Long way down


Imaginează-ți că ești un pescar care nu a pescuit niciodată

În fiecare dimineață, foarte de dimineață, atunci când stele mor

Îți bei cafeaua și fumezi

Ceilalți pescari își aruncă undițele departe în larg

și peștii se agață cu gurile de cârlige pentru că așa se întâmplă

toții mor, chiar și pescarii

Dar tu nu

Pur și simplu ești un pescar fără undiță

Aștepți soarele și apoi pleci acasă

Mulțumită

Pe drumul de întoarcere nu te gândești la tine,

Nu te gândești la mine

Nu te gândești la stelele care au murit

Pur și simplu e un drum lung, foarte lung în care nu te poți să te gândești la nimic

Doar mergi, fără tine, fără mine, fără absolut nimic

 

Ani de zile, ani de zile

și tu ești un pescar care nu a pescuit niciodată

până când într-o zi când la mal adusă de valuri ajunge la picioarele tale o undiță

irelevant ce fel de undiță

dar tu tot nu pescuiești

o iei acasă

și anotimpurile trec

copii se nasc

mor

dar tu vii în fiecare dimineață a fiecărui anotimp la marginea mării

undița lângă tine, stele mor, soarele răsare, tu zâmbești cafelei

dar tot nu pescuiești

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

dar într-o dimineață de vară toți pescarii, absolut toți oamenii din jurul tău pleacă

dispar ca printr-un miracol

ca și când Lazăr s-ar fi sculat din morți, ceva în genul ăsta

inexplicabilă puterea iubirii din oameni, ai putea gândi

poate că au plecat spre morții lor, să-i învie, ți-ai putea spune

și atunci apuci undița

în următoarele câteva secunde un pește a înghițit cârligul, fără măcar să gândească

e un pește destul de frumos

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

 

și te întorci iar a doua zi cu undița pregătită să prinzi din nou același pește

el vine, se agață cuminte de cârlig

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

zilele trec vertiginos, ca o defilare a unor soldați grăbiți să ajungă acasă la iubitele lor

tu pescuiești preț de câteva secunde același pește

uneori nici nu te mai obosești să mai arunci undița în apă

intri desculță și vă întâlniți la mal

el vine, tu vii, e ca o întâlnire de dragoste

și viața devine miraculoasă preț de câteva secunde

două lumi se întâlnesc, două dimensiuni se întâlnesc mereu și mereu câteva momente, o viață de om ai putea spune

și tu îi dai mereu și mereu drumul înapoi în lumea lui, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv care are legătură cu lungul drum spre lumea ta

 

nopțile trec greu, poate că alt pescar îl va prinde

poate că într-o zi nu va mai veni la tine

poate că, poate că

poate că miracolele nu se mai întâmplă

și atunci ieși pe balcon și fumezi mult

privind lungul spre tine, spre mine, spre Dumnezeu

și te rogi

te rogi pur și simplu ca un sfânt care nu a făcut niciodată nicio minune

atât de sfânt, atât de plin de credință în iubire, încât îngerii fac miracole în numele lui

 

și dimineața pleci iar la malul mării

uneori nici nu-ți mai iei undița

pleci atât de sigură că lumile voastre se vor întâlni preț de câteva secunde

toate hematiile tale indică marea ca o busolă

și tu alergi, zbori, nicio moarte nu te poate opri, nicio armată de gânduri

nici strigătele celorlalți oamenii care te anunță că furtună lovește țărmul

el nu are cum să nu fie acolo

printre valuri uriașe, corăbii răsturnate și cadavre plutind între două ape

și el este, el există ca de obicei în acel moment

acolo trebuie să fie

iar tu te bucuri nespus, atât de mult încât lumea devine un loc minunat

preț de câteva secunde

 

 

 

apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

și iubirea învinge de fiecare dată în tine

pentru că te întorci mereu acolo, mereu te întorci în locul acela

la mine, la tine, la ce e mai frumos în oameni

și toți ceilalți pescari din jurul tău te salută voioși

pentru că au înțeles totul fără să îți vorbească, fără să te atingă

pe lungul drum spre casă

pentru că și ei parcurg același drum înapoi în fiecare zi, zi de zi

alături

ca niște iubiți care nu-și vorbesc din teamă

cuvintele uneori sunt doar niște prelungiri neinspirate ale umanitații din noi

important e ca tu și eu să fim mereu acolo în aceeași dimineață, în aceeași viață

în același gând

 

 

