Scrisoare către Dumnezeu


Dragul meu, mult preaiubitul meu cavaler al vieții, au trecut ceva vreme de când nu ne-am mai întâlnit pe culoarele minții. Când te-am cunoscut prima dată, erai o livadă în care creșteau fără încetare nenumărate fructe magice. Anii au trecut, oamenii din viața mea ți-au rupt crengile, mi-au arătat omizile din copaci și au distrus gardul care împrejumuia livada. Îți scriu astăzi, în ziua asta cu soare, cu speranța că tu nu te-ai supărat pe mine că uneori te-am ironizat, te-am aruncat din tren și ți-am băut toată apa din ploscă. Dar au și fost momente în care am sărutat toate tablourile cu tine care îmi ieșeau în cale. Știi, m-am gândit mult la tine, la toată puterea ta, la toată slava ta, la toate cuvintele pe care am crezut că le-am auzit din gura ta și am înțeles un lucru: ești mort, foarte mort. O mulțime indefinită de oameni îți face însă respirație gură la gură și îți dau cu pumnii în piept ca să te resusciteze. Acum câteva zile am avut viziunea că jumate din oamenii pe care îi cunosc ți-au adus hainele de înmormântare, iar cealaltă jumătate îți lustruiește de zor sceptrul și tronul. Eu îți scriu în speranța că tu ești atât de potent, încât poți să mori când vrei, și poți să învii în mintea mea, când vrei. Poate că astăzi ești mort, livid și întins pe pământ bolovănos, dar, într-o zi la fel de însorită, te vei ridica de jos și oamenii vor cădea iar într-o aceeași adorație bolnăvicioasă. Și atunci am să te chem la mine acasă, am să-ți dau apă, am să te așez în capul mesei și am să-ți dau în dar copiii mei și tot ce am iubit vreodată în viața asta. Dar până atunci mai este mult. Sau poate că tu nu mai ești demult în mintea mea, poate că trupul pe care l-am văzut întins pe pământul bolovănos este al fratele tău geamăn, cel fără putere și fără nicio logică. Cel care nu mai vrea decât să se îmbete cu fumul de tămâie și să asculte slujba de dumincă în toate bisericile de pe toate continentele. Cel care știe toate limbile pământului, dar nu vorbește în niciuna.
Dragostea mea cea mai mare, nu ți-am purtat niciodată ranchiună că m-ai lăsat fără tată, nefericit, fără iubire și bani. Pentru că scopul tău, țelul tău, nu este să-mi iei, să mă lași neînarmat în fața Diavolului, ci să mă faci să îmi imaginezi ce bine este să ne plimbăm noi doi de mână pe Câmpiile Elizee. O chestie absolut banală, dar care te înarmează (cu toată speranța disponibilă în universul meu) în fața celui mai crud și feroce inamic. Te rog, iartă-mă tu, că uneori ți-am luat numele în deșert, ți-am luat toată puterea, toată frumusețea și toată slava și am aruncat-o la câinii din mintea mea.
Am crezut și voi crede mereu în tine, chiar dacă între noi doi este o distanță mai mare decât până la prima galaxie. Iar în ziua în care ne vom întâlni, ziua în care vom sta față în față, o să vin cu toții prietenii mei și să le spun așa cu gesturi largi: ”Priviți! Dumnezeu nu a murit! Se ascunsese puțin în mintea mea.” Și tu nu ai să mai taci. Ai să-mi vorbești ca celui mai bun prieten pe care l-ai avut vreodată de când ai născut viața și moartea.
Nu mai am foarte multe să-ți spun, știi că uneori mi se face dor de tine și îmi reprim orice sentiment de iubire. Sper să te faci bine, să mai treci și pe la noi ca să ne aduci vești bune. Amin!

P.S. Nu am să trimit această scrisoare recomandată, pentru că locul tău este atât de greu de definit, încât nici măcar pasta din pix nu se mai lipește de hârtia plicului când încerc să-ți scriu adresa. Vino tu și ia-o direct din mintea mea!