e timpul să mergem acasă


Priza de hârtie

de câţiva ani am oroare de foi albe de câte ori văd o foaie albă îmi vine să mă adăpostesc la umbra ei şi să-mi vomit toate obsesiile mele între marginile ei să mă trag de mâneci şi să-mi spun aici eşti tu albert nu pleca nicăieri rămâi aici cuminte şi spune tot ce te doare mă băiatule stai pe vine şi vomită tot absolut tot mă rog chestii de genul ăsta pur biologice cred că dacă m-aş concentra foarte tare aş putea face dragoste cu o foaie de hârtie albă imaculată sau aş putea plana deasupra ei ca peste un câmp plantat în totalitate cu marijuana dar ce zic eu marijuana e un bordel luxuriant imens dar mă rog de aceea încerc să stau cât mai departe de foile albe pentru că îmi fac rău foarte mult rău

Vezi articol original

Fals poem de dragoste


Era un înger.
Un înger ca toți îngerii
Și nu ura pe nimeni, zău!
Și strada era adâncă
Oamenii mergeau cu valize și sacoșe în mâini
Unii mergeau la război, ceilalți habar nu am unde
Și îngerul stătea acolo în mijlocul străzii
Fără să facă un pas. Fără să bată din aripi.
Și oamenii plecau la război. Unii plecau la iubitele lor.
Așa spuneau. Ei nu se mirau de acel înger.
Pentru că își pierduse scriptura.
Își pierduse scriptura.
Și nici nu mai putea merge la război.
Și nici nu putea să mai iubească.

Trecuseră luni, ani
Multe zile, multe ploi, mulți oameni trecuseră pe lângă el
Degeaba
Absolut degeaba
Își pierduse scriptura, își pierduse scriptura
Și nu mai era nicio speranță
Într-o lume mai bună
Și zilele treceau, treceau ca niște păsări în noapte croncănind morbid

În dimineața aceea nimeni nu mai trecea pe lângă el
s-a ridicat de pe bordură
și-a strâns toate amintirile, tot ce avea mai de preț
purgatoriul părea atât de aproape
speranțele se prăvăleau ca în fața unui pluton de execuție
privirile i se tociseră pe zidul din fața lui pe care un om scrisese cu litere de-o șchioapă
o chestie pe care încerca să o descifreze din prima clipă a vieții lui
nu înțelegea, nu înțelegea
nu reușise niciodată
și asta îi cariase aripile
îi dizolvase încet sângele din vene
ar fi vrut să fumeze o țigară, dar chioșcarul plecase

s-a ridicat, pământul s-a înclinat spre înainte,
spre un război pe care nimeni nu avea să-l câștige
s-a gândit să meargă odată cu întregul pământ la război
și a început să alerge spre zidul acela din fața lui
spre cuvintele acelea scrijelite
acolo se va lupta, acolo va muri, acolo își va curăța aripile
acolo se va îndoi de trei ori ca în scriptură
și tot acolo va iubi să iubească
așa s-a gândit acel înger ca toții îngerii
și alerga, alerga printre oameni, printre valize răsturnate pe caldarâm
printre toți răniții zilei
și niciodată nu s-a simțit mai bine
mai uman
mai aproape de el

într-o zi o să-mi țâșnească din piept o pasăre cu numele tău


Când m-am trezit la 6 și 30
erai lângă mine bându-ți cafeaua fără zăhar
și ți-am zis încet la ureche
„ești o pasăre care și-a făcut cuib în pieptul meu”
Apoi mi-am aprins o țigară
Trăgeam din filtru așa uitându-mă la tine și apoi pe fereastră
Tu stăteai întinsă în pat
Și sorbeam încet din ceașcă
Și ți-am repetat iar
„tu ești o pasăre care și-a făcut cuib în pieptul meu”
Și tu te-ai ridicat lasciv din pat
Toată goală
Și mi-ai ciocănit ușor în coaste
„Hei, lasă-mă să intru!”
Am stins țigara și m-am apropiat de geam
Ți-ai lipit sânii de spatele meu
Și te-am lăsat să intri