De final


Alberto fuma. Fuma întins pe iarba din mijlocul poienii. Era o linişte deplină. Oprise muzica telefonului mobil. A privit ecranul digital al telfonului 10:45 dimineaţa. Era minunat. În jurul lui pădurea adia blândă. Tot locul emana o bucurie prietenoasă. S-a uitat în pachetul de ţigări şi şi-a numărat cât ţigări îi mai rămăseseră.
-Destule pentru toată ziua de astăzi. Îmi place aici pe iarbă. E foarte multă linişte.
Nu-şi mai amintea nimic. Nici cum ajunsese acolo pe iarbă lângă lespedea uriaşă, nici cum îl chema, nici cum se numea Planeta. Uitase că avusese o iubită pe nume Mi-Re-La. Nu-şi mai amintea de râul acela, de viaţa lui de dinaintea dezastrului ce lovise planeta.
S-a ridicat în picioare.
-Îmi place foarte mult să mă plimb prin pădure.
S-a îndreptat cu paşi înceţi spre pădurea din jurul său. Când s-a apropiat de primii copaci şi-a dat seama că este încălţat. Şi-a lăsat la marginea pădurii pantofii tip sport şi cu picioarele goale a intrat printe copaci.
Pădurea era frumoasă. Găsise o potecă ce părea umblată şi s-a hotărât să o urmeze. Trebuia să-l ducă undeva. Era foarte relaxant să te plimbi printr-o asemenea pădure. S-a oprit de câteva ori să culeagă nişte mure extraordinar de dulci de marginea potecii. Pădurea răsuna de ciripitul păsărelelor iar Alberto a recunoscut o grămadă de specii de copaci. Uneori Soarele i se ivea căzând aproape perpendicular pe frunzele copacilor din jurul său. Simţea iarba moale a potecii sub tălpi şi s-a felicitat pentru ideea genială de a se descălţa la intrarea în pădure.
-Am avut o idee bună de a mă descălţa.
A mers destul de mult pe poteca aceea. Părea că e dreaptă ca un fir de aţă intins la maxim. La un moment dat şi-a scos telefonul din buzunar ca să se uite la ceas.
-Aproape unu după amiaza. Mai e destul timp. Şi-a scos pachetul de ţigări şi şi-a numărat încă o dată restul ţigărilor.
Părea mulţumit.
După câteva minute copacii au început să se rărească. A ieşit din pădure.
În faţa lui era un râu. Nu era foarte lat. Poate cel mult 150 de metri lăţime.
Ah! Ce bună ar fi o baie! Pe malul râului era un nisip foarte fin. Nisip cald. Şi-a scos tot din buzunare: telefonul, bricheta, portofelul şi pachetul de ţigări. Apoi şi-a dat jos pantalonii şi a rămas într-un short de culoare albastră. Şi-a scos şi tricoul verde.
Malul părea pustiu, nepopulat. Alberto s-a întors cu faţa spre pădure. Şi-a scos o ţigară din pachet şi a aprins-o. Avea chef să meargă prin apa mică de la mal. Apa era caldă. Foarte relaxantă. Apoi a observat că în dreptul inimii are o cicatrice. A pipăit-o. Nu-şi amintea de ea. S-a oprit. Oare de unde avea cicatricea aceea? A pipăit coasta din dreptul inimii. Părea netedă. Apoi şi-a apăsat palma peste piept ca să simtă bătăile inimii. Erau regulate. A trecut peste curiozitatea sa şi a terminat ţigara. Avea o mare dilemă. Unde să arunce mucul? L-a îngropat în nisip. Apoi s-a aruncat în apă. A înotat câţiva metri pe sub apă. Apa era limpede şi caldă. Curentul nu era puternic. A dat energic din braţe cam până la jumătatea râului. Acolo s-a oprit cu faţa spre pădure calcând apa.
-Parcă aş fi într-o piscină privată. Minunat. Foarte minunat.
A început să înoate înapoi spre hainele de pe mal. Prima dată i s-a părut că se înşală, dar a privit cu mai mare atenţie.
O femeie se plimba prin apa mică de la mal cam la un kilometru în aval de el. Oare cine era necunoscuta în costum de baie albastru de baie. A ieşit curios din apă.
-Oare cine este şi ce caută în pustietatea asta de aici?
A privit spre celălalt mal. Nu observase nicio prezenţă umană de când ieşise din pădure pe niciun mal al râului. Celălalt mal rămăsese la fel de pustiu ca prima dată. Nici urmă de prezenţă umană.
-Nici urmă de prezenţă umană. Şi-a repetat cu voce tare gândurile.
S-a hotărât să nu-şi mai pună hainele pe el. Doar şi-a aprins o ţigară şi s-a îndreptat hotărât să dezlege misterul necunoscutei de pe malul lui de râu.
Mergea încet prin apa mică şi caldă de la mal. Îşi privea cicatricea din dreptul inimii. Părea proaspătă.
Necunoscuta l-a reperat şi ea şi venea simetric spre el.
În curând aveau să se întâlnească în apa mică şi caldă de la mal.
Erau foarte aproape unul de celălalt. O recunoscuse. Era Mi-Re-La.

