Nihil

De curând am început să vând bucăți din mine

Inima i-am dat-o gratis unei femei

Nu mai știu nimic de ea

Picioarele le-am dat ploii

Să alerge

Ficatul, rinichii nu știu ce am făcut cu ele

Mâinile le-am dat repede, aproape degeaba, două la preț de una

Fără să-mi pese

Creierul l-am arendat unui scriitor

Care avea nevoie de martori la un proces

Iar conștiinta am returnat-o umanității

Pentru că nu m-a întrebat dacă vreau bilet dus-întors

În călătoria asta cu planeta prin Univers

Căreia îi spunem cu atâta emfază viață

De parcă am avea noi vreun merit că ne-am născut aici

Reclame

Istoria umanității într-un A4

Ne-am trezit acum vreo 10 mii de ani în urmă pe planeta asta fără să știm cum și de ce. Încet-încet am învățat să ne adresăm unul altuia prima dată prin semne, apoi prin sunete ciudate, apoi am folosit primele cuvinte primare: ”ucide, mâncare, mamă, tată, război, pipi, caca, copil etc-etc”.  Imediat am început să desenăm ceea ce observam în jurul nostru. Prima dată pe pereții peșterilor în care trăiam. Dintr-o întâmplare, se pare, am descoperit focul și roata. Apoi am început să ne pricepem puțin la agricultură și ne-am mutat din peșteri la oraș și am învățat să scriem prin linii și bastonașe, cuneiform, un fel de bețisoare aruncate pe o tăbliță de lut. Tot nu era bine, tot nu știam prea mare lucru, așa că am inventat zei care să ne servească drept răspunsuri. Pe urmă am început să fim mai deștepți și am colonizat încet toată planeta. Am ucis toate animalele din păduri. Ulterior peste mii de ani le mai vedem doar la Zoo, deși acum 5 mii de ani în urmă animalele împărțeau cot la cot planeta cu noi. Pe urmă am inventat banii, un concept abstract prin care cuantificam orice lucru din jurul nostru, inclusiv pe unii dintre noi pe care îi foloseam drept unelte, adică ”sclavi”. Tot noi, bine-înțeles. Pe urmă niște  ”băieți deștepți” au pus mână de la mână și au scris pe piei de oaie o carte cu și despre un singur zeu, Dumnezeu. Cartea asta fermecată am numit-o ”Biblia”. Acest singur zeu n-a fost cu noi în peșteri de la bun început, el a apărut ca urmare a unei evoluții spirituale a umanității când am început să ne punem întrebări complexe. Cine suntem și ce căutăm tocmai aici pe planeta asta despre care la începuturi noastre credeam că e plată și fără margini. Apoi a apărut și Alah, un pic mai târziu. Între timp, unii dintre noi, care se plimbau cu bărcile dintr-o insulă în alta și se ocupau cu gândirea, cu sculptatul în marmură și cu homosexualitatea,  au inventat o formă de conducere a societații numită ”democrație”, formă la care am revenit după două mii de ani, după ce am folosit intensiv ca formă de guvernare ”monarhia”, adică unul singur dintr-un zonă geografică anume, numită ”țară”, e șeful celorlalți. Dar tot nu eram cu toți mulțumiți. Așa că am început să ne omorâm între noi ca să demonstrăm că zeul lui e cel mai deștept și mai puternic. Într-un final, acum vreo 100 și ceva în urmă de ani, a venit unul deștept dintre noi și a scris o carte prin care ne-a explicat nouă, parțial și cu lipsuri, cum am apărut noi pe planeta asta (planetă care înțelesesem puțin mai înainte, cu vreo 100 de ani, că e rotundă)  dintr-o singură celulă. Și aici cei care credeau în zei au trebuit să își bage puțin coada între picioare că grupul științific al umanității aducea unele probe concrete: schelete de dinozauri, schelete de animale preistorice, telescoape performante etc-etc. Cumva zeii au căzut în derizoriu și a venit epoca științifică să ne explice cum am apărut noi de nicăieri și nedoriți de niciun zeu, cum ar veni suntem aici pe cont propriu. Dar și cei care îl excludeau pe Dumnezeu din ecuația facerii s-au împotmolit: nu au reușit niciodată concret să producă viața din nimic și nici nu au putut explica cum de noi am apărut exact-exact aici printr-un cumul de factori care se întrunesc mai rar ca la Loto 6 din 49. Ceea ce este interesant la toată istoria umanității de când ne știm și până acum este că tot ce ne înconjoară se poate transforma, numai timpul e singura constantă pe care nu o putem modela în niciun fel. Să înnebunești nu alta când ne aducem aminte cum eram noi acum 10 mii de ani în urmă: mirosind a fum, nespălați cu săptămânile, cu câteva piei de animale pe noi, în niște peșteri în care nu exista nici apă caldă, nici calorifere, nici ferestre, nici internet. Femeile nu se epilau în zona inghinală, practic nu se epilau în nicio zonă, bărbații purtau bâte și arcuri, în loc de portofele și cărți de credit Și iată-ne acum, după 10 mii de ani, la fel de proști, neștiind ce căutăm și din mărinimia cui pe planeta asta pe care am luat-o practic în arendă. Avem voie? N-am întrebat pe nimeni. Ne-am trezit și ne-am pus stăpâni fără măcar să întrebăm a cui e. Dacă vine proprietarul de facto, și ne dă afară cu tot cu civilizația noastră atât de emancipată? Avem noi vreun act de proprietate pe planeta asta? Oare nu cumva ne-am trezit aici nu doar dintr-o loterie a vieții, ci pur și simplu avem de parcurs un itinerar?