Apoi am ieșit pe stradă
Străzile se luminaseră
Și nici un om nu părea să-și dea seama că
Îți făcusei cuib în pieptul meu

Când am ajuns în fața casei tale
Am ezitat să sun
m-am așezat pe bordură și am așteptat să ieși

dar nu mai puteai
pentru că îți făcusei cuib în pieptul meu

iar tu încă mai erai acolo
după ferestre, după glastrele din geam

și ziua a trecut toată
iar eu am plecat de lângă casa ta cu flori și geamuri albe

deși nu ai ieșit să-mi aprinzi o țigară
nu-ți mai puteai părăsi niciodată cuibul din pieptul meu

(abandonat)


În mijlocul scenei e o stație de autobuz, din sticlă. Un indicator, linia 616, interurbană. Pe bancă se află Eleonor Răducanu. Fumează dintr-un țigaret lung.
Din partea dreaptă a scenei se aud zgomote ciudate.
Boschetarul – Băi! O să fac un bărbat adevărat din tine! Culcat-drepți! Culcat-drepți! Salt înainte! Salt înapoi! La mine comanda!
Își face apariția în scenă Boschetarul.
Boschetarul (țipând isteric) – O să te nenorocesc, o să te rogi pentru moartea mea în fiecare noapte! Culcaaat! (tot el se trântește la pământ instantaneu). Ești lent. Drepți! (se ridică în picioare.) 10 flotări cu bătaie. (se aruncă la pământ și începe să execute cele 10 flotări) Unu, doi, trei… Mai repede găozare, mai repede prăpăditule, cinci, șase… mai cu dăruință, nouă, zece. Drepți! (se ridică) Ești liber, poți lua loc pe bancă. Ascultă, să fii politicos cu doamna! E un ordin.
În tot acest timp Eleonor Răducanu a privit scena impasibilă. Se retrage într-o margine a băncii.
Boschetarul – Sărut mânușițele, pot lua loc lângă dvs?!
Eleonor – Da, te rog, e domeniu public.
Boschetarul – Să nu vă supărați pe domnul locotonent. Nu e băiat rău, țipă pentru că disciplina se impune prin strictețe. Un nou recrut trebuie să fie călit foarte bine înainte de a fi aruncat în focul luptelor.
Eleonor – Mă rog, problema dvs.
Boschetarul – Știți, nu vreau să fiu nepoliticos…
Eleonor – Țopârlan, mai bine zis…
Boschetarul (se ridică fără preaviz în picioare, luând o mască dură) – Găozare, ești un țopârlan infect. Ce ți-am ordonat, fii politicos! O plictisești pe doamna. 10 ture în jurul stație. Acum, găozare! (începe să alerge în jurul stației)
Eleonor (stingându-și tigarea) – Aș dori să vorbesc cu domnul locotenent.
Boschetarul (oprindu-se brusc, din spatele stației de sticlă) – Vă ascult.
Eleonor – Fiți buni și acordați-i o pauză țopârlanului. Vă rog.
Boschetarul (își aranjează fesul, își potrivește rucsacul, își scutură umerii hainei de niște fire de praf imaginare. Se apropie călcând apăsat. Se oprește în fața femeii, își unește cu zgomot printr-un gest perfect bocancii rupți.) Dați-mi voie să mă prezint, locotenent de infanterie clasa întâia… Imbecilului care e cu mine vă rog să nu-i acordați prea multă atenție. E un țopârlan infect, l-am găsit dormind pe o bancă în gară. Vreau să-l fac transform într-un cetățean onorabil. Aceste târâturi trebuie educate, sunt ferm convins că poate deveni o persoană normală.
Eleonor – Vă dau dreptate. Miss Eleonor Răducanu. (îi intinde mâna, boschetarul se apleacă și depune un omagiu perfect) Totuși, ați evitat să îmi spuneți cum vă numiți.
Boschetarul – George Dascălu, locotonent de infanterie clasa întâia, la ordinele dvs.
Eleonor – Vă rog, Eleonor.
Boschetarul – Vă mulțumesc pentru încredere, George.