Azi nu moare nimeni (fragment)


Arhanghelii se pitiseră la pământ luând diferite forme. Copaci şi pietre uriaşe. Auziseră un zgomot dinspre pădure. Putea fi Alberto sau Moartea.
Jophiel s-a uitat spre Samuel comunicându-i telepatic să scaneze toată zona cu vederea lui excelentă.
Nimic. Absolut nimic. Şi totuşi auziseră ceva. Un fel de herghelie de dragoni care se deplasau spre Poiana Fermecată. Spre ei.
Uriel a dat din aripi.
-Se întâmplă ceva ciudat cu planeta. Dacă nici noi, arhanghelii, nu mai puteam înţelege semnele ei, atunci cine?
Uriel avea aripi frumoase. Cele mai frumoase aripi din regatul cerului. Toţi arhanghelii şi cohortele de îngeri îl invidiau pe ascuns sau făţiş pentru superbitatea de aripi ce o poseda. Fusese numit arhanghel şi datorită acestor aripi senzaţionale. Înaintase ierarhic destul de uşor pentru că era foarte-foarte competent dar contau şi cele 2 aripi de vultur care-i ieşeau atât de maiestos din cutia toracică.
Rafael a băgat mâna în buzunar şi a scos un gen de băţ scurt, un beţigaş, pe care l-a lovit cu trei degete, apoi cu două şi acesta s-a transformat într-o lance uriaşă.
-Jophiel, lasă-mă pe mine să inspectez zona. Ceva este în neregulă. Samuel nu se înşeală niciodată. Plus că şi Metatron a auzit ceva.
Jophiel şi-a mângâiat barba aspră. L-a privit pe lunganul de Metraton. Acesta se scobea între dinţii extrem de albi cu un fir de iarbă. Apoi şi-a mutat privirea spre Rafel şi lancea lui uriaşă. Puteai jura că Rafel este cu tot cu lance un hoplit veritabil din falanga macedoneană. Îi mai lipseau doar hainele roşii care ascundeau sângele.
-Mă duc cu el, Jophiel!
Jophiel a tăcut. Creierul procesa zeci de scenarii posibile.
-Nţţţ! Rămâi aici. Nu ne putem permite să pierdem doi arhangheli simultan.
Samuel a pus iar urechea la pământ.
-Sttt! Gata, ştiu ce s-a întâmplat. 25 de oameni în frunte cu Alberto încearcă să traverseze râul.
Jophiel s-a lăsat pe vine. Asemenea unui samurai.
-Sunt cretini. N-au nicio şansă. Nu ştiu că râul aparţine Morţii?! Rafael, cu discreţie, du-te şi raportează-mi situaţia. Vreau să ştiu dacă Alberto va supravieţui.
Acesta şi-a lovit iar lancea uriaşă cu două degete, apoi cu trei şi aceasta s-a transformat la loc în beţigaş pe care şi l-a băgat la loc în buzunar.
Şi cu o viteză uimitoare a început să alerge printre copaci. Se subţia, se alungea ca un elastic reuşind să se strecuare printre copaci cu atâta uşurinţă că părea o pasăre-şarpe.
Uriel, Metatron şi Samuel s-au trântit iar pe iarbă continuându-şi jocul de macao fără nicio grabă sau teamă la lumina slabă a crepuscului.
-Data asta trebuie să bat eu, a declarat solemn Metatron. Ultima oară am câştigat acum 200 de ani.
-Păi ce să-ţi fac, nene, dacă joci împotriva lui Rafael?! Nu ştii că tipul are toate combinaţiile posibile în minte? Numai când pune mâna pe pachetul de cărţi ştie cu exactitate unde sunt aşii şi zecarii. Ha! Ha! Cum poţi, nene, să câştigi în faţa acestui fenomen al pachetului de cărţi?
Uriel se amuza copios. Juca doar din dorinţa de a avea o activitate. Din când îşi întindea aripile pentru a le cerceta grijului dacă fiecare fulg e la locul lui.
Samuel a privit înspre direcţia râului. Avea 3 şeptari în mână, era inevitabil să nu câştige jocul în absenţa lui Rafael. Dar acum era mult mai interesat să vadă prin copaci şi iarba înaltă şi dulce ce face Rafael la marginea Pădurii.
Rafael ajunsese de câteva secunde. Acum comunica telepatic cu Jophiel. Râul blestemat îşi făcea scrupulos datoria. Apăra Pădurea de oameni.
-Au ajuns aproape de jumătate. Nu-mi miroase deloc a bine, Jophiel. Gata! Gata! Se duc la fund!
Ceilalţi 3 arhangheli se conectaseră şi ei la canalul telepatic dintre Jophiel şi Rafael.
-Pe aripile mele! Metatron s-a ridicat în picioare aruncând cărţile de joc nervos. Alberto ăsta e cretin! Păcat de ei. Vor muri cu toţii! Chiar nu ştiu asta?! Cine naiba i-a pus să facă pe înotătorii în asemenea ape în care nici măcar eu nu mă simt în siguranţă?! Cretin! Nu mai joc. Peste 200 de ani o să câştig şi eu. Dar vă spun pe aripile mele că-l voi pocni pe acest Alberto direct în mutră cu prima ocazie. Nu trebuia să săvârşească asemenea stupiditate.
Jophiel a ordonat.
-Tăcere! Toată lumea să tacă. Mă gândesc la un plan de salvare a celor rămaşi. Rafael va rămâne momentan la marginea pădurii.
S-a aşezat iar pe vine mângâindu-şi barba aspră.
Rafael transmitea în continuare cu toate detaliile situaţia din apă.
În final au aflat cum Alberto s-a panicat şi cum 24 de oameni au dispărut cu desăvârşire în apele râului.
Era totuşi bine, Alberto scăpase.
-Samuel, ce face Moartea? O poţi vedea?
-Da, foarte clar. Ce crezi că poate face acum? Sărbătoreşte moartea celor 24.
-Trage pe nas?
-Kilograme.
-E bine. O va ţine ocupată ceva vreme. Rafael, înapoi! Retragerea! Apoi a continuat cu voce tare, pentru că până atunci folosise doar canalul telepatic de comunicare. Trebuie să găsim o soluţie rapidă să-i salvăm. Şi mai terminaţi cu jocul ăsta stupid de cărţi! Planeta se prăpădeşte şi voi jucaţi macao. Halal arhangheli!
Metatron l-a privit plictisit.
