Long way down


Imaginează-ți că ești un pescar care nu a pescuit niciodată

În fiecare dimineață, foarte de dimineață, atunci când stele mor

Îți bei cafeaua și fumezi

Ceilalți pescari își aruncă undițele departe în larg

și peștii se agață cu gurile de cârlige pentru că așa se întâmplă

toții mor, chiar și pescarii

Dar tu nu

Pur și simplu ești un pescar fără undiță

Aștepți soarele și apoi pleci acasă

Mulțumită

Pe drumul de întoarcere nu te gândești la tine,

Nu te gândești la mine

Nu te gândești la stelele care au murit

Pur și simplu e un drum lung, foarte lung în care nu te poți să te gândești la nimic

Doar mergi, fără tine, fără mine, fără absolut nimic

 

Ani de zile, ani de zile

și tu ești un pescar care nu a pescuit niciodată

până când într-o zi când la mal adusă de valuri ajunge la picioarele tale o undiță

irelevant ce fel de undiță

dar tu tot nu pescuiești

o iei acasă

și anotimpurile trec

copii se nasc

mor

dar tu vii în fiecare dimineață a fiecărui anotimp la marginea mării

undița lângă tine, stele mor, soarele răsare, tu zâmbești cafelei

dar tot nu pescuiești

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

dar într-o dimineață de vară toți pescarii, absolut toți oamenii din jurul tău pleacă

dispar ca printr-un miracol

ca și când Lazăr s-ar fi sculat din morți, ceva în genul ăsta

inexplicabilă puterea iubirii din oameni, ai putea gândi

poate că au plecat spre morții lor, să-i învie, ți-ai putea spune

și atunci apuci undița

în următoarele câteva secunde un pește a înghițit cârligul, fără măcar să gândească

e un pește destul de frumos

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

 

și te întorci iar a doua zi cu undița pregătită să prinzi din nou același pește

el vine, se agață cuminte de cârlig

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

zilele trec vertiginos, ca o defilare a unor soldați grăbiți să ajungă acasă la iubitele lor

tu pescuiești preț de câteva secunde același pește

uneori nici nu te mai obosești să mai arunci undița în apă

intri desculță și vă întâlniți la mal

el vine, tu vii, e ca o întâlnire de dragoste

și viața devine miraculoasă preț de câteva secunde

două lumi se întâlnesc, două dimensiuni se întâlnesc mereu și mereu câteva momente, o viață de om ai putea spune

și tu îi dai mereu și mereu drumul înapoi în lumea lui, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv care are legătură cu lungul drum spre lumea ta

 

nopțile trec greu, poate că alt pescar îl va prinde

poate că într-o zi nu va mai veni la tine

poate că, poate că

poate că miracolele nu se mai întâmplă

și atunci ieși pe balcon și fumezi mult

privind lungul spre tine, spre mine, spre Dumnezeu

și te rogi

te rogi pur și simplu ca un sfânt care nu a făcut niciodată nicio minune

atât de sfânt, atât de plin de credință în iubire, încât îngerii fac miracole în numele lui

 

și dimineața pleci iar la malul mării

uneori nici nu-ți mai iei undița

pleci atât de sigură că lumile voastre se vor întâlni preț de câteva secunde

toate hematiile tale indică marea ca o busolă

și tu alergi, zbori, nicio moarte nu te poate opri, nicio armată de gânduri

nici strigătele celorlalți oamenii care te anunță că furtună lovește țărmul

el nu are cum să nu fie acolo

printre valuri uriașe, corăbii răsturnate și cadavre plutind între două ape

și el este, el există ca de obicei în acel moment

acolo trebuie să fie

iar tu te bucuri nespus, atât de mult încât lumea devine un loc minunat

preț de câteva secunde

 

 

 

apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

și iubirea învinge de fiecare dată în tine

pentru că te întorci mereu acolo, mereu te întorci în locul acela

la mine, la tine, la ce e mai frumos în oameni

și toți ceilalți pescari din jurul tău te salută voioși

pentru că au înțeles totul fără să îți vorbească, fără să te atingă

pe lungul drum spre casă

pentru că și ei parcurg același drum înapoi în fiecare zi, zi de zi

alături

ca niște iubiți care nu-și vorbesc din teamă

cuvintele uneori sunt doar niște prelungiri neinspirate ale umanitații din noi

important e ca tu și eu să fim mereu acolo în aceeași dimineață, în aceeași viață

în același gând

 

 

Anunțuri

De final


Alberto fuma. Fuma întins pe iarba din mijlocul poienii. Era o linişte deplină. Oprise muzica telefonului mobil. A privit ecranul digital al telfonului 10:45 dimineaţa. Era minunat. În jurul lui pădurea adia blândă. Tot locul emana o bucurie prietenoasă. S-a uitat în pachetul de ţigări şi şi-a numărat cât ţigări îi mai rămăseseră.
-Destule pentru toată ziua de astăzi. Îmi place aici pe iarbă. E foarte multă linişte.
Nu-şi mai amintea nimic. Nici cum ajunsese acolo pe iarbă lângă lespedea uriaşă, nici cum îl chema, nici cum se numea Planeta. Uitase că avusese o iubită pe nume Mi-Re-La. Nu-şi mai amintea de râul acela, de viaţa lui de dinaintea dezastrului ce lovise planeta.
S-a ridicat în picioare.
-Îmi place foarte mult să mă plimb prin pădure.
S-a îndreptat cu paşi înceţi spre pădurea din jurul său. Când s-a apropiat de primii copaci şi-a dat seama că este încălţat. Şi-a lăsat la marginea pădurii pantofii tip sport şi cu picioarele goale a intrat printe copaci.
Pădurea era frumoasă. Găsise o potecă ce părea umblată şi s-a hotărât să o urmeze. Trebuia să-l ducă undeva. Era foarte relaxant să te plimbi printr-o asemenea pădure. S-a oprit de câteva ori să culeagă nişte mure extraordinar de dulci de marginea potecii. Pădurea răsuna de ciripitul păsărelelor iar Alberto a recunoscut o grămadă de specii de copaci. Uneori Soarele i se ivea căzând aproape perpendicular pe frunzele copacilor din jurul său. Simţea iarba moale a potecii sub tălpi şi s-a felicitat pentru ideea genială de a se descălţa la intrarea în pădure.
-Am avut o idee bună de a mă descălţa.
A mers destul de mult pe poteca aceea. Părea că e dreaptă ca un fir de aţă intins la maxim. La un moment dat şi-a scos telefonul din buzunar ca să se uite la ceas.
-Aproape unu după amiaza. Mai e destul timp. Şi-a scos pachetul de ţigări şi şi-a numărat încă o dată restul ţigărilor.
Părea mulţumit.
După câteva minute copacii au început să se rărească. A ieşit din pădure.
În faţa lui era un râu. Nu era foarte lat. Poate cel mult 150 de metri lăţime.
Ah! Ce bună ar fi o baie! Pe malul râului era un nisip foarte fin. Nisip cald. Şi-a scos tot din buzunare: telefonul, bricheta, portofelul şi pachetul de ţigări. Apoi şi-a dat jos pantalonii şi a rămas într-un short de culoare albastră. Şi-a scos şi tricoul verde.
Malul părea pustiu, nepopulat. Alberto s-a întors cu faţa spre pădure. Şi-a scos o ţigară din pachet şi a aprins-o. Avea chef să meargă prin apa mică de la mal. Apa era caldă. Foarte relaxantă. Apoi a observat că în dreptul inimii are o cicatrice. A pipăit-o. Nu-şi amintea de ea. S-a oprit. Oare de unde avea cicatricea aceea? A pipăit coasta din dreptul inimii. Părea netedă. Apoi şi-a apăsat palma peste piept ca să simtă bătăile inimii. Erau regulate. A trecut peste curiozitatea sa şi a terminat ţigara. Avea o mare dilemă. Unde să arunce mucul? L-a îngropat în nisip. Apoi s-a aruncat în apă. A înotat câţiva metri pe sub apă. Apa era limpede şi caldă. Curentul nu era puternic. A dat energic din braţe cam până la jumătatea râului. Acolo s-a oprit cu faţa spre pădure calcând apa.
-Parcă aş fi într-o piscină privată. Minunat. Foarte minunat.
A început să înoate înapoi spre hainele de pe mal. Prima dată i s-a părut că se înşală, dar a privit cu mai mare atenţie.
O femeie se plimba prin apa mică de la mal cam la un kilometru în aval de el. Oare cine era necunoscuta în costum de baie albastru de baie. A ieşit curios din apă.
-Oare cine este şi ce caută în pustietatea asta de aici?
A privit spre celălalt mal. Nu observase nicio prezenţă umană de când ieşise din pădure pe niciun mal al râului. Celălalt mal rămăsese la fel de pustiu ca prima dată. Nici urmă de prezenţă umană.
-Nici urmă de prezenţă umană. Şi-a repetat cu voce tare gândurile.
S-a hotărât să nu-şi mai pună hainele pe el. Doar şi-a aprins o ţigară şi s-a îndreptat hotărât să dezlege misterul necunoscutei de pe malul lui de râu.
Mergea încet prin apa mică şi caldă de la mal. Îşi privea cicatricea din dreptul inimii. Părea proaspătă.
Necunoscuta l-a reperat şi ea şi venea simetric spre el.
În curând aveau să se întâlnească în apa mică şi caldă de la mal.
Erau foarte aproape unul de celălalt. O recunoscuse. Era Mi-Re-La.