Eleonor – George, te rog, știi când vine autobuzul? Îl aștept de o veșnicie prin pustietățiile astea!
Boschetarul (caută în rucsac, scoate un ceas deșteptător) – Ghinion, se pare că a stat. (către Elenor) Scuză-mă cinci minute… (se ridică brusc în picioare) Soldat! (tot el) Ordonați! Aruncă acest ceas. Executarea! (același) Am înțeles, să trăiți! (se repede spre fundul scenei unde aruncă ceasul. Se reîntoarce lângă bancă, într-o poziție de drepți ireproșabilă) Raportez: misiune îndeplinită cu succes. (tot el) Bine soldat. Pe loc repauz, poți fuma o țigare, dar repede, ai înțeles?! (tot el) Am înțeles, să trăiți! Domnule locotenent, permiteți să raportez. (tot el) Repede-repede. (același) Vreau să vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru mine și o să mai faceți. Vă pot îmbrățișa?! (tot el) Soldat, fă-o repede. (se strânge singur în brațe cu mult entuziasm) Mulțumesc, îmi sunteți ca un tată. (tot el, devenind brusc rigid) Lasă patetismele astea de vădană. Fumează odată țigarea aia. (tot el) Am înțeles, să trăiți. (scoate din buzunar un pachet de țigari și își aprinde avid una, trage cu nesaț.) (tot el, rigid) Mai repede, mai repede. (trage rapid din țigare, Eleonor nu-l privește, ocupată cu o mică broșură pe care și-a scos-o din poșeta albă.) (tot el, în rolul soldatului.) Am terminat, vă mulțumesc. Cer permisiunea de a urina. (tot el, devenind brusc isteric) Ești un porc incompetenent. Cum poți folosi un asemenea limbaj trivial în fața unei doamne, dispari din fața mea impertinentule! (către Eleonor) Scuză-l, te rog, pe acest neisprăvit, această scursură a societății.
Eleonor – N-am auzit nimic, citeam. Ce spuneai, George?
Boschetarul – Nimic, l-am expediat pe depravat. Nu înțeleg cum poate uza asemenea cuvinte în preajmea unei doamne? Am mult de lucrat cu el, atât fizic cât și spiritual. O să scot un gentleman plin de mușchi din el. E dezideratul meu.
Eleonor – Întrebam dacă știi cât mai întârzie autobuzul?
Boschetarul – Autobuzul întârzie, Eleonor?
Eleonor – Da. Se pare că da.
(o mică pauză)
Boschetarul – Ce anume citești?
Eleonor (închide broșura) – E povestea unui om care și-a desenat inima pe asfalt cu sânge din propriile degete.
Boschetarul – De ce?
Eleonor – Pentru ca toți trecătorii să calce peste ea.
Boschetarul – Interesant.
Eleonor – Tu ai putea să-ți desenezi inima pe asfalt și apoi să privești cum o pisează toți în picioare?
Boschetarul – Cred că da, uneori simt că o păstrez degeaba în piept. Simt nevoia să-mi deschid pieptul în fața trecătorilor și să strig: „Heiii, voi indiferenților, priviți-mi inima! O puteți vedea cum se zbate ca un pui de vrabie în mâna unui copil rău intenționat. Luați o pauză și priviți o inimă!”
Eleonor – George, tu ești poet?
Boschetarul – Eleonor, am scris poezii de dragoste demult. Acum mă ocup cu supraviețuirea. Părerea mea, e mai mult mai ușor să scrii poezii decât să supraviețuiești. Poate și de asta l-am cules din gară pe boschetarul acela, pentru a-i prezenta lecții simple de supraviețuire.
Eleonor – Mi se pare un gest măreț, să iei un personaj lipsit de orice perspective și să-l transformi într-un cetățean onorabil.