-Hai măi Jophiel, acum te-ai găsit şi tu să ne faci morală?! Dar de ce nu ai acţionat când dezastrul ne-a lovit planeta? Oricum, pe aripile mele, nimic nu e pierdut. Dacă n-a murit Alberto, mai avem o speranţă, nu?!
Uriel a strâns cu grijă cărţile de joc împrăştiate pe jos.
-Eu cred că tipul ăsta are ceva special. A suferit atât de mult şi totuşi nu s-a dat bătut. Orice om se panichează, e normal, pe mine mă bucură capacitatea lui de merge înainte deşi e singur. Tu-ţi dai seama că omul ăsta e singur cu adevărat? Şi totuşi rezistă cu brio, magna cum laude, împotriva tuturor.
Arhanghelii au concluzionat că Alberto este special şi specia mai are totuşi o şansă.
-Totuşi, repet şi pentru Metatron care se caută în dinţi de 2 zile cu acelaşi fir de iarbă, pentru Alberto şi cei rămaşi mai există o şansă, dar noi nu trebuie să intervenim în mod direct, a conchis Jophiel.
Rafael a apărut brusc lângă cei patru arhangheli. Şi-a scuturat penajul din care au căzut frunzele pe care le agăţase în goana lui nebună spre râu. Rafael era un arhanghel frumos, femeiele se topeau după el.
Jophiel şi-a mângâiat iar barba aspră.
-Momentan nu putem lăsa situaţia aşa. Nu îmi place deloc cum decurg lucrurile de cealaltă parte a râului.
Uriel şi-a întins încă o dată aripile lui frumoase. Senzaţionale.
-Îmi pare foarte rău de Elena şi de soţul ei Carol Caraiman.
Metatron cu firul de iarbă în dinţi s-a apropiat de Jophiel care încă îşi mângâia barba aspră utându-se cu atenţie la aripile senzaţional de frumoase ale lui Uriel.
-Jophiel, te rog frumos, te implor chiar, lasă-mă să ma ocup de Moarte. Îi dau două directe şi jur pe aripile mele că va dormi 1000 de ani garantat.
-Nţţţ! Metatron, Moartea e prea puternică acum. E foarte posibil să nu-i poţi face faţă.
-Jophiel, pe aripile mele, mă bat cu ea 1000 de ani, destul ca ceata asta de nenorociţi să taie pădurea asta şi cu lame de ras şi să ajungă la Poiana Fermecată.
Metatron era excitat de posibilitatea unei lupte cu Moartea. Muşchii braţelor i se întăriseră instantaneu, îşi strânsese pumnii care semănau acum cu nişte mânuşi de box uriaşe, iar venele de sub pielea braţelor deveniseră mai mari decât coada unui leu. O maşină de luptă corp la corp imbatabilă.
-Nu, Metatron. Nu! E prea riscant. Plus că prin lupta asta a ta încălcăm regula cea mai importantă a jocului: fără intervenţie directă.
-Jophiel, nu mă poţi opri! Nu eşti tatăl meu! Nu mă poate opri nimeni acum.
Excitarea se citea în ochii lui mari. De câte ori îşi punea ceva în cap Metatron reuşea şă-şi facă pe plac. Comisese câteva erori cândva pentru care Dumnezeu îl mustrase dur, dar, în genere, era un spirit independent aflat în slujba umanităţii. Jophiel ştia toate astea. Ezita să fie prea autoritar sperând că măcar încă un arhanghel să încerce să-l împiedice pe Metatron să se ia la trântă cu Moartea. Nu dorea să folosească un ton dur în faţa lui Metatron pentru că ştia că acestuia din urmă îi sărea foarte repede muştarul.
Din păcate, situaţia a luat o direcţie extrem de proastă pentru Jophiel în momentul în care Rafael şi-a scos din buzunar beţigaşul lui de lemn pe care l-a transformat în câteva secunde în binecunoscuta lance uriaşă. Deja erau doi arhangheli acum dispuşi să se lupte cu Moartea.
Acum ori niciodată! Era momentul culminant al disputei.
Jophiel s-a aşezat pe vine şi a început să-şi mângâie barba aspră făcând abstracţie de cei doi arhangheli care erau gata să zboare în spre o luptă cu Moartea. Se gândea ce se putea întâmpla dacă cei doi vor fi scoşi rapid din luptă. Nu era bine deloc. În trei aveau şi mai puţine şanse de a învinge şi implicit de a ajuta specia umană care rămăsese toată în mâna lui odată cu dispariţia subită a lui Dumnezeu.
Hm! Ce-ar fi făcut Dumnezeu în locul lui?! Nimic. Evident nimic. Ar fi lăsat lucrurile să decurgă de la sine. Nu puteau interveni de maniera asta în niciun chip.
S-a ridicat.
-Măi băieţi! Îşi cântărea cu atenţie cuvintele. Uitaţi-vă la mine! Vă promit că până mâine vom avea o luptă directă cu Moartea. Toţi cinci. Dar nu acum. Să vedem ce hotărăşte Alberto.Ttrebuie să respectăm decizia oamenilor. Ştiţi şi voi faimosul „liber arbitru”.
Dar Rafael şi Metatron deja îşi întiseseră aripile pentru decolare. În câteva minute se vor lupta cu Moartea. Invocarea liberului arbitru nu avusese efect.
A privit spre Uriel şi Samuel. Aceşti doi arhangheli păreau încă dispuşi să ţină cont de atotputernica directivă a lui Dumnezeu. Trebuia să îi oprească. Să îi oprească înainte de a decola peste pădure şi să înceapa lupta epică cu Moartea.
Rapid. Foarte rapid.
A întins ambele braţe. Dreapta spre Metatron şi stânga spre Rafael.
Îi apucase de aripi.
Era un gest extrem, disperat.
Aripile arhanghelilor sunt lucruri intangibile. Doar ei îşi pot atinge cu bună ştiinţă propriile aripi. Doar ei înșiși şi Dumnezeu în persoană.
Ambii s-au întors simultan privindu-l cu furie pe imberb.
Între cei 3 arhangheli se născuseră nori negri, tensionaţi. Situaţia putea deveni tragică din clipă în clipă. Şi existau indicii că tragismul se va produce. Lipsa lui Dumnezeu era esenţială. El era garantul iubirii între înaripaţii din cer.
Dar dacă şi arhanghelii se bat ca chiroii între ei, ce pretenţii să mai avem de la nişte simpli muritori înfometaţi şi speriaţi?