Jocul meu favorit

În fiecare dimineață în fața scării blocului meu cu nume de submarin german

Se oprește un tren

Mă așteaptă toți călătorii să amân alarma de două ori

Să urinez îndelung somnoros

Să-mi beau cafeaua foarte dulce, să fac un duș în trei minute și să cobor în grabă scările

Ca și când urmează sfârșitul lumii

Mă așez întotdeauna la geam și caut să am colegă de compartiment o femeie frumoasă

Dacă se poate cu ochii albaștri, dacă nu, măcar verzi, măcar

Mă plimb toată ziua prin gări fără nume

Prin munți, prin văi și pe unde vreau eu

Nu îmi cere nimeni niciodată biletul

Pur și simplu, controlorii trec pe lângă mine

Ca și când aș fi invizibil

Atunci mă întreb cu adevărat dacă exist

Dacă trenul există

Mă rog

Întrebări existențiale

Nu aștept niciodată să aflu răspunsul

Nu-mi folosește la nimic adevărul

Exact ca lui Pillat din Pont

La ultima stație cobor

Îmi iau bagajele grele din plasa de sus

O salut din priviri pe colega de compartiment

Urc pe treptele blocului

Fără să aprind lumina pe casa scării

Nu-mi dau niciodată seama de unde am atâtea bagaje, dimineața cobor cu mâinile în buzunare

Ceva se întâmplă, ceva ciudat, de ce cobor atât de încărcat din tren

Nu am timp să răspund la întrebări existențiale

Adorm instant cu gândul la femeia frumoasă din compartiment și la coapsele ei

 

Într-o dimineață nu mi-a sunat alarma de la ceas

Nici nimic

Am stat cu ochii închiși mult timp

Vedeam aceleași văi, munți și gări fără nume

Prin care trecusem în toate zilele

Femeia din fața mea era de o frumusețe răpitoare

O căutasem în toate vagoanele

Culmea era că de data asta puteam fuma cu geamul deschis

Trenul trecea alene prin fața unei faleze prelungi

Plină de pescăruși flămânzi și foarte gălăgioși

Aproape că nu auzeam nimic din ce-mi povestea îngerul din fața mea

 