Boschetarul (ducându-și mâna la nas) – Eleonor, ascultă, am un simț foarte dezvoltat al succesului. Pot vedea prin oameni. De exemplu, acest individ prost îmbrăcat, mirosind a transpirație și a ratare. Îl voi transforma într-un învingător. Din prima clipă în care l-am zărit dormind pe banca aceea de lemn, învelit în ziare și cartoane, am văzut în el un exemplar perfect de luptător nativ.
Eleonor – Când l-ai cules din gară?
Boschetarul – Acum 2 ore. Dar în 2 ore a făcut progrese uimitoare.
Eleonor – Cum îl cheamă?
Boschetarul – Ca pe mine, George. M-a frapat coincidența de nume. Cred că aici e mâna destinului. I-am pus mâna pe umăr, l-am zgâlțit, părea căzut într-un somn profund. S-a trezit speriat, mă privea ca pe salvatorul lui. Crede-mă am citit în privirea lui asta.
Eleonor – Te cred, te cred, continuă, te rog.
Boschetarul – Ridică-te și urmează-mă. S-a ridicat de pe banca de lemn supus. I-am cumpărat o cafea la dozator. Mi-a spus că îl cheamă George și că mă aștepta. Vroia să-l iert că adormise așteptându-mă. Tremura de frig. Atunci i-am cumpărat un hot-dog. L-am trimis la wc-ul public să se aranjeze, avea părul vâlvoi. Cât timp s-a spălat pe față în wc-ul gării i-am scotocit prin rucsac. Am găsit un cuțit și o carte despre revoluția cubaneză.
Eleonor – Foarte interesant, revoluția cubaneză. Cuțitul l-ai păstrat?
Boschetarul – Nu, l-am aruncat în primul coș de gunoi. Pufff, a dispărut, nu mai există nici un cuțit.
Eleonor – Probabil că-l folosea pentru a-și pregăti mâncarea…
Boschetarul – Era un cuțit urias, avea o lamă zimțată. Bănuiesc că l-o fi furat din bagajul unui călător.
Elenor – Mie îmi pare inofensiv. Probabil că îl folosea pentru autopărare.
Boschetarul – Mda, autoapărare. Nu cred, după câte mi-a explicat era singurul care își făcea veacul prin gară, singurul boschetar, era un fel de rege. Exclud eventualii inamici.
Eleonor – Continuă, ai aruncat cuțitul, și după aceea?
Boschetarul – L-am scos din gară în salturi și în culcaturi. Și tot drumul până aici i-am aplicat un tratament dur, specific trupelor speciale. Mai târziu îi voi preda niște cursuri de politețe în societate. Apoi o să-i caut o vestimentație decentă.
Eleonor – Și nu a protestat câtuși de puțin?
Boschetarul (râzând) – Nu are dreptul de a protesta. Mi se supune în totalitate.
Eleonor – George, eu cred că faci un lucru extraordinar, îți urez succes în încercarea ta dificilă.
Boschetarul – Mulțumesc frumos, sunt convins că o să reușesc.
Eleonor – Și totuși, scuză-mi impolitețea, de ce iei autobuzul 616?
Boschetarul – Șoferul e un vechi amic. Are o casă la țară. O să-l pun pe George…
Eleonor – Pe depravat…
Boschetarul – Da, pe depravat. O să-l abandonez o săptămâna în mica fermă a șoferului până când îi voi găsi un job în oraș.
Eleonor – Ce o să facă în mica fermă?
Boschetarul – O să mănânce sănătos, natural, va renunța la fumat până mă întorc eu și, cel mai important, va învăța că e vital să aibă un orar care trebuie respectat minut cu minut.
Eleonor – Minunant, mi se pare minunat.
Boschetarul – Da, foarte. Scuză-mă puțin. (se ridică și se îndreaptă grăbit spre stânga scenei)
Eleonor – Nici o problemă. (scoate mica broșură din poșetă și reîncepe să citească)
Boschetarul (agitându-se) -Domnule locotenent, domnule locotenent?! Raportez. (aceeași mișcare a trupului de la stânga la dreapta de legănare) Domnule locotenent, raportez: trebuie să urinez urgent.