Azi nu moare nimeni (fragment)


Arhanghelii se pitiseră la pământ luând diferite forme. Copaci şi pietre uriaşe. Auziseră un zgomot dinspre pădure. Putea fi Alberto sau Moartea.
Jophiel s-a uitat spre Samuel comunicându-i telepatic să scaneze toată zona cu vederea lui excelentă.
Nimic. Absolut nimic. Şi totuşi auziseră ceva. Un fel de herghelie de dragoni care se deplasau spre Poiana Fermecată. Spre ei.
Uriel a dat din aripi.
-Se întâmplă ceva ciudat cu planeta. Dacă nici noi, arhanghelii, nu mai puteam înţelege semnele ei, atunci cine?
Uriel avea aripi frumoase. Cele mai frumoase aripi din regatul cerului. Toţi arhanghelii şi cohortele de îngeri îl invidiau pe ascuns sau făţiş pentru superbitatea de aripi ce o poseda. Fusese numit arhanghel şi datorită acestor aripi senzaţionale. Înaintase ierarhic destul de uşor pentru că era foarte-foarte competent dar contau şi cele 2 aripi de vultur care-i ieşeau atât de maiestos din cutia toracică.
Rafael a băgat mâna în buzunar şi a scos un gen de băţ scurt, un beţigaş, pe care l-a lovit cu trei degete, apoi cu două şi acesta s-a transformat într-o lance uriaşă.
-Jophiel, lasă-mă pe mine să inspectez zona. Ceva este în neregulă. Samuel nu se înşeală niciodată. Plus că şi Metatron a auzit ceva.
Jophiel şi-a mângâiat barba aspră. L-a privit pe lunganul de Metraton. Acesta se scobea între dinţii extrem de albi cu un fir de iarbă. Apoi şi-a mutat privirea spre Rafel şi lancea lui uriaşă. Puteai jura că Rafel este cu tot cu lance un hoplit veritabil din falanga macedoneană. Îi mai lipseau doar hainele roşii care ascundeau sângele.
-Mă duc cu el, Jophiel!
Jophiel a tăcut. Creierul procesa zeci de scenarii posibile.
-Nţţţ! Rămâi aici. Nu ne putem permite să pierdem doi arhangheli simultan.
Samuel a pus iar urechea la pământ.
-Sttt! Gata, ştiu ce s-a întâmplat. 25 de oameni în frunte cu Alberto încearcă să traverseze râul.
Jophiel s-a lăsat pe vine. Asemenea unui samurai.
-Sunt cretini. N-au nicio şansă. Nu ştiu că râul aparţine Morţii?! Rafael, cu discreţie, du-te şi raportează-mi situaţia. Vreau să ştiu dacă Alberto va supravieţui.
Acesta şi-a lovit iar lancea uriaşă cu două degete, apoi cu trei şi aceasta s-a transformat la loc în beţigaş pe care şi l-a băgat la loc în buzunar.
Şi cu o viteză uimitoare a început să alerge printre copaci. Se subţia, se alungea ca un elastic reuşind să se strecuare printre copaci cu atâta uşurinţă că părea o pasăre-şarpe.
Uriel, Metatron şi Samuel s-au trântit iar pe iarbă continuându-şi jocul de macao fără nicio grabă sau teamă la lumina slabă a crepuscului.
-Data asta trebuie să bat eu, a declarat solemn Metatron. Ultima oară am câştigat acum 200 de ani.
-Păi ce să-ţi fac, nene, dacă joci împotriva lui Rafael?! Nu ştii că tipul are toate combinaţiile posibile în minte? Numai când pune mâna pe pachetul de cărţi ştie cu exactitate unde sunt aşii şi zecarii. Ha! Ha! Cum poţi, nene, să câştigi în faţa acestui fenomen al pachetului de cărţi?
Uriel se amuza copios. Juca doar din dorinţa de a avea o activitate. Din când îşi întindea aripile pentru a le cerceta grijului dacă fiecare fulg e la locul lui.
Samuel a privit înspre direcţia râului. Avea 3 şeptari în mână, era inevitabil să nu câştige jocul în absenţa lui Rafael. Dar acum era mult mai interesat să vadă prin copaci şi iarba înaltă şi dulce ce face Rafael la marginea Pădurii.
Rafael ajunsese de câteva secunde. Acum comunica telepatic cu Jophiel. Râul blestemat îşi făcea scrupulos datoria. Apăra Pădurea de oameni.
-Au ajuns aproape de jumătate. Nu-mi miroase deloc a bine, Jophiel. Gata! Gata! Se duc la fund!
Ceilalţi 3 arhangheli se conectaseră şi ei la canalul telepatic dintre Jophiel şi Rafael.
-Pe aripile mele! Metatron s-a ridicat în picioare aruncând cărţile de joc nervos. Alberto ăsta e cretin! Păcat de ei. Vor muri cu toţii! Chiar nu ştiu asta?! Cine naiba i-a pus să facă pe înotătorii în asemenea ape în care nici măcar eu nu mă simt în siguranţă?! Cretin! Nu mai joc. Peste 200 de ani o să câştig şi eu. Dar vă spun pe aripile mele că-l voi pocni pe acest Alberto direct în mutră cu prima ocazie. Nu trebuia să săvârşească asemenea stupiditate.
Jophiel a ordonat.
-Tăcere! Toată lumea să tacă. Mă gândesc la un plan de salvare a celor rămaşi. Rafael va rămâne momentan la marginea pădurii.
S-a aşezat iar pe vine mângâindu-şi barba aspră.
Rafael transmitea în continuare cu toate detaliile situaţia din apă.
În final au aflat cum Alberto s-a panicat şi cum 24 de oameni au dispărut cu desăvârşire în apele râului.
Era totuşi bine, Alberto scăpase.
-Samuel, ce face Moartea? O poţi vedea?
-Da, foarte clar. Ce crezi că poate face acum? Sărbătoreşte moartea celor 24.
-Trage pe nas?
-Kilograme.
-E bine. O va ţine ocupată ceva vreme. Rafael, înapoi! Retragerea! Apoi a continuat cu voce tare, pentru că până atunci folosise doar canalul telepatic de comunicare. Trebuie să găsim o soluţie rapidă să-i salvăm. Şi mai terminaţi cu jocul ăsta stupid de cărţi! Planeta se prăpădeşte şi voi jucaţi macao. Halal arhangheli!
Metatron l-a privit plictisit.
-Hai măi Jophiel, acum te-ai găsit şi tu să ne faci morală?! Dar de ce nu ai acţionat când dezastrul ne-a lovit planeta? Oricum, pe aripile mele, nimic nu e pierdut. Dacă n-a murit Alberto, mai avem o speranţă, nu?!
Uriel a strâns cu grijă cărţile de joc împrăştiate pe jos.
-Eu cred că tipul ăsta are ceva special. A suferit atât de mult şi totuşi nu s-a dat bătut. Orice om se panichează, e normal, pe mine mă bucură capacitatea lui de merge înainte deşi e singur. Tu-ţi dai seama că omul ăsta e singur cu adevărat? Şi totuşi rezistă cu brio, magna cum laude, împotriva tuturor.
Arhanghelii au concluzionat că Alberto este special şi specia mai are totuşi o şansă.
-Totuşi, repet şi pentru Metatron care se caută în dinţi de 2 zile cu acelaşi fir de iarbă, pentru Alberto şi cei rămaşi mai există o şansă, dar noi nu trebuie să intervenim în mod direct, a conchis Jophiel.
Rafael a apărut brusc lângă cei patru arhangheli. Şi-a scuturat penajul din care au căzut frunzele pe care le agăţase în goana lui nebună spre râu. Rafael era un arhanghel frumos, femeiele se topeau după el.
Jophiel şi-a mângâiat iar barba aspră.
-Momentan nu putem lăsa situaţia aşa. Nu îmi place deloc cum decurg lucrurile de cealaltă parte a râului.
Uriel şi-a întins încă o dată aripile lui frumoase. Senzaţionale.
-Îmi pare foarte rău de Elena şi de soţul ei Carol Caraiman.
Metatron cu firul de iarbă în dinţi s-a apropiat de Jophiel care încă îşi mângâia barba aspră utându-se cu atenţie la aripile senzaţional de frumoase ale lui Uriel.
-Jophiel, te rog frumos, te implor chiar, lasă-mă să ma ocup de Moarte. Îi dau două directe şi jur pe aripile mele că va dormi 1000 de ani garantat.
-Nţţţ! Metatron, Moartea e prea puternică acum. E foarte posibil să nu-i poţi face faţă.
-Jophiel, pe aripile mele, mă bat cu ea 1000 de ani, destul ca ceata asta de nenorociţi să taie pădurea asta şi cu lame de ras şi să ajungă la Poiana Fermecată.
Metatron era excitat de posibilitatea unei lupte cu Moartea. Muşchii braţelor i se întăriseră instantaneu, îşi strânsese pumnii care semănau acum cu nişte mânuşi de box uriaşe, iar venele de sub pielea braţelor deveniseră mai mari decât coada unui leu. O maşină de luptă corp la corp imbatabilă.
-Nu, Metatron. Nu! E prea riscant. Plus că prin lupta asta a ta încălcăm regula cea mai importantă a jocului: fără intervenţie directă.
-Jophiel, nu mă poţi opri! Nu eşti tatăl meu! Nu mă poate opri nimeni acum.
Excitarea se citea în ochii lui mari. De câte ori îşi punea ceva în cap Metatron reuşea şă-şi facă pe plac. Comisese câteva erori cândva pentru care Dumnezeu îl mustrase dur, dar, în genere, era un spirit independent aflat în slujba umanităţii. Jophiel ştia toate astea. Ezita să fie prea autoritar sperând că măcar încă un arhanghel să încerce să-l împiedice pe Metatron să se ia la trântă cu Moartea. Nu dorea să folosească un ton dur în faţa lui Metatron pentru că ştia că acestuia din urmă îi sărea foarte repede muştarul.
Din păcate, situaţia a luat o direcţie extrem de proastă pentru Jophiel în momentul în care Rafael şi-a scos din buzunar beţigaşul lui de lemn pe care l-a transformat în câteva secunde în binecunoscuta lance uriaşă. Deja erau doi arhangheli acum dispuşi să se lupte cu Moartea.
Acum ori niciodată! Era momentul culminant al disputei.
Jophiel s-a aşezat pe vine şi a început să-şi mângâie barba aspră făcând abstracţie de cei doi arhangheli care erau gata să zboare în spre o luptă cu Moartea. Se gândea ce se putea întâmpla dacă cei doi vor fi scoşi rapid din luptă. Nu era bine deloc. În trei aveau şi mai puţine şanse de a învinge şi implicit de a ajuta specia umană care rămăsese toată în mâna lui odată cu dispariţia subită a lui Dumnezeu.
Hm! Ce-ar fi făcut Dumnezeu în locul lui?! Nimic. Evident nimic. Ar fi lăsat lucrurile să decurgă de la sine. Nu puteau interveni de maniera asta în niciun chip.
S-a ridicat.
-Măi băieţi! Îşi cântărea cu atenţie cuvintele. Uitaţi-vă la mine! Vă promit că până mâine vom avea o luptă directă cu Moartea. Toţi cinci. Dar nu acum. Să vedem ce hotărăşte Alberto.Ttrebuie să respectăm decizia oamenilor. Ştiţi şi voi faimosul „liber arbitru”.
Dar Rafael şi Metatron deja îşi întiseseră aripile pentru decolare. În câteva minute se vor lupta cu Moartea. Invocarea liberului arbitru nu avusese efect.
A privit spre Uriel şi Samuel. Aceşti doi arhangheli păreau încă dispuşi să ţină cont de atotputernica directivă a lui Dumnezeu. Trebuia să îi oprească. Să îi oprească înainte de a decola peste pădure şi să înceapa lupta epică cu Moartea.
Rapid. Foarte rapid.
A întins ambele braţe. Dreapta spre Metatron şi stânga spre Rafael.
Îi apucase de aripi.
Era un gest extrem, disperat.
Aripile arhanghelilor sunt lucruri intangibile. Doar ei îşi pot atinge cu bună ştiinţă propriile aripi. Doar ei înșiși şi Dumnezeu în persoană.
Ambii s-au întors simultan privindu-l cu furie pe imberb.
Între cei 3 arhangheli se născuseră nori negri, tensionaţi. Situaţia putea deveni tragică din clipă în clipă. Şi existau indicii că tragismul se va produce. Lipsa lui Dumnezeu era esenţială. El era garantul iubirii între înaripaţii din cer.
Dar dacă şi arhanghelii se bat ca chiroii între ei, ce pretenţii să mai avem de la nişte simpli muritori înfometaţi şi speriaţi?