M-am dat jos din pat

Am executat tot ritualul dimineților

Am coborât treptele agale

Fără să-mi pese de sfârșitul lumii

Nici nu am ieșit bine din scară

Că doi controlori m-au apucat de mână și m-au tras spre trenul ce mă aștepta docil de dimineață

În fața blocului meu cu nume de submarin german

Călătorii se uitau la mine furioși

Câțiva chiar mi-au aruncat niște insulte detestabile

Cineva a aruncat cu un ou, dar nu m-a nimerit

În timp ce mă urcam în tren, m-am întrebat de unde avea ouă acel călător furios

Era o întrebare existențială

Dar am renunțat la ea

Pentru că în fața mea, exact în fața mea, stătea femeia pe care o visasem toată dimineața

N-am înțeles prin ce coincidență stranie se așezase chiar ea în fața mea

Deschisese o carte din care citea cu multă evlavie

Mă obseda modul în care îi  dedica atâta atenție, așa că i-am cerut cartea

Mi-a întins-o zâmbind

Am răsfoit-o, multe pagini goale, ca niște zile triste

Pe alocuri apărea numele meu și povestiri cu cruci și morminte proaspete

Am întrebat-o:

Tu ești Moartea?!

Chiar vrei să știi?!

Nu, nu țin neaparat!

I-am dat cartea înapoi.

N-a mai vrut-o

S-a ridicat și a plecat.

Eu am sărit din tren pe furiș, fără să mă vadă vreun controlor

Când am realizat unde am eram, am respirat ușurat

Exact la biserica de lângă blocul meu

Pesemne că trenul se învârtise în loc

Era o înmormântare falnică

Fanfare, mulțime fără număr

Toți plângeau. Toți.

M-am așezat mai într-o parte și am întrebat o femeie cu voal negru care plângea cu voce tare

Cine a murit?

Tu!

Ipotetica descriere a iubirii

Dacă Ahile ar fi fost fratele meu și mi-ar fi spus să mergem să murim în luptă

I-aș fi spus direct

Băi Ahile, băi fratele meu, am eu timp de prostiile voastre?

Iubesc atât de mult o femeie, încât fac ceva pe toate triremele voastre

Pe toate scuturile și pe toate sulițele voastre.

Uneori mi-e atât de dragoste încât albul oasele mi se zbârcește de durere.

 

Dacă Iulius Caius Cesar ar fi fost tatăl meu

Și mi-ar fi spus să mergem să cucerim Hispania

I-aș fi spus ca unui simplu cetățean

Băi Caius, băi tată, am eu timp de provinciile tale?

Mi-e atâta dragoste, încât nu dau nici măcar un ban de aramă coclită

Pe toate legiunile tale și pe toată strategia ta de luptă.

Am eu timp de cuceririle tale?

Am o iubire atât de mare, încât uit uneori cum se numește Planeta asta pe care stau.

 

Dacă Isaac Newton ar fi fost vărul meu cel mai bun

Și mi-ar fi spus să mergem să vedem cum merele cad din cer

I-aș fi spus aproape nervos

Băi Isaac, băi vărule, am eu timp de fizică acum?

Du-te liniștit și stai la umbră în livadă, eu sunt aici pentru alt scop

Oricum, între noi doi, iubirea e mai puternică decât forța gravitațională.

Ți-o zic așa, ca să-nțelegi că iubirea mea e mai puternică decât toate cifrele din formulele tale

 

Dacă Albert Einstein ar fi fost unchiul meu de tată

Și mi-ar fi spus că are toate răspunsurile luminii

I-aș fi spus binevoitor

Băi Albert, băi unchiule, am eu timp de altă lumină acum?

Crezi că dacă aș fi orb, n-aș mai putea iubi la fel?

Prostii, lumina e la fel în toate galaxiile, toate se duc spre roșu, mai contează că

Lumina se îndoaie sau nu?

Cui îi pasă?