ciocolata celebră


tatăl meu e astronaut
a zburat pe Lună
a schimbat şuruburi stricate pe staţia orbitală
de câte ori vine acasă ne aduce ciocalată americană
cu semnături celebre
când pleacă ne adunăm toţi trei în baie
eu, Monica şi Cosmin
dăm drumul la robinetul de la cadă
şi ne rugăm în genunchi pentru el
uneori intră şi mama
atunci mâncăm ciocolata celebră în patru
şi privim la pozele în care pune piciorul pe Lună
alături de toţi oamenii ăia îmbrăcaţi în costume spaţiale
e super să stăm aşa toţi patru şi să ne amintim
de toate cuceririle, de toţi prietenii lui celebri
de toate oraşele mari în care a fost

acum câţiva ani
naveta spaţială
s-a oprit foarte aproape de apartamentul nostru
dar tatăl meu nu a coborât ca altădată printre lacrimile noastre
de puşti extaziaţi
au coborât ca dintr-o atmosferă lipstă de gravitaţie
prietenii lui în costume spaţiale pline de praf selenar
şi ne-au adus ciocolată americană
cu un autograf celebru
era al lui

Al 3-lea război mondial


”Iubitule,
La noi plouă de o săptămână. Blacky a fătat şapte pui. A trebuit să alung şase. Am plâns două zile. Chiar a trebuit să o fac. Crede-mă că a trebuit, altfel muream cu toţii. L-am rugat pe domnul Atanasiu să-i ducă departe, la marginea oraşului. I-am pus într-o sacoşă o jumătate de pâine muiată în apă. Poate că îi va găsi vreun animal acolo şi vor supravieţui. Mă rog lui Dumnezeu să aibă milă de ei. Erau orbi. A trebuit să o fac, jur. Să nu mă cerţi şi tu, ştiu, sunt o asasină, dar a trebuit să o fac. Am să-mi primesc răsplata, dar a trebuit să o fac. Noi o ducem greu cu mâncarea. Nu mai aveam decât pâine şi ceapă. Nu ştiu cât mai durează războiul ăsta. A venit poliţia militară acum 2 săptămâni şi ne-au rechiziţionat toată aparatura electrică din casă: celulare, televizor, laptopul tău şi al meu, cuptorul cu microunde, frigiderul, absolut tot, absolut-absolut tot. Nu mai aveam curent electric decât o oră pe zi. Şi uneori nici atunci. Stăm pe întuneric şi ne rugăm pentru oameni. Să oprească odată măcelul ăsta fără sens. Mă gândesc cel mai mult la tine. Te iubesc mult-mult. Chiar mai mult decât pe mine. Vreau să ştii că ţi-am salvat toate poeziile când au venit militarii să ne ridice laptopurile. Mă anunţase în prealabil domnul Atanasiu. E un om de treabă. Tot el m-a pus în contact cu un chestor. Mă va ajuta să o duc pe mama într-un spital. Mama e tot mai rău, vomită des şi nu poate să mai înghită. Are nevoie de o cură cu lactate. Săptămâna viitoare mă întâlnesc cu chestorul. Am auzit că e un domn politicos, înainte de război a fost redactor la o revistă de literatură. Sper să fie bine, am să mă rog în fiecare noapte.
Te sărut peste tot, iubita ta”

Ploua de 3 zile în continuu. Urăsc ploia. Stăteam într-un tranşeu plin cu apă. Pereţii de pâmânt murdar se scurgeau pe lângă noi odată cu ploaia care uitase să mai se oprească. Am închis ochii. Simţeam că o să am iar un atac de panică. Exact ce-mi lipsea. Popescu fuma privindu-şi arma cu patul ud. Ştiam cum să evit atacul: trebuia să vorbesc. Am deschis gura, mi-a ieşit doar un ”bă!” schimonosit şi bâlbâit. Nici măcăr nu mă auzise. Mi-e frică, am să mor ca un boschetar în tranşeul ăsta mocirlos. Ce viaţă de câine mai am şi eu?!
-Popescule, ştii cât durează războiul ăsta?