ciocolata celebră


tatăl meu e astronaut
a zburat pe Lună
a schimbat şuruburi stricate pe staţia orbitală
de câte ori vine acasă ne aduce ciocalată americană
cu semnături celebre
când pleacă ne adunăm toţi trei în baie
eu, Monica şi Cosmin
dăm drumul la robinetul de la cadă
şi ne rugăm în genunchi pentru el
uneori intră şi mama
atunci mâncăm ciocolata celebră în patru
şi privim la pozele în care pune piciorul pe Lună
alături de toţi oamenii ăia îmbrăcaţi în costume spaţiale
e super să stăm aşa toţi patru şi să ne amintim
de toate cuceririle, de toţi prietenii lui celebri
de toate oraşele mari în care a fost

acum câţiva ani
naveta spaţială
s-a oprit foarte aproape de apartamentul nostru
dar tatăl meu nu a coborât ca altădată printre lacrimile noastre
de puşti extaziaţi
au coborât ca dintr-o atmosferă lipstă de gravitaţie
prietenii lui în costume spaţiale pline de praf selenar
şi ne-au adus ciocolată americană
cu un autograf celebru
era al lui

Al 3-lea război mondial


”Iubitule,
La noi plouă de o săptămână. Blacky a fătat şapte pui. A trebuit să alung şase. Am plâns două zile. Chiar a trebuit să o fac. Crede-mă că a trebuit, altfel muream cu toţii. L-am rugat pe domnul Atanasiu să-i ducă departe, la marginea oraşului. I-am pus într-o sacoşă o jumătate de pâine muiată în apă. Poate că îi va găsi vreun animal acolo şi vor supravieţui. Mă rog lui Dumnezeu să aibă milă de ei. Erau orbi. A trebuit să o fac, jur. Să nu mă cerţi şi tu, ştiu, sunt o asasină, dar a trebuit să o fac. Am să-mi primesc răsplata, dar a trebuit să o fac. Noi o ducem greu cu mâncarea. Nu mai aveam decât pâine şi ceapă. Nu ştiu cât mai durează războiul ăsta. A venit poliţia militară acum 2 săptămâni şi ne-au rechiziţionat toată aparatura electrică din casă: celulare, televizor, laptopul tău şi al meu, cuptorul cu microunde, frigiderul, absolut tot, absolut-absolut tot. Nu mai aveam curent electric decât o oră pe zi. Şi uneori nici atunci. Stăm pe întuneric şi ne rugăm pentru oameni. Să oprească odată măcelul ăsta fără sens. Mă gândesc cel mai mult la tine. Te iubesc mult-mult. Chiar mai mult decât pe mine. Vreau să ştii că ţi-am salvat toate poeziile când au venit militarii să ne ridice laptopurile. Mă anunţase în prealabil domnul Atanasiu. E un om de treabă. Tot el m-a pus în contact cu un chestor. Mă va ajuta să o duc pe mama într-un spital. Mama e tot mai rău, vomită des şi nu poate să mai înghită. Are nevoie de o cură cu lactate. Săptămâna viitoare mă întâlnesc cu chestorul. Am auzit că e un domn politicos, înainte de război a fost redactor la o revistă de literatură. Sper să fie bine, am să mă rog în fiecare noapte.
Te sărut peste tot, iubita ta”