La boscheţi ( „Sunt poet, da’ mă tratez”)


La foc de seară se strâng poeţii.
Cu mic-cu mare, perechi-perechi.
Scot, din desagii grei, cărţile mari sau mici.
Şi citesc cu spor, cu glasuri line,
Poezii armonioase şi curate.
În poieniţa mică e linişte.
Luna veghează ca un moderator destoinic.
Stelele sunt spectatori pasivi,
Iar frunzele din ramuri foşnesc
Precum aplauzele frenetice.
…
Dar, cu toţii ştim,
Lupii cei haini, cu ochi sticloşi,
Pândesc ageri, ca nişte critici literari,
De prin tufişurile colindante.
Au dinţi colţoşi şi ascuţiţi
Ca nişte cratime pilite-n strung.
Ar da orice ca un poet,
sau doi (dacă sunt mai mititei sau mai firavi),
să se ducă
Să se pipi, sau să se rezolve o treabă mare
La boscheţi.

lucruri mărunte (II)


Uite aşa încep
versurile să se răspândească printre scaune
Praful se adună pe cuvinte
Iar degetele lovesc tastele albe
repovestind aceleaşi istorii.
Vedem cum se moare,
Cum se iubeşte,
Se urăşte, se distruge.
Cum Caesar atacă pe flancuri
Şi zdrobeşte inamicul.
Cum Galileo îşi murmură libertatea
În faţa Întunecimii.
Vedem chestii crâncene
Cum iubita plânge într-un colţ de mahala
Iar berbantul bea bere cu amicii într-o taverna murdară
Şi deapănă, cu halba în stânga şi ţigara în dreapta, fantasmagorii.

Toţi aplaudăm, suntem aceeaşi.
Şablonul e aurit.
Îl luăm din cui
Îl aşezăm pe foaia albă
Şi…
Nimic, the same old shiit

La final ne izbim de acelaşi zid
Devenim mici şi cocoşaţi, privim poze îngălbenite
Şi povestim celor ce au timp să ne asculte
Cum am fost şi noi şi tineri şi frumoşi
Iar adevărul mirosea a busuioc.

Ca să vedeţi şi voi că degeaba se scrie mult,
Prost şi fără rost.
Mai bine te duci la serviciu, dai norma peste cap
O fuţi pe iepuroiaca de nevastă-ta,
Faci o ipotecă,
Îţi iei o maşină în rate,
Te duci sâmbetele la picnic,
Te îmbeţi cu berea care se anunţă la reclame,
Priveşti cu atenţie sub capace
Şi te rogi să ai şi tu măcar o dată noroc în viaţă.

Ce vrei mai mult?!

puedes contar conmigo


liniştea din căuşul palmelor se urcase deasupra pereţilor
şi dădea din picioare ca o fată mare
i se vedea ombilicul
era lat de o palmă
poate chiar două
Tu mai eşti aici?
nu mi-ai răspuns
şi atunci am murit prima oară
direct în pat, cu mâinile la ceafă
aş putea spune că am murit din instinct

când m-am trezit îţi făcusei codiţe
eram fericit
farfuriile erau pe masă, aburinde
lingurile una lângă alta
cuminţi
câteva flori crescuseră în colţul camerei
simţeam cum mă acoperă un abur cald
ca o dimineaţă de vară care te bate pe umăr şi îţi şopteşte
Nu-i aşa că iubita ta este cea mai frumoasă femeie?
şi atunci am murit ultima oară
definitiv
iar tu te-ai aşezat peste mine
inima ta se lovea de pieptul meu

tic

tac

tic

tac

făcând o gaură prin care puteam să ies uşor
şi să mă opresc în sângele tău
într-un punct rămas la începutul frazei