-Până la final, nu?
Replica lui m-a enervat cumplit. Aveam nevoie de cineva care să mă asculte, nu să facă pe spiritualul.
-Eşti prost? Dacă Dumnezeu ar avea o vârstă exprimată într-o viaţă de om, războiul ăsta de rahat ar dura exact cât ar clipi din ochi. Clipeşte o dată şi se duce jumate de planetă dracului. O planetă avem şi de asta ne batem joc. În loc să mergem pe alte planetă, ne omorâm ca idioţii pentru nişte biete concepte. Dacă gândeau vreo clipă cretinii ăştia de conducători investeau banii în ceva mai interesant: revitalizau programul Apollo. Dar e mai uşor să extermini un popor decât să ajungi lângă Alpha Centauri. Şi e mai rentabil, mult mai rentabil.
-Alberto, iar ai fumat marijuana?!
-Sclavi şi carne de tun, asta suntem…
M-a întrerupt râzând.
-Ori nu ţi-a mai scris gagică-ta de faci pe nebunul pe aici? Mă exaspera. Dacă nu purta aceeaşi uniformă ca a mea, jur pe Dumnezeu că l-aş fi pleznit cu patul armei direct în gură. Să-l văd ţinându-se de gură ţipând isteric cu bărbia plină de sânge:”De ce dai, bă?! De ce? Ai înnebunit?!”
Făcusem un atac de panică în avion spre Zaragoza. Eram fără aer, pereţii se strângeau spre mine ca o menghină. Mişcam degetele picioarelor repede. Ca şi când mi-aş fi verificat capacitatea creierului de a mai controla muşchii. Am inspirat profund. Aveam impresia că oricât de tare aş deschide gură să inspir în plămâni nu-mi ajunge nicio moleculă de aer. Nemţoaica de lângă mine mă privea şi nu înţelegea nimic. Avea un zâmbet de vită politicoasă. ”Vacoooooo, nu vezi că nu am aer????”
Fără aer. Am mai inspirat încă o dată. Popescu s-a uitat speriat la mine.
-Albertule, eşti bine?
Prima mea mişcare a fost în sus în afara tranşeului, un recul al crizei. M-am ridicat în picioare. Vântul îmi sufla chiar în faţă, rece. Pentru o clipă am avut senzaţia că, orice mi s-ar fi întâmplat, eu câştigasem şi de data asta. Mantaua de ploaie era udă, grea şi mă sufoca. Dar mă simţeam bine, învinsesem şi acum. Moartea rămăsese departe de tranşeul nostru, muşcându-şi degetele de ciudă. Numai fraierii renunţă aşa uşor.
-Albertule, stai jos!
Nu-l auzeam. Mă uitam în sus, vedeam soarele printre norii grei. Criza îmi trecuse.
M-am întors spre el, venise târâş până la mine.
-Stai jos, idiotule! Vrei să te sinucizi?
-Popescule, de ce are atâta lumină ziua asta întunecată?
S-a aruncat peste mine, arma mi-a căzut în noroi. Exact la timp. Lunetiştii din cealaltă parte mă remarcaseră. Câteva gloanţe porniseră. Dar eu eram în mocirlă, gloanţele au şuierat a pagubă deasupra mea.
-Vezi, mă Popescule?! Pe mine nu mă omoară nimic, sunt nemuritor! Râdeam.
-Eşti nemuritor pe dracu! Eşti doar un cretin sinucigaş. Doamne, oare în plutonul ăsta sunt cel mai sănătos?!
-Gata, mă, mi-am revenit, stai calm, azi nu moare nimeni.
Am tăcut amândoi, mi-am ridicat arma, i-am şters puţin patul. Părea să funcţioneze.
-Dar ce pula mea ai avut?
Mi-am scos din buzunar pachetul de ţigări. Era ud.
-Băga-mi-aş pula în tranşeul ăsta. E ceva ce nu s-a udat pe o rază de 3 kilometri? Furia m-a cuprins brusc. Cred că şi inima mi s-a udat, e într-un borcan cu mocirlă la fezandat.
M-am scotocit prin buzunare după brichetă. A doua scrisoare o ţineam la piept. Avea un scris tremurat.