Uneori mi-e atât de dragoste încât albul oaselor mi se zbârcește de durere.

 

Dacă Adolf Hitler ar fi fost un coleg de bancă din generală

Și mi-ar fi cerut să cuceresc Parisul.

I-aș fi spus isteric

Băi Hitler, tu ești tâmpit?

Fac ceva pe toate discursurile tale și pe tot armata ta de tancuri

Iubita mea e mai puternică decât toate diviziile tale de blindate și decât toate submarinele tale

Mă poate salva din fața oricărei armate, oricărei, mă-nțelegi?

 

Dacă Iisus ar fi fost cel mai bun prieten al meu în viață

Și mi-ar fi spus să mergem să predicăm iubirea printre oamenii săraci, printre orbi, printre muribunzi

I-aș fi spus zâmbind

Băi Iisus, băi prietenul meu, eu asta fac chiar acum.

Îmi predic propria mea iubire, nu se vede cu ochiul liber?

Și m-ar fi înțeles, pentru că dragostea mea nu are legătură cu absolut nimic

Doar cu tine, atât.

Amin.

dacă tu ești iubita mea

dacă tu ești iubita mea
înseamnă că nu ai dormit nicio noapte de când m-ai cunoscut

dacă tu ești iubita mea
trebuie să te fi dus de cel puțin o dată în pelerinaj la Mecca
pentru dragostea noastră

dacă tu ești iubita mea
înseamnă că oricât de întuneric ar fi ție nu-ți va păsa nicicând
pentru că lumânarea pe care o ai de la mine nu se stinge niciodată

dacă tu ești iubita mea
te-ai arunca în fața icoanelor din biserică ca un pește într-un năvod

dacă tu ești iubita mea
ultimul cuvânt pe care l-ai striga în fața dușmanilor de moarte
va fi numele meu

dacă tu ești iubita mea
nu va fi niciodată o închisoare care să te cuprindă cu adevărat

dacă tu ești iubita mea
nu vei fuma niciodată o țigară fără mine

dacă tu ești iubita mea,
dacă tu ești iubita mea
ți-ai smulge carnea de pe tine și ai da-o în dar
tuturor demonilor care șerpuiesc în mine

dar tu nu ești iubita mea,
nu astăzi
nu acum
nu în viața asta

Dragului meu asasin, cu multă dragoste

Luna trecută m-am apucat
Să-mi perfecționez cunoștințele de engleză
Am cumpărat cel mai scump costum de haine posibil
Și m-am împrumutat la bancă o sumă enormă în euro
Am redecorat salonul, mi-am cumpărat niște jaluzele care nu lasă
Niciodată lumina să intre în cameră

Acum o săptămână am intrat pe site-uri pe care găsești asasini plătiți
După câte ore am găsit ceea ce căutam
I-am plătit avionul, i-am plătit și jumate din tarif
Și l-am chemat la mine acasă

Ieri a venit
Am stat de vorbă în salon ca doi prieteni de-o viață
Am băut whiskey și am fumat imposibil de mult
I-am arătat multe poze cu mine
I-am spus unde muncesc, ce gândesc, ce mânânc, ce și pe cine iubesc
Și am convenit că cel mai facil e să mă împuște în cap
În timp ce stau în bucătărie și fumez la laptop
A închis ochii și mi-a spus
”De acord, Mister Albert, de acord, dar de ce nu te sinucizi?
Nu iese mai ieftin?„
Am stat o clipă și m-am gândit
Apoi i-am răspuns de două ori

”Da` asasinii plătiți nu mai împușcă și ei pe nimeni?”
Și
”Tu nu ai simțit niciodată nevoia să plătești oricât pe cineva
Care să te împuște direct în cap fără explicații?”

S-a ridicat, mi-a strâns mâna
M-a strâns în brațe ca pe un frate
Și a plecat spunându-mi
”Contează pe mine, îmi place cum gândești, my dear Mister Albert!”