mult cum îți stă părul dat cu gel. A început să-mi vorbească iar despre pădurea Zuriza. Mă strângea de mână. Ne-am așezat pe o bancă. Asta o să fie banca noastră. A scos din poșetă un aparat de fotografiat și a rugat pe cineva să ne facă o poză. Un domn foarte amabil ne-a fotografiat în timp ce o strângeam în brațe. A privit încântată poza. Uite, iubitule, prima noastră poză împreună. Suntem o pereche super. Era foarte mulțumită. De vreo 10 minute nu mai scosesem un cuvânt. Revărsase atâta tandrețe asupra mea încât eram într-o ceață completă. Neuronii mei se blocaseră de mult. Mai primeam impulsuri nervoase doar când mă strângea de mână. A continuat să-mi expună printre săruturi și gesturi tandre planul ei. Eu reacționam doar la strângerea mâini. Dusese două lopeți, cuțitul și un pistol acolo acum câteva zile. Așa că atunci când vom coborî din tren nu vom avea nimic asupra noastră. Ne vom ține de mână ca doi îndrăgostiți. Inima mea era una de șarpe, corpul îmi murise, dar ea continua să bată cu încăpățânare. Mi-am dat seama că sunt mort, iar inima îmi va bate doar până la căderea nopții. Vom face dragoste, a continuat cu un zâmbet provocator. În iarbă. E o poieniță acolo, sunt și flori albastre. Să-mi sapi groapa chiar lângă flori. Dar să nu fie prea adâncă. Eu sunt cam friguroasă. Te iubesc atât de mult. O să săpăm groapa împreună, te voi ajuta și eu ca o iubită iubitoare. Era atât de convingătoare. Și atât de frumoasă.
-Da. Era un da mohorât, rece. Hai să terminăm repede!
-Iubitule, hai să profităm de banca asta, de porumbeii ăștia. Hai să mai ne facem poze împreună. S-a ridicat și a apelat cu grație un cuplu care trecea pe lângă noi. Mi-am încolăcit brațele în jurul ei și am mai făcut o poză.
A scos din poșetă biletele de tren. Erau mici și galbene. Mi-am aprins o țigare. În curând biletele vor sări din mâna ei mică și mi se vor înfige în gât. Am să scap țigarea pe haine. Deodată pe stradă a început să miroasă puternic a sânge. Mi-am pus mâna instinctiv la gât. Culmea, nu aveam nimic.
-Ție nu-ți miroase a sânge?
M-a privit mirată și s-a ridicat.
-Ține-mă în brațe. O țineam strâns. Aud inima cum îți bate. Inima ta bate frumos, ca un poem de dragoste.
Gara era aproape. Am mers încet. Ea zâmbea tot timpul și îmi cerea să o sărut. Devenisem letargic. Din când în când mă surprindeam numărând pașii: nouă, zece, unsprezece. Le pierdeam șirul. O auzeam ca prin vis cum îmi cerea să o sărut sau să-i spun că o iubesc. Toți oamenii erau muți și mă priveau ca pe un criminal. Lăsam capul în jos ori de câte ori treceam pe lângă cineva. Îl auzeam țipându-mi în ureche: ”Criminalule! Psihopatule!” Strângeam ochii cu putere de fiecare dată când trecea cineva pe lângă noi.
-Ești bine, iubitule?
Eram în fața gării. Era imensă, albă. Semăna cu un cuțit. M-am uitat la ea. Aproape că mă trăgea de mână prin mulțime. M-am împedicat de o valiză lăsată aiurea pe peron.
-Ești bine, iubitule? Aceeași tandrețe constantă în voce.
Trenul nostru era lung și alb. Ca un cuțit.
Vroia să stea la geam.
-Vreau să fumez! M-am uitat în pachet. Mai erau exact șapte țigări. 3 ore și jumătate.
-În 20 de minute o să fumezi, iubitule! Și o să facem dragoste.
Am înghițit în sec. În tren nu se fuma. Era foarte multă lumină afară.
-Poate cumpărăm țigări din gară.
-O să cumpărăm, iubitule.
M-a sărutat. De fiecare dată mă calmam după un sărut. Vedeam clar ce-am să fac în următoarele 15 minute.
Stătea la geam și privea peisajul cu mult interes. Mă strângea puternic de mână. Eram singuri în compartiment.
-Îmi place atât de mult să merg cu trenul. Era bucuroasă ca un copil mic, și mi-am spus în gând că nu ucid copii.
Când am coborât, am mai cumpărat un pachet de țigări. Vânzătorul de la micul chioșc avea o privire ciudată, curioasă chiar. Bănuiește ceva. M-am întors de câteva ori să-l privesc. Avea aceeași privire. Poate că era polițist sub acoperire. Deja începusem să o iau razna. Ha-ha! Mi-am privit ceasul. Ne mai rămân trei ore împreună. Trei ore de viață. Am să-mi cumpăr o casă în România. Sigur, o casă cu vedere spre Dunăre. O barcă și un ponton plutitor.
Pe drumul spre pădure a scos din poșetă un singur bilet de tren. Era la fel de galben. Mi l-a băgat în buzunarul cămășii.
-E biletul tău de întors înapoi în oraș. Să nu-l pierzi, iubitule! Că tu ești cam neatent.
Mi s-a făcut frică brusc, nu omorâsem în viața mea decât două găini și o gâscă. Cine m-a pus să vin tocmai aici cu psihopata asta?

Pădurea nu era prea deasă. M-am gândit că ar putea să ne vadă cineva printre copaci atunci când o voi ucide. Neah! Nici gând! Cine umblă joi prin pădurea asta la amiază? Numai psihopații. Așa că nu ai de ce te teme, Alberto! Sunteți în familie! Ha-ha!

Îmi pusese mâna pe blugi în dreptul penisului.
-Ți-am spus că te-am visat ieri noapte? Făceam dragoste.
S-a oprit aproape râzând.
-Super! Și cum făceam?
-Eu deasupra.
-Eram sigură. Ție îți place peste mine.
S-a oprit să mă sărute.
I-am pus mâna pe fund. Oricum avea să moară. Măcar să îi ofer de o partidă de sex ca-n filmele porno cu Nacho Vidal.
-Nu aici, iubitule! Nu aici. Ai puțină răbdare.
Am ajuns în câteva minute la poienița aceea de care îmi vorbise. A scos geanta dintr-un desiș. O lopată cu mâner rabatabil. Apoi s-a trântit cu fața în sus chiar lângă florile acelea albastre. Mi-a făcut semn să iau dimensiunile gropii. A întins zâmbind mâinile în plan vertical.
-Vreau să stau comod în groapa asta. Zâmbea ca și când ar fi mâncat ciocolată. Doamne! Unii oamenii sunt nebuni. Tulburători de nebuni. Cu vârful lopeții am demarcat viitoare groapă. Mi-am dat seama că încap și eu lejer în ea și gândul ăsta m-a bucurat. Pentru orice eventualitate, voi săpa groapa mai mare. S-a ridicat și a adus încă o lopată. Ne-am sărutat și am început să săpăm în liniște.
-Dacă ai ști cât mă bucur că ești atât de drăguț. Mereu mi-am dorit să fii drăguț, chiar m-am rugat lui Dumnezeu.
Tăceam și săpam. După 30 de minute reușisem împreună să facem o groapă adâncă de aproximativ 60 de centimetri. Pământul era moale, aveam noroc.
-Mai săpăm?
S-a uitat expert la groapă.
-Nu sunt animale mari de pradă pe aici. Doar iepuri și căprioare. E destul, iubitule.
Mai aveam 2 ore. Era greu. La Brăila îmi pot cumpăra o barcă cu motoare Johnson și să plec până în deltă. Cu 20 de mii de euro îmi iau o șalupă drăguță, poate chiar și un yaht mai mic.
-Hai să facem dragoste. Mi-a desfăcut încet nasturii de la cămașă. Își lipise palma de pieptul meu. Eu țineam mâinile pe lângă corp, ca două bucăți de carne prinse în cârlig fără niciun impuls nervos care să le traverseze. A început să mă sărute pe gât. Asta m-a excitat. Nu avem nevoie de protecție, iubitule! Voi purta în pântece copilul tău dincolo de moarte. I-am scos pulloverul și am început să-i sărut sânii. După 10 minute am ejaculat. Începea să-mi placă aici: aer curat, iarbă verde, sex neprotejat, câteva sute de mii de euro în bancă. Era delicios. Am mai făcut o dată dragoste. De data asta ea stătea în genunchi și eu în spatele ei. A țipat încet când a avut orgasm. Apoi încă unul.
Eu stăteam cu fața în sus și fumam. Era un petic de cer albastru exact lângă groapa proaspăt săpată. Era liniște. I-am auzit foșnetul picioarelor desculțe prin iarbă. Ținea un cuțit în mâna dreaptă venind spre mine. Un cuțit alb, nespus de lung, cu o lamă subțire, numai bun de ascuns între coaste. Aproape că zâmbea.
-Marisoool! Am țipat. Îmi era frică.
-Te-am rugat să nu-mi mai spui pe nume, iubitule. Ai promis. Te rog, cere-ți scuze.
Am bâlbâit cu ochii la cuțit un ”îmi cer iertare” slab.
M-a sărutat și mi-a pus cuțitul în mână.
-Hai! Îmi luase mâna și mi-o pusese exact sub coaste. Aici, printre coaste. Hai, iubitule! Și spune-mi că mă iubești!
Am început să tremur. Cuțitul îmi tremura în mâna dreapta, mâna stângă îmi tremura sub sânul ei. Îmi venea să urinez groaznic.
-Nu pot. Pe cuvânt de onoare că nu pot!
-Hai, iubitule! Totul se întâmplă într-un plis-plas. Iubește-mă. Ucide-mă. Hai, iubitule! Înfige! Și-a așezat cuțitul între coaste, chiar sub inimă. Mă privea tandru. Te iubesc. Mie îmi tremura mâna scheletică cu tot cu lama cuțitului. Ea a început să împingă cuțitul încet spre inima ei. Hai, iubește-mă. Vocea ei era a unei sirene care își adulmecă victima. Stătea chiar pe marginea gropii și atunci am realizat că dacă voi înfige cuțitul va cădea exact în groapă. Pregătise totul. Era o psihopată și eu jucăria ei ucigașă.
Am scăpat cuțitul.
-Nu pot, jur că nu pot. Lasă-mă, te rog, 10 minute să mă plimb singur printre copaci. Poate așa voi reuși. Vezi cum îmi tremură mâinile? Am întins nevinovat palmele. Tremurau.
-Nu pleci nicăieri până nu-ți termini treaba! Vocea îi devenise isterică. Mă auzi, dobitocule?! Nu pleci nicăieri. Nu ți-am dat atâția bani degeaba. Nu m-am culcat degeaba cu tine! Înfige cuțitul, la naiba! Nu fi, moale! Hai, iubitule! Se calmase.
Reacția ei isterică m-a liniștit. M-am întors și am plecat.
-Când o să-ți revii din nebuneala asta, caută-mă. Știi numărul meu de telefon. Putem fi fericiți împreună.

Deodată, de după copaci, a apărut o mulțime de polițiști cu armele ațintite spre noi strigând aproape isterici.
-Nu mișca! Poliția! Aruncă cuțitul!
Pentru o clipă m-am blocat: aruncasem de mult cuțitul. Ce cuțit să arunc, pentru Dumnezeu?! Apoi am avut revelația într-o fracțiune de secundă: Marisol luase cuțitul în mână. M-am întors rapid spre ea să-i spun să arunce cuțitul.
-Trădătorule! Se îndrepta amenințător spre mine. Atât a mai apucat să strige prin zgomotul gloanțelor. 20 de pistoale s-au descărcat instantaneu spre ea ucigând-o. A căzut în groapă. Era atât de frumoasă.

Inspectorul Juan Carlos mi-a explicat în mașina poliției în timp ce mergeam spre oraș istoria lui Marisol. Urma să fiu a noua victimă. De doi ani de zile aducea câte un iubit pe care și-l făcea pe chat în pădure să o omoare. Toți refuzaseră, așa că îi ucidea ea și îi îngropa în mormântul pe care îl săpau împreună. Fix la trei luni ucidea pe cineva. În general victimele erau străini, sau tineri cu probleme psihice care cadeau în plasă ușor datorită șarmului ei irezistibil. Poliția o urmărea de 2 luni, ajunseseră la timp.
Când m-am întors în Brăila, mi-am luat o barcă de pescuit și m-am apucat să le spun povestea mea amicilor. Au râs de mine. La fel cum a râs Marisol, fusesem doar o jucărie în mâna ea. Dar, totuși, cred că m-a iubit. Și eu pe ea. Se înșelase însă, lumea era la fel după moartea ei.

Al Capone


Am un prieten, îl cheamă Cleomenes. E pictor. Într-o zi mi-a făcut un portret. În ulei. Foarte mișto. Mi-a plăcut, l-am așezat deasupra patului. Era cool. Nenorocirea a venit într-o marți. Ciudat. De fiecare dată când închideam ochii, lângă mine se așeza o femeie. Nu știu cât de frumoasă era. Uneori sunt foarte subiectiv în catalogarea frumuseții. Era tânără. Sincer să fiu, nu aș fi acceptat niciodată ca lângă mine să se pitească o femeie în vârstă. Mă rog, se pitea e un fel de a spune. Știam că e acolo, la 2 pași în dreapta mea. Folosea un parfum de flori, ceva de primăvară. Nu vorbeam. Doar priveam amândoi tabloul. Eu îl priveam cu ochii închiși. Apoi am luat autobuzul spre Cleomenes. De câteva ori am închis ochii când eram în autobuz. A apărut brusc, se așeza lângă mine pe scaun. Alteori se ținea de bară. Deschideam ochii brusc, încercând să-i surprind zâmbetul, dispărea. Puuuf. Am discutat cu Cleomenes în șoaptă. N-am închis ochii niciodată. Ba chiar m-am surprins când încercam să clipesc foarte repede. L-am întrebat ce a văzut atunci când îmi făcuse portretul. Mi-a răspuns franc. Un pădurar. Am înțeles, eram pădurar. Altceva? Da, mai văzuse și un fel de ceață. Am râs. Era penibil. Ai fumat ceva, ai tras ceva? S-a jurat pe toți sfinții că nu mai utiliza de mult produse psihedelice. Mda. Am repetat, mda. Și i-am povestit despre ea. S-a excitat. Pe cuvânt. Avea o privire libidinoasă. L-am înjurat și am plecat. Am ajuns acasă. N-am dormit deloc două zile. Mi-era frică să nu adorm și să mă trezesc în mijlocul ceții îmbrăcat în pădurar. În schimb, femeia nu mai apărea, închideam periodic ochii 10 secunde. Exact 10 secunde. Număram cu ochii închiși până la zece. Am făcut un alt experiment, am luat autobuzul spre Cleomenes și am închis ochii. Nimic, femeia se evaporase. Îmi părea rău. Mă simțeam trist. Nu vorbisem deloc, n-o cunoșteam. Știam că e tânără și zâmbește frumos. A trecut o săptămână. Am putut să dorm pentru că am aruncat tabloul la gunoi. În locul lui am pus un poster cu Salma Hayek. Speram ca femeia tăcută să semene perfect cu Salma Hayek. Era un fel de invocație. Nimic. Dispăruse. Am găsit vinovatul. Era Cleomenes. El a salivat la descrierea mea. L-am sunat. Ești un porc. Picta. Nu putea să vorbească. I-am repetat că e porc libidinos. A închis. Nu putea să vorbească, picta. Spre seară a sunat la ușa mea. Sub braț avea un tablou. O pictase pe Salma Hayek cu sânii goi, întinsă pe niște vreascuri și cu o pălărie de pădurar. Am simțit că îmi pleznesc toate venele din organism. M-am calmat. Porcul libidinos își deschisese o bere și îmi povestea că a făcut sex cu modelul. Măi, era o babă la vreo 50 de ani. Am pictat-o, i-am tras-o. Apoi a plecat și am putut reface pictura. Uite ce a ieșit. Și îmi arăta mândru spre bustul gol al Salmei. L-am dat afară pe scări cu tot cu berea începută. A început să țipe. Nu se tratează așa un pictor de valoare ca mine. Am deschis ușa și am aruncat după el cu sânii goi al Salmei. Nu s-a supărat.
De atunci vorbim mereu. Am discutat și ieri. Îmi povestea că de câte ori închide ochii simte cum se așează lângă el un tip cu o cicatrice uriașă pe obraz.

Lucram la ceva


Stăteam pe strada aia pe care mai fusesem de atâtea ori. Nu știam cum se numește, dar aveam un sentiment straniu că se va întâmpla ceva ciudat. Am vrut să întreb un trecător cum se numește strada. Însa m-am așezat pe bordură și mi-am aprins o țigară. În spatele meu era un bloc cu patru etaje. În fața mea era o cofetărie. O puștoiacă cu părul în codițe mânca o prăjitură singură la masă. M-am uitat mai atent. Mașinile treceau prin fața mea în viteză. Nici urmă de vânzătoare sau de mama puștoaicei. Sau de vreo rudă mai matură: tată, bunică, unchi. M-am gândit că poate sunt la WC. Oare cum se numea strada? En fin. Era dupa-amiază. Moleșeală. Puștoiaca înca mai savura prăjitura. Cred cș era de frișcă. Pentru că era albă. Apuca puțin câte puțin și se uita atentă la bucata din linguriță. Un trecător s-a așezat lângă mine pe bordură.
-Aveți cumva un foc?
Aveam.
-Știți cum se numește strada asta?
Cred că tipul avea chef de vorbă.

Azi nu moare nimeni – roman, scurt fragment


Alberto, te rugăm, vorbeşte-ne despre tine. Un scurt CV şi o mică biografie.
Alberto s-a ridicat respectuos spre publicul din arenă. S-a înclinat apoi şi a aprins o ţigară scoasă din pachet. Uneori se bâlbâia. Dar asta nu-i ştirbea cu nimic claritatea gândirii şi a imaginaţiei. Până şi marele orator Demostene a fost bâlbâit.
Mulţimea din arenă aştepta ca Alberto să se prezinte.
-Bună ziua, tuturor!
-Bună ziua, Alberto! a vuit mulţimea neutru.
-Mă numesc Alberto, am 33 de ani, sunt născut ca şi voi pe această planetă şi am venit să vă îndrum.
Un murmur a străbătut arenele. Mulţimea voia mai mult, eventual puţin sânge şi ceva sex, aşa cum a primit timp de atâtea secole. Putere şi plăcere.
-Ole! A replicat Alberto murmurului.
-Ole-ole! Au tunat arenele.
-În seara asta nu veţi primi sânge. Nici sex. Fiecare dintre voi e fratele meu.
O propoziţie aproape stupidă şi cam moale.
– Când am ieşit din casă soarele trecuse de cealaltă parte a blocului… Cei 5 paznici, cei 5 arhangheli mă aşteptau într-o maşină decapotabilă roşie americană. Era un Buick clasic. Cu tapiţerie tot roşie din piele, veritabilă. Metatron, cel mai înalt stătea pe capotă asemenea lui James Dean şi trăgea şmechereşte dintr-o ţigară fără filtru. Nu putea trece neobservat. Părea coborât din paginile unei reviste de benzi desenate. Avea bărbia aia pătrăţoasă specifică oamenilor puternici fizici. Însă era un Arhanghel. Un arghanghel trecut în Biblie. Nu avea legitimaţie, dar niciodată agenţii divinităţii nu au avut legitimaţie de serviciu. Cei cinci reprezentau forţa binelui. Adică ei erau piesele din angrenajul care trebuia să mă ajute pe mine să trec peste toate obstacolele care mi se ivesc în drum. Sunt super eroii mei personal fără legitimaţie de erou. Cei 5 plus dragonul meu personal fără lumină proprie. V-am mai vorbit de el. 6 şi cu mine 7. O cifră divină. Noi trebuie să aducem happy-end-ul în această carte… Eu am o iubită. O cheamă Mi-Re-La. Ea nu ştie că eu sunt într-o luptă. Crede că totul e minunat în viaţa mea. Că Planeta A e cel mai frumos şi cel mai primitor loc din tot universul vizibil. Planeta A, adică “Planeta albastră”. Numai că eu sunt într-o luptă. Într-o luptă continuă. Ca orice om, de altfel. Numai că în mintea mea se întâmplă lucruri extraordinare: arhangheli, dragoni fără lumină proprie, cataclisme devastatoare. Totul e în mintea mea. Aici. Exact ca la Imanuel Kant. Eu sunt începutul şi sfârşitul. Ea nu poate vedea toate aceste drame care mă sfâşie. Ea cere iubire şi atât. Dar eu ce sunt: un tonomat cu iubire? Mai bagi o fisă, mai scriu o poezie de dragoste. Bagi o altă fisă , auzi un alt “te iubesc!”. Aşa că în mintea mea, în craniul meu, aici mai exact, neuronii mei au creat o lume ireală, o lume cu dragoni, arhangheli, cu o arenă antică plină de o mulţime doritoare de sânge şi Moartea, forţa răului. Aici se întâmplă toată acţiunea. Aici, în craniul meu, azi nu moare nimeni. Punct.
Mai îmi aprind o ţigară. Mi-Re-La e o femeie frumoasă.
I-am scris multe poezii de dragoste. Dar am mai bine de un an de zile de când nu mai scriu poeme de amor. Acum sunt hotărât să salvez planeta. De la extincţie (prin nepăsare şi ignoranţă- notă 10 pentru chestia asta din paranteză pe care cei din tribună nu au cum să o audă, ei fiind concentraţi la spectacolul în sine). Pentru că această planetă, Planeta A, este casa mea, aici îmi place să trăiesc, aici sunt toţi cunoscuţii mei, toate iubitele mele prezente şi viitoare, toate poeziile mele. Mi-Re-La este iubita mea. Şi ca orice iubită ea merită să primească de la mine tot ce-i mai frumos şi mai bun.

Jophiel a deschis portiera şi a coborât de la volanul Buick-ului roşu.
-Iar se gândeşte la Mi-Re-La, nu?!
Ceilalţi 4 arhangheli au dat din cap la unison ca o bandă de dansatori profesionişti în sens de „da, din nou”.