2 degete


A murit. Nu ştiu de ce. Nu mă interesează. Îi dau târcoale ca unui portofel plin de bani căzut pe stradă. Îmi plac inelele de pe deget. Brusc îmi aduc aminte de torţionarii lui Himmler care n-aveau răbdare să scoată, cu grijă, de pe degetele deţinuţilor inelele preţioase. Le retezau, pur şi simplu, cu baioneta sau cu vre-un hârleţ. Privesc pofticios. Ştiu că D-zeu mă priveşte de sus, din gaura lui de cer. Dar, sincer vorbind, de mult timp nu mai ţin cont de părerile lui. Într-o zi am să-i explic de ce. Sau poate că n-am să-i explic niciodată. D-zeu ăsta, vorbeşte lumea, e un tip înţelegător, unii spun chiar naiv. Eu privesc inelele, D-zeu mă priveşte pe mine, mortul priveşte în sus, la bucata lui de cer dintre blocuri. De ce neaparat toţi morţii privesc în sus?! Mi se pare ciudat. Nu e un mort oarecare, pare să fi fost un tip stilat. Hainele de marcă o dovedesc. De ce nu trece nimeni pe aleea aceasta dintre blocuri? E ceva putred la mijloc. Cred că cineva mi-a întins o capacană. Pentru un minut îl uit pe D-zeu şi naivitatea lui şi încep să-l scotocesc prin buzunare. Bani, fâşicuri groase, cărţi de credit, câteva grame de praf alb. A fost un mafiot. Cui îi pasă de un mafiot mort?! Poliţiei nu! E ciudat, n-are nici o urmă de rană, nici o picătură de sânge. Vreau să fug cu prada! Nu pot! Nu pot să fug. Unde să fug?! Îmi dau seama că aş putea să mă aşez lângă el. Hai să-i spun Rică. Simt că trebuie să mă aşez lângă Rică, să fumez pe îndelete o ţigară, chiar 2. Chiar mă aşez, îmi scot pachetul de Chesterfiled, scot o ţigară şi fumez fără grabă. Îl întreb, din politeţe, ştiu că D-zeu mă priveşte dând din cap dezaprobativ. “Vrei şi tu Rică un chesterfield?!” Rică nu răspunde. Rică e mort. De fapt care e diferenţa dintre un Rică mort şi un D-zeu în plină glorie?! Nici una, nu simţi nici o frică faţă de nici unul dintre ei. Ce ţi-ar putea face un mort?! Nimic-nimic! Crede-mă. Un mort e doar un mort şi gata! D-zeu e doar D-zeu. N-o să coboare el acuma din cer pentru a-ţi bate obrazu’. “Nu ţi-e ruşine bă Alberto?! Puţin respect pentru un mort!” Ştii ce i-aş replica eu? Aşa, pe moment… ”Iartă-mă Doamne! Am greşit! Da’ lui Rică nu îi mai trebuie atâta bănet, başca că e mort de-a binelea?! Şi în plus i-am oferit o ţigară. Cine mai oferă în ziua de azi ţigări unui mort?!” Nu cred că D-zeu ar putea replica ceva în contra mea. Probabil mi-ar zice să iau tot, să iau prafurile, să-i tai degetele şi să trăiesc fericit până la adânci bătrâneţi. D-zeu e conştient că dacă nu-i tai degetele eu, tot o să se găsească vre-un trecător pe aleea asta care i-ar decupa degetele cu vre-un obiect ascuţit, găsit la întâmplare. He-he-he! Crezi că D-zeu e chiar aşa naiv?! Nu domnule! Nu e naiv, dar nu-i pasă de un mort. De ce i-ar păsa?! Mi-e nu-mi pasă, lui nu-i pasă, ţie nici atât; viaţa merge înainte. Cu 2 degete în plus sau în minus.
Ce n-am face dacă ne-ar păsa de toţi morţii de pe lumea asta?! Ce s-ar face D-zeu?! Haide să fim serioşi, măcar pentru 2 secunde.
A murit. Gata. Ce atâta complexe Alberto?!
Cu o rangă scurtă îi retez degetele, expert ca-‘ntotdeauna. Şterg inelele de sânge. Le privesc în soare, ca la bijutier. Prin gaura inelului îl văd pe D-zeu. Se plictisise de monologul meu, de Rică, de Chesterfield, de aleea asta insalubră, de cele 2 degete de pe asfalt . Oricum, găsise altceva mai interesant de privit: un măcel urmat de violarea cadavrelor fără cap. Femei, bărbaţi, copii, bătrâni. În ordine aleatorie. Cum e şi normal să fie un astfel de ritual.
Şi eu mă simţeam culpabil pentru 2 degete!!!