Ploua de 3 zile în continuu. Urăsc ploia. Stăteam într-un tranşeu plin cu apă. Pereţii de pâmânt murdar se scurgeau pe lângă noi odată cu ploaia care uitase să mai se oprească. Am închis ochii. Simţeam că o să am iar un atac de panică. Exact ce-mi lipsea. Popescu fuma privindu-şi arma cu patul ud. Ştiam cum să evit atacul: trebuia să vorbesc. Am deschis gura, mi-a ieşit doar un ”bă!” schimonosit şi bâlbâit. Nici măcăr nu mă auzise. Mi-e frică, am să mor ca un boschetar în tranşeul ăsta mocirlos. Ce viaţă de câine mai am şi eu?!
-Popescule, ştii cât durează războiul ăsta?
-Până la final, nu?
Replica lui m-a enervat cumplit. Aveam nevoie de cineva care să mă asculte, nu să facă pe spiritualul.
-Eşti prost? Dacă Dumnezeu ar avea o vârstă exprimată într-o viaţă de om, războiul ăsta de rahat ar dura exact cât ar clipi din ochi. Clipeşte o dată şi se duce jumate de planetă dracului. O planetă avem şi de asta ne batem joc. În loc să mergem pe alte planetă, ne omorâm ca idioţii pentru nişte biete concepte. Dacă gândeau vreo clipă cretinii ăştia de conducători investeau banii în ceva mai interesant: revitalizau programul Apollo. Dar e mai uşor să extermini un popor decât să ajungi lângă Alpha Centauri. Şi e mai rentabil, mult mai rentabil.
-Alberto, iar ai fumat marijuana?!
-Sclavi şi carne de tun, asta suntem…
M-a întrerupt râzând.
-Ori nu ţi-a mai scris gagică-ta de faci pe nebunul pe aici? Mă exaspera. Dacă nu purta aceeaşi uniformă ca a mea, jur pe Dumnezeu că l-aş fi pleznit cu patul armei direct în gură. Să-l văd ţinându-se de gură ţipând isteric cu bărbia plină de sânge:”De ce dai, bă?! De ce? Ai înnebunit?!”
Făcusem un atac de panică în avion spre Zaragoza. Eram fără aer, pereţii se strângeau spre mine ca o menghină. Mişcam degetele picioarelor repede. Ca şi când mi-aş fi verificat capacitatea creierului de a mai controla muşchii. Am inspirat profund. Aveam impresia că oricât de tare aş deschide gură să inspir în plămâni nu-mi ajunge nicio moleculă de aer. Nemţoaica de lângă mine mă privea şi nu înţelegea nimic. Avea un zâmbet de vită politicoasă. ”Vacoooooo, nu vezi că nu am aer????”
Fără aer. Am mai inspirat încă o dată. Popescu s-a uitat speriat la mine.
-Albertule, eşti bine?
Prima mea mişcare a fost în sus în afara tranşeului, un recul al crizei. M-am ridicat în picioare. Vântul îmi sufla chiar în faţă, rece. Pentru o clipă am avut senzaţia că, orice mi s-ar fi întâmplat, eu câştigasem şi de data asta. Mantaua de ploaie era udă, grea şi mă sufoca. Dar mă simţeam bine, învinsesem şi acum. Moartea rămăsese departe de tranşeul nostru, muşcându-şi degetele de ciudă. Numai fraierii renunţă aşa uşor.
-Albertule, stai jos!
Nu-l auzeam. Mă uitam în sus, vedeam soarele printre norii grei. Criza îmi trecuse.
M-am întors spre el, venise târâş până la mine.
-Stai jos, idiotule! Vrei să te sinucizi?
-Popescule, de ce are atâta lumină ziua asta întunecată?
S-a aruncat peste mine, arma mi-a căzut în noroi. Exact la timp. Lunetiştii din cealaltă parte mă remarcaseră. Câteva gloanţe porniseră. Dar eu eram în mocirlă, gloanţele au şuierat a pagubă deasupra mea.
-Vezi, mă Popescule?! Pe mine nu mă omoară nimic, sunt nemuritor! Râdeam.
-Eşti nemuritor pe dracu! Eşti doar un cretin sinucigaş. Doamne, oare în plutonul ăsta sunt cel mai sănătos?!
-Gata, mă, mi-am revenit, stai calm, azi nu moare nimeni.
Am tăcut amândoi, mi-am ridicat arma, i-am şters puţin patul. Părea să funcţioneze.
-Dar ce pula mea ai avut?
Mi-am scos din buzunar pachetul de ţigări. Era ud.
-Băga-mi-aş pula în tranşeul ăsta. E ceva ce nu s-a udat pe o rază de 3 kilometri? Furia m-a cuprins brusc. Cred că şi inima mi s-a udat, e într-un borcan cu mocirlă la fezandat.
M-am scotocit prin buzunare după brichetă. A doua scrisoare o ţineam la piept. Avea un scris tremurat.

”Iubitule, mama e salvată. Acum e într-un spital la Bucureşti. Doctorii au spus că va trăi. A trebuit să o fac, jur pe dragostea noastră că a trebuit să o fac. Dumnezeu nu mi-a lăsat altă alternativă. M-am culcat cu chestorul. A trebuit să o fac, te implor să mă ierţi. Trebuia să mă culc cu el, altfel murea mama. Te iubesc mult. Te sărut.”

Am recitit-o. Scrisul tremurat, aplecat spre dreapta. Chestorul pentrând-o pe la spate. O pictură de apă a acoperit ”te iubesc”. Apoi a pus-o să-i facă un blow-job şi a terminat pe faţa ei. La baie s-a spălat pe faţă. Stropii de spermă se amestecau cu lacrimile. S-a îmbrăcat repede şi a plecat spre casă. Mama era salvată. Va trăi mai mult. Oare i-a plăcut şi ei? Mai mult ca sigur… Sau poate că nu. Ia mai dă-o dracului. A făcut un bine. A salvat o viaţă. Şi în plus nu făcea păianjeni acolo jos aşteptându-mă pe mine să mă întorc fără un picior de pe front.
M-am ridicat vesel. În fond, o partidă de sex pentru o viaţă salvată. Ce uşor se rezolvă lucrurile pe timp de război, nu?!

Am să-l omor pe chestor, o să moară sufocat. Numai să scap de aici. Trebuie să fiu atent să nu mai fac vreo prostie. Am nevoie de o permisie.
-Popescule, când primim şi noi permisie?
-Pentru ce vrei permisie? Nu-ţi ajunge câmpul ăsta plin cu bombe? Vrei pădurice liniştită unde să te spânzuri? Peste tot se moare la fel. Şi în ştreang şi în glonţ.
-Du-te-n pula mea cu glumele tale de căcat! Zi, mă! Când se dau permisii?
-Habar nu am. Peste vreo lună, cred. Am auzit că dacă rupem linia frontului aici nu mai primim permisii vreo 6 luni.
Am tăcut cu ciudă. Nu voiam să rupem linia frontului. Nu voiam nimic, nici măcar să se termine războiul. Dacă sunt fraieri, să se omoare între ei până la sfârşitul lumii! Ăsta nu e războiul meu, eu am alt război, chestorul mi-a deschis alt front de luptă. Şase luni??? E inadmisibil. Trebuie să-l omor pe ăla săptămâna asta. Nu pot aştepta 6 luni. Trebuie să dezertez.
Căpitanul s-a furişat tiptil spre noi doi. Îşi ţinea casca verde cu mâna dreaptă iar cu stânga ducea repede ţigara la gură. Avea o barbă mare, din compania noastră nu mai ieşise nimeni din tranşee de o săptămână.
-Am nevoie de un voluntar din plutonul vostru. Anuntaţi-i pe toţi. Îmi trebuie un om curajos. Trebuie să minăm podul din faţa noastră. Cel care reuşeste primeşte Crucea Militară şi două săptămâni de permisie.
Popescu a început să râdă.
-Două săptămâni pe lumea cealaltă poate. Ha-ha. Ce nebun se va duce în bătaia lunetiştilor? Sunt aproape 4 kilometri până la pod şi cel puţin 300 de puşti ascunse peste tot.
Am sărit în sus. Aproape că îmi pierdusem casca. Venise momentul să-i tai testiculele chestorului.
-Domnule căpitan, mă ofer voluntar!
Căpitanul m-a privit înduioşat. Îi eram drag, nu se aştepta să mă duc la moarte atât de uşor.
Popescu a ţâşnit placându-mă. Ne-am prăbuşit amândoi în mocirlă.
-Domnule căpitan, nu-l băgaţi în seamă are o depresie. L-a lăsat gagica, de asta face pe eroul.
Căpitanul a încredinţat tacit din cap. Şi el credea că o luasem razna. S-a întors cu intenţia vădită să caute alt voluntar.
L-am împins cu furie pe Popescu de pe mine m-am ridicat şi am făcut doi paşi după căpitan. L-am apucat isteric de mână, aproape bruscânu-l. Căzusem în genunchi în faţa lui.
-Domnule căpitan, vă implor, vreau să distrug podul ăla blestemat. Sunt gata să-mi dau viaţa pentru ţara mea. Vedeam ochii chestorului bulbucaţii sufocându-se cu testiculele. Trebuie să-mi daţi şansa asta. Mă ofer voluntar. Sunt voluntarul ideal. Sunt cel mai motivat să îndeplinesc misiunea asta. Ascultaţi-mă, până măine podul e distrus complet!
Căpitanul a răspuns sec. Aproape metalic
-Bine, soldat. Ţi s-a încredinţat misiunea. Vino cu mine să primeşti instrucţiuni suplimentare.

Fumam singur departe de tranşeele noastre. Până la pod mai avem câteva sute de metri. Rucsacul cu explozibil îl lăsasem lângă mine. Furasem un baton de explozibil din el. O să i-l bag chestorului în fund. Obosisem. În câteva minute podul va fi minat. Simţeam că traiesc. Distrug podul şi apoi îl minez pe chestor.
Am început să alerg aplecat spre pod. Îl distingeam perfect prin noapte.

-Uite-l. Îl vezi?
Cei doi lunetişti de la marginea podului scrutau noaptea cu binoclurile performante.
-E a treia oară săptămâna asta când încearcă un disperat de-al lor să distrugă podul. Eu cred că trebuie să fii drogat să ai un asemenea curaj.
-Am auzit că le dau droguri să lupte ca nişte animale.
-Ia să-l lăsam să se apropie. Nu-l omorî acum. Lasa-l să vină mai aproape.
-Eşti nebun??? Dacă se aruncă în aer când e aproape de noi?!
A ridicat arma. Un zgomot puternic. Soldatul cu rucsac în spate s-a răsucit prin noapte şi a căzut cu faţa în mocirlă.
Au trecut câteva minute. Nicio mişcare.
Soldatul cu rucsac s-a ridicat încet.
-Bă!!! Eşti nebun? Ăsta e nemuritor?