Moartea asista absent la spectacol din locul ei privilegiat şi marcat cu atenţie.
-Ieftin şi prost. Marca Alberto. S-a ridicat de la locul lui şi a început să zboare pe deasupra arenei de piatră privind la mulţimea îngrămădită în aşteptarea unor lucruri extraordinare.
-Ha! A continuat cu sictir. Uite cu cine trebuie să mă lupt eu! Cu un amorezat şi cu neuronii lui. Un circar. Poate se termină tot mai repede şi ajung şi eu acasă mai repede să fac o baie în sânge proaspăt. S-a uitat la Rolex-ul de la mână placat cu căpăţâni de decedaţi în loc de cifre şi două coase în loc de limbi. Târziu, nenicule, târziu. Ăsta vorbeşte mult şi prost. De ce naiba nu termină şi el mai repede că să ne ducem şi noi pe la casele noastre?! Chiar nu înţeleg logica! Trebuie să ne batem! Okay! Lasă gargara şi să ne batem direct! Mi-e silă efectiv de toată gargara asta ieftină cu iubirea şi cu iubirea. Gar-ga-ră! Ca să fie clar: gar-ga-ră! Toate răspunsurile sunt la mine. Istoria planetei A o scriu eu.
A coborât lent şi s-a oprit planând chiar lângă Alberto care perora în continuare despre neuroni, dragoni, arhangheli şi iubita lui. Moartea s-a aşezat în fund turceşte pe nisipul arenei foarte aproape de orator. Acolo s-a pornit să-l maimuţărească. S-a uitat la ceas.
-Mai ai exact cinşpe minute să taci.
Apoi şi-a scos ceasul de la mâna dreaptă, şi a băgat mâna stângă în kimonoul negru de unde a scos o coasă cu mâner extensibil. A lăsat pe nisip kimonoul care avea scris pe spate „Te poţi ascunde de mine doar într-un mormânt!” şi a început să facă genoflexiuni plus flotări într-un ritm uimitor. Aproape supersonic. Prin pielea zbârcită şi groasă ca de varan venele i se profilau noduroase ca nişte şerpi veninoşi. Mirosul de transpiraţie emanat era toxic.
-Hai gata! S-a oprit din exerciţii şi-a ridicat ceasul de jos din nisip. Let`s getting to rummbleeeeeeee!

Cum am devenit scriitor


Nu mai țin minte exact. Dimineață, seară, la prânz. A fost o chestie ad-hoc. Pentru cei care nu știu ce înseamnă ”ad-hoc”, pot substitui acest termen necunoscut cu unul mai familiar, cum ar fi ”zilnic”. Mă rog. Nu contează. Eram poet și mă simțeam bine. Dar apoi am înțeles că nu-mi folosește la nimic să fiu poet. Aveam câțiva admiratori și admiratoare în mediul online. Dar nu conta admirația lor. Admirația nu are valoarea pe care o acceptă băncile. Aș că am lăsat-o mai moale cu poezia. Și m-am apucat de dramaturgie. Adică să scriu piese de teatru. Și aici am avut ghinion. Am fost admis cu câteva lecturi la un teatru de provincie și cam atât. În rest foarte multe promisiuni care de asemenea nu sunt acceptate ca bancnote. Și am zis că și dramaturgia este pentru domnișoare sensibile. Atunci am hotărât că mai pot scrie și proză, adică romane. Și am început să lucrez și la romane. Evident am publicat unul. Doar unul. A fost destul. Editurile din țara în care locuiesc și scriu în limba ei sunt niște chestii foarte pecuniare și nu au nicio legătură cu arta. Pentru cei care nu cunosc semnificația termenului ”pecuniar„ le spun eu că au ghicit, are legătură cu bancnotele. Așa că am zis că scrisul nu trebuie exersat decât ca un hobby. Scrisul nu e stil de viață în țara în care locuiesc. Așa mi-a zis mama, fratele meu, cumnatul meu, prietena mea, adică toți cei care mă cunosc. Mă aflam în fața unei dileme: să ascult vocea externă, vocală și cu foarte mare legătură cu bancnotele, sau să-mi dau mie credit, să am rabdare cu mine și să mă piș pe bancnotele care ne fac viața atât de frumoasă. Mă cunosc foarte bine; pe mama, pe mama, pe fratele, pe cumnatul meu și pe prietena mea nu îi cunosc la fel de bine. În cine să am încredere: în ei, în bancnote, sau în mine? Evident că sunt foarte egoist și țin cu mine din orice poziție. M-am votat pe mine. Eu sunt scriitorul, nu? Și am mers înainte. Peste puțină vreme am înțeles ce înseamnă să fii scriitor. O persoană m-a abordat și m-a rugat să scriu o carte despre viața unei terțe persoane. Și atunci am zis: ”Am învins, arta a învins!„
M-am urcat cu omul acela într-un autobuz să mergem la clinica celui care trebuia să-i fac un portret din cuvinte. Nu intru în detalii despre portret. Nu știu dacă ați înțeles ideea: pe câți dintre voi vă abordează oamenii pe stradă că să le scrieți romanul vieții lor? Hmm. De două ori ”hmm”. Asta înseamnă să fii scriitor. Super adevărat.

Masca de gaze


E o cameră cu pereţi albi. Probabil e un sanatoriu de nebuni. Cineva stă pe un pat de fier. Seamănă cu tine, probabil că eşti tu. Eşti tu. Ai capul în mâini. Pereţii devin foarte albi. Foarte albi. Nu moare nimeni astăzi. În dimineţa aceasta nu moare nimeni. Se vor prăbuşi pereţii. Distanţa dintre peretele A şi peretele B miroase a diavol. Papucii de pluş stau aliniaţi ca-n rastel. Papucii nu se mişca. Tu nu te mişti. Patul de fier nu se poate mişca. E o teoremă matematică care garantează o linie dreaptă între pat şi papucii de pluş. Trebuie doar să te ridici din pat şi să îţi pui masca de gaze. E important. Masca de gaze. Nu există nicio cameră albă fără mască de gaze atârnată într-un cui bătut în peretele B. Distanţa dintre A şi B trebuie sa fie egală cu distanţa dintre patul de fier şi chiuveta pe care stau săpunul şi pasta de dinţi. Nu ştiu ce culoare are săpunul. Săpunul e un obiect de decor. Miroase a pastă de dinţi. Ieftină. Ca şi când diavolul şi-a făcut igiena personală în dimineaţa aceasta senină de vară la tine în cameră. Tu ştii ce-ai făcut?! Îţi zic eu. Te-ai sculat mecanic. Ai alergat spre peretele B şi ţi-ai pus masca de gaze. Ai privit cum diavolul a scuipat în chiuveta ta resturile de mâncare dintre dinţi. Ştii?! Nu e indicat să încerci să vomiţi când porţi masca de gaze! Tu n-ai vomitat. Nici nu te-ai sinucis. E normal. Pasta de dinţi e un cadou. Ştiu, ţie îţi plac cadourile. Cui nu-i plac cadourile?! Mie nu! Mie nu-mi plac. Dar în camera aceasta albă nu sunt eu. Eşti doar tu. Tu şi cu distanţa dintre peretele A şi B. Distanţa colapsează orice tip de iubire. Dumnezeu ştie lucru acesta. Că doar El ţi-a făcut cadou pasta de dinţi. Şi ţi-a zis: “Ascultă la mine muritorule din camera albă! Niciodată, dar absolut niciodată, să nu te speli pe dinţi! E un cadou. Cadourile se păstrează sub pernă, sau baţi un cui şi pui pasta de dinţi în peretele A!”. Era un sfat, nu un ordin direct. Apoi Dumnezeu a ieşit din camera albă cu mâinile la spate. Şi a intrat diavolul să se spele pe dinţi. Masca de gaze. Masca de gaze e un lucru extraordinar. Diavoul ştie acest lucru. Ştie că undeva există o cameră albă fără o mască de gaze. Şi Dumnezeu ştie. Şi eu ştiu. Tu nu ştii. Tu doar priveşti prin plasticul aburit al măştii de gaze. Priveşti cum se prăbuşesc pereţii A şi B.
Pasta de dinţi e un cadou. Masca de gaze nu e cadou. E un obiect pe care l-ai găsit într-o groapă comună.

când am început să scriu noul roman


am vrut ca populația cititoare să nu se identifice cu niciun personaj din carte, să nu poată să facă analogii gen “chestia asta am mai văzut-o undeva”, să le depășească capacitatea de înțelegere cu 100 de ani. să-i cuprindă așa o apatie că nu prind firul epic deși sensul frazelor li se pare cunoscut, logic. să zică: “dă-ne ceva comestibil, ceva de dragoste, o intrigă, ceva să ne aducă aminte că trăim pe planetă terra și că tot ce se întâmplă aici zi de zi ne este atât de familiar!” apoi am zis că nu e bine să fac escapade de genul ăsta, pentru că lumea e proastă, adică cititorul vrea șabloane pe care să le poată înțelege: x se iubește cu y, z vrea să meargă la bunica lui la cimitir, alfa e începutul, omega e sfârșitul etc-etc. trebuie să îi povestești ceva să-l captiveze și totodată să fie stăpân pe situație, să-i placă să creadă că literele tale nu au niciun secret pentru inteligența lui sau că tot ce scrii tu poate găsi ecou sau o formă de emaptie. pentru că oamenii sunt slabi, ia un individ oarecare, du-l 20 de ani în sălbăticie și o va lua razna. nu au putere decât dacă se organizează în grupuri, în societăți, în țări, în familii, dacă stau împreună, dacă comunică frecvent. aici trebuie să mă opresc pentru că sună cineva la ușă, habar nu am cine poate fi, sper să fie o gagică mișto, Doamne ajută!

40 de tone


Plouă. De ce nu ar ploua?! Jack s-a trezit de jumătate de ceas, şi-a băut cafeaua cu lapte, a fumat cele 4 ţigări regulamentare, s-a spălat alene pe dinţi şi acum aşteaptă. Aşteaptă să sune celularul. Trebuie să coboare în faţa blocului, Fordul Focus albastru se va opri scurt, iar el îşi va continua jumătatea de dimineaţa pe scaunul din dreapta şoferului.
-Alo! Hai, coboară. Ajung în 5 minute.
-Ok, cobor chiar acum.
La ieşire se priveşte pentru 2 secunde în oglinda de lângă uşă. „Este ultima zi din viaţa mea, măcar astăzi să arăt cool.”
Vecina de la etajul 1 este obsedată de căţei şi căţeluşi. Are 7-8 în apartamentul ei de 2 camere. Numărul variază, ades adoptă fără regrete prima potaie care-i iese în cale şi o înconjoară cu aceeaşi dragoste necondiţionată.
Jack tocmai se află în faţa apartamentului plin de câini. Hărmălaie mare, vecina se pregăteşte să iasă. Instantaneu Jack măreşte pasul, îl stresează toată turma aceea de câini, băloasă şi gălăgioasă. Prea târziu, un câine tocmai şi-a lăsat o pereche de bale pe pantalonii lui albi de vară.
„’tu-ţi ceapa ta de nesimţit! Tocmai pe pantalonii mei te-ai găsit să salivezi?!”
-Scuzaţi, scuzaţi. Bobiţă, puiule, stai cuminte, nu vezi că l-ai murdărit pe domnul Popesco?!
-Nu face nimic doamnă, iese la spălat. Oricum, o zi bună.
-Mulţumesc, la fel. Vecina se apleacă rapid şi îi prinde căţelului indisciplinat, cu gesturi experte, zgarda de gâtul flocos.
„Ce dracu’ caută baba asta senilă pe stradă?! Şi ce-i apartamentul ei, pension de potăi băloase?! Exact asta trebuia să se întâmple astăzi: să-mi bălească pantalonii! A făcut-o intenţionat. Câinii percep extrasenzorial mai repede decât şobolanii. De unde dracu’ ştie c-o să mor astăzi?!… Hm… nu cred că ştie. De unde să ştie potaia asta jigărită că astăzi tocmai a muradărit pantalonii unui om ce va muri în 2 ore?!”
Jack îşi aprinde a 5-a ţigară. În maşina lui Silviu nu se fumează, aşa că profită pentru a savura o ultimă ţigară.
Se uită atent la pantalonii albi. „Nu e chiar aşa de grav, se putea şi mai rău, putea să mă muşte şi atunci chiar îmi părea rău. Dacă eram parlamentar propuneam o lege pentru a interzice mai mult de 2 câini pe apartament. Cine posedă mai mult, la bulău. Ce-i aici?! Bloc de fiinţe bipede sau de patrupede?! Mă enervează baba asta la culme! De ce dracu’ n-o internează ai ei la azil?! Umblă cu turma asta de câini pe stradă, iar moartea o caută pe-acasă!”
Silviu a oprit de ceva maşina şi se uită îngrijorat la Jack, acesta continuă să râdă încet cu gândul la flagelarea proprietarilor de patrupede băloase.
„Probabil că iar a făcut vreo glumă de şantierist. Numai tâmpenii are în cap. Totuşi e băiat bun, nu e în stare să rănească nici o muscă chioară.”
-Hai! Jack?!
Jack e absent, votează şi propune în continuare legi pentru asanarea fenomenului generat de balele patrupedului indisciplinat.
Claxonează. Jack se trezeşte din reverie.
-Ai şi ajuns?!
-Ce faci mă, nu mai auzi?! De cinci minute te strig şi tu nimic.
-Mai taie! 5 minute?! N-are cum, probabil vreo 10-15 secunde.
-De ce râdeai singur ca prostu’? Şi pune-ţi mai repede centura, nu vezi că face a pornit alarma?!
Cu un gest scurt Jack îşi potriveşte centura. „Ce mai vrea şi Silviu ăsta?! Numai de pisălogeala lui duceam eu lipsă acum, măcar timpul ăsta care mi-a mai rămas să-l petrec în linişte.”
-Eee, nimic, am uitat să-mi iau cuţitul albastru la mine, n-o să avem cu ce tăia roşiile.
-Şi ăsta e un motiv de hlizeală?
-Să opreşti la peco, vreau să-mi iau un pepsi rece, presimt că azi o să-mi fie sete.
-Ha-ha. Ce peco?! Ai uitat că până la ieşirea la autostradă nu e nici un peco. Mă, ce se întâmplă cu tine?! Când te-ai culcat azi-noapte, la 4 dimineaţa?! Nu înţeleg cum îţi pot pierde nopţile pe internet?!
-Am dormit mult, vreo 6 ore. Şi mai lasă-mă cu pisolăgeala ta. Eşti foarte stresant uneori, nu înţeleg de ce mă torturez, mergând cu tine, dimineaţă de dimineaţă.
-Ha-ha. E clar, ai dormit puţin şi agitat. Şi mergi că n-ai bani de autobuz. Ha-ha. Mergi că eşti milog.
-Pot să-ţi spun ceva: taci dracului din gură şi condu, vezi să nu dai peste vreo babă matinală şi plimbăreaţă… Ha-Ha
Jack apasă butonul pentru radio. Muzica hip-hop se opreşte brusc, John Lenon se introduce suav între cei 2, „imagine all the people living for today”…
-Schimbă-l pe pleoştitul ăsta, mi se face somn cu el…
-„You may say that I’m a dreamer but I’m not the only one” Jack fredonează cu voce tare, tocmai pentru a-l irita pe Silviu.
-E clar, iar ai fumat marijuana dis-de-dimineaţă, de asta eşti aşa zglobiu şi surâzător…
-N-am fumat mă nimic. Serios, n-am mai fumat de mult.

“Mai am 10 minute” Înghite încet din sticla rece de pepsi.
“Undeva, peste dealul din faţă, este un pod de piatră. Acolo se vor termina toate. Acolo se va opri cotidianul pentru mine.”
-Pot fuma o ţigară?!
-Ha-ha. O ţigară de marijuana poate. Ce-ai, ştii doar că nu fumez nici eu în maşină?!
-Te rog frumos, una, deschid şi geamul, promit.
-Jack, azi e ceva ciudad cu tine, serios, mă îngrijorezi.
-Nu e nimic, serios, mă simt fericit.

Camionul de 40 de tone i-a lovit frontal. Moartea i-a surprins fericiţi: Silviu râdea privindu-l pe Jack, acesta era mulţumit că tocmai luase sfârşit cotidianul său haotic.
Jack nu putea să defraudeze, a murit exact când a trebuit, orice intervenţie divină sau canină era exclusă din start. Jack a avut mână bună, se putea paria fără probleme pe instinctul lui.

Alberto şi autobuzul minunat


Când am ieşit din casă totul era pustiu pe stradă. Termometrul digital din dreptul magazinului de mobilă indica 42 de grade Celsius. Am zăbovit o clipă pentru a privi în staţia de autobuz. La ora 12 trebuia să apară pe băncuţa de plastic bătrâna aceea care zâmbeşte ştirb şi îi întreabă pe toţi cum îi cheamă. Transpirasem. M-am aşezat pe băncuţa de plastic. Nici urmă de umbră. Soarele mă pocnea direct în cap. Oamenii ăştia şi minunatele lor autobuze cu aer condiţionat, cartele magnetice şi voci de femeie care te invită politicos să avansezi pe culoar. Mi-am aprins o ţigară. De 6 luni doctorul îmi interzisese să mai fumez. Vax. Dacă mă invita la el acasă şi îmi explica părinteşte cum or să arate plămânii mei de fumători în urma autopsiei, poate că îl ascultam, dar aşa, trimiţându-mi analizele complete prin poştă cu indicaţa de a renunţa la fumat de urgenţă, mi s-a părut că îi indică unui papuaş ajuns în Europa occidentală cum se foloseşte hârtia igienică. I-o dai pe la nas plină de rahat. Şi am avut impresia că la consultaţie m-a privit ca pe un retardat. Pe mica băncuţă s-a aşezat o pensionară. Carnea flască îi atârna pe braţe şi purta 2 lanţuri de aur groase la gât. Plus că avea nişte ochelari de soare imenşi. Ceva de marcă, n-am reţinut. O persoană cu lanţ de aur. Cu două lanţuri de aur, pardon. În Ghana oamenii mănâncă oameni. Nu mânăncă aur, canibalii nu mănăncă aur. Dar cui îi pasă? Mie nu, pensionarei nici atât. Brusc m-a lovit accesul acela de nebunie, când ţi se pare că orice cheie ai încerca uşa va rămâne blocată pentru totdeauna, iar toată liniştea ta este depozitată stive-stive dincolo de uşa închisă. Senzaţia de panică albă, când totul se scurge în jurul tău: carnea pensionarei, lanţul de aur, asfaltul, copacii, soarele. 5 secunde. Mi-am revenit. Baba asta infectă a aruncat cu pietre în Maria Magdalena şi a strigata ”Ba-ra-ba! Ba-ra-ba!” până la epuizare. 70 de kile de carne, 2 lanţuri de aur şi o pereche de ochelari de soare de firmă. Am vrut să-i strig în ureche:”Vaco! Nu-i așa că ai renunța la un lanț din cele 2 pentru un loc în Rai?” Îngerul de lângă ea mi-a făcut semn discret să mă abțin. Mi-a explicat din priviri calm că pensionara nu dorește să epateze, ci doar are o slăbiciune pentru aur, așa cum am eu pentru țigări. M-am întors cu spatele la el. Nervos. Când m-am întors dispăruse, pensionara plângea. Mi s-a făcut milă de amândoi, în primul rând de mine și apoi de ea. De unde atâta răutate, de ce trebuie mereu să ne sabotăm iubirea de semeni pe baza unei pseudo-teorii despre adevărul absolut? Nimeni nu este mai presus de iubire și de lacrimi. Ne învârtim în jurul acestor două concepte de mii de ani și niciodată n-am reușit să le catalogăm sau să le exersăm la perfecție. Dostoievski întreba cine este mai virtuos: cel care asasinează pe cineva cu securea, sau acela care bombordează un oraș? Nici unul dintre e. Asta e clar. De ce trebuie să folosești ura pentru a educa pe cineva? Am aprins altă țigară. Am început să conversez calm cu pensionara. Căldura se mai potolise. Îngerul a revenit vesel. Cumpărase 2 înghețate. L-am refuzat politicos. Știa că nu mănânc înghețată. Când a venit autobuzul le-am zâmbit când se urcau pe scară. Apoi am rămas singur pe băncuța de plastic. Ca-n totdeauna.

Nu sunt erou


Când am intrat în cameră mi-a fost frică. Frică. E un cuvânt ciudat. Poți spune frică și te poți gândi la urechile ciulite ale gazelei atunci când simte zgomote suspecte în iarba înaltă. Eu am spus frică și m-am gândit la un torționar înalt, cu palme mari. Oamenii răi au mustață, mi-am zis. Nu, nu e momentul să-ți fie frică, Albert. Am căutat pachetul de țigări. Era acolo. Era timpul să apelez la rațiune. Am aprins țigarea. Am revăzut scena intrării mele în cameră. M-am poziționat într-un unghi propice. M-am văzut cum am pășit cu pași mici în cameră. Ce m-a surprins a fost privirea. Ochii mei încercau să descopere acel torționar cu mustață. Am râs. E greu să scapi de teamă. Mi-am propus un exercițiu simplu. Coșuri uriașe și o coadă imensă de oameni. Oameni slabi, firavi, subnutriți, cocoșați, fără mustață. Da, e clar, suntem la Auschwitz. Nimănui nu îi este teamă. E ca și când tremuri într-un 747 în picaj spre apa oceanului. De ce să tremuri, impactul e iminent?! Așa că îmi iau prosopul sub braț, îi zâmbesc vecinului meu costeliv și îl întreb dacă e de acord ca să mergem la o partidă de pescuit după ce vor lua sfârșit toate astea. Mă privește siderat. Crede că am înnebunit. E doar un exercițiu. Îi explic calm că nu există frică. Doar eu exist, el trăiește datorită mie, că eu am pus la cale aceste exercițiu de autosugestionare. Încep să am dubii. Mă privește sumbru. Oare nu poate înțelege un adevăr elementar, nu e nimeni vinovat?! Îmi reiau tirada, sunt o gazelă cu urechile ciulite și, în același timp, sunt un individ care are o fobie pentru oamenii mustăcioși. Primesc un scuipat mare și galben în față. Apoi un pat de pușcă în cap. Nu am înțeles niciodată de ce oamenii devin violenți când epuizează argumentele logice. Sau devin violenți când sunt încolțiți de frică. Unii își lovesc adversarul. Chiar și atunci când totul a luat sfârșit îl mai lovesc, chiar și căzut la pământ. Intensitatea loviturilor e direct proporțională cu intensitatea fricii. Doar sângele îi liniștește. Sângele și tăcerea adversarului. Asta nu înseamnă că oricine tace e mort, dar, mă rog, unii tac de frică, alții tac că au murit. Eu n-am lovit, n-am tăcut. Am fugit și am strigat. De fapt am țipat. Tare, ca sirena unui transatlantic. M-am regăsit în cameră. Eram la podea, îmi ștergeam fața murdară de saliva acelui deținut costeliv. Aici greșisem. Trebuia să-l întreb cum îl cheamă și să-l invit alături de mine în cameră. E ușor să afli un nume. Cum te cheamă? Albert. Pe tine? Dumnezeu. Încântat. Și eu la fel. Apoi te ridici, ieși din cameră, tragi ușa după tine și rostești: „Acum totul e atât de clar.” În cameră nu mi-am lăsat doar frica, l-am părăsit și pe Dumnezeu. Mda, rostești încă o dată mda și te reîntorci în cameră. Intri foarte curajos. Doamne, am venit să te salvez!