Sex oral poetic


Plecat-au 7 poeţi şi poete spre Rai
Unul avea un nume ciudat
Lorelei (cred)
Şi au mers cam cât trebuie să mergi spre Rai
Poteci cu soare, poteci triste, alei umbroase printre morminte
Şi nu au obosit niciodată
Mereu găseau ceva să iubească
Războaie se terminau, războaie începeau
Şi drumul lor era uneori albastru ca cerul, ca marea
Şi roşu ca sângele, ca iubirea
Şi negru ca moartea, ca oamenii
Şi nu s-au oprit niciodată
Căci poezia nu poate să moară
Poeţii da, mor-mor
Şi când au ajuns în faţa Raiului s-au oprit să fumeze ultima ţigără
Departea cealaltă a podului era multă lumină
Aşa cum a vrut să fie Dumnezeu, feeric, magic şi sacru
Poeţii zâmbeau, sentimentele lor erau deja aici
Şi niciunul dintre ei nu s-a mai îndoit vreodată
Chiar dacă pe unul îl chema Petru
Au intrat
Dumnezeu era la o masă mare cu toţi sărăcii, orfanii şi văduvele falite
Mâncau cu toţii dintr-o singură farfurie
Beau cu toţii dintr-un singur pahar cu vin roşu
Şi sfinţii şi Iisus şi ceilalţi martiri erau la pescuit de oameni
Dar veneau şi ei seara şi se aşezau la aceeaşi masă mare să asculte poveştile lui Dumnezeu
Ei nu mâncau, hrana lor Dumnezeu
Acesta rupea bucăţi mari din el şi le oferea totul lor
Era o dimineaţă eternă
Şi poeţii s-au aşezat şi ei la masă
Îi cunoşteau pe toţi
Şi îl iubeau nespus pe cel care le dădea să mânânce lumină şi iubire
Pentru că aici
Nimeni nu mai ştia să înjure, să ucidă, să scuipe, să mintă
Uitaseră

Lorelei (aşa îmi aduc aminte că o chema)
A deschis o carte pe care o purtase tot drumul spre Rai în mâini
S-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu, ca un copil ce caută sânul mamei
Şi i-a spus ceva ce nu am înţeles
Şi atunci Dumnezeu i-a dat voie să facă sex oral
Ca unui iubit generos şi atotputernic
Căci Iubirea e totul şi Dumnzeu este tot
Şi Dumnezeu + Lorelei = Iubire

Spune-mi de câteva ori cu voce tare cât de mult crezi în mine


Am stins țigarea apasând puternic pe muc. M-aș fi aruncat de la etaj, dar stăteam la parter. Să număr până la zece așa cum trebuie. Sau nu. Mai bine mai aprind o țigară. Alta. Acțiunea se derula clar în fața mea. Cum s-a întâmplat totul, cadru cu cadru. Cum mă rostogoleam și mă izbeam de toți oamenii care îi întâlneam în viața mea. Nimic și nimic nu se putea opune. Poate că dacă ascultam Wagner dirijat de von Karajan mi-aș fi revenit.

Poezia orbului


Sunt un orb care mănâncă orice
Absolut orice i se pare că e comestibil
mi-am mâncat aripile
timpul
dumnezeii care-i primisem în dar de la părinți
acum stau și astept
îmi mănânc măselele
le mestec încet, ca pe niște iubite vrăjite de frumusețea ochilor mei orbi

și nimic nu este mai frumos pe lumea asta decât să vezi lumea prin ochii lor
să le întrebi cât înalt este cerul și câte păsări zboară deasupra casei
și nimic nu este mai pur decât să-ți imaginezi cât de frumos se vede
totul
prin ochii lor

iar ele îmi spun că nu sunt orb
că am aripi, ca am timp, că am dumnezei
că am tot-tot
și nimic nu este mai frumos decât să ai o iubită care să îți spună
”Ahh, Albert, ce frumos este totul aici?!”
Iar eu să bat din aripi peste timp și să-i zâmbesc complice lui Dumnezeu
Și să-mi arunc toate antidepresivele la WC ca un adevărat erou al zilelor noastre
Care poate să vadă lumea aceasta atât de minunată,
deși nimic nu poate fi mai trist
Decât să fii orb într-o zi cu soare și o iubită frumoasă ținându-te de mână.