Poeţii mor mai tineri


Pentru că unele poezii sunt toxice
Se lovesc de unii oameni şi ricoşează dureros prin aer
Totodată poeziile îi urmăresc ca un bumerang
Mă rog, înţelegeţi voi ce vreau să vă spun
E un fel de mala suerte
Adică să nu credeţi că poeţii se simt nişte oameni fericiţi
Nu, deloc, ei sunt un fel de armată tristă
Cu generali morţi
Şi foarte mult sublocotenenţi bolnavi cu substantive pe post de medicamente
Şi le iau, le iau
Se îndoapă cu substantive

Rezumatul manuscrisului


Romanul este de natură fantastică şi se desfăşoară pe mai multe planuri. În firul epic principal, totul durează douăzeci şi patru de ore. Eroul principal este pus în postura de ultimul om al planetei Pământ lovit de un cataclism natural. În paralel se derulează o poveste de dragoste în care apare un puşti cerşetor surd şi un vânător de dragoni român. Alberto, eroul principal aflat în fruntea ultimilor o mie de supravieţuitori, în planul principal, trebuie să traverseze un râu şi apoi o pădure magică pentru a ajunge într-o poiană unde Dumnezeu, dispărut inexplicabil, a construit încă din vremuri imemoriale o peşteră pentru exact acest gen de situaţii dramatice. De partea lui se află ultimii cinci arhangheli ai divinităţii care trebuie să-l ajute pe erou în această odisee. Împotriva lor se opune Moartea, elementul negativ. Un alt fir epic al romanului rememorează o întâlnire cu un vânător de dragoni autorizat şi un ritual de ucidere a unui dragon fără lumină proprie. Un alt fir epic vorbeşte de moartea eroului principal în paralel cu aventura care se desfăşoară pe malul râului. În carte apar multe evenimente fantastice cum ar fi o luptă în arenă care-i opune pe Alberto, un dragon fără lumină proprie şi cei cinci arhangheli, pe de o parte, şi Moartea, pe de altă parte. În firul epic în care Alberto este liderul celor rămaşi el este posesorul unui inimi de dragon şi încearcă succesiv să traverseze râul şi pădurea. Nu reuşeşte, fiind găsit în comă de cei cinci arhangheli în pădurea magică. Tot în acest fir epic Moartea ucide liderul arhanghelilor rămaşi şi Alberto rămâne fără inimă. Realul se împleteşte printre scene de sex şi violenţă. În final Alberto se regăşeşte cu iubita sa care decedase încă de la începutul cărţii.

Azi e luni, azi e ziua fără număr


Am să-i las pe alții să scrie poezii de dragoste, să facă război în locul meu, să ucidă, să sară peste borduri, să se bronzeze, să își târâie mădularele peste morminte.
Azi nu voi face nimic, voi fuma, voi bea cafea și voi aștepta ca cineva din mulțime să se ridice și să mă arate cu degetul. Nu incriminator, ci pur și simplu să mă arate cu degetul la modul: ”el este!”
Azi e luni, ziua în care a murit Hamlet și s-a născut ploaia. Nimeni nu trebuie să se aștepte că astăzi mă voi lupta cu adevărul și cu întunericul din jurul meu. Și niciodată nu va mai fi la fel.

Despre noul roman – „Azi nu moare nimeni”, Albert Cătănuș


am vrut ca populația cititoare să nu se identifice cu niciun personaj din carte, să nu poată să facă analogii gen “chestia asta am mai văzut-o undeva”, să le depășească capacitatea de înțelegere cu 100 de ani. să-i cuprindă așa o apatie că nu prind firul epic deși sensul frazelor li se pare cunoscut, logic. să zică: “dă-ne ceva comestibil, ceva de dragoste, o intrigă, ceva să ne aducă aminte că trăim pe planetă terra și că tot ce se întâmplă aici zi de zi ne este atât de familiar!” apoi am zis că nu e bine să fac escapade de genul ăsta, pentru că lumea e proastă, adică cititorul vrea șabloane pe care să le poată înțelege: x se iubește cu y, z vrea să meargă la bunica lui la cimitir, alfa e începutul, omega e sfârșitul etc-etc. trebuie să îi povestești ceva să-l captiveze și totodată să fie stăpân pe situație, să-i placă să creadă că literele tale nu au niciun secret pentru inteligența lui sau că tot ce scrii tu poate găsi ecou sau o formă de emaptie. pentru că oamenii sunt slabi, ia un individ oarecare, du-l 20 de ani în sălbăticie și o va lua razna. nu au putere decât dacă se organizează în grupuri, în societăți, în țări, în familii, dacă stau împreună, dacă comunică frecvent. aici trebuie să mă opresc pentru că sună cineva la ușă, habar nu am cine poate fi, sper să fie o gagică mișto, Doamne ajută!