Felii de roșii și cuţite albastre


Împreună vom merge să cumpărăm roşii. Da, să cumpărăm roşii. Roşii mari, zemoase. Vom alege un cuţit mare, din sertarul cu cuţite. Un cuţit mare, cu mâner de plastic albastru şi vom tăia roşiile felii-felii. O sacoşă întreagă, de plastic transparent. Masa va fi plină de roşii feliate. Multe. Toată masa. Nu contează că unele felii vor cădea pe jos. Probabil că vor cădea. Da, mai mult ca sigur. Câteva felii de roşii vor cădea. E normal, e foarte normal să cadă pe parchet. Eu ştiu că nu toate feliile de roşii au loc pe masă. Oricât de mare e masa unele felii nu-şi găsesc locul pe masă. Se poate demonstra matematic. Feliile de roşii la puterea a 4-a, masa, radical din suprafaţa mesei, plus greutatea mânerului de plastic duc la un rezultat straniu. Pe mine nu mă intrigă. Sunt obişnuit cu mânere de plastic albastre. La serviciu tai pâinea cu un cuţit cu plăsele albastre. Nu pot tăia roşii la muncă. Nu le pot tăia felii-felii. Îmi tremură mâna. Îmi tremură scandalos de tare. Apuc cuţitul albastru încerc să tai o roşie felii-felii. Mâna începe să-mi tremure. Constant. Vibrează. Colegii mă privesc. Li se pare normal să-mi tremură mâna. Nimeni nu taie roşiile felii-felii la serviciu. Nu poate nimeni. Toţi ştim că cuţitul cu mâner albastru nu e de vină. Fiecare purtăm în servietă alături de pâine, eugenii şi ceapa verde un cuţit albastru. E un sacrilegiu să nu porţi cu tine acel cuţit albastru. La piaţa toţi comercianţii păstrează sub tejghea un cuţit albastru. E legea cuţitului albastru. Toţi o ştim. Comercianţii pot tăia fără probleme roşiile felii-felii. S-a demonstrat ştiinţific că orice cuţit cu mâner albastru poate fi o armă letală în mâna unui comerciant oarecare. Nici un comerciant nu taie roşiile felii-felii, muşcă din ele, muşcă cu zgomot. Sucul de roşii li se scurge încet pe bărbie, pe gât, pe halatul alb de comerciant. Sucul de roşii e roşu. Aşa trebuie să fie. Roşu. Cuţitul trebuie să aibă mâner albastru, aşa trebuie sa fie, albastru. Iarba e verde. Cerul albastru. Masa e plină de roşii feliate. Sacoşa transparentă de plastic e goală. Am aruncat-o pe jos. Printre feliile de roşii căzute de pe masă. De ce se poate tăia doar cu un cuţit albastru roşiile? Nimeni nu ştie. Dar toţi tăiem roşiile cu un cuţit albastru. Absolut toţi. Chiar şi trecătorii de pe stradă folosesc un cuţit albastru pentru a felia roşiile. În apartamentele lor mizere, pline de gândaci şi firimituri căzute sub canapele, există un cuţit albastru şi o sacoşă de plastic transparentă. Există şi o masă plină de felii de roşii, unele felii sunt căzute pe jos. E normal, e normal. Toţi călcăm în apartamentele noastre pe felii de roşii. E un ritual. E o cutumă.
Roşiile se vor tăia felii-felii cu un cuţit albastru.
Roşiile sunt de culoare roşie, halatul e de culoare albă, cuţitul e albastru, cerul e albastru, iarba e verde, sacoşa e incoloră.
Întotdeauna sacoşa e transparentă.
Azi e o zi perfectă pentru a felia roşii. Cerul e albastru, iarba e verde.
E o zi perfectă pentru practicarea ritualului.
Şcolarii învaţă cum trebuiesc feliate roşiile. Doar cu un cuţit cu mâner albastru.
Nu e nimeni atent. Eu sunt cel mai atent. Repet, cuţitul e albastru, cerul e verde, iarba e albastră, sacoşa e plină de roşii feliate. Da. Roşii feliate şi cuţite albastre. Multe cuţite. O masă plină de cuţite. Cuţitele stau împrăştiate aleatoriu printre feliile de roşii pe masă. Unele cuţite au căzut sub masă. E o plăcere să călcăm desculţi printre cuţite albastre şi felii de roşii. Sângele se amestecă cu sucul de roşii. Comercianţii sunt în halate albe pline de suc de roşii. Şi poartă la brâu, cu mândrie greu disimulată, un cuţit albastru.
Pe stradă toţi trecători păşesc cu papucii lor chinezeşti, de vară, printre felii de roşii şi cuţite albastre. Unii aleargă. Ca şi cum s-ar afla pe o pajişte. Nu e nimeni atent. Eu sunt cel mai atent. Repet, cuţitul e albastru, pajiştile sunt imense, cerul e albastru, iarba e înaltă plină de greieri şi cuţite albastre. Trecătorii au papuci. Repet, trecătorii au papucii roşii, uşori, de vară. Se duc spre pieţe. Vor cumpăra de la comercianţi sacoşe de plastic transparente pline de roşii. Roşii mari, zemoase.
Se vor refugia în apartamentelor lor mizere şi vor începe ritualul de feliere a roşiilor cu acele minunate cuţite albastre. Mesele vor fi pline de roşii feliate. Multe. Toate mesele. Nu contează că unele felii vor cădea pe jos. E o lege a firii. Ca şi cum am spune că iarba e verde.

Prezentare de carte la Paris, Albert Cătănuş


Prezentare de carte la Paris
Acest eveniment este organizat în cadrul proiectului de creare a Spaţiului de Cultură şi Informare Român din Paris cu suportul Administraţiei Fondului Cultural Naţional din cadrul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional.

Organizatori: Asociaţia „Toţi români” în parteneriat cu „Connexions Moldavie”.

Tema: „Două maluri de Prut, un singur vis, Europa”. Migraţia prin ochii a doi scriitori, Lilia Bicec şi Albert Cătănuş.

Evenimentul va avea loc în prezenta autorilor la data de 4 noiembrie 2011, ora 18, la „Oficiul Român de Turism la Paris”, str.Gaillon, nr.7, 75002, Paris.

Albert Cătănuş va prezenta cartea sa „El sueno espanol”, Editura Nemira, 2010.
Cartea a câştigat premiul de debut al editurii în urma concursului de manuscrise, categoria proză, 2010.
Romanul a fost lansant la Târgul de Carte Gaudeamus, 21 noiembrie 2010 (Luna decembrie 2010, locul 1 în clasamentul Editurii Nemira – top vânzări varianta electronică).

Vizitează blogurile mele:
Priza de Hârtie

Albert Cătănuş

Presa locală:
Obiectiv Vocea Brăilei

Scormonitoru’

Festivalului naţional de umor «Ion Cănăvoiu» 2010 şi-a desemnat căştigătorii


Premiul pentru literatură al Festivalului naţional de umor «Ion Cănăvoiu» a fost atribuit lui Horia Gârbea pentru volumul «Fratele mai deştept al lui Kalaşnikov».

La Secţiunea de caricatură, premiul I a fost acordat Adelinei Mateescu din Bucureşti, iar la Secţiunea de Epigramă, primul loc a fost câştigat de Vasile Larco din Iaşi. Premiul I la Secţiunea Fabulă a fost câştigat de Petru Ioan Gârdea din Cluj-Napoca.

Albert Viorel Cătănuş din Brăila a fost desemnat câştigătorul Secţiunii de Proză.

Secţiunea parodie şi poezie umoristică, premiile au fost oferite Tincuţei Horonceanu Bernevic din Bacău şi Laurenţiu Ghiţă din Bucureşti. Premiul Secţiunii de proză a fost câştigat de Laurenţiu Orăşanu, pentru volumul «Autorul».

Au participat la concurs peste 160 de lucrări la toate secţiunile festivalului, din toate zonele ţării, chiar si din Republica Moldova. Juriul naţional a fost alcătuit din: George Corbu (preşedinte), Ştefan Cazimir, Nicolae Dragoş, Ion Cepoi, Alexandru Păsărin, Olimpia Bratu, Spiridon Popescu, Aurelian Iulius Şuţă, Cornel Udrea, Grig M. Dobreanu, Constantin Popescu (secretar).

sursa

ADEVARUL.RO
http://www.adevarul.ro/locale/targu-jiu/Targu-Jiu-_Horia_Garbea_a_castigat_Premiul_pentru_literatura_al_Festivalului_national_de_umor_-Ion_Canavoiu_0_359364324.html

Festivalul naţional de umor “Ion Cănăvoiu “, 2010, categoria proză scurtă, câştigător Albert Cătănuş


Consiliul Judeţean Gorj, Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, Biblioteca Judeţeană “Christian Tell”, Şcoala Populară de Artă, Asociaţia Epigramiştilor din România, Asociaţia Naţională a Caricaturiştilor, Grupul de publicaţii “Flacăra”, Liga Culturală “Fiii Gorjului”, Consiliul local şi Primăria Runcu, Societatea Umoriştilor Gorjeni organizează, în perioada 22-24 oct. 2010, ediţia a XVIII-a a Festivalului Naţional de Umor „Ion Cănăvoiu”

CATEGORIA PROZĂ SCURTĂ, ESTE DESEMNAT UN SINGUR CÂŞTIGĂTOR, ALBERT CĂTĂNUŞ.

FRAGMENT DINTR-O PROZĂ UMORISTICĂ PARTICIPANTĂ LA CONCURS

PSIHOZA ARE O NOUĂ DENUMIRE, ALBERTO

-Bună dimineaţa!
-Bună dimineaţa!
-Domnule poliţist, nu mai suport, domnule! NU mai suport! Nu mai dorm nopţile! Nu mai pot scrie o poezie şi eu ca un poet consacrat on-line din cauza lui Alberto!
-Poftim?
-Alberto e un derbedeu…
-Stop! Pauză! Fiţi clar!
Poliţistul din spatele biroului se ridică în picioare. În faţa lui stă un mustăcios cu ochelari. O ramă groasă gen Perpessicius şi o privire mioapă. Ţine în mâini un dosar voluminos pe care scrie mare ”Alberto şi bălăriile lui minunate”. E ora 9 şi 15, nici nu a avut timp să-şi bea cafeluţa şi să citească ştirile din campionatul intern de fotbal. Oare cine o fi individul ăsta?
-Numele şi prenumele.
-Plop Auraş.
-Vârsta?
-36 de ani.
-Ocupaţia?
-Filolog, poet on-line şi detectiv de clone literare.
Aici poliţistul îşi dă jos cascheta şi se scarpină cu stânga pe chelie. Mută cascheta în mână stângă şi se scarpină cu dreapta.
-Hmm!? Detectiv de clone literare???? Aveţi legitimaţie?
-Alberto e un asasin. Alberto e un farsor, elucubrează asupra universului hegelian fără măcar să aibă o diplomă de facultate. Eu am spus de mult: atenţie la Alberto, mare atenţie! Nu e titrat, e un şantierist, agramat, murdar de ciment pe salopetă, emite teorii false despre ludicul lui Stănescu din epoca de început, plus că a confundat universul lui Naum cu cel al lui Kant. Vi se pare posibil ca o asemenea interpretare eronată, care necesită o documentare exhaustivă şi o înţegere aproape apriorică a universului uman să poată fi făcută publică pe un site de literatură de un asemenea individ care nu a terminat nici măcar o facultate??? Repet, nici măcar o facultate! Eu am 3 facultăţi şi nu mă încumet nici să ridic privirea spre călcâiul lui Schopenhauer şi acest individ, acest specimen…
-Alooo!!! Domnu` Auraş, luaţi o pauză, domnul meu.
-Nu-mi vorbi dumneata de pauză! Ridică din deget ameninţător. Am să iau pauză când acest individ va fi banat pe toate site-urile de literatură din România şi din străinătate. Până când nu se vor afişa bannere mari: ”Atenţie, Alberto e prin zonă! Atenţie la bălării!”
-Domnule Plop! Cine e Alberto ăsta?
Auraş se opreşte din logoree ca lovit de marfarul de la ora 3 şi 14. Bagă mâna în buzunar şi scoate un tub de pastile pe care scrie ”Rudotel” şi cu gesturi rapide înghite 3 pastile. Trage aer în piept.
-Alberto e un IP din Spania care mi-a spus mie că scriu ”bălării”. A avut tupeul să-mi spună în faţa unei imense comunităţi virtuale, mie care am intrat cu 10 la filologie în Bucureşti, că scriu ”bălării”! Ridică vocea două octave. Adică eu, Auraş Plop, care am citit vagoane de cărţi, care am terminat 3 facultăţi, care am cochetat cu cele mai mari reviste de literatură SF din ţară că scriu bălării??? Îşi înfundă mâna iar în buzunar după tubul de ”Rudotel” şi mai mestecă încă 3 pastile. Un asasin, un criminal, o clonă, un agramat, un incult, un derbedeu cu laptop care are conexiune la net şi nivel pentru a posta comentarii fără să mai treacă prin filtrul cenzurii. Ăsta e Alberto. I-am făcut şi dosar. Depun plângere, mă tracasează, îmi repetă la fiecare poem că scriu bălării şi că am psihoze. Eu am psihoze? Adică eu, Auraş Plop, am psihoze, eu care îl urmăresc peste tot. Fals, nimic mai fals, nu l-am urmărit în viaţa mea. În acest prim dosar de 500 de pagini veţi vedea că eu nu l-am urmărit. Am adunat probe, atât, i-am citit fiecare comentariu şi l-am arhivat. Asta înseamnă ca îl urmăresc??? Spuneţi domnule poliţist, asta înseamnă că l-am urmărit pas cu pas??? Dacă citeşti comentariile unui individ, toate comentariile, chiar şi cele offtopic şi le salvezi într-un fişier înseamnă că ai dezvoltat o psihoză pentru el? Dacă îl atenţionezi pe orice site de literatură la fiecare comentariu că nu ştie cum se mănâncă ortografia şi prozodia, e psihoză?
-Domnule Plop, ia dom`le loc pe scaun. Fii calm, n-am înţeles nimic. Ce psihoză, ce bălării, ce univers kantian? Ia-le pe rând. Domiciliu dumitale.
-Eu sunt din provincie, dintr-un oraş din Oaş, dar stau 20 de ore pe zi conectat la internet pentru a vedea comentariile jignitoare postate de Alberto. Sunt hotărât să-l bag la puşcărie pe nenorocitul ăsta care-şi bate joc de mare mea operă antumă. Domnule, eu nu scriu BĂLĂRII, crezi că un filolog ca mine, care a intrat cu 10 la facultate, poate scrie bălării? Crezi dumneata că un mare titrat ca mine poate fi contestat fără argumente literare de un şantierist care se ascunde în spatele unui IP? Am să merg până la preşedinţie să-mi caut dreptatea, am să depun cerere la SRI să intercepteze ip-ul lui Alberto şi să fie târât într-o celulă insalubră pe ai căror pereţi voi scrie personal toate poemele mele care au primit steluţe roşii şi galbene pe diferite site-uri literare. Să le citească imberbul ăsta 20 de ani zi de zi, până va înţelege că marele Auraş Plop nu scrie bălării.
Poliţistul îşi pierde cumpătul. Îi face semn cu degetul în dreptul buzelor.
-Domnule, taci!
-Ceeeeeeeeee?????? Mi se interzice dreptul de a protesta împotriva lui Alberto? E o conspiraţie! Protestez! Protestez! Protestez! De trei ori protestez. Am să mă intru în greva foamei dacă nu-i luaţi nivelul de acces lui Alberto.
Se repede la poliţist şi-l apucă de guler trăgându-l violent spre el.
-Cum a avut nesimţirea agramatul ăsta să-mi spună că scriu bălării? Cum? În numele lui Dumnezeu, marele Auraş Plop nu scrie bălării. Auraş Plop are 3 facultăţi. Înţelegi: am 3 facultăţi, Alberto nici una. Nimic, vax, zero.
-Domnule Plop, daţi-mi drumul. Nu mă siliţi să vă arestez pentru ultraj. Acesta devine violent şi începe să urle.
-Să înfunde puşcăria! Să nu mai intre în viaţa lui pe un site cu poezii. Nu are niciun drept! Mă înţelegi? Niciun drept să-mi spună mie, marelui Auraş Plop, că scriu bălării. Îl bag înapoi de unde a venit, să stea departe de poemele mele. Să stea departe de poemele mele fractale, de proza mea SF, să stea departe de conturile mele de pe site-urile literare. Băăăă!!! Îl priveşte feroce pe poliţist. Tu ştii ce înseamnă admitere cu nota 10? Tu ştii ce înseamnă? Înseamnă vagoane de cărţi! VA-GOA-NE! Eu nu am cunoscut parte femeiască până nu am terminat filologia. Şi vine unul fără facultate, fără studii superioare, murdar de ciment pe mâini să-mi spună mie că nu am talent??? Am talent, am vagoane întregi de talent. Le număr în fiecare noapte. Le număr, înţelegi, bă? Un vagon, două vagoane, patruzeci de vagoane. El bea o navetă de bere şi eu citesc jumătate de vagon de filosofi germani, başca o roabă plină ochi cu autori orientali care au scris despre Buddha şi Zen. Vrei să-ţi dau un citat întreg din Lao Tze? Spune, vrei?! Alberto nu are habar nici măcar cine e Lao Tze. Începe să râdă isteric. Ha-ha-ha!!! Alberto nu ştie cine e Lao Tze. Sâc-sâc-sâc! Nu ştie – nu ştie. Alberto nu ştie, Auraş Plop ştie.
O spumă albă i se scurge din colţul drept al gurii.
Poliţistul îşi pierde calmul.
-Ia, bă, labele de pe mine. Du-te dracului de nebun! Ce vrei până la urmă?
-Băăă!!! Mă faci tu nebun pe mine care am citit vagoane de cărţi şi am intrat la filologie cu 10??? Tu care nu ştii să declini la conjunctiv prezent verbul ”a putea”??? Te bag şi pe tine la puşcărie, bă!
Îi dă drumul şi bagă mână în buzunar. Înghite rapid încă 2 pastile de ”Rudotel”.
-Eu vă cer un lucru simplu: arestaţi-l pe Alberto! Închideţi-l. Eu nu mai pot scrie nimic, îl visez noapte de noapte că apare în subsolul poeziilor mele şi strigă ”Bălării! Bălării!” Mă trezesc ud de transpiraţie. De o săptămână nu am mai citit nicio carte, mă usuc ca un fir de trandafir aruncat pe o balegă. Mor cu zile şi Alberto zburdă liber pe site-urile literare făcând glume proaste despre textele mele geniale.
Îşi ia faţa în mâini şi începe să plângă încetişor.
-Oare nimeni nu-l poate opri pe Alberto! Doamneeeee! Tată ceresc, fă o minune, lasă-l fără conexiune la internet o săptămână. Macăr o săptămână.
Alertată de zgomotul produs de Auraş Plop o echipă de mascaţi intră rapid peste cei doi. Îl saltă pe Auraş Plop pe sus, îl trântesc la podea şi îl încătuşează. Foile din dosarul lui Alberto se împrăştie pe jos. Una ajunge chiar lângă faţa lui Plop. Citind conţinutul Plop redevine isteric.
-Arestaţi-l! Arestaţi-l pe el, nu pe mine! Pe infam, pe agramat. Eu nu scriu bălării, eu am intrat cu 10 la filologie, înţelegeţi?! Cu zece! Am 3 facultăţi. Alberto e un zero, nu are nimic. Are doar o mistrie şi două găleţi cu mortar. Eu am fost premiantul clasei, am luat mereu premiul I, am avut coroniţă până în clasa a XII-a. Vă daţi seama: premiul I mereu, coroniţe mereu.
-Mai taci, bă candriule, ţipă unul dinte mascaţi. De o oră baţi câmpii cu Alberto ăsta.
Intră şeful poliţei municipale.
-Ce naiba e aici? Sediu de poliţie sau spital de nebuni?
Poliţistul agresat salută instantaneu.
-Permiteţi să raportez: acest cetăţean…
E întrerupt cu urlete de Auraş Plop.
-Bă, eu nu sunt cetăţean! Eu sunt poet. Am intrat cu 10 la filologie şi am luat numai premiul I, plus coroniţă. Alberto a rămas corigent la Limba şi Literatura Română în clasa a XII-a. Ştiu sigur, m-am documentat.
Şeful poliţiei municipale e nedumerit.
-Cine e Alberto ăsta?
La auzul acestei întrebări Auraş Plop prinde glas iar.
-Alberto e un agramat, Alberto nu a terminat o facultate, Alberto spune despre mine că scriu ”bălării”. Are nesimţirea să critice un titrat ca mine cu 3 facultăţi, un filolog care a publicat pe toate site-urile literare numai poezii fractale pline de steluţe roşii şi galbene.
-Mai taci, mă obsedatule! Sunaţi de urgenţă la psihiatrie să trimită o ambulanţă. E un caz de forţă majoră.

