În fiecare dimineață în fața scării blocului meu cu nume de submarin german
Se oprește un tren
Mă așteaptă toți călătorii să amân alarma de două ori
Să urinez îndelung somnoros
Să-mi beau cafeaua foarte dulce, să fac un duș în trei minute și să cobor în grabă scările
Ca și când urmează sfârșitul lumii
Mă așez întotdeauna la geam și caut să am colegă de compartiment o femeie frumoasă
Dacă se poate cu ochii albaștri, dacă nu, măcar verzi, măcar
Mă plimb toată ziua prin gări fără nume
Prin munți, prin văi și pe unde vreau eu
Nu îmi cere nimeni niciodată biletul
Pur și simplu, controlorii trec pe lângă mine
Ca și când aș fi invizibil
Atunci mă întreb cu adevărat dacă exist
Dacă trenul există
Mă rog
Întrebări existențiale
Nu aștept niciodată să aflu răspunsul
Nu-mi folosește la nimic adevărul
Exact ca lui Pillat din Pont
La ultima stație cobor
Îmi iau bagajele grele din plasa de sus
O salut din priviri pe colega de compartiment
Urc pe treptele blocului
Fără să aprind lumina pe casa scării
Nu-mi dau niciodată seama de unde am atâtea bagaje, dimineața cobor cu mâinile în buzunare
Ceva se întâmplă, ceva ciudat, de ce cobor atât de încărcat din tren
Nu am timp să răspund la întrebări existențiale
Adorm instant cu gândul la femeia frumoasă din compartiment și la coapsele ei
Într-o dimineață nu mi-a sunat alarma de la ceas
Nici nimic
Am stat cu ochii închiși mult timp
Vedeam aceleași văi, munți și gări fără nume
Prin care trecusem în toate zilele
Femeia din fața mea era de o frumusețe răpitoare
O căutasem în toate vagoanele
Culmea era că de data asta puteam fuma cu geamul deschis
Trenul trecea alene prin fața unei faleze prelungi
Plină de pescăruși flămânzi și foarte gălăgioși
Aproape că nu auzeam nimic din ce-mi povestea îngerul din fața mea
M-am dat jos din pat
Am executat tot ritualul dimineților
Am coborât treptele agale
Fără să-mi pese de sfârșitul lumii
Nici nu am ieșit bine din scară
Că doi controlori m-au apucat de mână și m-au tras spre trenul ce mă aștepta docil de dimineață
În fața blocului meu cu nume de submarin german
Călătorii se uitau la mine furioși
Câțiva chiar mi-au aruncat niște insulte detestabile
Cineva a aruncat cu un ou, dar nu m-a nimerit
În timp ce mă urcam în tren, m-am întrebat de unde avea ouă acel călător furios
Era o întrebare existențială
Dar am renunțat la ea
Pentru că în fața mea, exact în fața mea, stătea femeia pe care o visasem toată dimineața
N-am înțeles prin ce coincidență stranie se așezase chiar ea în fața mea
Deschisese o carte din care citea cu multă evlavie
Mă obseda modul în care îi dedica atâta atenție, așa că i-am cerut cartea
Mi-a întins-o zâmbind
Am răsfoit-o, multe pagini goale, ca niște zile triste
Pe alocuri apărea numele meu și povestiri cu cruci și morminte proaspete
Am întrebat-o:
Tu ești Moartea?!
Chiar vrei să știi?!
Nu, nu țin neaparat!
I-am dat cartea înapoi.
N-a mai vrut-o
S-a ridicat și a plecat.
Eu am sărit din tren pe furiș, fără să mă vadă vreun controlor
Când am realizat unde am eram, am respirat ușurat
Exact la biserica de lângă blocul meu
Pesemne că trenul se învârtise în loc
Era o înmormântare falnică
Fanfare, mulțime fără număr
Toți plângeau. Toți.
M-am așezat mai într-o parte și am întrebat o femeie cu voal negru care plângea cu voce tare
Cine a murit?
Tu!