Mitomana Paranoică și Perversă – Fragment din romanul ”Azi nu moare nimeni


Era o dimineaţă rece de noiembrie. Cine nu urăşte dimineţile reci şi triste de noiembrie?
Alberto s-a trezit mai târziu. Pe la vreo 9 şi ceva. Gura îi mirosea urât. Trebuia neaparat să se spele pe dinţi. Mi-Re-La nu mai era în pat. Vorbeau din ce în ce mai puţin de când veniseră de la mare. S-a dus direct la baie să se spele urgent pe dinţi. Era ciudat. Etajera de sub oglindă era aproape goală. Periuţa lui de dinţi, roşie, pasta lui de dinţi cu aromă de mentă, after-shave-ul, parfum bărbătesc, un aparat de ras. Toate bărbăteşti. Într-o fracţiune de secundă a procesat rapid datele pe care celulele lui nervoase le primiseră prin intermediul celulelor din globul ocular: Mi-Re-La plecase. Sau era pe picior de plecare. Dezastru. Scenariu l-a năucit. Va rămâne singur. Ce se va întâmpla cu el? Dar înainte de toate trebuia să facă ceva capital pentru toată exitenţa lui. De zeci de ani executa acest ritual de a întâmpina viaţa în fiecare dimineaţă: să se spele pe ochi cu apă rece. Dacă nu se spăla dimineaţa cu apă rece când se trezea din somn, se simţea obosit toată ziua, plus că avea impresia că nu vede bine. S-a spălat pe ochi. Îşi mai revenise, nu putea fi atât de tragic. A renunţat să mai se spele pe dinţi. Când a ieşit din baie nu se gândea la Mi-Re-La. Pachetul de ţigări îl lăsese pe masa din bucătărie. Şi bricheta tot acolo. Oare când Mi-Re-La a plecat i-a făcut şi lui măcar o cafea? O ultimă cafea. Aproape că s-a repezit spre încăperea unde-şi lăsase ţigările peste noapte. Trebuia să treacă prin salon ca să ajungă în bucătărie, încăperea din apartament unde-şi depozita în mod tradiţional ţigările şi bricheta. Nu fuma în dormitor pentru că Mi-Re-La nu suporta fumul de ţigară, deşi era şi ea fumătoare.
În salon a dat peste Mi-Re-La. Primul lucru pe care l-a remarcat a fost pachetul lui de ţigări, bricheta şi o ceaşcă de cafea. Îi fumase din ţigări, era sigur. De abia apoi a observat că ea era îmbrăcată pentru plecare. În plan îndepărtat a observat cu coada ochiului o grămadă de bagaje depozitate lângă uşa de ieşire.
S-a aşezat lângă ea. A întins mâna după ţigări şi brichetă. A sorbit o gură de cafea din ceaşcă şi şi-a promis că indiferent de situaţie să nu se înfurie, să-şi păstreze calmul. „Dacă vrea să plece, dă-o dracului de nebună, să plece!”
-Unde pleci, iubita mea? A vorbit calm, ca şi când nu se va produce nicio ruptură între ei, deşi era atât de clar că bagajele de lângă uşă nu semnifică decât o despărţire iminentă.
-Mai întâi de toate „Bună dimineaţa!”. Vorbea tare, ştiind că este surd de o ureche.
Ideea era că şi-a dat seama că aude perfect şi cu dreapta. Dar nu şi-a mişcat niciun muşchi al feţei de bucurie, trebuia să fie calm în pofida faptului că ea a evitat să-i răspundă la fel de iubitor, ignorând apelativul de „iubita mea”. Aseară, când făceau dragoste, nu se mai sătura să-i spună „iubitul meu”. En fin. E ca un joc de şah, câştigă cel care mută mai inteligent într-un spaţiu restrâns de manevră. Oare de ce îl părăsea? Cel puţin să-i dea o explicaţie logică şi plină de substanţă. Măcar atât. A intervenit politicos.
-Bună dimineaţa!
Mi-Re-La fuma din ţigările lui. Trăgea adânc în piept, ridica capul în sus şi expira profund fumul inhalat. Părea foarte concentrată la jocul de şah.
-Te părăsesc.
Alberto trebuia să se prefacă stupefiat. Se bucura. N-o mai iubea din noaptea aceea, noaptea în care păstrase inima de carton, singura. Îi trebuia un ton afectat de destăinuirea ei frustă. A tras din ţigare şi apoi, înainte de a răspunde afectat, a sorbit o gură minusculă de cafea. Îi preparase o cafea excelentă aşa cum îi plăcea lui, cu lapte şi foarte dulce. Oricum, cafea îşi făcea şi el singur dimineaţa înainte să o cunoască, aşa că nu pierdea nimic pe segmentul acesta important al existenţei lui cotidiene.
-De ce, iubirea mea?
Oricât s-a străduit el să obţină un ton afectat, nuanţa expresiei „iubirea mea” lui i s-a părut ironică. A sperat că nu şi ei.
-Pentru că a murit iubirea dintre noi. Eu nu te mai iubesc. Simt că fără niciun motiv am început brusc să nu te mai iubesc. Îmi doresc enorm să te pot iubi ca acum un an, dar nu reuşesc.
Plângea. Oare se preface? E posibil. Cine ştie?!
A continuat cu lacrimile înnodându-i-se în bărbie. Imaginea l-a emoţionat.
-Plâng pentru că ştiu cât de mult te-am iubit şi ce frumos a fost totul între noi. Nu înţeleg de ce aşa şi îmi pare rău de mor. Îmi vine să-mi smulg părul din cap, să mă zgârii pe faţă, să mă automutilez.
Întrebarea lui i s-a părut normală în acest context.
-De ce nu mai mă iubeşti?
-Pentru că nu mai ştiu de cine m-am îndrăgostit. Nu mai simt că eşti iubitul de la început. Te-ai schimbat mult. Sufăr enorm, am slăbit, am albit. Cred că nu mai eşti tu aceeaşi persoană pe care am cunoscut-o acum 4 ani. Sau poate nu ai fost niciodată aşa cum te-am văzut eu prima dată.
Ce putea să o întrebe? Sinceritatea ei nu l-a dezarmat. A stins ţigara în scrumieră. Era fumată până la filtru. Rar mai lăsa ceva tutun. Şi-a aprins alta imediat. Proteja flacăra brichetei, gest inconştient de fumător împătimit, deşi în salon nu sufla pic de vânt. Ce-o să mai întrebe? Dacă vrea să plece, să plece în morţii ei de panaramă! A întrebat extrem de calm.
-Şi de ce nu mi-ai spus din timp? De ce aşa târziu? Şi mai ales acum, iarna?
Plângea în continuare. Părea foarte afectată.
Simţise el de ceva vreme că nu mai făcea dragoste cu el cu aceeaşi pasiune ca altă dată. Sau că îi spunea foarte rar „te iubesc” şi numai la declaraţiile lui (automatisme, ce-i drept) amoroase. Sau că îl săruta foarte rar, îl pupa pe obraz ca pe o cunoştinţă oarecare în momentele cheie în contrast cu sărutările exuberante din aceleaşi momente cheie din trecut. Erau semne care îl deranjaseră, îl supăraseră, dar le acceptase. Nici el nu mai simţea aceeaşi nebunie în sângele lui pe o care o experimentase secundă de secundă demult, acum un an. Toate acele semne prevesteau ruptura. Dacă vrea să plece, asta e, oricum, ştia că odată şi odată trebuia să-şi caute o iubită mai înaltă şi sâni mai voluminoşi.
Răspunsul ei a venit sec şi foarte logic în prima parte.
-Contează mai mult că e iarnă, decât că nu te mai iubesc?! Nu ai nimic frumos să-mi spui? Nici acum în ultimele momente? Spune-mi ceva frumos, Alberto, nu vezi că plâng?! Fă ceva iubitor!
Unde e logica ultimelor propoziţii, oameni buni??? Sunt nebun sau trăiesc într-un vis urât?
Era cu bagajele la uşă, era îmbrăcată de plecare, i-a spus că nu-l mai iubeşte de mult, şi acum vrea să audă ceva frumos, ceva iubitor de la ea.
La ce bun, dacă-l părăsea? Unde e logica?
Avea două opţiuni: să rămână calm-calm sau să o înjure. Dacă rămânea calm, ea s-ar fi supărat pentru pasivitatea lui. Dacă o înjura, se supăra dublu.
A ales să tacă. Se gândea că dacă pleacă acum, o să iasă imediat după ea să se uite aşa dramatic pe stradă după ea şi apoi va intra în primul bar să mai fumeze două ţigări şi să mai bea încă o cafea. Nu-i prea era foame. Cred că va mânca după ora 2, o să-şi facă nişte cartofi prăjiţi, ouă ochiuri şi cârnaţi.
Ea a simţit că nu va primi niciun cuvânt frumos. Asta a înverşunat-o în logoree.
-Nu merit nimic frumos, Alberto! Plângea. Nici măcar acum în al doisprăzecelea ceas nu merit un cuvânt frumos. De ce, când vreau şi eu ceva de la tine, nu poţi să-mi spui măcar un simplu „te iubesc”? Spune şi tu: „iartă-mă, iubita, o să încerc să fiu iar bun şi iubitor cu tine ca la început!” Nuuuu! Nu poţi să spui asta nici dacă te plătesc. Cât vrei să te plătesc ca să aud ceva frumos ca să mă facă să mă reîntorc la tine? 100 de euro? 200 de euro? 300?
Parcă pleca. Mă doare capul. Dacă mi-ar da vreo 500 de euro, poate că i-aş spune: „Sunt un cretin, iubita, iartă-mă că m-am purat aşa de rece cu tine în ultima perioadă de timp.” Şi apoi ar lua-o pe sus şi ar duce-o direct în patul din dormitor, şi-ar da pantalonii jos şi i-ar băga penisul în erecţie direct în gura ei mare fără să o mai dezbrace.
Ce putea face? Ce atitudine să adopte?
Dacă îi spunea că regretă, pierdea cartofii, ouălele şi cârnaţii prăjiţi de la ora două. Plus că i se părea aiurea. Împachetezi toate hainele din şifonier în cel puţin o oră, ameninţi că părăseşti, plângi, faci pe victima, acuzi de nepăsare şi apoi pentru un cuvânt frumos despachetezi totul, uiţi totul şi îţi continui aceeaşi viaţă tristă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Cum rămânea cu părăsirea? Unde e logica? Unde dracu` e logica la femeia asta nebună?