Scena se încheie epocal: Auraş Plop, încătuşat la podea, continuă să-l acuze pe Alberto că e agramat şi repetă în neştire că a intrat cu 10 la filologie şi a luat premiul întâi şi multe coroniţe din clasa întâi până în clasa a XII-a, mascaţii joacă şeptic pe dosarul lui Alberto, poliţistul agresat îşi bea tacticos cafeluţa. Nimeni nu-l bagă în seamă pe Auraş Plop.
Din depăratare se aude sirena ambulanţei.

Republica viselor


În Republica Viselor toţi cetăţenii sunt înalţi. Norii sunt albaştri iar legile se preling pe asfalt din pereţii proaspăt văruiţi în alb. Cetăţenii merg aplecaţi spre dreapta şi poartă cu ei geamantane mari, pline de oase albe, minuscule. Se opresc la fiecare colţ de stradă şi se salută cu acelaşi zâmbet firav. Fiecare zi trece la fel, egală şi fără miros. Arareori cetăţenii înalţi se opresc din pelerinaj şi fumează. E un întreg ritual, naiv şi funebru. Uneori cad. Cad brusc, geamantanele se deschid, oasele se risipesc pe caldarâm ca zarurile aruncate cu veselie. Nu se opreşte nimeni, cetăţenii trec grăbiţi, nepăsători, călcând peste cadavre şi oase minuscule. Stopează ritualul la fiecare două săptămâni pentru a se alimenta cu fericire. La fiecare două săptămâni, precis ca un ceas eleveţian. Servesc fericire în pahare mari de plastic, pline de un lichid vâscos şi incolor în care plutesc bucăţi minuscule de gheaţă. La şcoală se învăţă că visul e un simptom al realităţii. Filosofia aceasta primitivă îi ajută să păşească peste cadavre şi să miroasă delicat flori albe. A face nu există, există doar a muri. Tastele se prelungesc spre stânga, cetăţenii republicii mor, afişând zâmbete schiloade. Nu crede nimeni în puterea republicii. Uneori în Republica Viselor se tipăresc afişe. Se aruncă din cer cu manifeste pe care scrie cu litere groase, negre şi urâte că „doar cei ce visează trăiesc mult…”. Nu citeşte nimeni fiţuicile azvârlite din cer. Geamantanele pline de oase sunt grele, cetăţenii nu se pot opri pentru a citi despre cum se manipulează populaţia cu slogane inventate. „Azi nu moare nimeni.”… e dictonul preferat al autorităţilor.
Afară se aud claxoane. Jaluzelele sunt trase pe jumătate.
Stau pe scaun, lângă pat. Mototolesc biletul de loto în palmă. Scrumiera e pe parchet. E plină de mucuri.
Ana e moartă. Caut, repede, un vinovat. Nu mă pot concentra. Cearşaful e murdar. Ana e în pat, cu faţa în sus, cu ochii ei mari, privind tavanul alb. Mi-e silă de mine. Privesc tavanul, apoi strâng cu putere biletul în palmă. Îmi vine să vomit. În cameră e mult fum de ţigară. Ana e moartă. Mai aprind o ţigară. Trag câteva fumuri şi observ că, deja, e o altă ţigară aprinsă în scrumieră. Nu e a Anei, Ana e moartă. Tremur. Trag câteva fumuri şi apoi cu un gest brusc mă aplec şi sting ţigarea. Mă uit fugar spre Ana. E dezbracată. Are gâtul plin de sânge. Vreau să fumez. Mă uit instinctiv după pachetul de ţigări. Nu-l văd. O văd pe Ana zâmbindu-mi. Bag mâna în buzunar. Îmi scot celularul. Vreau să-l sun pe Serghei, să-i zic că sunt un ratat. Nu pot. Mă aplec şi iau din scrumiera ţigarea care încă e aprinsă. Trag de câteva ori puternic fumul în piept. Încerc să râd. Nu pot. Ana priveşte tavanul. Îi urmăresc privirea. Tavanul mi se pare de un alb perfect. Oare ce poate vedea Ana?!
Ana e moartă. Ana e dezbrăcată. Cearşeaful e murdar. Sânii Anei mă excită pentru o secundă. Scârbit, îmi mut privirea. Unde am pus pachetul de ţigări? Unde l-am pus? Tremur. Aş vrea să plâng. Nu pot. Simt că totul s-a terminat. Nu-mi pot stăpânii tremuratul mâinilor.
Mă ridic. Evit privirea Anei, evit să-i privesc sânii goi, vreau să ies din cameră, dar îmi dau seama că nu caut pachetul de ţigări, ci celularul. Bag mâna în buzunar, celularul nu mai e. În schimb găsesc pachetul de ţigări. Vreau să deschid geamul să intre aer proaspăt. Nu pot să stau cu spatele la Ana. Îmi aduc aminte scene din copilărie când nu stăteam niciodată cu spatele la uşa de teamă ca atunci când mă întorc să nu-l văd pe Satan în dreptul uşii. Am impresia că dacă mă întorc cu spatele la pat, în clipa când mă voi întoarce, Ana va sta pe marginea patului, cu picioarele goale pe parchet, şi-mi va zâmbi hâd şi îşi va întinde mâna ei albă spre mine. Mi-e frică. Nu vreau să o slăbesc din ochii pe Ana, îi privesc doar gleznele…
Ana e moartă. Nu-mi poate face nimic. Zâmbesc cu greu. Ana e moartă. Nu-mi poate face nimic. Mă încurjează gândul că Ana e moartă. Mă simt bine. Îmi repet că e moartă, moartă cu adevărat. Îi privesc sânii. Teama mi-a dispărut. Celularul e pe pat, chiar lângă glezenele Anei. Îl apuc în mână şi formez numărul lui Serghei.
-Serghei! Ana e moartă! Unde e Republica Viselor?

caminando por la vida


e un şir lung, un şir indian, desigur. mulţi oameni. privesc biletul. aş fuma o ţigare. inspir-expir, cum fac oamenii. o bătaie pe urmăr. mă întorc încet. puţin plictisit, puţin curios. fiinţa vrea să ştie cât e ceasul. zâmbesc. nu e târziu. insistă. se grăbeşte. o altă bătaie pe umăr. fiinţa se întoarce spre mine. îmi zîmbeşte. neutru. nu ştie cât e ceasul. pentru două secunde cerul se deschide. printre nori zăresc piciorul drept al domnului. clipesc des. foarte des. ies din rând. doi paşi în dreapta. imens. dincolo de deal pare să fie un pod. sau o arcadă. trece o procesiune de îngeri. doi paşi la stânga. oare îngerul meu o să-mi simtă tristeţea? o piatră. o lovesc cu putere. normal. e normal să mă doară. tristeţea nu e cuantificabilă. aş vrea să mă aşez pe iarbă. mi-aş pune mâinile sub cap şi l-aş privi pe dumnezeu direct în ochi. e o prostie. închid ochii. nu vreau să mă vadă nimeni. înăuntru e cel mai bine. îmi pipăi discret organele. apoi tristeţea. o simt. e ca un cancer. totul e la locul lui. mă ridic din iarbă. reintru în rând.

cu furnici


Nu trebuie să mişc. Nici măcar un deget. Trebuie să apară. Mi-a spus că vine pe la cinci şi ceva. Oare cât e ceasul? Nu cred că e mai mult de trei. Are o pălărie de fetru neagră. E imposibil să-l confund. Nu cred că vine mai devreme, n-a venit niciodată. Am o furnică pe gambă. Oare ştie că nu am voie să mă mişc? Furnica se poate plimba pe orice centimetru al pielii mele, dar să nu-mi intre în urechi. Poate să intre în gură. Ar fi perfect. Aşa o pot omorî. Hai! Hai, furnicuţă mică, intră-mi în gură. Nu-ţi fac nimic. Am câteva resturi de mâncare între măsele. Poţi mânca o zi liniştită… Cred că a plecat, n-o mai simt. Oare furnica ştie că nu am voie să mă mişc? Nu cred. E imposibil ca furnicuţa să ştie că nu am voie să mă mişc. Iarba asta din faţa copacului e destul de înaltă să ascundă un om pe burtă. M-aş putea târî până sub copac. Dacă înaintez trei centrimetri pe minut ajung până la ora cinci. Dacă mă întreabă pălăria de fetru neagră de ce m-am mişcat, am să-i spun că aveam o furnică pe gambă. O să mă creadă. Nu am minţit niciodată. Ahhh! Furnica e pe genunchi. Mă gâdilă. O face intenţionat. Clar. Trebuie s-o omor. Oare ce gust are o furnică? S-a oprit pe genunchi. O simt, stă pe loc. Oare ce face? De ce nu înaintează? Poate că a obosit. Sau poate că a plecat şi am rămas cu senzaţia că e încă acolo. Dacă-mi intră-n gură o strivesc între măsele şi o înghit. Poate dacă încerc să îi mai vorbesc va veni mai sus de genunchi. Furnicuţă! Mă auzi? Hai, urcă! Urcă, am ceva proaspăt în gură. Câteva resturi de salam, carne. Poţi mânca o zi întreagă. Nu-ţi fac nimic, promit. Te las să intri şi pe urmă poţi pleca cu bucăţica de salam. Nu fi prostuţă, urcă! Nu mai e. Poate că s-a speriat de vocea mea şoptită. Furnicile n-au urechi. Sunt stupid. Nu m-a auzit. Trebuia să tac. Poate că s-a speriat de glasul meu şi a plecat. N-o să aflu niciodată ce gust are o furnică. Deja îmi este dor de ea. Oare cât e ceasul? S-ar putea să fie patru. Patru şi puţin. Mai am o oră. Dacă începe ploaia am să răcesc sigur. Sunt doar în tricou. Cerul e plin de stele. Nu va începe nicio ploaie. Omul cu pălărie de fetru va veni peste o oră şi atunci am să mă mişc în sfârşit. Aş mânca o eugenie. O eugenie cu multă cremă.

Toţi poeţii sunt nişte împuţiţi de moarte


eu mi-am închipuit că poezia trebuie să fie o prințesă cu ochi albaștri ingenuă cu un colier de perle fabulos cu o mulțime de curtezani în jurul ei cu sânii delicați mișcându-se sub rochia plină de smaralde și alte minunății școlărești dar apoi am cunoscut primul poet adevărat
puțea a alcool ieftin & scump și-o trăsese cu majoritatea femeilor pe care le cunoscuse frumoase urâte deștepte proaste aveau toate ceva în comun un vagin m-am dat un pas înapoi ce imaginație prăfuită de provincial am mi-am zis în gând și am plecat dezgustat de la masă poetul a strigat după mine era atât de beat încât m-a confundat cu o tipă dar nu am zis nimic am strâns din dinți și am continuat să cred în poezie și minunile ei

îmi pierdeam nopțile gândindu-mă că un poet chiar și îngropat în pământ până la buricul lui roz de poet în mijlocul unei procesiuni de lapidare va scrie un vers pentru iubita lui sau se va uita în ochii celui mai apropiat torționar și va vedea un cal cu 8 picioare și 10 perechi de aur

a urmat al doilea poet avea bube pe față și miroasea crunt a transpirație mi-a dat un autograf purta un tricou murdar viva el amor nu am putut să-i privesc bubele purulente prietena lui extrem de drăguță era lângă el îl mângâia tandru pe spate am înnebunit pe loc am vrut să strig la ea nebuno tu nu vezi că ăsta e un nespălat care scrie poeme tandre și doar atât ce vezi tu excitant la el m-am abținut să mă revolt împotriva orbirii ei am pus tot pe seama puterii poeziei am ieșit din librărie cu mâna la nas gândindu-mă că totul e o rătăcire de moment poezia trebuie să fie curată proaspătă toți poeții trebuie să poarte haine mirosind a săpun de levănțică

nu am ieșit câteva zile din casă am dat e-mailuri de protest mi-am închis celularul am ascultat numai muzică de meditație vroiam să mă purific de imaginile scâbroase ale celor doi exponenți umani ai poeziei contemporane

a urmat al treilea poet era o ea o văzusem la un cenaclu la muzeul literaturii înaltă slăbănoagă mergea de parcă avea non stop cârcei la picioare deși în versuri plana cu grație asupra morții m-a invitat scurt hai la o cafea cu rom plătesc eu a zis cu vocea masculină la telefon nu am rezistat tentației fiecare fibră poetică din mine s-a pregătit pentru întâlnirea abisală i-am recitit versurile m-am umplut de dorință de patos de dragoste pură eram aproape de catharsis o întâlnire de gradul plus infinit nu avusesem în viața mea ocazia să cunosc o femeie care își poate expulza inima pe o foaie de hârtie albă și m-am dus o da m-am dus era deja în bar amețită ținea pe masă un celular și un pachet de țigări se cocoșase peste un șervețel și scria nici în ziua de astăzi nu am aflat ce a scris a ridicat o mână în sus și mi-a zis taci nu scosesem niciun sunet nici măcar bună jur dar ea poeta a continuat să zică taci taci taci am plecat speriat peste câteva zile și-a cerut scuze pe messenger îi aminteam de fostul ei iubit cel care o bătea crunt la fund cu pantofii nu m-am putut să mă abțin și să-i spun că mi-e silă de comportamenul ei a replicat că era la menstruație și i se întâmplă lucruri groaznice la menstruație toți bărbații îi aduc aminte de o pereche neagră de pantofi m-a invitat la ea stătea într-o garsonieră pe lângă gara de nord să-mi arate semnele de pe fund cică încă proaspete și mi-a strecurat subliminal printre două emoticoane de tristețe că îi place să facă dragoste fără protecție i-am recomandat scurt un psihiatru și i-am dat ignore

apoi am zis că cel mai bine e să scriu eu poezie în loc să caut poeți mai bine caut poezia și am scris timid câteva poeme de dragoste pentru iubita mea i-au plăcut mult și într-o zi mi-a spus că sunt poet mi-a fost rușine să-i zic că urăsc poeții că sunt toți niște transpirați alcoolici și put a moarte dar mi-a fost oarecum așa să-i spulber plăcerea ei și am încredințat din cap tacit apoi în fiecare zi îi scriam un poem de dragoste o hrăneam ca pe bebeluși cu poeme de dragoste ea se făcea din zi în zi mai frumoasă după fiecare poem strălucea mai mult începea să semene cu o prințesă cu ochi albaștri ingenuă cu un colier de perle fabulos cu o mulțime de curtezani în jurul ei cu sânii delicați mișcându-se sub rochia plină de smaralde și alte minunății până când într-o zi după ce scrisesem un superpoem de dragoste mi-am dat seama că put a transpirație că sticlele de vin sunt goale sub masă și îmi ieșiseră niște bube grosolane pe obrazul drept ea venit la mine și m-a mângâiat tandru pe spate în timp ce îi declamam ultima mea superpoezie mi-a spus scurt e super hai să facem dragoste ea a încredințat cu bucurie și când am terminat înăuntru mi-am dat seama că poezia e ea te iubesc

Acel râu fermecat


E orb. De ce mi-ar fi milă de el?! Nu-l cunosc, nu mă cunoaşte. Mergem împreună de câteva staţii. Poate o să mai mergem câteva. S-au aşezat alături de noi iar el mi-a zis cu voce joasă că e cald. M-am uitat mirat pe geam. Am replicat că e foarte cald. Apoi n-am mai zis nimic, nici eu, nici el. Ştia că-l privesc. Mâinile sunt umede. Privirile ni se întâlnesc în acel punct din cotidian unde totul este posibil.
-Vrei ochii mei?
-Undeva, departe, este un râu fermecat, dacă te speli pe ochi dimineaţa pe răcoare îţi poţi recăpata vedere.
-Ha-ha! Bălării. Era o întrebare simplă, se răspundea cu da sau nu…
-Nu, merci. Merg spre acel râu.
Tăcerea inundă subtil distanţa dintre noi. Ne camuflăm sentimentele sub tone de apă de mare, sărată şi pline de calamari fantomatici.
-Mai e mult?
Tac, ştiu că nu există nici un râu fermecat. Întrebarea mea a fost de prisos. Tăcerea loveşte cu zgomot toată deşertăciunea din vieţiile noastre.
-Nu, nu mai e deloc mult.
Nu pot decât să privesc pe geamul autobuzului roşu. Trecătorii defilează prin faţa mea, plini de viaţă şi mâncând îngheţată pe băţ.
-Ai vrea să… Tac, e întrebare stupidă.
-Nu, nu vreau.
-Ştii, când eram mic uram copiii care erau roşii în obraji?!
-Te cred, e normal.
-Şi totuşi, nu vrei ochii mei?!
-Eşti drăguţ. Foarte drăguţ. Trebuie să te refuz. Ce te-ai face tu fără ei?
-Mă descurc, sunt atrenat.
-Ştiu. Trebuie să cobor, mi-a făcut plăcere.
Nu-l privesc în ochi, deşi îmi caută cu stăruinţă privirea.
-O zi bună.
Se ridică de pe scaun. Femeia care-l însoţeşte îmi face semne din mâini că e nebun.
Acum îmi pasă, chiar îmi pasă.
Cei doi se pierd în mulţimea veselă de pe stradă.
Trebuie să cobor şi eu. Însoţitoarea mea îmi spune să am grijă că e o treaptă chiar în faţa mea.
-Mulţumesc Amalia, mulţumesc mult.
-Pentru nimic Alberto, pentru nimic.
Ne pierdem în mulţimea veselă care muşcă cu dinţi cariaţi din cotidianul acesta subtil şi sângeros.

Pacientul albastru


Pacientul albastru

-Trebuie să rezişti până la capăt!
Medicul în halat alb îi întinde pacientului în halat albastru o gumă de mestecat.
-Ce să fac cu ea?
-Ia, e cu aromă de căpşuni.
-Doctore, dar mor!
-Şttt! Azi nu moare nimeni!
-Mă doare, mă doare tare!
-Eşti mofturos rău! Mai am şi cu arome de fructe de pădure. Vrei?
-Nuu, mă doare, mă doare…
-Ok-ok, am înţeles, mi-ai mai spus asta. Vrei să vorbim despre durere?
-Când îşi face efectul morfina?… Vreau să adorm, vreau să nu mai simt durerea.
-Ce morfină? Aaa, păi nu te operăm acum, facem doar o simulare. O să-ţi arăt bisturiele mele, masca de anestezie, forcepsul şi pe asistentele din dotare.
– Ce?
-Mâine este ziua cea mare, acum te vei obişnui cu sala de operaţii, e noul tratament ce ni s-a recomandat de la centru.
-Păi eu ce sunt, cobai?
-Termină, nu fi prost, îţi repet: azi nu moare nimeni.
-Probabil, dar de unde ştii doctore? Mi se pare o butadă ieftină doar pentru a linişti pacienţii suferinzi de cancer în stadiul terminal.
Doctorul tace, pacientul tace, toţi tac. E rândul asistentelor să se rotească în cerc în jurul mesei de operaţii cu zâmbete ironice. Toţi repetă, inclusiv pacientul în halat albastru, cu voce tare ca şi cum ar implora o zeitate supremă: „Azi nu moare nimeni, azi nu moare nimeni!”… Secundele trec, apar minutele neşfârşite. Pământul îşi continuă traseul pe ruta prestabilită cu aceeaşi devoţiune bine-cunoscută. Distanţa şi durerea se reflectă asimetric în fainţa albă din camera de operaţii. Timpul parcurs de protagonişti între secunda 23 şi minutul 44 e pledoarie pentru invinicibilitate cotidianului, e ca o reclamă la un parfum scump în care toţi actorii, frumoşi şi tineri, fumeză din acelaşi trabuc scump şi povestesc, râzând în hohote, despre o vară perfectă.
Ştim că, uneori, moartea e doar o poveste despre spartul nucilor între palme şi lupta dintre 2 gladiatori orbi.
Ciudat, pacientul acesta în halat albastru e ca un zeu exilat pe o masă de operaţie. Regatul lui a rămas undeva departe şi se sfârşeşte acolo unde începe durerea.
Mâine o să moară. E de preferat să moară mâine.

Spectacol amânat sine die


Motto:
“Un om care ucide un alt om, este un asasin; un om care ucide milioane de oameni, este un cuceritor; un om care îi ucide pe toţi, este un Dumnezeu” – Jean Rostand

Isus merge alături de mine, nu oboseşte niciodată. Când mă descalţ să trec scena, se face pod prin sala de spectacol, atunci nu mă ud cu angoasele lor, picioarele rămân nemutilate; dacă îmi este cald îşi scoate pielea, face umbră, nici măcar o albină nu mă poate înţepa; dacă îmi este sete se taie la mână şi-mi întinde palma.
În cameră trage storurile, nu-i place să fie văzut de vecini, deşi sunt convins că şi ei au varianta lor de Isus, care le spune „bună dimineaţa” şi care prinde porumbei de la fereastră pentru extispicinare.
Numai că al meu este tangibil, are sânge de om, stă în bucătărie cu mine, mă priveşte, aici nu prea e în lumea lui, nu-i place zgomotul făcut de mixer, preferă doar o salată. Colecţionează zile însorite, le pune bine într-un caiet special, le presează ca pe nişte flori într-un ierbar. De ce face toate astea? Nu ştiu, nu l-am întrebat, dar ştiu că atunci când sunt trist, se duce spre raftul din bibliotecă unde-l ţine, dar nu l-a deschis niciodată până acum. Numai când îl văd că se ridică încep să zâmbesc, tot timpul mă gândesc că este vorba de o ghiduşie, şi încep să râd, ştiu că poate face minuni cu el, deşi el se uită mirat.
Încerc pe cât pot să nu plagiez moartea, cu toate că mulţi au încălcat regula, trebuie să ţin cont de părerea lui: ”Moartea este un film SF”, mi-a spus ieri, devin invizibil, levitez într-un Star Trek personal, pot lua diverse forme, chipuri infinite. Sunt un Odo etern, protagonist în viaţa ta acoperită de cortină.
De cele mai multe ori vreau să fiu electrician, să îţi aşez cu mâinile lumina pe obraji, fără ca tu să mă vezi. Sunt scaunul, patul, podeaua; sunt taxatorul de bilete, eroul principal, rochia, boxele, minotaurul; am presentimentul că ştii despre mine, că mă poţi vedea, şi totuşi taci, bacantă stradală, mă ascunzi sub piele, eşti coautoare la crimă, amprentele au fost găsite pe inima mea.