”Iubitule, mama e salvată. Acum e într-un spital la Bucureşti. Doctorii au spus că va trăi. A trebuit să o fac, jur pe dragostea noastră că a trebuit să o fac. Dumnezeu nu mi-a lăsat altă alternativă. M-am culcat cu chestorul. A trebuit să o fac, te implor să mă ierţi. Trebuia să mă culc cu el, altfel murea mama. Te iubesc mult. Te sărut.”

Am recitit-o. Scrisul tremurat, aplecat spre dreapta. Chestorul pentrând-o pe la spate. O pictură de apă a acoperit ”te iubesc”. Apoi a pus-o să-i facă un blow-job şi a terminat pe faţa ei. La baie s-a spălat pe faţă. Stropii de spermă se amestecau cu lacrimile. S-a îmbrăcat repede şi a plecat spre casă. Mama era salvată. Va trăi mai mult. Oare i-a plăcut şi ei? Mai mult ca sigur… Sau poate că nu. Ia mai dă-o dracului. A făcut un bine. A salvat o viaţă. Şi în plus nu făcea păianjeni acolo jos aşteptându-mă pe mine să mă întorc fără un picior de pe front.
M-am ridicat vesel. În fond, o partidă de sex pentru o viaţă salvată. Ce uşor se rezolvă lucrurile pe timp de război, nu?!

Am să-l omor pe chestor, o să moară sufocat. Numai să scap de aici. Trebuie să fiu atent să nu mai fac vreo prostie. Am nevoie de o permisie.
-Popescule, când primim şi noi permisie?
-Pentru ce vrei permisie? Nu-ţi ajunge câmpul ăsta plin cu bombe? Vrei pădurice liniştită unde să te spânzuri? Peste tot se moare la fel. Şi în ştreang şi în glonţ.
-Du-te-n pula mea cu glumele tale de căcat! Zi, mă! Când se dau permisii?
-Habar nu am. Peste vreo lună, cred. Am auzit că dacă rupem linia frontului aici nu mai primim permisii vreo 6 luni.
Am tăcut cu ciudă. Nu voiam să rupem linia frontului. Nu voiam nimic, nici măcar să se termine războiul. Dacă sunt fraieri, să se omoare între ei până la sfârşitul lumii! Ăsta nu e războiul meu, eu am alt război, chestorul mi-a deschis alt front de luptă. Şase luni??? E inadmisibil. Trebuie să-l omor pe ăla săptămâna asta. Nu pot aştepta 6 luni. Trebuie să dezertez.
Căpitanul s-a furişat tiptil spre noi doi. Îşi ţinea casca verde cu mâna dreaptă iar cu stânga ducea repede ţigara la gură. Avea o barbă mare, din compania noastră nu mai ieşise nimeni din tranşee de o săptămână.
-Am nevoie de un voluntar din plutonul vostru. Anuntaţi-i pe toţi. Îmi trebuie un om curajos. Trebuie să minăm podul din faţa noastră. Cel care reuşeste primeşte Crucea Militară şi două săptămâni de permisie.
Popescu a început să râdă.
-Două săptămâni pe lumea cealaltă poate. Ha-ha. Ce nebun se va duce în bătaia lunetiştilor? Sunt aproape 4 kilometri până la pod şi cel puţin 300 de puşti ascunse peste tot.
Am sărit în sus. Aproape că îmi pierdusem casca. Venise momentul să-i tai testiculele chestorului.
-Domnule căpitan, mă ofer voluntar!
Căpitanul m-a privit înduioşat. Îi eram drag, nu se aştepta să mă duc la moarte atât de uşor.
Popescu a ţâşnit placându-mă. Ne-am prăbuşit amândoi în mocirlă.
-Domnule căpitan, nu-l băgaţi în seamă are o depresie. L-a lăsat gagica, de asta face pe eroul.
Căpitanul a încredinţat tacit din cap. Şi el credea că o luasem razna. S-a întors cu intenţia vădită să caute alt voluntar.
L-am împins cu furie pe Popescu de pe mine m-am ridicat şi am făcut doi paşi după căpitan. L-am apucat isteric de mână, aproape bruscânu-l. Căzusem în genunchi în faţa lui.
-Domnule căpitan, vă implor, vreau să distrug podul ăla blestemat. Sunt gata să-mi dau viaţa pentru ţara mea. Vedeam ochii chestorului bulbucaţii sufocându-se cu testiculele. Trebuie să-mi daţi şansa asta. Mă ofer voluntar. Sunt voluntarul ideal. Sunt cel mai motivat să îndeplinesc misiunea asta. Ascultaţi-mă, până măine podul e distrus complet!
Căpitanul a răspuns sec. Aproape metalic
-Bine, soldat. Ţi s-a încredinţat misiunea. Vino cu mine să primeşti instrucţiuni suplimentare.