Azi nu moare nimeni – fragment


Alberto fuma pe holul vagonului. Trebuia să găsească soluţia. Trebuia să-l găsească pe acel cineva care se juca cu ei. Să limprezească tot haosul din mintea lui.
În compartiment Mi-Re-La vorbea cu Cleomenes. Drumul spre mare părea drept. Trenul spre mare oprea în toate staţiile. În fiecare staţie coborâse să cumpere ceva pentru Mi-Re-La şi Cleomenes. O prună, o pară, un porumb fiert. Îşi propusese să facă dragoste noaptea pe plajă cu Mi-Re-La. Cumva voia să i se întâmple ceva extraordinar la mare. Să găsească nişte răspunsuri. Sau, dacă avea noroc, să-l întâlnească pe acel cineva care crease tot acel dezastru din mintea lui. Îşi repeta că lucrurile trebuie luate aşa cum sunt. Să nu încerce niciodată să se uite în spatele lor.
Necunoscutul se apropia de el din celălalt capăt al holului. Era legănat de mersul trenului. Lui Alberto imediat i s-a părut ceva ciudat la el. Era un fel de semnal de alarmă, ceva de genul ăsta. Fusese înzestrat cu un mecanism interior de detectare a ciudaţilor. Îi recunoştea instantaneu. Necunoscutul care se apropia de el intra 100% în această categorie.
-Ai cumva o ţigară în plus? Necunoscutul avea o voce aproape metalică. Te zgâria pe timpan. Alberto s-a gândit din reflex ce femeie l-ar putea suporta 24 de ore din 24 pe el si vocea lui. Sau poate că îi place vocea, mai ştii?! Doar e plină lumea de proaste, are balta peşte berechet.
-Bine-înţeles. Poftim! Şi i-a întins pachetul de ţigări. Necunoscutul a luat o ţigară, şi-a potrivit-o între buze şi a întrebat iar de data asta cu un ton mai politicos.
-Mai pot lua una? Până la mare mai este ceva de mers şi nu vreau să intru la tine în compoartiment pentru o altă ţigară. M-aş face de ruşine. Mă înţelegi?!
-Cum să nu?! Ia două, să-ţi ajungă şi pentru mai târziu.
-Mă duc în fiecare vară în august la mare. Trebuie să îngrop anual în data de 16 august la miezul nopţii în mijlocul mării un cadavru de dragon. Mă înţelegi?! Asta e misiunea mea. Mă înţelegi?! 16 august anual. Un dragon în minus pe suprafaţa pământului. Nu e greu, de fapt, pentru mine nu e greu. Mă înţelegi?! Sunt obişnuit. Ştiu unde să găsesc dragonii şi mai important ştiu cum să-i ucid. Mă înţelegi?!
-Şi viitorul dragoon mort unde e?
-Aaaaa. Anul ăsta dragonul e la mare? Nu-i trebuie să-i mar car cadavrul ca-n alţi ani. Mă înţelegi?! Anul trecut a închiriat pe banii mei o benă de 25 de tone tocmai de la Braşov până la mare. Ştii cum pute un dragon mort?! Pestilenţial! Mă înţelegi?! O groapă uriaşă de gunoi. Am mers numai noaptea. 3 zile am făcut. Chinul de pe lume. Dar a meritat… Un exemplar pe cinste. Numai coada avea 7 metri. A meritat toţi banii de pe motorină. Mă înţelegi?! Acum doi ani în urmă am omorât unul mai aprope, la Agigea. Era mai mititel, numai 4 metri coada. Mă înţelegi?!
-Şi cum îi găseşti?
-Păi e simplu: primesc pe data de 1 august un sms cu locul şi ora unde-l găsesc. Mă înţelegi?! Uneori e specificat în sms şi şi culoarea sau mărimea. Că se întâmplă să fie mai mulţi dragoni în acelaşi loc. Mă înţelegi?!
-Da, mi se pare corect. Culoarea şi mărimea, evident.
-Da, eu sunt pe România. Mă înţelegi?! Ucigaşul de dragoni din România. Dă un search pe Google şi ai să mă găseşti. Am vrut să mă bag şi pe Bulgaria că e aproape, mă înţelegi?! Dar, vezi tu, dragonii din Bulgaria, înţeleg bulgăreasca, şi eu nu vorbesc decât româneşte, mă înţelegi?!
-Şi dragonii din Ungaria înţeleg doar maghiara, nu?!
-De unde ştii?! Ori ai citit pe Google?
-Nu, deloc. Dar am dedus.
-Aaaa, şi ucigaşul de dragoni din Bulgaria vrea să iasă la penie, mă înţelegi?! Dar nu am reuşit să învăţ bulgara şi nu îmi primeşte CV-ul, dacă nu cunosc la perfecţie bulgăreasca. Mă înţelegi?!
-Înţeleg.
-Nu mă plâng. Salariul meu din România, comparativ cu preţurile din România e bunicel. Ce zic eu „bunicel”?! E chiar foarte bun. Mă înţelegi?! Plus că am şi timp pentru un alt serviciu. Mă înţelegi?!
-Şi doar o dată pe an te duci la job, la ucis de dragoni, să înţeleg, nu?
-Da, exact. Sigur nu ai citit pe Google despre mine?!
-Nu. Dar o să citesc, promit.
-Am şi cont pe Facebook „Dragons killer from Romania”.
-Mai bine, o să te adaug şi eu în listă.
-Vezi să-mi dai like-uri la poze la greu. Dacă strâng multe, primesc bonus la salariu 15%. Mă înţelegi?!
-Da-da.
-Anul trecut cele mai multe like-uri le-a strâns ucigaşul de dragoni din Japonia. Peste 70 de mii la o singură poză. Eu doar 700 şi ceva. Era noapte când l-am ucis şi nu prea a ieşit în poză bine. Mă înţelegi?! Anul ăsta m-am pregătit. Mi-am cumpărat din magazin la liber un Samsung Galaxy S III, m-am pregătit foarte bine, mă înţelegi? Face poze senzaţionale. Mă înţelegi?! Nu sunt prost deloc, dau un ban dar stau în faţă. Merg la primul loc, la victorie la scor. Mă înţelegi?!
-Înţeleg perfect. Şi anul ăsta ce dragon trebuie să ucizi?
-Un dragon fără lumină proprie. Dar e un exemplar de rasă. Mă înţelegi?! Sms-ul spune clar: „coadă de 10 metri, uşor de ucis”. Uite, citeşte sms-ul.
I-a întins telefonul Samsung Galaxy SIII. Se putea citi clar. Dragonul uriaş fără lumină proprie urma să fie ucis.
-Şi de la cine primeşti sms-urile cu locul, data, ora, mărimea şi culoarea dragonului?
-De la AUDI. Adică Asociaţia Ucigaşilor de Dragoni Internaţionali. Mă înţelegi? AUDI, exact ca marca de maşini, tot Audi. Mă înţelegi?
-Da, cunosc şi înţeleg. Şi cum te-ai angajat?
-Aaaa, păi eu ucid dragoni de mic copil, mă înţelegi? Tatăl meu mă lua cu el la vânătoare de dragoni. Mă rog, alte vremuri, dragonii erau mult mai mari. Mă înţelegi?! Acum rar mai găseşti unul cu coada de 5-6 metri. Asta de 10 metri de anul ăsta e o raritate. Mă înţelegi?! Înainte erau alte preţuri. Primeai şi spor de periculozitate, spor de agresivitate, spor de pasiune. Mă înţelegi?! Acum, ciu-ciu! Omori dragonul, iei banii pe card şi „La revedere, drum bun! Pe anul viitor!”. Mă înţelegi?! Nu mai e ce-a fost odată! Acum oamenii au devenit mai calculaţi. Mă înţelegi? Nu mai e o artă ucisul dragonilor. Acum e meserie. Mă înţelegi? Primeşti sms-ul cu locul şi ora. Pac! Pui în funcţiune gps-ul. Pac! Omori dragonul. Banii pe card şi gata! S-a băşit mireasa. Ura şi la gară! Mă înţelegi? Înainte era frumos, se organizau spectacole, se organizau tabere plătite de AUDI. Mă înţelegi? Acum mai încet cu arta. Tehnologia e mama noastră. Înainte primeai recomandată la poştă. Mă înţelegi?! Te duceai frumuşel la oficiul poştal. Plicul era roşu cu două dungi negre lungi pe el, frumos, sigilat pe spate cu ceară cu emblema AUDI, un cap de dragon era emblema. Mă înţelegi?! Frumos, era o plăcere să ridic plicul, mă invidia toată lumea când îl ridicam. Mişto de tot, era mult mai frumos să ucizi dragoni înainte, era o adevărată plăcere. Dar s-au stricat vremurile. Mă înţelegi?! Nici ucigaşii de dragoni nu mai sunt ce au fost odată. Acum se face totul pentru bani. Numai mercenari. Mă înţelegi?! Înainte dacă ucideai 10 dragoni, erai tătic. Primeai diplomă, mă înţelegi?! Acum de la 44 de dragoni în sus ucişi primeşti diplomă. Păi când dracuˇ să mai primesc eu diplomă, dacă mă
apuc de ucis dragoni la 30 de ani? Mă înţelegi?! Şi mai calculează că la 10 dragoni mai nimereşti şi unul greu de ucis ca Bruce Willis, şi mai calculează din nou că uneori poţi s-o mai şi mierleşti. Mă înţelegi?! Şi partea proastă e, dacă eşti ucis în misiune, nu primeşte pensie de urmaş nimeni din familia ta. Clauza asta e stipulată în contract, mă înţelegi? E o chestie mai nouă. Poţi să citeşti şi pe Google să te convingi că nu te mint. Să moară toată familia mea de foame, dacă te mint. Oricum, una peste alta, e rentabil să ucizi dragoni. Mă înţelegi, nu?!
Primul lucru care i-a venit în minte a fost să-i spună că toată viaţa lui a avut impresia că este urmărit de un dragon. Un dragon fără lumină proprie. Dar a tăcut.
-Există posibilitatea să asist şi eu la uciderea unui dragon?
-Ăăăă… nu cred.
-Cum te cheamă? Îmi cer scuze pentru impoliteţea mea crasă. Am vorbit atât şi nu m-am prezentat, eu sunt Alberto. Şi i-a întins mâna dreaptă.
-Bienvenido, încântat!
-Asemenea.
Cei doi şi-au strâns mâinile.
-Prietenii îmi spun „Bene” sau „Beneve”.
-„Bienvenido” nu înseamnă cumva „Bine ai venit!” în spaniolă?
-Exact-exact. Sigur ai citit despre mine pe net.
-Nu. Jur că nu am citit nici măcar o literă, dar ştiu puţină spaniolă.
-Am înţeles. Istoria numelui meu mic este ciudată, s-ar putea scrie o carte despre el, acum nu am starea necesară să-ţi povestesc. Poate cu altă ocazie, mă întelegi?