Felii de roşii şi cuţite albastre -exerciţii-


Împreună vom merge să cumpărăm roşii. Da, să cumpărăm roşii. Roşii mari, zemoase. Vom alege un cuţit mare, din sertarul cu cuţite. Un cuţit mare, cu mâner de plastic albastru şi vom tăia roşiile felii-felii. O sacoşă întreagă, de plastic transparent. Masa va fi plină de roşii feliate. Multe. Toată masa. Nu contează că unele felii vor cădea pe jos. Probabil că vor cădea. Da, mai mult ca sigur. Câteva felii de roşii vor cădea. E normal, e foarte normal să cadă pe parchet. Eu ştiu că nu toate feliile de roşii au loc pe masă. Oricât de mare e masa unele felii nu-şi găsesc locul pe masă. Se poate demonstra matematic. Feliile de roşii la puterea a 4-a, masa, radical din suprafaţa mesei, plus greutatea mânerului de plastic duc la un rezultat straniu. Pe mine nu mă intrigă. Sunt obişnuit cu mânere de plastic albastre. La serviciu tai pâinea cu un cuţit cu plăsele albastre. Nu pot tăia roşii la muncă. Nu le pot tăia felii-felii. Îmi tremură mâna. Îmi tremură scandalos de tare. Apuc cuţitul albastru încerc să tai o roşie felii-felii. Mâna începe să-mi tremure. Constant. Vibrează. Colegii mă privesc. Li se pare normal să-mi tremură mâna. Nimeni nu taie roşiile felii-felii la serviciu. Nu poate nimeni. Toţi ştim că acel cuţit cu mâner albastru nu e de vină. Fiecare purtăm în servietă alături de pâine, eugenii şi ceapă verde, un cuţit albastru. E un sacrilegiu să nu porţi cu tine acel cuţit albastru. La piaţa toţi comercianţii păstrează sub tejghea un cuţit albastru. E legea cuţitului albastru. Toţi o ştim. Comercianţii pot tăia fără probleme roşiile felii-felii. S-a demonstrat ştiinţific că orice cuţit cu mâner albastru poate fi o armă letală în mâna unui comerciant oarecare. Nici un comerciant nu taie roşiile felii-felii, muşcă din ele, muşcă cu zgomot. Sucul de roşii li se scurge încet pe bărbie, pe gât, pe halatul alb de comerciant. Sucul de roşii e roşu. Aşa trebuie să fie. Roşu. Cuţitul trebuie să aibă mâner albastru, aşa trebuie sa fie, albastru. Iarba e verde. Cerul albastru. Masa e plină de roşii feliate. Sacoşa transparentă de plastic e goală. Am aruncat-o pe jos. Printre feliile de roşii căzute de pe masă. De ce se poate tăia doar cu un cuţit albastru roşiile? Nimeni nu ştie. Dar toţi tăiem roşiile cu un cuţit albastru. Absolut toţi. Chiar şi trecătorii de pe stradă folosesc un cuţit albastru pentru a felia roşiile. În apartamentele lor mizere, pline de gândaci şi firimituri căzute sub canapele, există un cuţit albastru şi o sacoşă de plastic transparentă. Există şi o masă plină de felii de roşii, unele felii sunt căzute pe jos. E normal, e normal. Toţi călcăm în apartamentele noastre pe felii de roşii. E un ritual. E o cutumă.
Roşiile se vor tăia felii-felii cu un cuţit albastru.
Roşiile sunt de culoare roşie, halatul e de culoare albă, cuţitul e albastru, cerul e albastru, iarba e verde, sacoşa e incoloră.
Întotdeauna sacoşa e transparentă.
Azi e o zi perfectă pentru a felia roşii. Cerul e albastru, iarba e verde.
E o zi perfectă pentru practicarea ritualului.
Şcolarii învaţă cum trebuie feliate roşiile. Doar cu un cuţit cu mâner albastru.
Nu e nimeni atent. Eu sunt cel mai atent. Repet, cuţitul e albastru, cerul e verde, iarba e albastră, sacoşa e plină de roşii feliate. Da. Roşii feliate şi cuţite albastre. Multe cuţite. O masă plină de cuţite. Cuţitele stau împrăştiate aleatoriu printre feliile de roşii pe masă. Unele cuţite au căzut sub masă. E o plăcere să călcăm desculţi printre cuţite albastre şi felii de roşii. Sângele se amestecă cu sucul de roşii. Comercianţii sunt în halate albe pline de suc de roşii. Şi poartă la brâu, cu mândrie greu disimulată, un cuţit albastru.
Pe stradă toţi trecătorii păşesc cu papucii lor chinezeşti, de vară, printre felii de roşii şi cuţite albastre. Unii aleargă. Ca şi cum s-ar afla pe o pajişte. Nu e nimeni atent. Eu sunt cel mai atent. Repet, cuţitul e albastru, pajiştile sunt imense, cerul e albastru, iarba e înaltă plină de greieri şi cuţite albastre. Trecătorii au papuci. Trecătorii au papucii roşii, uşori, de vară. Se duc spre pieţe. Vor cumpăra de la comercianţi sacoşe de plastic transparente pline de roşii. Roşii mari, zemoase.
Se vor refugia în apartamentelor lor mizere şi vor începe ritualul de feliere a roşiilor cu acele minunate cuţite albastre. Mesele vor fi pline de roşii feliate. Multe. Toate mesele. Nu contează că unele felii vor cădea pe jos. E o lege a firii. Ca şi cum am spune: iarba e verde.

În subsolurile poliţiei – El sueño español


Era o dimineaţă oarecare. Un bloc aproape finisat în formă de U plin de muncitori: spanioli, români, marocani, ecuadorieni, bulgari, etc. O armonie aproape completă, în perioada în care Spania avea nevoie de mână de lucru de peste hotare. Calificaţi sau nu, avea nevoie de oameni. Mecanismul era simplu: băncile aveau extrem de mulţi bani de cheltuit aşa că, finanţau construcţia de apartamente, pe care apoi le vindeau la suprapreţ prin intermediul creditelor ipotecare. Şeful obişnuia să facă ture prin parcurile oraşului pentru a recruta forţe proaspete. Românii care nu aveau unde să doarmă obişnuiau să îşi petreacă nopţile pe malurile împădurite ale Ebronului sau prin parcurile mari. Aici găsea din belşug materie primă: aproape toţi pretindeau că sunt meseriaşi, sau, cel puţin, munciseră anterior în construcţii. Adevărul era că şefului nu-i păsa prea mult de pregătirea profesională a acestora, pe el îl interesa doar să respecte cerinţele şefului de şantier: ”Adu-mi 5 oameni pentru o lună, 2 meseriaşi şi 3 salahori!” , ”Mai adu-mi încă 3 pentru curăţenie.” Şi tot aşa. Li se dădeau o salopetă, o cască, o pereche de bocanci, eventual o pereche sau două de mănuşi şi erau trimişi la muncă pe şantier. Nici unul nu avea documentaţia legală dar asta nu era o problemă. Şeful de şantier accepta tacit ca acei ilegali să intre în şantierul lui fără documentaţia necesară presat de termenul de executare al lucrării, banca era mulţumită că apartamentele se vor vinde, statul era mulţumit şi el că îşi încasa taxele şi impozitele aferente. Muncitorii adunaţi din parc putea trimite şi ei acasă un pumn de euro. Era un cerc vicios în care toată lumea câştiga. Fericirea atingea cote maxime. Spania se îndrepta cu paşi repezi spre locul opt în ierarhia mondială. Economia se baza în principiu pe turism şi pe construcţii. Aşa că românii care veneau în Spania erau absolut toţi ingineri, maiştrii, meseriaşi sau salahori. România livra Spaniei doar constructori. Îmi venea să râd când mă gândeam că pest 80 la sută nu ţinuseră niciodată o mistrie în mână în România.
Asta era şi cazul celor patru români de etnie rromă care s-au amestecat în dimineaţa aia în vestiar printre noi.
-Dă-mi, frăţică, şi mie o cască. Mi s-a adresat unul dintre ei, cu un tupeu specific.
-Vezi şi tu pe acolo, şi i-am indicat un loc după o canapea de lemn unde se obişnuia să se arunce căştile folosite.
A ales una galbenă, şi-a aşezat-o şmechereşte pe cap adresându-se unuia dintre ei.
-Cum îmi stă, mânca-ţi-aş?!
-Eşti şucar, să moară mama!
A râs ştirb.
Eram aproape 30 de români din firma de construcţii a şefului în acel şantier. Firmă de construcţii sună pompos rău. Era vorba de un birou, 2 secretare, o magazie de scule, 15-20 de maşini la mâna a doua sau a cincea în care muncitorii plecau spre diferite şantiere în fiecare dimineaţă şi cam atât. Aaa, şi bineînţeles cei aproape 150 de muncitori. Firma de construcţii, cu ghilimelele necesare, se ocupa cu închiriatul muncitorilor, cu plasarea lor pe diferite şi variate şantiere din Spania. Practic, ”firma de construcţii” a şefului nu construia nimic de la fundaţie la acoperiş, doar închiria mâna de lucru altor firme mai mari. Era o practică des întâlnită în Spania, mulţi români se privatizaseră în stilul ăsta. Din aceşti muncitori cam 90 la sută erau români şi cam 10 la sută din totalul muncitorilor aveau documente legale de muncă. Halucinant, nu?
Peste cei 30 de români era responsabil un lungan deşirat, pe numele lui de botez Vali. Vali Căpşună. Cu un tupeu fantastic, vorbea defect spaniola şi obişnuia să ţipe la toată lumea. Inclusiv la şeful de şantier spaniol. Oricare ar fi fost el. Exact ce-i trebuia şefului. Urma să-i dea şi un bici şi deja aveam o plantaţie plină de români peste care se auzeau doar zbierăturile isterice ale lui Căpşună.
Căpşună purta întotdeauna un caiet studenţesc la subțioară, făcea prezența de 3 ori pe zi și se simțea excelent când putea umili pe cineva. Avea o slăbiciune însă. Era ușor de manipulat dacă era periat de subalterni. Mă rog, fost caporal în armata română de după revoluție, obișnuia să ordone prin țipete orice. Țipa la telefon, țipa la masă, țipa de pe scaunul de wc, țipa de pe acoperișul blocului. Îi plăcea să se impună prin țipete și evident țipa la nevastă-sa, la soră-sa, la rude, la toată lumea. Era în extaz când suna șeful de șantier și îi cerea 2-3 oameni pentru o corvoadă oarecare. Se împăuna, deschidea caietul studențesc și își alegea victimele. Apoi începea să le strige ca disperatul numele prin șantier. Când nefericiții ajungeau în fața lui erau tratați ca niște sclavi. Repet, îi lipsea un bici și un accent de texan.
Căpşună s-a apropiat de cei 4 noi veniți ca un uliu de niște pui de găini.
-Voi ce știți să faceți?
Cei patru s-au uitat unul la celalalt, au strâns rândurile și au dat din umeri. Adică nimic.
Cireașa a prins aripi, era momentul să își arată superioritatea.
-Me cago en Dios, otra vez peones??? Aproape jumătate din muncitori aflați în vestiar nu au înțeles înjurătura lui Căpşună în spaniolă. ”Mă cac în d-zeu, iar salahori?” Apoi a început să-i interogheze amenințător.
-Când v-a adus șeful și pe voi? Numai necalificați îmi aduce. Mie aici îmi trebuie meseriași, în pula mea. Toata lumea știe să dea cu mătura, am nevoie de meseriași.
Se exprima de parcă toate apartamentele din șantier se construia pentru el.
Unul dintre cei patru a replicat timid.
-Da’ numai ţipa aşa, frăţică, mânca-ţi-aş pula ta!
Căpşună s-a întors cu spatele la ei. Era nemulţumit, cineva încerca să-i ştirbească autoritatea. A zbierat la un muncitor tot de etnie rromă.
-Bă, Luchianeeeee! Ăştia sunt de ai tăi, bă!
Dar a fost un strigăt normal, nu avea să-i comunice nimic, doar îşi reglase tirul zbierăturilor matinal.
Acesta s-a prezentat rapid în faţa lui studiindu-i cu atenţie pe cei patru.
-De unde sunteţi, bă, mânca-v-aş?!
-Hai, lasă-i, Luchiane, că am treabă acum. S-a rățoit șeful ureletelor.
Căpşună a deschis caietul studenţesc gândind cu voce tare. Era un truc prin care impresiona.
-Unde să vă bag şi pe voi? Se uita în tavan, în caiet, apoi spre cei patru şi tot aşa.
S-a ridicat în picioare brusc. Unde să vă bag?
După un moment de inspirație a continuat delirul ureletelor.
-Ioaneee! Ia-i pe ăştia doi la tine la cărămizi. Vezi dacă nu fac treabă să mă anunţi. Îi zbor imediat. Printre cei 2 era şi cel care încercase să-i domoleze tonul. Căpşună se răzbunase, ”la cărămizi” însemna o muncă extenuantă pentru un salahor.
Mai rămăseseră doi muncitori.
-Albertoooooooooooooo!
Fumam liniştit cu Victoraş într-un colţ al vestiarului care puţea a picioare transpirate, ciorapi infecţi, salopete jegoase şi bocanci nespălaţi cu lunile. Era un miros aproape sufocant dar ne obişnuiserăm cu toţii.
-Da, Căpşună!
-Ia-i pe ăştia doi cu tine la măturat. Dacă nu fac treabă, mă suni! S-a uitat şpanchiu la cei doi. Bă, aici nu merge cu fofârlica, toată lumea munceşte, în pula mea, ați înțeles?
Cei doi s-au simţit direct atinşi.
-Muncim, sefu, trăiască familia ta, cum să nu muncim? Că de asta am venit aici, să muncim, ce pula mea?!
Cei doi erau cumnaţi. Din Argeş. Aveau lanţuri de aur groase la gât şi inele mari tot de aur la degete.
Le-am dat două mături mari de sârmă şi i-am trimis într-un apartament la parter să facă curăţenie acolo.
-Bă, să nu staţi că dacă vine Căpşună pe neveu şi vă prinde, vă trimite acasă pe jos!
-Cum să stăm, bă? Eşti nebun la cap? Noi am venit să muncim aici, nu să frecăm pula.
-Io v-am zis atâta tot.
I-am privit fără prea multă încredere. Aveam câțiva amici de etnie rromă pe care nu-i schimbam nici pe toți miniștri de la palatul Victoria, dar tipii ăștia mi s-au părut bănuitori. Lanțurile de aur de la gât, în loc să mă linișteașcă mi-au stârnit dubii. Îi priveam cum studiază distrați măturile din dotare. Probabil că era pentru prima oară în viața lor când intraseră într-un șantier pentru a munci. Aveau celulare scumpe și vorbeau între ei ca și când erau în inspecție aici.
De mine s-a apropiat un amic din Brăila, Marian. Mi-a făcut semn din ochi cu subînțeles arătând spre cei doi. Era clar, și lui îi păreau suspecți. Puteau fi niște proxeneți cu probleme sau niște hoți care se ascundeau. Sau naiba știe ce puteau fi, dar nu păreau niște muncitori recoltați de șef din parc sau veniți cu autobuzul din România pentru a-și rupe oasele pe șantierele spaniole. Avea pielea mâinilor prea fină. Toate aceste gânduri mi-au trecut prin minte în timp ce Marian mi-a strecurat în trecere.
-Mă duc să-mi iau pașaportul din vestiar, țiganii ăștia par periculoși.
Aproape toți purtam pașapoartele cu noi, deși era riscul enorm să fim opriți pe stradă de poliția spaniolă și expulzați mai ușor în România pe baza actului de idenitate. Dar nu luam în seamă riscul ăsta.
-Stai că vin și eu.
Puteau fi niște hoți de pașapoarte, Marian avea dreptate așa că l-am urmat în vestiar căutând în dulapul meu blugii în care îmi lăsasem pașaportul roșu pe care scria cu litere aurii ”ROMÂNIA”.
Trebuia să fim prevăzători. Inamicul nostru numărul unu nu era polițistul spaniol, n-a fost niciodată, inamicul nostru principal era propriul nostru conațional, cel care-ți fura pașaportul, țigările, sculele de muncă, jobul sau mâncarea din frigider sau din rucsacul din vestiar.
Mi-am luat pașaportul din blugi și am ieșit în curtea interioară a blocului. Era o dimineață superbă.
Mi-am pus la căști Paraziții – ”Vicii”, mi-am aprins o țigară și am început să mătur cu râvnă. I-am urmărit cu coada ochiului pe cei doi nou veniți aflați în grija mea. Prin fereastră se vedea clar că munceau. Victoraş era lângă mine cu veşnicul lui zâmbet în colţul buzelor. Mi-a făcut semn să-mi scot căştile din urechi, vroia să-mi spună ceva.
-Cine sunt zburătoarele astea de la parter?
-Nu ştiu, azi e prima zi aici.
-Dă-mi o ţigară.
I-am dat.
-Greu cu banii ăştia… A oftat şi s-a apucat să măture cu îndârjire în jurul lui.
Ridicam din timp în timp ochii să privesc în jurul meu. Totul era perfect. Câţiva marocani acopereau un perete cu mortar chiar în faţa mea. I-am salutat, m-au salutat şi ei. I-am căutat din priviri pe cei doi noi veniţi. Munceau.
Prin dreptul meu a trecut Căpşună. Mergea grăbit şi vorbea tare la telefon. Ţinea nelipsitul caiet studenţesc în mână. Mi-am scos căştile şi i-am zis lui Victoraş.
-Ăsta o să facă atac de nervi în curând.
Victoraş s-a uitat lung la mine.
-Mai dă-l dracului de lungan. Vroiam să mă dea afară. I-a zis şefului că sunt puturos şi că sunt bun doar de şofer.
Măturam încet şi plictisit oarecum. Mă gândeam la pauza de masă şi la faptul că aveam câteva sandvişuri pentru toată ziua. Azi va fi cald şi ieri a fost, de fapt, aici e mereu cald, în fiecare zi e cald. Mi-am pipăit discret paşaportul, era acolo. Uneori am senzaţia că lucrurile dispar pur şi simplu. Nu am pierdut nimic în viaţa mea. De ce să pierd?
Paraziţii aveau dreptate: viaţa asta înseamnă un amalgam de oamenii plin de vicii strânşi la un loc.
Victoraş zâmbea şi mătura şi el. Numai zâmbăreţi pe şantierul ăsta. Mi-a făcut semn să-l ajut să ridice o bară grea de fier lăsată în pană de timp la întâmplare de una din macaralele turn.
Mi-am apropiat şi am ridicat cu două mâini bara. Era grea, foarte grea, probabil avea undeva la 70 de kilograme. În România hoţii de fier vechi ar fi făcut-o bani în câteva ore. Dar nu şi în Spania. Aici materialele de construcţii zac aruncate peste tot.
Statistic vorbind la fiecare bloc de 8 etaje construit poţi face şi o vilă drăguţă cu materialele rispite alandala. Şi dacă nu eşti pretenţios, poţi face chiar şi două. Depinde de tine. Dar mă rog, depinde de tine.
Toate aceste gânduri îmi treceau prin cap în timp ce mutam împreună cu Victoraş bara grea de fier. România rămăsese departe cu salariile de rahat şi toţii românii din România care muncesc doar pentru a supravieţui. Aici e Spania, aici e occidentul, toţi ieşim să ne relaxăm după o zi de muncă la o cafea sau o bere într-un bar pentru a ne relaxa.
Mi-am reluat activitatea în timp ce încercam să-i supraveghez pe noi veniţi.
Vreo două minute nu am ridicat privirea din du-te vino executat de mătură mare de sârmă. Măturam cu îndârjire, ca şi când eram în mijlocul dormitorului şi aşteptam oaspeţii care mă vor felicita pentru curăţenia exemplară din casa mea.
Am simţit în aer o mişcare neobişnuită. Ceva bizar, ca un fenomen meteorologic care apare odată la 100 de ani.
Am ridicat privirea. La câţiva metri de mine era un bărbat cu un tricou portocaliu cu o mapă în mâna stângă şi o borsetă neagră prinsă de cureaua pantalonilor de stofă.
În primă instanţă am crezut că e un alt şef al şantierului care stătea mult prin birou sau, mă rog, cineva de la protecţia muncii, deşi nu avea casca regulamentară.
Părea foarte sigur pe el, ca şi când mai fusese de zeci de ori în şantierul acela de la marginea oraşului. S-a apropiat de Victoraş pentru că el era mai aproape decât eram eu situat.
Victoraş, în ciuda celor 7 luni de când se afla în Spania, nu ştia mai mult de 25-30 de cuvinte în spaniolă şi câteva fraze foarte scurte, uzuale. Însă, ca toţi românii care nu vorbeau fluent spaniola, pretindea că înţelege aproape la perfecţie. Dar era fals din simplu raţionament logic că dacă înţelegeai tot puteai şi comunica la reciprocitate.
Ceva era în neregulă: străinul aproape chel l-a întrebat ceva pe Victoraş aproape în şoaptă. Victoraş l-a privit puţin contrariat, ceva de genul: „Ce pula mea mai vrei şi tu la ora asta? Nu vezi cât e ceasul? E aproape de pauză!” şi a dat din cap că nu înţelege. Străinul calv nu s-a impacientat, a scos din buzunar ceva ce nu am distins prea bine, părea o legitimaţie, şi i-a arătat-o lui Victoraş. Am auzit apoi clar.
-Donde sta el encargado? (Unde-i responsabilul?)
Victoraş a privit hipnotizat obiectul din mâna străinului înalt şi subţire şi i-a răspuns jumătate în română, jumătate în spaniolă.
-No ştiu. Era por aqui. (Nu ştiu, era pe aici.) Indicând vag clădirea din faţa lui.
Deja avea o culoare stranie a feţii. Mie îmi venea să râd de acel „era por aqui”.
Tricoul portocaliu s-a întors spre blocul indicat.
Victoraş s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit cu groază.
-Am pus-o. Poliţia!
Deşi îmi vorbise în şoaptă, am avut impresia că a auzit tot şantierul.
În următoarea secundă am observat scurgându-se prin intrarea în formă de U a celor 3 blocuri un poliţist de la Nacional (Policia Nacional – Poliţia Naţională). Apoi încă unul, şi încă unul, şi încă unul.
De abia atunci am realizat că e grav şi că tipul în tricou portocaliu îi arătase lui Victoaş legitimaţia de poliţist. M-am oprit din măturat. În următoarele 10 secunde toate flexurile din şantier s-au oprit brusc. Parcă cineva întrerupsese toate circuitele vitale ale şantierului. Peste tot se lăsase o linişte ciudată, apăsătoare.
Oare există scăpare?
Eram nedumerit. Ce vroiau toţi acei poliţişti în uniforme albastre?
Din liniştea aia ciudată a apărut brusc lângă mine Marian. Avea o faţă de condamnat la moarte. Extrem, foarte speriat.
-Suntem înconjuraţi. Tot şantierul este înconjurat! Sunt cel puţin 10 dube albastre afară şi două cordoane de poliţişti în jurul şantierului. Nu avem unde să fugim.
Am procesat avalanşa de informaţii greu. Ce vor toţi aceşti poliţişti de la noi? Că doar nu furaserăm nimic.
Brusc am avut revelaţia. Un marocan care avea permis de muncă s-a repezit spre poliţistul calv fluturându-i speriat permisul de muncă prin faţa ochilor.
-Tengo la residencia! (Am permis de şedere!) Aproape că scâncea.
Deci asta vor. Vor să ne vâneze pe noi, pe cei „fără acte”, „sin papeles”.
Sunt terminat. Nu am nimic în regulă, nu am nimic legal. Sunt mai bine de 9 luni aici, viza mi-a acoperit doar primele 3 luni de şedere. Am înghiţit în sec privind cu invidie la documentul plastificat din mâna marocanului. Nu voi avea aşa ceva niciodată în viaţa mea, o asemnea legitimaţie extraordinară, nici dacă mi-aş vinde un rinichi.
Marian mi-a dat un ghiont în coaste.
-Hai să fugim în subsol.
Deja aveam impresia că suntem într-un film cu piraţi. Dar Marian avea dreptate, era loc de fugă: era vraişte în curtea interioară, poliţişti în civil, poliţişti în uniformă, şefi, români, spanioli, ecuadorieni, bastoane de cauciuc, o mulţime de limbi. Şi mai presus de toate, se părea că nimeni nu ştia care va fi următoarea procedură.
-Ia şi tu un pop pe umeri şi fă-te că ai treabă!
Am ridicat un pop folosit şi plin de ciment şi l-am urmat nonşalant. Ne-am strecurat prin mulţimea confuză şi am coborât rapid treptele care duceau în subsol, acolo unde se aflau boxele viitorilor locatari şi parcarea subterană.
Marian mergea în faţa mea. Nu-i puteam vedea ochii. Era o tensiune mare. Oare există scăpare? Acum 7 minute măturam liniştit cu gândul la sandvişuri şi acum sunt hăituit de poliţie prin subsoluri. Vai de viaţa ta, Alberto!
-Para! Que haceis aqui? (Stop! Ce faceţi aici?)
Era o voce autoritară. În cvasi întunericul din subsol am observat vestonul reflectorizant al namilei care strigase la noi. Scria mare cu litere de tipar pe el „POLICIA”
Eram prinşi.
Marian s-a blocat instantaneu şi nu a putut replica decât ceva stupid în cea mai pură română.
-Şi noi pe aici…
Poliţistul uriaş ne-a privit cu neîncredere. Eram suspecţi cu popii ăia pe umeri mai ales când afară avea loc o razie a poliţiei. Părea că ştie mai multe decât noi acel uriaş cu veston reflectorizant.
-Todo el mundo fuera! Teneis que parar el trabajo! (Toată lumea afară. Opriţi munca!) Şi cu un gest autoritar ne-a arătat prin întunericul difuz scările care duceau la suprafaţă.
Am aruncat popii de pe umeri, strategia noastră eşuase. Nu mai aveam chef să mă joc de-a hoţii şi vardiştii. Ce puteau să ne facă? Să ne trimită în România. Aşa, şi? Să ne plătim biletul de avion la întoarcerea în România. Dar ei de ţeapă nu au auzit? Ha-ha!
Parcă gândind la fel, Marian a aruncat şi el popul de pe umăr renunţând la deghizarea hazlie.
-Aştia vor să ne trimită în România cu avionul. Păcat că nu am luat banii.
Atunci am realizat tragedia: şeful ne datora banii pe aproape 3 luni de muncă. Urma ca în 3 zile să înceapă să facă primele plăţi. Stai să vezi că nu ne mai dă niciun ban şmenarul ăsta.
Marian era în aceeaşi situaţie, exact în aceeaşi situaţie, el avea de luat însă câteva sute de euro în plus faţă de mine. Avea de luat, eu aveam de luat, toţi aveam de luat.
-Măcar de ar fi aşteptat până când luam banii.
-Mda. Atat am putut să spun, un „mda” anemic. Situaţia nu era deloc roz. Fără bani şi cu poliţişti în jurul nostru.
Când am revenit la lumina zilei treburile începuseră să se organizeze. Muncitorii fuseseră dispuşi pe naţionalităţi. Români, spanioli, marocani, ecuadorieni, bulgari, georgieni. Exact după numărul lor, românii erau cei mai numeroşi.
Şeful de şantier era un tip extravagant. Avea braţele pline de tatuaje, venea la şantier cu o motocicletă zgomotoasă, purta veşnic ochelari de soare şi îşi lucra muşchii după program. Acum era în grupul românilor şi avea o discuţie aprinsă cu Căpşună.
-Me han discho que se ha robado un palete de yeso. (Mi-au spus că s-a furat un palet de saci cu gips.)
Căpşună, cu toate că era un lingău notoriu, nu era deloc prost.
-Me cago en Dios. Toda esa policia por un palete de yeso? No me jodas! No me lo trago, Jose-Armando! (Mă cac în D-zeu! Toată poliţia asta pentru un palet de gips. Nu mă fute! Nu înghit povestea asta, Jose-Armando!)
De fiecare grup a început să se apropie tipul chel împreună cu o femeie foarte vorbăreaţă. Le cereau documentele de rezidenţă.
În scurt timp se vor apropia şi de noi, de grupul nostru, al românilor, cel mai numeros. Am încercat să-i număr pe toţi. Ştiam că la apelul de dimineaţă fususerăm 35. Acum nu reuşisem să număr mai mult de 29.
Cei 5 marocani scăpaseră repede. Toţi aveau permise de şedere în regulă. Erau însă destul de traumatizaţi de numărul poliţiştilor. La fel şi cei 3 bulgari.
Problemele au început la grupul ecuadorienilor. Doi dintre ei au fost daţi deoparte şi flancaţi de poliţiştii în albastru închis.
Se apropiau de noi. Eu mă simţeam relaxat. Mă vedeam făcând glume în avion cu amicii mei de pe şantier. O să fie mişto. Probabil că vom ateriza pe Otopeni.
În sfârşit. Femeia vorbăreaţă şi chelul în portocaliu erau lângă noi. Ne-au aşezat în careu. Tricoul portocaliu a întrebat cine-i şeful. Căpşună a ţâşnit.
-Yo soy el que manda para los rumanos! (Eu sunt cel care conduce peste români!
Spaniolului chelios nu i-a plăcut deloc atitudinea românului. L-a privit aproape cu dispreţ. Atunci a intervenit Jose-Armando care privea distrat scena.
-El es el jefe. Hable con el. (El este şeful. Vorbiţi cu el!)
Chelul ne-a scanat cu privirea pe toţi făcând abstracţie de Jose-Armando şi Căpşună.
-Quien de vosotros tiene la documentacion? (Cine dintre voi are documente?)
Tăcere. Unii dintre noi chiar nu înţelegeau deloc, alţii, printre care şi eu, au tăcut pentru că nu aveau iar un răspuns negativ era futil.
Chelul în portocaliu a repetat nuanţând întrebarea.
-Quien de vosotros tiene papeles? (Cine dintre voi are acte?)
Câţiva de lângă el au ridicat din umeri, probabil că înţeleseseră. Termenul de „papeles” era extrem de familiar printre noi toţi, printre toţii românii din Spania, de fapt.
Am tăcut şi de data asta. Şi odată cu mine şi toţi ceilalţi.
Tricoul portocaliu s-a întors brusc spre Căpşună.
-Pregunatale en rumano quien tiene papeles. (Întreabă-i în română cine are acte.)
Căpşună s-a simţit brusc cel mai important cetaţean din şantier. S-a întors cu faţa spre noi şi şi-a luat locul alături de tricoul portocaliu şi femeia vorbăreaţă.
A pus întrebarea cu un asemenea ton de parcă el conducea ancheta.
-Ia spuneţi: cine dintre voi are acte?
De fapt ştia că nu are absolut nimeni acte, dar trebuiau salvate nişte aparenţe. Nu puteau fi 29 de ilegali din 29.
Unul din muncitorii românii din careu a răspuns în spaniolă.
-Yo tengo oferta de trabajo. Esta bien? (Eu am „ofertă de muncă”. E bine?)
Între noi fie vorba, „oferta de muncă” nu valora nici pe departe drept permis de muncă. Era un document fără prea multă valoare legală prin care o firmă din Spania întocmea un precontract pentru un muncitor nonrezident şi îl depunea la Oficiul forţelor de muncă (INAEM). În majoritatea lor, 70-80%, ofertele de muncă se finalizau cu un contract valabil de muncă, dar tramitarea dosarelor dura enorm, între 6 luni şi un an. Plus că şeful firmei noastre taxa pe fiecare muncitor căruia îi făcea „oferta de muncă” cu sume între 600 şi 1500 de euro.
Poliţistul portocalui l-a privit cu încredere pe românul care avea ofertă de muncă.
-Alguien mas tiene oferta de trabajo? (Mai are cineva ofertă de muncă?)
Au mai ridicat timid mână alţi doi muncitori plus Căpşună.
Muncisem la biroul şefului. Ştiam că nu aveau nicio valoare, teoretic. Nu puteai munceai decât după soluţionarea pozitivă a „ofertei de muncă”. Dar era totuşi ceva valoros, nu puteai fi expulzat dacă aveai celebra „oferta de muncă” şi erai atât de ghinonist să dai nas în nas cu poliţia. Dar în nicun caz nu puteai munci doar cu „precontractul”.
Tricoul galben ne-a numărat din nou.
-Los demas no teneis nada? (Ceilalţi nu aveţi nimic?)
Iar tăcere. Nimeni nu a mai zis nimic. Zero. Nada.
-Bueno, pues. Todos a las coche! (Bine, deci. Toţi la maşini.)
Imediat în jurul nostru s-au adunat poliţiştii în uniforme albastre.
-En filas de dos. (În coloane de doi.) Ne-au cerut uniformele.
În inconştienţa noastră, eu şi Marian, ne-am încolonat primii.
Marian mi-a zâmbit destins şi a spus tare să-l auzim cu toţii.
-Încolonarea câte doi şi la şcoala ajutătoare!
-Ha-ha! Câţiva au râs, printre care şi eu. Era o glumă stupidă, dar ajuta la împrăştierea tensiunii.
Am ieşit printre blocuri. Ceilalţi muncitori „legali” priveau la coloana noastră ca la o procesiune de condamnaţi la moarte. Nu eram încătuşaţi, dar mă simţeam mai mult decât încătuşat, simţeam că aveam lanţuri la picioare. Pe la balcoanele altor blocuri din jur ieşiseră capete de spanioli şi priveau la coloana condamnaţilor la moarte. Unul dintre ei, nu i-am văzut chipul şi nici nu i-am recunoscut vocea niciodată, a strigat tare.
-Suerte, muchachos! (Succes, băieţi!) Cele două cuvinte au trecut ca un curent electric prin coloana noastră şi gardienii albaştri.
Am devenit brusc speriat. Mergeam la puşcărie şi gândul ăsta m-a înspăimântat subit. La puşcărie nu te serveşte nimeni cu pişcoturi şi ceai, acolo sunt criminali, tâlhari şi poliţişti care vor să te înfunde pentru ani întregi. Sunt tânăr, la naiba! Nu vreau să-mi petrec tinereţea într-o celulă pentru că am vrut să câştig prin muncă 1000 de euro pe lună. De ce mi se întâmplă mie toate belele?
Un poliţist de lângă mine mi-a sesizat momentul dificil. Probabil că mă albisem de stres. Era în vărstă şi părea că facea astfel de raiduri zilnic.
-No te preocupes, chaval. En dos horas seras libre. (Nu te preocupa, flăcău. În 2 ore vei fi liber.)
Speranţă. Era exact ce aveam nevoie. De speranţă. M-am îmbărbătat singur. Da, e o confuzie, îmi vor da drumul în 2 ore. Sunt o persoană onestă, inteligentă şi glumeaţă. Tipii ca mine nu ajung la puşcărie.
Când am ajuns în sfârşit la dubele albastre ale poliţiei dintre blocuri, am observat că aproape la toate geamurile din jur erau muncitori care ne priveau.
Un gardian a deschis larg uşa de metal a dubei şi a rostit un „Vamos!” (Haide!). Aproape dur acest „vamos”, semn că numai băieţii răi merg cu duba poliţiei. Asta m-a încântat, toată viaţa mea mi-am dorit să fiu un băiat rău, bad boy for life. Iată că acum mergeam cu duba poliţiei, aveam cu ce mă lăuda la Brăila.
Am urcat câte 6 în fiecare dubă. Au trântint uşile şi toate dubele au pornit spre Jefatura din Zaragoza. Fără sirene.
Era cald în dubă şi am început să glumim între noi.
-Mişto taxiul ăsta.
-Eu merg până aici. Opreşte, nene, că aici e strada mea.
Mă uitam asiduu pe stradă prin geamul cu zăbrele mici, vroiam să-mi dau seama unde suntem şi cât mai avem până la jefatură.
Dubele au intrat în subsol.
Văzusem multe filme americane cu toţii, iar eu, în inocenţa mea, mă aşteptam ca ambasada României să trimită un reprezentat să ne scoată de la puşcărie. Eram totuşi 29 de români, puteau trimite un singur avocat român, sau un reprezentant pentru toţi 29.
Dar oficialităţile române nu au trimis nici măcar o pernă, nici măcar o pătură în subsolurile poliţiei din Zaragoza pentru cei 29 de cetăţeni români. Aceeaşi cetăţeni care trimiteau miliarde de euro anual în România; măcar pentru grămezile alea de bani puteau da un telefon.
Mi-a fost ruşine că sunt român, încă îmi mai este şi acum.