Fumam singur departe de tranşeele noastre. Până la pod mai avem câteva sute de metri. Rucsacul cu explozibil îl lăsasem lângă mine. Furasem un baton de explozibil din el. O să i-l bag chestorului în fund. Obosisem. În câteva minute podul va fi minat. Simţeam că traiesc. Distrug podul şi apoi îl minez pe chestor.
Am început să alerg aplecat spre pod. Îl distingeam perfect prin noapte.

-Uite-l. Îl vezi?
Cei doi lunetişti de la marginea podului scrutau noaptea cu binoclurile performante.
-E a treia oară săptămâna asta când încearcă un disperat de-al lor să distrugă podul. Eu cred că trebuie să fii drogat să ai un asemenea curaj.
-Am auzit că le dau droguri să lupte ca nişte animale.
-Ia să-l lăsam să se apropie. Nu-l omorî acum. Lasa-l să vină mai aproape.
-Eşti nebun??? Dacă se aruncă în aer când e aproape de noi?!
A ridicat arma. Un zgomot puternic. Soldatul cu rucsac în spate s-a răsucit prin noapte şi a căzut cu faţa în mocirlă.
Au trecut câteva minute. Nicio mişcare.
Soldatul cu rucsac s-a ridicat încet.
-Bă!!! Eşti nebun? Ăsta e nemuritor?

Poeţii mor mai tineri


Pentru că unele poezii sunt toxice
Se lovesc de unii oameni şi ricoşează dureros prin aer
Totodată poeziile îi urmăresc ca un bumerang
Mă rog, înţelegeţi voi ce vreau să vă spun
E un fel de mala suerte
Adică să nu credeţi că poeţii se simt nişte oameni fericiţi
Nu, deloc, ei sunt un fel de armată tristă
Cu generali morţi
Şi foarte mult sublocotenenţi bolnavi cu substantive pe post de medicamente
Şi le iau, le iau
Se îndoapă cu substantive

Rezumatul manuscrisului


Romanul este de natură fantastică şi se desfăşoară pe mai multe planuri. În firul epic principal, totul durează douăzeci şi patru de ore. Eroul principal este pus în postura de ultimul om al planetei Pământ lovit de un cataclism natural. În paralel se derulează o poveste de dragoste în care apare un puşti cerşetor surd şi un vânător de dragoni român. Alberto, eroul principal aflat în fruntea ultimilor o mie de supravieţuitori, în planul principal, trebuie să traverseze un râu şi apoi o pădure magică pentru a ajunge într-o poiană unde Dumnezeu, dispărut inexplicabil, a construit încă din vremuri imemoriale o peşteră pentru exact acest gen de situaţii dramatice. De partea lui se află ultimii cinci arhangheli ai divinităţii care trebuie să-l ajute pe erou în această odisee. Împotriva lor se opune Moartea, elementul negativ. Un alt fir epic al romanului rememorează o întâlnire cu un vânător de dragoni autorizat şi un ritual de ucidere a unui dragon fără lumină proprie. Un alt fir epic vorbeşte de moartea eroului principal în paralel cu aventura care se desfăşoară pe malul râului. În carte apar multe evenimente fantastice cum ar fi o luptă în arenă care-i opune pe Alberto, un dragon fără lumină proprie şi cei cinci arhangheli, pe de o parte, şi Moartea, pe de altă parte. În firul epic în care Alberto este liderul celor rămaşi el este posesorul unui inimi de dragon şi încearcă succesiv să traverseze râul şi pădurea. Nu reuşeşte, fiind găsit în comă de cei cinci arhangheli în pădurea magică. Tot în acest fir epic Moartea ucide liderul arhanghelilor rămaşi şi Alberto rămâne fără inimă. Realul se împleteşte printre scene de sex şi violenţă. În final Alberto se regăşeşte cu iubita sa care decedase încă de la începutul cărţii.