-Da, înţeleg la perfecţie. Cine ştie?! Sunt curios, oricum, s-o aflu… Şi, ia zi!… Neoficial vorbind, nu există nici cea mai mică posibilitate să asist la uciderea unui dragon? Toată viaţa mea mi-am dorit asta…
-Neoficial vorbind, există. Mă înţelegi? Dar trebuie musai să fie îndeplinite anumite condiţii…
-Cum ar fi?
-Unul la mână. Şi-a strâns pumnul eliberând în sus doar degetul meu. Trebuie să ai o legătură afectivă cu dragonii.
-Da, am, toată viaţa mea am avut impresia că pe urmele mele un dragon, un dragon fără lumină proprie. Sau, ca să fiu mai succint, toată viaţa mea am avut impresia că în preajma mea există un dragon fără lumină proprie, îl simt uneori atât de aproape încât, dacă clipesc extrem de repede, îi pot vedea coada uriaşă.
-Hmmm… Bienvenido a luat o pauză. A continuat didactic. Dragonii fără lumină proprie sunt cea mai periculoasă şi parşivă specie de dragoni din toate existente. Mă înţelegi?! Excelează prin forţă şi mărime, rar prin devotament. Dar, reţine cu mare atenţie, există cazuri, foarte rare, ma înţelegi?!, când înmagazinează aceste trei mari calităţi ale dragonilor: forţă, mărime şi devotament… Aşa, deci, neoficial vorbind, să continuăm, primul punct de pe listă este ca şi rezolvat. Acum, doi la mână, şi a ridicat şi degetul arătător de la mâna dreaptă, să nu foloseşti niciodată fără supravegherea unui specialist tehnica de ucis dragoni. Mă înţelegi? O să-mi dai tu o declaraţie de mână pe proprie răspundere în cazul ăsta. Okay, Alberto?! Ne-am înţeles?!
-Da. E foarte clar. O să-ţi scriu de mână o declaraţie pe proprie răspundere că nu am să folosesc niciodată tehnica de ucidere a dragonilor fără atenta supraveghere a unui specialist.
-Okay, ne-am înţeles. Când coborâm din tren mergem într-un bar, bem o cafeluţă şi îmi dai declaraţia cu data de 16 august, ma înţelegi?! Şi i-a făcut şmechereşte cu ochiul, ca un adevărat ucigaş de dragoni cu cont de Facebook. Punctul doi este 90% ca şi rezolvat. Bun, mai departe, trei la mână. Şi a ridicat degetul mijlociu în sus. Să nu faci poze înainte, în timpul şi după procesiunea uciderii. Asta e capitală, mă înţelegi?! Dar stai liniştit, o să-ţi fac eu o percheziţie corporală ca la carte înainte. Trebuie, mă înţelegi?!
-Da, sunt de acord, foarte de acord şi perfect convins că eşti un expert al percheziţiilor corporale.
-Bun, şi ultimul lucru de pe listă, şi a ridicat inelarul mâinii drepte, cash-ul mei, dreptul meu, răsplata mea, adică. Mă-nţelegi, nu?!
-Cum să nu?! 100 de inimi de carton ajung?
-Woow! Eşti un adevărat boier. Băteam palma şi pentru 44. Ha-ha! Dar te-ai pronunţat, vorba-i vorbă la mine!
-Nu e problemă: 100 am zis, 100 îţi dau. Puţină răbdare, revin. A mai băgat mâna foarte frebil după pachetul de ţigări, l-a scos şi i-a mai întins încă o ţigară. Două secunde, te rog frumos, porfavor, revin imediat.
A intrat în compartimentul lui de tren. Cleomenes aţipise în scaun cu gura deschisă. Mi-Re-La scria ceva pe o foaie de hârtie. Când a auzit uşa deschizându-se a ridicat repede capul şi i-a adresat un zâmbet de iubire. În schimb doamna supraponderală l-a privit plictisită. S-a aşezat lângă Mi-Re-La şi i-a şoptit la ureche.
-Da-mi o sută de inimi. Îmi trebuie urgent.
Mi-Re-La l-a interogat aproape aritmetic.
-100??? Pentru ce atât de mult? De ce ai întârziat aşa de mult pe hol la o ţigară? Cine e domnul acela ciudat cu care ai vorbit?
-O să-ţi povestesc mai târziu. Hai, te rog, dă-mi-le, ai încredere în mine.
-Iubitule, ţi le dau, dar să ştii că ne mai rămân puţine.
-Nu contează, am nevoie de 100 de inimi. Vreau să asist la ceremonia de ucidere a unui dragon fără lumină proprie.
-Wow-wow! Vreau şi eu să asist. Neaparat. Când are loc?
-Pe 16 august. Momentan am vorbit doar pentru mine, dar, dacă nu se poate să vii şi tu, am să-ţi fac poze. Dar o să vorbesc pentru tine chiar acum. O să fac tot posibilul, iubirea mea. Vreau să fii şi tu acolo cu mine. E un tip pe coridor, ucigaş cu contract de la AUDI pentru dragoni. Îl cheamă Bienvenido. De fapt, ia mai dă-mi vreo 20 de inimi în plus că să fiu sigur că vei participa şi tu.
-Păi, iubirea, dacă îţi mai dau 20 şi pentru mine, ne mai rămân doar 16 pentru noi.
-Nu contează câte mai rămân. Dă-mi 120 de inimi să-l plătesc pe om şi mai vedem noi ce facem după. Important e să asistăm la ceremonie. Facem şi poze, iubirea mea. Poate o să scriem şi o carte despre uciderea dragonilor, tu ai un extraordinar simţ al detaliilor.
Mi-Re-La a băgat mâna în poşetă şi a scos numărând 12 fişicuri de câte 10 inimi de carton fiecare.
Doamna supraponderală a devenit brusc atentă la vederea inimilor de carton.
Alberto s-a uitat la ea senin şi i-a spus aproape glumeţ.
-O moştenire de familie.
-Foarte frumoasă moştenirea.
-Mulţumim, a spus Mi-Re-La. Hai, du-i-le repede omului. Te aştept cu veşti bune. Şi l-a sărutat.
Alberto a luat cele 12 fişicuri de inimi. A băgat doar două în buzunar şi a ieşit rapid pe coridor.
Surpriză-surpriză-surpriză.
Bienvenido dispăruse.
Alberto a scăpat cu voce tare o înjurătură scârboasă.
-Unde rahatul meu a dispărut ăsta?
S-a dus repede spre celălalt capăt al coridorului uitându-se atent în fiecare compartiment. Nimic. Nada. Zero şi mulţimea vidă. S-a întors privind încă o dată dublu de atent în fiecare compartiment după silueta ucigaşului de dragoni. Zero barat. Ucigaşul de dragoni dispăruse.
-Asta era şansa vieţii mele.
A intrat supărat în compartimentul lor.
-A dispărut, iubita. Nu-l mai găsesc.
-Cum aşa?
-Uite aşa de simplu. Nu mai există niciun vânător de dragoni în acest compartiment de tren. M-am uitat extrem de atent în toate compartimentele. Nici cea mai mică urmă. De parcă nu a existat niciodată.
-Imposibil. Şi eu te-am văzut fumând împreună cu el pe coridor. La WC l-ai căutat?
-Nu, nu l-am căutat şi acolo.
-Păi caută în tot trenul, iubirea. Hai, lasă inimile aici şi du-te şi caută-l. E păcat să pierdem o asemenea şansă, mai ales că puteam asista împreună la ritual. Ce putea fi mai frumos?!
Alberto a sărutat-o iar, i-a întins cele 12 fişicuri de inimi, pe care Mi-Re-La le-a ascuns repede în poşetă, şi a ieşit din nou pe coridor în căutarea lui Beneve.
A mers puţin spre stânga trecând de compartimentul lui Petruş. Acesta l-a observat şi a ieşit repede după el.
-Alberto?!
Alberto s-a întors mirat spre Petruş.
-Da?!
-Eşti Alberto, nu?!
-Da, dar de unde ştii?!
-Nu are mare importanţă. Cetăţeanul cu care ai stat de vorbă m-a rugat să-ţi transmit că ce aţi discutat voi rămâne în picioare şi o să te contacteze el când o să coborâţi din tren.
Alberto s-a luminat, devenind zâmbitor.
-Mulţumesc frumos. Cum te cheamă?
-Petruş. Petruş Păcuraru.
Alberto i-a întins mâna.
-E o onoare să te cunosc, Petruş Păcuraru.
Alberto a reintrat în compartimentul iubirii. Lucrurile i se păreau brusc mai mici, mai neînsemnate. Mi-Re-La l-a apucat de mână fără să-i spună nimic. Doar îl apasă cu degetele ei subţiri pe podul palmei. Şi Cleomenes l-a apucat de cealaltă mână. Doamna supraponderală adormise fără însemnătate cu poşeta în braţe. Lucrurile frumoase pot dispărea fără urmă brusc, fără preaviz. Destinul lucrează mereu cu secundele, niciodată cu zile sau ani.
Dar îi rămânea Mi-Re-La, mereu îi va rămâne Mi-Re-La. În preajma ei, hematiile lui străluceau precum licurii.
Cleomenes simţea marea aproape, ca un lup care-şi adulmecă prada. Devenise mai agitat. Înţelesese că Alberto suferise o deziluzie, ceva destul de urât, dar nu ştia exact ce anume. Se temea ca nu cumva să aibă de suferit sejurul la mare. S-a apropiat de el, l-a luat de gât şi i-a şoptit la ureche.
-Sunt convins că la mare voi descoperi o comoară. Ţi-o voi da ţie toatp, nenea Alberto, aşa că nu mai fi supărat, te rog.
Alberto l-a mângâiat pe creştetul capului şi l-a privit în ochi.
-O s-o împărţim în trei părţi egale, evident. De acum înainte destinele noastre sunt comune.
-Ştiu ce voi găsi: o inimă de dragon, o inimă de dragon uriaşă. Uite atât de mare. Şi a desenat în faţa lui Alberto o inimă mare şi rotundă de dragon asemenea unei pâini uriaşe coapte pe vatră. Şi-o vom împărţi în trei, nenea Alberto.
-Aşa va fi. Doamne ajută!
Mi-Re-La a asistat cu încântare la discuţie. La final l-a luat în braţe pe Cleomenes şi l-a sărutat pe frunte.
-Nu ştiu cum arătai tu când erai mic, dar, uitându-mă la Cleomenes, îmi fac o idee clară. Ha-ha! Îţi seamănă leit, poate că eşti tu întors în timp ca să te ghidezi pe tine însuţi prin meandrele viitorului.
-Hmmm… Exact la asta mă gândeam şi eu. Cleomenes a apărut din neant, dar mă leagă atât de multe de el, iubirea mea.
-Te iubesc mult.
-Şi eu te iubesc, iubirea mea.