Am aglomerat brusc holurile strâmte de la subsol. Râsete, cuvinte şoptite în română. Ne îmbărbătam involuntar unii pe ceilalţi. În jurul meu se adunaseră Victoraş, Cocostârc şi Marian.
-Eu stau cu tine, Alberto, ca să-mi traduci şi mie ce spun ăştia. Nu credeam că am să mai ajung vreodată la pârnaie, mai ales aici în Spania.
Victoraş era convins că vom înnopta într-o celulă, eu eram mult mai optimist. Apoi ne-au chemat să dăm declaraţii, un fel de interogatoriu.
„Interogatori” sună dur şi periculos. Dar nu era deloc o joacă, Victoraş părea să aibă dreptate, vom rămâne peste noapte aici într-o celulă, mi-am zis.
Când am intrat în biroul unde se luau declaraţiile, l-am recunoscut pe cheliosul în tricou galben. Mai erau şi încă două femei, una dintre ele mi s-a părut româncă.
Tricoul galben a început să vorbească. S-a întors spre individa care părea româncă.
-Preguntale si sabe hablar en castellano, por favor. (Întreabă-l dacă ştie să vorbească spaniola, te rog.)
Nu am aşteptat ca traducătoarea să mă întrebe, am replicat în direcţia tricoului.
-Hablo muy bien en castellano. (Vorbesc foarte bine în spaniolă.)
Tricoul galben avea un zâmbet bun. Putea să-mi fie tată.
-Sabes leer y escribir, tambien? (Ştii să citeşti şi să scrii, de asemenea?)
-Toma este papel. Lee antentamente. Son las acusaciones. Si tienes algo de declar, te escucho. Y despues firmalo. (Ia hârtia asta. Citeşte cu atenţie. Sunt acuzaţiile. Dacă aici ceva de declarat, te ascult. Şi pe urmă semnează.)
Am luat hârtia. Am citit-o rapid. Erau două capete de acuzare. Unul încălcarea legii extranjeriei (străinilor) din 1999 şi a doua era falsificarea contractului de muncă. Am înghiţit în sec. Făcusem multe dosare cu contracte de muncă fictive pentru muncitorii şefului. M-au prins! La naiba, mă aşteaptă 7 ani de puşcărie în Spania! Am 26 de ani, la 33 voi ieşi. Exact ca Iisus. Dar cum dracu’ au ajuns la mine? Cine m-a turnat? Sau ne-au ascultat telefoanele? Brusc mi-am dat seama că s-ar putea să vorbesc cu voce tare. Faţa îmi ardea. Am semnat rapid.
-No tenga nada de decir. Hasta luego. (Nu am nimic de spus. La revedere!) Şi am ieşti cu o copie a acuzaţiilor mele în buzunar.
Pe hol m-am prăbuşit pe o băncuţă albastră. Am avut impresia că donasem 2 litri de sânge în cele 5 minute din birou. Mi-am scos iar hârtia din buzunar . Hmmm! Legea străinilor din 99 o încălcasem, da, normal, mi se pare absolut normal să mă acuze de încălcarea ei pentru că depăşisem cele 3 luni câte erau prevăzute în viza de pe paşaportul meu vişiniu. Dar cum dracu’ s-au prins ăştia că am falsificat contracte de muncă? Ne-au ascultat telefoanele? M-a turnat şeful, ca să scape el? Imposibil. Sică nu ar turna. Dar cum s-au prins ăştia? Cum ne-au depistat aşa de repede?
Dar mi-a venit o idee genială. Victoraş stătea lângă mine, nici nu m-a remarcat când m-am prăbuşit lângă el pe băncuţa albastră pentru că vorbea singur şi privea pierdut la dulapiorul albastru din faţa lui ca la un confindent atotputernic.
-Victoraş!
Nimic. Victoraş vorbea desprea mama lui unui auditoriu invizibil. M-a bufnit râsul.
-Bă! Victoraş!
-Da, Alberto!
-Ia dă-mi hârtia ta cu acuzaţiile.
Mi-a dat-o. Era acuzat ca şi mine de aceleaşi două fărădelegi: legea extranjeriei din 99 şi fals.
Am vrut să fiu sigur. Am sărit de pe băncuţă cerând hârtia cu acuzaţii a lui Leonard. La fel şi el avea aceleaşi acuzaţii. Am răsuflat foarte uşurat. Poliţiştii spanioli nu aveau nici cea mai mică idee despre implicarea mea. Ne-au acuzat absolut pe toţi de falsificare, ceea ce mi s-a părut hilar, unii dintre românii erau semianalfabeţi.
-Alberto!
Mi-am auzit numele strigat într-o spaniolă perfectă. Când m-am întors, în faţa mea stătea un tip în costum, cam de vârsta mea, cu o servietă neagră chic în mâna stăngă.
Am răspuns şi eu în spaniolă cu accentul meu şchiop.
-Si, soy yo. (Da, sunt eu.)
-Me llamo Sergio. Soy tu abogado. (Mă numesc Sergio. Sunt avocatul tău.) A întins o mână moale pe care i-am strâns-o destul de moderat. Apoi am realizat cum arăt. Murdar pe tricou, transpirat, plin de praf pe faţă şi pe par, cu nişte bocanci rupţi şi foarte murdari. Nu inspiram prea multă încredere unui avocat, de fapt nu inspiram încredere nimănui.
În două minute mi-a explicat că e avocatul meu din oficiu şi că îi pare rău pentru experienţa mea atât de neplăcută şi că mă va scoate mâine dimineaţă la prima oră din subsol. Vorbea foarte repede şi a trebuit să fac un efort suplimentar să mă concentrez la frazele lui. Dar oricum, era un pas mare, aveam avocat. Şi încă unul foarte încrezător.
-No entiendo porque estas acusado de falsificacion. Esta demasiado. Creo que todos teneis la misma acusacion. (Nu înţeleg de ce eşti acuzat de falsificare. E prea mult. Cred că toţi aveţi aceeaşi acuzaţie.)
-Si todos tenemos lo mismo. (Da, toţi avem aceeaşi chestie.)
-Bueno pues, Alberto. Mañana por la mañana saldras de aqui. Luego, urgentamente, Alberto, prestame atencion, te vienes a mi oficina para preparar los papeles del recurso. (Bine deci, Alberto. Mâine dimineaţă vei ieşi de aici. Apoi, urgent, Alberto, fii atent, vii la biroul meu ca să pregătim actele pentru recurs.) Mi-a întins o carte de vizită. No te olvides, tienes que venir mañana. Es imprescindible el recurso. (Să nu uiţi, mâine trebuie să vii. Este esenţial recursul.
-Vale, Sergio. (Bine, Sergio.)
-Suerte, Alberto!
-Muchas gracias! (Mulţumesc mult!)
-Hasta mañana! (Pe mâine!)
-Hasta mañana!
Victoraş, care nu plecase de lângă mine, a ascultat cu atenţie discuţia. Mă rog, cât a înţeles el. Când a văzut că Sergio pleacă s-a repezit haotic spre mine.
-Întreabă-l dacă ne poate scoate şi pe noi. „Noi” era un termen foarte general. Probabil că se referea doar la el.
L-am strigat pe Sergio şi i-am spus că Victoraş e în aceeaşi situaţie cu mine, dar încă nu s-a prezentat pentru el niciun avocat din oficiu. Poate ieşi şi el mâine odată cu mine? Sergio a cerut detalii. I le-am dat. Problema lui Victoraş e că avusese o abatare în urmă cu 3 săptămâni. Fusese prins fără documente legale la un control de rutină (de vină fuseseră hainele lui din România), dar fusese eliberat în aceeaşi zi. Însă după câte mi-a explicat Victoraş niciun avocat nu depusese un recurs la poliţia din Zaragoza şi acum Victoraş era în situaţia ingrată de a fi acuzat în 3 săptămâni de acelaşi delict. Soarta lui părea pecetluită. Nu făcuse recurs, ştia foarte clar. S-a prăbuşit pe scaun. Se va întoarce în România unde va muri practic de foame. A început să plângă. Fostul puşcăriaş pierduse orice speranţă.
-Vai de viaţa mea! Vai de viaţa mea, măiculiţă.
Mi s-a făcut milă de el.
Sergio s-a îndepărtat de băncuţa noastră marcat de lacrimile bătrânului. Era mai mult decât un avocat, am simţit un prieten.
După ce fiecare şi-a primit hârtiile cu acuzaţii, ne-au dus la fotografiat şi amprentat. Cei care aveam paşapoartele la noi, le-am depus în mâinile poliţiştilor.
Ne-au luat şireturile de la bocanci, curelele, pixurile, brichetele, lănţişoarele de la gât, adică toate obiectele personale care ne-ar fi ajutat la o eventuală agresiune sau sinucidere. Procedură standard de altfel.
Toate aceste lucruri personale ni le-au pus în săculeţi personalizaţi cu nişte etichete pe care erau trecute numele fiecăruia. Iar apoi ne-au dat câte o pernă tare şi o mică pătură şi ne-au dus pe toţi într-o celulă imensă. Aici se făcuse deja o gălăgie infernală. Nu auzeam nimic, nu mai înţelegeam româna, nici spaniola. Nu ştiam cât putea fi ceasul, dacă e trecut mult de ora prânzului sau e noapte pentru că eram la subsol fără ferestre şi cu becurile aprinse în permanenţă.
La un moment dat un amic din celulă mi-a cerut să chem un gardian. Într-un colţ al celulei imense, un fost chiriaş defecase cu moţ, chiar destul de estetic aş putea spune.
-Cum se spune „gardian” în spaniolă?
-„Guardia”, am replicat. Şi m-am apucat să strig destul de tare. Oye! Guardia! Hay una mierda aqui! (Alo! Gardian! Este un rahat aici!)
Ne-au mutat în altă celulă la fel de enormă. Gardienii spanioli erau destul de ironici cu noi. Ne-au propus să ne aducă o minge de fotbal şi să facem 2 echipe de fotbal cu tot cu rezerve. Era fan Barcelona, îşi amintise că Gică Popescu jucase cândva în echipa lui favorită şi că era român şi el. Am râs destul de tare, la fel de tare ca restul prostimii, de gluma fără haz a gardianului.
Apoi am început să mă plimb agitat prin faţa zidului de gratii groase. Nu-mi venea să cred. Mă aflasem pentru prima dată în viaţa mea într-o celulă. Ce-i drept o celulă de arest preventiv. E o senzaţie stranie. Am vrut să mâzgălesc pereţii cu inscripţii aşa cum văzusem în filme „Alberto a trecut pe aici!”. Încă eram în pantalonii de salopetă şi cu tricoul murdar de praf şi mirosind a transpiraţie. Celula era imensă. Mă speria asemenea unui monstru cu 100 de capete. Cam 10 meri pe 4. Nu existau paturi. De fapt exista dar nu aşa cum văzusem eu prin filme. Spaniolii construiseră celula cât se poate de practic. Trei pereţi propriu-zişi din beton iar cel de-al patrulea era din gratii de fier în totalitate. Tot în peretele de gratii era inclusă şi uşa. Gardienii puteau supraveghea liniştiţi. Nu exista nicio urmă de intimitate. Paturile, de fapt patul, era o bordură de extravagantă de beton, un prici de beton înalt de un metru şi lat de 1,80 care facea corp comun cu cei 3 pereţi din beton fiind lipit de el.
Nu m-am putut apropia deloc de patul unic pentru o lungă perioadă de timp. Mă plimbam de-a lungul gratiilor şi nu ştiam la ce să mă gândesc. În mintea mea era gol. Nu puteam înţelege cum am ajuns aici. Am privit iar spre priciul de beton. Mă deprima. Vom dormi acolo ca animalele. Nu îmi puteam da seama cum mă voi înveli cu pătura aceea mică şi subţire. Gardienii dăduseră drumul la aer condiţionat. Deşi afară erau probabil peste 30 de grade Celsius, în celula noastră nu era mai mult de 15. O să fie frig la noapte mi-am zis.
Muncitorii s-au văzut oarecum aranjaţi în celulă şi au început discuţiile şi lamentările. Totul se învârtea în jurul celor 7 sau 8 care scăpaseră neprinşi în razie şi despre banii pe care îi aveam de luat cu toţii de aproape 3 luni. Mai târziu aveam să aflu că unii dintre cei care au scăpat s-au băgat în căzile din baie şi au trântit ceva deasupra lor, sau s-au ascuns între baloţii de vată de sticlă de pe acoperiş.
La un moment dat toţi făcuseră roată în jurul lui Victoraş şi Cocostârc.
Ultimul era nervos. Fuseseră amândoi închişi mult timp în aceeaşi celulă în România. Experienţa nefericită se repeta după 3 ani.
-Băga-mi-aş pula în gura ta de martalog. Nici aici nu scap de tine. Eşti sighinău rău.
Victoraş a primit calm injuriile. Făcuse închisoare mult timp în România. Puşcăria din Spania e o joacă de copil comparativ cu puşcăriile noastre.
S-a apropiat de zidul de gratii.
-Guardia! Guardia!
Un gardian a venit imediat şi părea destul de nervos.
-Que pasa? (Ce este?)
Victoraş nu s-a lăsat impresionat de ton. A vorbit în română amestecată cu câteva cuvinte în spaniolă.
-Vreau o ţigară, por favor. Şi a făcut semn cu degetul la gură ca şi când ar fuma.
Gardianul a înţeles imediat şi l-a întrebat scurt.
-Tu nombre? (Numele tău?)
-Victor Stoica.
-Como? (Como?)
Victoraş a repetat „Victor Stoica.”
Gardianul s-a îndepărtat spre sala unde se păstrau săculeţii în care erau depozitate bunurile personale şi s-a întors la celulă cu pachetul de ţigări a lui Victoraş. Victoraş a mulţumit şi apoi a împărţit gentil cele 10 ţigări care mai rămăseseră în pachet.
Eu am fumat la poştă împreună cu Marian.
La ora 22 ne-au adus un bocadillo (sandviş) fiecăruia. Era toată hrana din ziua aceea. Mulţi dintre noi s-au aşezat pe priciul de beton şi începuseră să sforăie. Nu puteam adormi prea uşor. Stăteam lângă Marian. Era şi el preocupat de soarta lui. Eu nu eram. Nu aveau ce să-mi facă. Nu aveam soţie, nici copii, nu aveam datorii, puteam pleca oricând în România cu mâinile în buzunare.
M-am aşezat cu mâinile sub cap pe perna mică, iar pătura am aşezat-o sub mine peste cimentul rece. Hărmălaia din jur se estompase. Unii dintre noi îţi scoseseră bocancii şi acum mirosea tare a picioare nespălate. Dar eram obişnuit. Am adormit foarte greu. Cred că după ani de zile dup ce am privit tavanul alb.
M-am trezit brusc. Câţiva muncitori şuşoteau într-un colţ. M-am dus spre ei şi le-am cerut o ţigară.
-Cât e ceasul?
Era 3 noaptea. Avusesem un coşmar, îmi era foame şi vroiam să urinez.
Am strigat gardianul. Era o femeie. Blondă. A fost îngăduitoare.
La întoarcerea mea se treziseră şi Marian şi Cocostărc, mai mult ca sigur de la zgomotul uşii de la celulă. M-am aşezat lângă ei. Toată celule se trezise de fapt. Cei doi au reînceput circul înjurăturilor. Erau nebuni şi cu mize de rahat, mi-am zis. Se certau pentru nişte nimicuri la 3 noaptea într-o celulă la 3 mii de kilometri de România. Încet-încet, printre băga-mi-aş, morţii mă-tii şi miros de picioare transpirate am readormit.
La 8 dimineaţa m-am trezit iar. Eram mai acomodat cu situaţia mea. Majoritatea muncitorilor vociferau. Au venit iar cu sandvişuri. Am mâncat două foarte repede, gardienii erau îngăduitori cu noi, nu eram tipul de infractori clasici.
Apoi au început să ne strige unul câte unul. Erau scoşi din celula imensă şi nu mai reveneau. Mai mult ca sigur că le veniseră avocaţii.
M-au strigat şi pe mine.
Pe hol era într-adevăr Sergio.
Mi-a dat mâna, era la fel de moale ca ieri. Mi-a explicat că voi fi liber în maxim 15 minute dar mai întâi trebuie să am o discuţie cu anchetatorii.
Când am intrat împreună cu Sergio în biroul acela strâmt, am remarcat o altă traducătoare, alta decât cea de ieri. Era mult mai tânără şi mult mai frumoasă. M-a întrebat direct în română ce fac. I-am răspuns bine şi m-am aşezat pe un scaun oferit de un tânăr poliţist. Acelaşi poliţist mi-a explicat că îmi vor reţine paşaportul , iar în locul lor îmi vor da 16 foi A4 xerografiate care reproduceau cele 32 de pagini ale paşaportului. În josul fiecărei pagini era trecută menţiunea „Conform cu originalul care se află la sediul Poliţiei din Zaragoza. Emis astăzi 23 iunie 2004.”
Tânărul m-a întrebat dacă am ceva de declarat.
-Să mă piş pe voi!
S-a uitat contrariat spre mine, era clar că nu înţelegea nimic.
-Que has dicho? (Ce ai zis?)
-Nada, no te preocupes. (Nimic, nu te preocupa.)
Era nedumerit. S-a întors spre traducătoarea frumoasă.
-Que ha dicho? (Ce a zis?)
-Estaba hablando conmigo. Nada importante. (Vorbea cu mine. Nimic important.)

Am ieşit la lumină văduvit de paşaportul meu vişiniu. Mi-am deschis celularul. Câteva zeci de apeluri şi sms-uri primite. Erau disperaţi ai mei.
Respiram bucuros aerul de pe stradă. Eram îmbrăcat jalnic, murdar şi plin de praf. Dar eram bucuros.
În câteva minute m-a sunat Costel, fratele meu.
-Eşti bine?
-Sunt bine. Şi apoi am izbucnit iar. Să mă piş pe ei, mi-au luat paşaportul.
-Bagă-ţi pula în el de paşaport. Bine că eşti liber.

bara de inox


stăteam amândoi în taxiul ăla galben ca nişte elevi prinşi cu tema nefăcută sincer să fiu aveam emoţii groaznice habar n-am de ce mă comportam stângaci

prima dată am vrut să stau lângă bara aia aproape de uşile terminalului ieşiri să te sărut acolo să te ţin în braţe deasupra bării de inox dar mi s-a părut clişeu hollywoodian lângă mine era doi turci unul dintre ei vorbea la telefon din bucuria lui din glas am înţeles că avionul a aterizat cu bine atunci a fost singura dată în viaţă când am regretat că nu ştiu limba turcă vroiam să vorbesc cu tipul ăla din avionul tău şi să-l întreb de tine

mi-am făcut loc prin mulţimea agitată eram aproape de bara de inox chiar lângă uşile glisante brusc a început inima să-mi bată cu putere nu pot să stau lângă bară nu nu pot am ieşit dintre oamenii ăia te simţeam aproape jur erai foarte aproape de mine şi m-am panicat primul meu impuls a fost să mă aşez pe vine şi să-mi aprind o ţigară nu ştiu de ce nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine în momentele alea mă simţeam ca un pahar în care cineva te turna şi ieşeai peste buzele paharului mă sufoca gândul că eşti foarte aproape

în două minute ai apărut trăgând cu putere de valize am avut senzaţia că m-ai recunoscut în toată mulţimea aia pestriţă şi te-ai uitat direct în ochii mei ai tresărit când ai intrat în sala aia de aşteptare în care agonizasem atâtea ore sunt momente în viaţă în care îmi vine să plâng brusc neputincios vroiam să plâng pentru că te iubeam prea mult dar am avut noroc mare noroc valizele tale s-au răsturnat pe jos a fost momentul meu de respiro am bătut de 2 ori din aripi şi am fost lângă tine mă simţeam deconspirat am avut impresia că te voi speria dacă mă vedeai plângând aşa că am avut o replică ceva de genul ăsta de ce nu eşti atentă măi

în taxiul acela galben mi-am dat seama că toate momentele în care ne sărutasem făcuserăm dragoste te spălasem pe sâni şi pe picioare se evaporaseră erai o nouă iubită pe care nu o cunoşteam deloc nu ştiam ce să-ţi spun nu aveam curajul să-ţi spun că te iubesc că vreau să te sărut mă uitam la tine intimidat şi blocat în mintea mea totul era gol nu îmi aminteam cum te cheamă câte avioane ai schimbat sau ce ţigări fumez tu zâmbeai şi vorbeai încet ne-am sărutat lung începeam să te recunosc să îţi recunosc celulele îmi reveneau în minte toate amintirile pe care le pierdusem şi atunci m-am bucurat că te pot iubi de fiecare dată mai mult la fiecare întâlnire de fiecare dată când ai pleca din pat până la bucătărie când ai revii lângă mine eu te voi iubi mai mult mă umplu de tine ca o substanţă parfumată care îmi pătrunde prin piele şi savoarea ei îmi persistă în creier oriunde m-aş întoarce unde m-aş duce în fiecare dimineaţă te voi găsi cuminte în pielea mea în sângele meu

Ionel, păzeşte-te!


Cel mai bun prieten al meu din generală a murit. Era un tip înalt, brunet, cu ochii căprui și avea o pisică, Marriot. Pisica nu a venit la înmormântare. A stat ascunsă în debara iar în casă răsuna Red Hot Chili Peppers. Eu am ascultat la căștile mp3-ului ”Scar tissue” în timp ce preotul le povestea celorlalți de pe marginea gropii ce mișto o s-o ducă pe lumea cealaltă mortul. Adică Ionel. A murit acum 2 zile. A fost un accident stupid. Nu am întrebat-o explicit pe mama lui cum s-a întâmplat. Mi-a spus că a fost un accident. Două mașini și un accidentat mortal. Doamna Rodica mă simpatizează. M-a sunat la 3 ore după ce l-au adus de la morgă și nu mai era nimic de făcut pentru Ionel. Medicii îi coseseră pieptul. În accident își pierduse inima. O bară de fier i-a penetrat cutia toracică și i-a pulverizat-o în bucățele infime. Acum, în siciriu, Ionel pleca fără inimă. Eu și cu Ionel am stat în aceeași bancă 7 ani de zile la Școala generală numărul 4 din Brăila. Îi plăcea să facă ca șarpele. Ssssssssă mergem sssssă facem o baie la Dunăre. Ssssărim de pe pontul ăla verde. Când zâmbea i se vedea strungăreața imensă prin care își putea strecura limba. Exact ca un șarpe. Sssssssss. Am oroare de șerpi. Dar pe Ionel îl îndrăgeam mai mult decât pe fratele meu mai mare, Cleomenes. Nu știu de ce, dar Cleomenes nu a venit la înmormântare. Mi-a spus că a găsit un șarpe în bucătărie chiar în ziua accidentului. Problema ar fi că Cleomenes locuiește la etajul 8 într-un bloc muncitoresc din Brăila.
Într-o dimineață la mult timp după ce a murit Ionel am mers prin pădure. Aveam impresia că dacă voi întâlni un șarpe voi avea revelații despre prietenul meu din generală. Ionel spunea că fiecare animal are un rai: broaștele au raiul lor, vrăbiile pe al lor, șerpii pe al lor și tot așa. Clar că Ionel a ajuns în raiul șerpilor. Aici sunt numai broaște, șoareci și insecte din abundență. Trebuie doar să deschidă gura și țop! o insectă în stomac. Mai deschide gura încă o dată: hușt! o broască de mărime medie între mandibulele elastice. Nu am găsit niciun șarpe în pădurea de lângă Dunăre. Mă întorceam dezamăgit spre mașină când am observat că strivisem sub roata din față dreapta un pui de șarpe. Mi s-a făcut mila. Cine te-a pus să traversezi șoseaua asta aglomerată, puștiule? M-a aplecat. Nu mai era nimic de făcut. Definitv-definitv, era un șarpe mort. Avea pieptul desfăcut. I se vedea inima. Încă pulsa. Brusc am avut revelația că Ionel nu a murit în clipa accidentului. Ionel avea o inimă de șarpe. M-am înroșit brusc, nu găseam conexiunea dintre dispariția inimii și moartea lui Ionel. De ce l-au adus de la morgă fără inimă? Mi-am aprins o țigară și am sunat-o calm pe doamna Rodica.
-Sărut-mâinile! Ce faceți, doamnă? Alberto sunt.
-Bună, Alberto. Tot am impresia că Ionel vine seară de seară în camera lui și privește pereții plini de desene și postere cu șerpi.
-Sincer, doamnă, nici eu nu cred că a murit Ionel. Cum să vă explic? Avea o inimă de șarpe. Inima i-a mai bătut cel puțin până la apus.
-Știu.
Apoi mi-a povestit că în dimineața accidentului a găsit un șarpe un bucătărie. Unul mititel, la fel ca cel pe care îl găsise Cleomenes în bucutăria lui de la etajul 8. A observat e că avea o dungă mică pe spate, un fel de ”T” dar nu i-a făcut nimic. L-a dus în fața blocului, erau niște grădini de zarzavaturi. M-am aplecat inconștient spre micul șarpe strivit de roata mea. Avea un mic ”T” pe spate. M-am cutremurat. Am început să mă bâlbâi la telefon. Nu mai puteam vorbi așa că am închis brusc.
Îmi tremurau mâinile. L-am sunat pe Cleomenes din spatele mașinii.
Era același pui de șarpe, avea un ”T” pe spate.
Telefonul suna prelung. Era doamna Rodica.
Nu i-am mai răspuns. M-am apropiat de Ionel, inima încă îi mai pulsa. Am luat-o încetișor în palmă. Inima lui Ionel era mică și vioaie. Avea nevoie de ea dincolo.
Am condus până în oraș cu o mână. În cealaltă aveam inima lipsă a lui Ionel. Eram fericit. Prietenul meu își regăsise inima pierdută.

Zuriza


Trebuie să ridic încet mâna în sus. Să o agit. Spre stânga, apoi spre dreapta. Dacă le-aș ridica pe amândouă, i-aș da impresia unei vechi cunoștinte. Vreau să fie un gest cât mai sobru cu putință. O pereche de îndrăgostiți a trecut pe lângă mine. Ea avea un fund enorm, cât o pernă. El avea o mână scheletică. I-o ținea pe fund. Ea râdea tare, semn că nu și-o mai trăsese de foarte mult timp. Mâna scheletică s-a așezat pe umăr. Râsul a încetat brusc, semn strategic. Oasele învelite în piele s-au depus iar pe fundul cât o pernă. Ea a început să râdă voios. Am ridicat mâna. Dreapta. Era scheletică. Am agitat-o spre stânga. Apoi spre dreapta. Poate că venise cu un taxi. Sau cu metroul. Nu mă cunoștea. Mă gândeam să-i pun mâna pe obraz. Sau poate pe păr. Avea de mers până la mine aproximativ 50 de metri. Mi-am propus să rămân pe loc și să-i pun mâna pe obraz. Era o cafenea chiar în spatele meu, ”Ice and tea”. Avea scaune înalte, negre, iar mesele erau rotunde. Era intim acolo. Puteam să-i explic planul meu în timp ce-i puneam mâna pe obraz tandru. Se va fâstâci și va spune da. Voi chema chelnerița cu un accent neutru și vom ieși ținându-ne de mână. Până la Paseo Echegary sunt două stații de metrou. E multă lume pe stradă. Fundul ei nu e mare, cam cât o jumătate de pernă. Și are părul scurt, până aproape de umeri. Îi stă chic cu pulloverul acela mulat. Are sânii mari și abdomenul plat. Știu că face aerobic și e vegetariană convinsă. Eu fumez mult, poate prea mult. Când mi-am aprins țigarea ajunsese lângă mine. Ne-am pupat ușor pe obraz. Era fierbinte.
-Unde mergem?
-La Ice and tea.
-Ești mai înalt decât mi-ai spus.
-Da, știu, câștig câțiva centrimetri în plus întotdeauna când mă întâlnesc cu cineva pentru prima oară. Apoi fac din degete așa, plis-plas, și îmi recapt înălțimea anterioară.
Dacă râde, înseamnă că am cucerit-o.
A zâmbit larg, semn că lupta era dură. Varianta cu mâna scheletică care îi va mângâia obrazul a căzut instantaneu. Nu trebuie să mă panichez. Există o altă cale să o conving. Am examinat-o cu atenție, nedisimulând nicio clipă că sunt interesat de sânii ei.
-Porți sutien?
A râs tare de data asta.
-Nu. Trebuia să port?
-Nu, nicidecum. Oricum știu că e incomod să porți sutien, adică pentru o femeie, ca un ham, nu?
-Da.
M-a apucat de mână.
-Eu vreau o cafea cu ceva tare.
-Whisky?
-Da. Mai ai țigări?
Am băgat mâna rapid după pachet, era aproape plin.
-Ne ajung pentru câteva ore. Dar parcă nu fumai.
A zâmbit afectuos spre tandru.
-Azi e o zi specială, vreau să fumez și eu ca tine. Să simt fumul cum mă amețește.
Era mai frumoasă decât în poză. Cu mult mai frumoasă.
-Când e făcută poza pe care mi-ai trimis-o?
Zâmbea mult.
-După cinci minute după ce mi-ai cerut o poză. S-a oprit și m-a privit în ochi. Ești drăguț, exact așa cum mi te-am imaginat. Dacă ai ști ce fericită sunt că ești drăguț?! Zâmbea tot timpul, nicio clipă nu a schițat vreun gest de tristețe și asta m-a intrigat. Știam că are creierii pufuleți, dar nu mă așteptam să disimuleze atât de bine. Am pregătit totul în cele mai mici detalii, o să-ți povestesc în bar. Haide, măi! O să fie perfect! Și m-a tras cu putere spre cafenea.
-Nu-i așa că acum nu mai sunt așa înalt?!
-Da, exact așa e. A râs veselă. Totul se întâmplă într-un plis-plas. Ai dreptate. Pe cuvânt de onoare.
-Credeai că glumesc?!
Barul era aproape gol. Ne-am așezat în zona fumătorilor. Ea a cerut o cafea cu whisky, iar eu o cafea fără cofeină cu mult lapte. Am scos tacticos pachetul de țigări Chesterfield și l-am așezat pe masă, între noi.
Am simțit că acum e momentul cel mai prielnic să-i expun calm punctul meu. Aveam nevoie de un pretext pentru a începe. Chelnerița avea fundul mare, așa că i-am atras atenția.
-Vezi ce fund mare are sud-americanca asta? S-a uitat la ea fără interes.
-Da, așa e.
E momentul, Alberto!
Am apucat-o de mâini și am privit-o în ochi.
-Marisol, uite ce…
Și-a retras brusc mâna din mâna ta. Privirea i s-a schimbat înspre negru.
-Te rog ceva. Avea un glas sticlos, aproape spre furie. Să nu-mi mai spui niciodată pe nume. Eu nu am nume, eu nu mai am nume. Spune-mi ”cariño”, ”querida”, ”corazon” spune-mi cum vrei dar nu-mi spune pe nume. Promite-mi!
Am înghițit în sec. Pierdusem startul. Căutam cu disperare spre pachetul de țigări, speram că vreo literă de pe pachet să-mi ofere vreo soluție de moment.
A repetat puțin mai tare, aproape plângăcios.
-Promite-mi, Alberto!
Am aprins o țigare.
-Promit!
Pe buze i-a apărut o floare frumoasă, nemaiîntâlnită.
-Așa, iubitule! Azi e ziua cea mai frumoasă din viața mea. Te rog, ține cont de asta! Vreau să mă simt bine alături de tine, să fiu fericită. S-a uitat la ceas. Ne mai rămân vreo șase ore, vreau să profităm împreună de timpul ăsta.
O cunoscusem pe chat în urmă cu fix trei luni de zile. Pentru mine, muncitor în construcții, ea era mai mult decât sperasem: era frumoasă, extrem de frumoasă, inteligentă, plină de bani. Mă îndrăgostisem de ea după câteva zile. Mă suna mereu doar ea. Eu nu aveam voie să o sun, îmi interzisese, în schimb ea mă suna la ore târzii din noapte, la pauza de masă, pe wc, când eram cu mistria în mână, era absolut imprevizibilă. Afectuoasă, glumeață și dispusă să-mi asculte tâmpeniile. Avea câteva probleme de comportament, dar le trecusem pe seama diferenței dintre clasele noastre sociale. Acum câteva zile mă înspăimântase complet. Mi-a vorbit două ore la telefon despre faptul că vrea să moară în pădurea Zuriza, aflată la vreo 30 de kilometri de oraș. Încet-încet mă convinsese să o ucid eu pentru că o iubesc. Era orfană de mamă, iar tatăl ei, era mereu plecat din țară, așa că o lua razna des. Ideea era că trebuia să o conving să renunțe la planul ăsta de rahat și să plecăm amândoi din Spania. Nu îmi ceruse niciodată vreo poză cu mine, nici webcamul. În schimb, ca să mă convingă că nu are chef de glumă îmi transferase a doua zi după discuția despre pădurea Zuriza 10 000 de euro în contul meu de La Caixa. Altul în locul meu ar fi fugit cu banii în România, dar eu aveam o problemă: mă îndrăgostisem de ea. Nici nu m-am atins de bani. Probabil că sunt un mare cretin în viață, dar sunt un mare cretin îndrăgostit.

Pentru o clipă am înţeles că umanitatea asta e de rahat şi ar trebui să ne sinucidem cu toţii. Avea dreptate, trebuia să îi iau gâtul direct, fără menajamente, să privesc absent cum sângele îi murdăreşte pulloverul și e supt de pământ. Am privit-o ironic. Iubirea se dusese în fundul pământului, mi se făcuse scârbă de toate vorbele dulci pe care ni le spusesem. Iat-o în fața mea: un viitor cadavru. Me cago en tus sentimientos, dacă vrea să moară, s-o mierlească. Nu sunt eu Cel Anunțat. Să-mi dea banu` și-i fac 100 de buzunare, nu unul. În fond, dacă există Dumnezeu, se va întâmpla ceva și ea va trăi după șase ore,nu?
A fost ceva extraordinar. Probabil că mi se schimbase expresia fețe.
-Dumnezeu există, dar eu voi muri. Tu mă vei ucide, pentru că mă iubești, nu-i așa?
Am încuviințat din cap.
-Unde e restul de bani?
-Iubitule, nu trebuie să mă omori pentru bani, ci pentru că mă iubești. Înțelegi?! Spune-mi că mă iubești!
Mă implora.
Mi se face silă de asemenea situații jenante, mi-am dat seama că sunt mai bolnav psihic decât ea. Am vrut să mă ridic, să fug cât mai departe de psihopata asta.
-Spune-mi, te rog, că mă iubești!
-Te iubesc!
-Hai, sărută-mă!
Puteam scăpa situația de sub control, așa că am preferat să-i fac jocul. Am început febril să fac calcule ce voi face cu cele câteva sute de mii de euro care mi le va lasă după ce o voi ucide.
M-am aplecat peste mica măsuță si am sărutat-o. Era o zeiță, când săruta. Am simțit ceva rece în ceafă. N-am să reușesc să înfig cuțitul în ea. Niciodată.Absolut și niciodată.
Îmi luase mâna mea scheletică și o strângea tandru.
-Ai dubii, știu. Te gândești că nu vei putea, că mă iubești. Să nu-ți fie teamă. Moartea e ușoară când iubești. Ca un ac care te înțeapă în deget. Și mori, asta e tot. Și știu că-ți dorești să mă omori tu acum când mă iubești. E foarte frumos să-ți omori iubita. Te poți sinucide și tu după. Va fi ca în ”Romeo și Julieta”. Totul se întâmplă într-un plis-plas. Te-am studiat mult, Alberto. O vei face, pentru că mă iubești. O să mă uiți repede. Vei cheltui cu plăcere banii. Eu te sfătuiesc să te sinucizi și tu imediat. Am un pistol dacă ți se pare prea greu să te înjunghii. Lumea n-o să mai fie deloc la fel după moartea mea.
Era frumoasă, extrem de frumoasă. Iar când vorbea atât de calm și tandru despre moarte și iubire mi-am dat seama că are dreptate. Ce e tot haosul ăsta? Ți-ai găsit jumătatea și muriți împreună. Mai mult decât perfect. Nu știu de ce brusc am început să tremur. Destul de tare.
-Ți-e frig? E aerul condiționat prea jos lăsat? Vocea ei suna aproape matern, mă privea îngrijorată.
Am privit placid tuburile de aer condiționat din tavan. Mi-am retras mâna din palmele ei și mi-am aprins o țigare.
-O să-mi revin. Hai să mergem.
Chiar era îngrijorată.
-Te simți bine? S-a așezat cu scaunul lângă mine și a început să mă maseze pe spate. Oare se gândea cu adevărat la mine, sau pur și simplu îi era teamă ca n-am să mai fiu în stare să o mai ucid?
-Stai liniștită, am destule resurse să te ucid. Eu vreau să înțeleg altceva. De ce tocmai pe mine m-ai ales?
-Nu fi prostuț. Nu te-am ales eu, tu m-ai ales. Eu aveam nevoie de un motiv. Tu mi l-ai dat. Vroiam să iubesc pe cineva, să simt viața cum freamătă în mine. Au fost trei luni minunate, iubitule. Senzaționale. Am trăit doar pentru tine și cu tine.
Sunt niște chestii pe care uneori le procesează mai greu creierul meu.
-Și dacă au fost minunate, de ce să fie doar trei luni? De ce să nu fie treizeci de ani?
-Iubitule, hotărârea e luată. Nu te mai poți împotrivi. Ai acceptat, trebuie să mă iubești până la capăt.
Am zâmbit sarcastic.
-Adică până la groapă, nu?
Mi-a apăsat încet buzele cu degetul.
-Taci! Te rog, taci! Doar iubește-mă, așa cum te iubesc eu. Atât te rog. Tu nu vezi că o fac pentru tine? Să fiu doar a ta? Vom face dragoste și apoi mă vei ucide.
Mă temeam de o farsă.
Nu, hotărât nu e farsă. Puteam să dispar de mult cu cei 10 mii de euro de La Caixa. Puuf! Exact așa. Nu era farsă. Era un joc în care cineva va muri. Sper să nu fiu eu. Mi-am dat seama că vreau să o fac, îmi era teamă că dacă nu am s-o ucid mi se va întâmpla ceva grav. Foarte grav. Poate că mă voi îmbolnăvi de cancer, sau voi fi condamnat la 20 de ani de închisoare.
-Hai să ne plimbăm! E foarte frumos afară. Mai îți este frig? De câte ori îmi vorbea îmi zâmbea tandru. Chiar și atunci când mă punea să-i recit poezii de dragoste la telefon știam că zâmbește la celălalt capăt al firlui. În fiecare dimineață îmi trimitea în email o poezie de dragoste. În 3 luni am primit fix 92 de poeme de dragoste. I le reciteam seara. După fiecare recitare cerea ca un copil mic: ”Mai vreau, iubitule! Mai recit-o încă o dată!”
Am ieșit ținându-ne de mână. Nu o mai ascultam. Avea o mână mică, caldă. Ne-am plimbat pe Bulevardul Echegary. Ne-am oprit să ne sărătum. Porumbeii se adunaseră în jurul nostru.
-Mă bucur atât de mult că ești drăguț! Îmi place foarte mult cum îți stă părul dat cu gel. A început să-mi vorbească iar despre pădurea Zuriza. Mă strângea de mână. Ne-am așezat pe o bancă. Asta o să fie banca noastră. A scos din poșetă un aparat de fotografiat și a rugat pe cineva să ne facă o poză. Un domn foarte amabil ne-a fotografiat în timp ce o strângeam în brațe. A privit încântată poza. Uite, iubitule, prima noastră poză împreună. Suntem o pereche super. Era foarte mulțumită. De vreo 10 minute nu mai scosesem un cuvânt. Revărsase atâta tandrețe asupra mea încât eram într-o ceață completă. Neuronii mei se blocaseră de mult. Mai primeam impulsuri nervoase doar când mă strângea de mână. A continuat să-mi expună printre săruturi și gesturi tandre planul ei. Eu reacționam doar la strângerea mâini. Dusese două lopeți, cuțitul și un pistol acolo acum câteva zile. Așa că atunci când vom coborî din tren nu vom avea nimic asupra noastră. Ne vom ține de mână ca doi îndrăgostiți. Inima mea era una de șarpe, corpul îmi murise, dar ea continua să bată cu încăpățânare. Mi-am dat seama că sunt mort, iar inima îmi va bate doar până la căderea nopții. Vom face dragoste, a continuat cu un zâmbet provocator. În iarbă. E o poieniță acolo, sunt și flori albastre. Să-mi sapi groapa chiar lângă flori. Dar să nu fie prea adâncă. Eu sunt cam friguroasă. Te iubesc atât de mult. O să săpăm groapa împreună, te voi ajuta și eu ca o iubită iubitoare. Era atât de convingătoare. Și atât de frumoasă.
-Da. Era un da mohorât, rece. Hai să terminăm repede!
-Iubitule, hai să profităm de banca asta, de porumbeii ăștia. Hai să mai ne facem poze împreună. S-a ridicat și a apelat cu grație un cuplu care trecea pe lângă noi. Mi-am încolăcit brațele în jurul ei și am mai făcut o poză.
A scos din poșetă biletele de tren. Erau mici și galbene. Mi-am aprins o țigare. În curând biletele vor sări din mâna ei mică și mi se vor înfige în gât. Am să scap țigarea pe haine. Deodată pe stradă a început să miroasă puternic a sânge. Mi-am pus mâna instinctiv la gât. Culmea, nu aveam nimic.
-Ție nu-ți miroase a sânge?
M-a privit mirată și s-a ridicat.
-Ține-mă în brațe. O țineam strâns. Aud inima cum îți bate. Inima ta bate frumos, ca un poem de dragoste.
Gara era aproape. Am mers încet. Ea zâmbea tot timpul și îmi cerea să o sărut. Devenisem letargic. Din când în când mă surprindeam numărând pașii: nouă, zece, unsprezece. Le pierdeam șirul. O auzeam ca prin vis cum îmi cerea să o sărut sau să-i spun că o iubesc. Toți oamenii erau muți și mă priveau ca pe un criminal. Lăsam capul în jos ori de câte ori treceam pe lângă cineva. Îl auzeam țipându-mi în ureche: ”Criminalule! Psihopatule!” Strângeam ochii cu putere de fiecare dată când trecea cineva pe lângă noi.
-Ești bine, iubitule?
Eram în fața gării. Era imensă, albă. Semăna cu un cuțit. M-am uitat la ea. Aproape că mă trăgea de mână prin mulțime. M-am împedicat de o valiză lăsată aiurea pe peron.
-Ești bine, iubitule? Aceeași tandrețe constantă în voce.
Trenul nostru era lung și alb. Ca un cuțit.
Vroia să stea la geam.
-Vreau să fumez! M-am uitat în pachet. Mai erau exact șapte țigări. 3 ore și jumătate.
-În 20 de minute o să fumezi, iubitule! Și o să facem dragoste.
Am înghițit în sec. În tren nu se fuma. Era foarte multă lumină afară.
-Poate cumpărăm țigări din gară.
-O să cumpărăm, iubitule.
M-a sărutat. De fiecare dată mă calmam după un sărut. Vedeam clar ce-am să fac în următoarele 15 minute.
Stătea la geam și privea peisajul cu mult interes. Mă strângea puternic de mână. Eram singuri în compartiment.
-Îmi place atât de mult să merg cu trenul. Era bucuroasă ca un copil mic, și mi-am spus în gând că nu ucid copii.
Când am coborât, am mai cumpărat un pachet de țigări. Vânzătorul de la micul chioșc avea o privire ciudată, curioasă chiar. Bănuiește ceva. M-am întors de câteva ori să-l privesc. Avea aceeași privire. Poate că era polițist sub acoperire. Deja începusem să o iau razna. Ha-ha! Mi-am privit ceasul. Ne mai rămân trei ore împreună. Trei ore de viață. Am să-mi cumpăr o casă în România. Sigur, o casă cu vedere spre Dunăre. O barcă și un ponton plutitor.
Pe drumul spre pădure a scos din poșetă un singur bilet de tren. Era la fel de galben. Mi l-a băgat în buzunarul cămășii.
-E biletul tău de întors înapoi în oraș. Să nu-l pierzi, iubitule! Că tu ești cam neatent.
Mi s-a făcut frică brusc, nu omorâsem în viața mea decât două găini și o gâscă. Cine m-a pus să vin tocmai aici cu psihopata asta?

Pădurea nu era prea deasă. M-am gândit că ar putea să ne vadă cineva printre copaci atunci când o voi ucide. Neah! Nici gând! Cine umblă joi prin pădurea asta la amiază? Numai psihopații. Așa că nu ai de ce te teme, Alberto! Sunteți în familie! Ha-ha!

Îmi pusese mâna pe blugi în dreptul penisului.
-Ți-am spus că te-am visat ieri noapte? Făceam dragoste.
S-a oprit aproape râzând.
-Super! Și cum făceam?
-Eu deasupra.
-Eram sigură. Ție îți place peste mine.
S-a oprit să mă sărute.
I-am pus mâna pe fund. Oricum avea să moară. Măcar să îi ofer de o partidă de sex ca-n filmele porno cu Nacho Vidal.
-Nu aici, iubitule! Nu aici. Ai puțină răbdare.
Am ajuns în câteva minute la poienița aceea de care îmi vorbise. A scos geanta dintr-un desiș. O lopată cu mâner rabatabil. Apoi s-a trântit cu fața în sus chiar lângă florile acelea albastre. Mi-a făcut semn să iau dimensiunile gropii. A întins zâmbind mâinile în plan vertical.
-Vreau să stau comod în groapa asta. Zâmbea ca și când ar fi mâncat ciocolată. Doamne! Unii oamenii sunt nebuni. Tulburători de nebuni. Cu vârful lopeții am demarcat viitoare groapă. Mi-am dat seama că încap și eu lejer în ea și gândul ăsta m-a bucurat. Pentru orice eventualitate, voi săpa groapa mai mare. S-a ridicat și a adus încă o lopată. Ne-am sărutat și am început să săpăm în liniște.
-Dacă ai ști cât mă bucur că ești atât de drăguț. Mereu mi-am dorit să fii drăguț, chiar m-am rugat lui Dumnezeu.
Tăceam și săpam. După 30 de minute reușisem împreună să facem o groapă adâncă de aproximativ 60 de centimetri. Pământul era moale, aveam noroc.
-Mai săpăm?
S-a uitat expert la groapă.
-Nu sunt animale mari de pradă pe aici. Doar iepuri și căprioare. E destul, iubitule.
Mai aveam 2 ore. Era greu. La Brăila îmi pot cumpăra o barcă cu motoare Johnson și să plec până în deltă. Cu 20 de mii de euro îmi iau o șalupă drăguță, poate chiar și un yaht mai mic.
-Hai să facem dragoste. Mi-a desfăcut încet nasturii de la cămașă. Își lipise palma de pieptul meu. Eu țineam mâinile pe lângă corp, ca două bucăți de carne prinse în cârlig fără niciun impuls nervos care să le traverseze. A început să mă sărute pe gât. Asta m-a excitat. Nu avem nevoie de protecție, iubitule! Voi purta în pântece copilul tău dincolo de moarte. I-am scos pulloverul și am început să-i sărut sânii. După 10 minute am ejaculat. Începea să-mi placă aici: aer curat, iarbă verde, sex neprotejat, câteva sute de mii de euro în bancă. Era delicios. Am mai făcut o dată dragoste. De data asta ea stătea în genunchi și eu în spatele ei. A țipat încet când a avut orgasm. Apoi încă unul.
Eu stăteam cu fața în sus și fumam. Era un petic de cer albastru exact lângă groapa proaspăt săpată. Era liniște. I-am auzit foșnetul picioarelor desculțe prin iarbă. Ținea un cuțit în mâna dreaptă venind spre mine. Un cuțit alb, nespus de lung, cu o lamă subțire, numai bun de ascuns între coaste. Aproape că zâmbea.
-Marisoool! Am țipat. Îmi era frică.
-Te-am rugat să nu-mi mai spui pe nume, iubitule. Ai promis. Te rog, cere-ți scuze.
Am bâlbâit cu ochii la cuțit un ”îmi cer iertare” slab.
M-a sărutat și mi-a pus cuțitul în mână.
-Hai! Îmi luase mâna și mi-o pusese exact sub coaste. Aici, printre coaste. Hai, iubitule! Și spune-mi că mă iubești!
Am început să tremur. Cuțitul îmi tremura în mâna dreapta, mâna stângă îmi tremura sub sânul ei. Îmi venea să urinez groaznic.
-Nu pot. Pe cuvânt de onoare că nu pot!
-Hai, iubitule! Totul se întâmplă într-un plis-plas. Iubește-mă. Ucide-mă. Hai, iubitule! Înfige! Și-a așezat cuțitul între coaste, chiar sub inimă. Mă privea tandru. Te iubesc. Mie îmi tremura mâna scheletică cu tot cu lama cuțitului. Ea a început să împingă cuțitul încet spre inima ei. Hai, iubește-mă. Vocea ei era a unei sirene care își adulmecă victima. Stătea chiar pe marginea gropii și atunci am realizat că dacă voi înfige cuțitul va cădea exact în groapă. Pregătise totul. Era o psihopată și eu jucăria ei ucigașă.
Am scăpat cuțitul.
-Nu pot, jur că nu pot. Lasă-mă, te rog, 10 minute să mă plimb singur printre copaci. Poate așa voi reuși. Vezi cum îmi tremură mâinile? Am întins nevinovat palmele. Tremurau.
-Nu pleci nicăieri până nu-ți termini treaba! Vocea îi devenise isterică. Mă auzi, dobitocule?! Nu pleci nicăieri. Nu ți-am dat atâția bani degeaba. Nu m-am culcat degeaba cu tine! Înfige cuțitul, la naiba! Nu fi, moale! Hai, iubitule! Se calmase.
Reacția ei isterică m-a liniștit. M-am întors și am plecat.
-Când o să-ți revii din nebuneala asta, caută-mă. Știi numărul meu de telefon. Putem fi fericiți împreună.

Deodată, de după copaci, a apărut o mulțime de polițiști cu armele ațintite spre noi strigând aproape isterici.
-Nu mișca! Poliția! Aruncă cuțitul!
Pentru o clipă m-am blocat: aruncasem de mult cuțitul. Ce cuțit să arunc, pentru Dumnezeu?! Apoi am avut revelația într-o fracțiune de secundă: Marisol luase cuțitul în mână. M-am întors rapid spre ea să-i spun să arunce cuțitul.
-Trădătorule! Se îndrepta amenințător spre mine. Atât a mai apucat să strige prin zgomotul gloanțelor. 20 de pistoale s-au descărcat instantaneu spre ea ucigând-o. A căzut în groapă. Era atât de frumoasă.

Inspectorul Juan Carlos mi-a explicat în mașina poliției în timp ce mergeam spre oraș istoria lui Marisol. Urma să fiu a noua victimă. De doi ani de zile aducea câte un iubit pe care și-l făcea pe chat în pădure să o omoare. Toți refuzaseră, așa că îi ucidea ea și îi îngropa în mormântul pe care îl săpau împreună. Fix la trei luni ucidea pe cineva. În general victimele erau străini, sau tineri cu probleme psihice care cadeau în plasă ușor datorită șarmului ei irezistibil. Poliția o urmărea de 2 luni, ajunseseră la timp.
Când m-am întors în Brăila, mi-am luat o barcă de pescuit și m-am apucat să le spun povestea mea amicilor. Au râs de mine. La fel cum a râs Marisol, fusesem doar o jucărie în mâna ea. Dar, totuși, cred că m-a iubit. Și eu pe ea. Se înșelase însă, lumea era la fel după moartea ei.