BRAILA VECHE(191)


imaginecontinua

BIJUTIERI DE ALTADATA

Cutie pentru bijuterii, inainte de anul 1900 Cutie pentru bijuterii, inainte de anul 1900

Cutiuta pentru bijuterii, din colectia mea, posibil ambalajul unei perechi de cercei, confectionati la atelierul ” M. DEUTSCHMEISTER & FIU, bijutier si horloger, furnisorul Curtei Regale”, din Braila de altadata, inainte de anul 1900.

Am cautat referinte despre acest bijutier dar nu am gasit. Sper ca prin intermediul acestei postari sa aflu date mai exacte despre atelierul de bijuterii si ceasornicarie a lui Deutschmeister.

Vezi articol original

Ce este statul? – mic îndreptar pentru tonţi


Întrebarea aceasta legată de stat a înfierbântat minţile multora de-a lungul istoriei umane. Unii s-au înfierbântat atât de tare încât s-au luat la bătaie, ba chiar şi-au adus şi armate cu ei ca să-şi impună punctul de vedere. Statul e ceva legat de oameni de toate felurile: proşti, deştepţi, graşi, slabi, săraci, bogaţi, bigoţi sau nu. În principiul statul e o mulţime de oameni care vorbesc aceeaşi limbă şi locuiesc în aceeaşi zonă geografică. Cum de vorbesc aceeaşi limbă? Pentru că s-a nimerit ca un milion de oameni să zică la fel „Dumnezeu e doar unul!” la fel. Cu aceeleaşi sunete. Sau „Du-te dracului!”. Cum de folosesc aceleaşi sunete cei de pe un mal al apei, iar ceilalţi de pe malul celalalt zic doar „Fuck you!” e un mister total. Cert e că cineva le-a impus să folosească sunete diferite tot timpul zilei. Mă rog, revenim în forţă la ideea de stat. Limbă comună şi acelaşi teritoriu. Limba e un mister, teritoriul la fel. De ce nu la Poli, sau la Ecuator? Cum de românii s-au nimerit exact în estul Europei şi nu în sudul Africii? Sau cum de ruşii nu trăiesc în Australia? Pare că cineva a amestecat sunetele şi teritoriile atât de ciudat încât nu ştie cu precizie unde ar trebui să locuiască cei care se numesc „spanioli” sau cei care îşi zic „italieni”. Cum au apărut limbile şi de ce au apărut aşa e un mister. Nu ne plac misterele, aşa că nu mai rămânem la tema „Fuck you” şi „Du-te dracului!”. Deci s-au adunat oamenii care vorbesc la fel, chiar dacă nu gândesc la fel. S-au adunat şi au constatat că se pot înţelege prin cuvinte. Şi au vorbit, şi au vorbit şi unul dintre ei, sau mai mulţi, a avut ideea că ar fi bine să se împrejmuiască teritoriul unde locuiesc toţi vorbitorii de aceeaşi limbă cu un gard ca să fie treaba-treabă. Un gard mare, de nuiele şi din 100 în 100 de metri să pună şi un foişor cu un paznic înarmat. Şi iată că tuturor li s-a părut o idee genială. Ba chiar unul a venit cu o altă idee şi mai interesantă: hai să colorăm gardul în aşa fel încât să se ştie că dincolo de gard suntem noi. „Dar cine suntem noi?” a întrebat un alt deştept din mulţimea adunată la sfat. Foială mare. Cine sunt aceşti producători de sunete articulate cu acelaşi sens? Şi atunci au stat şi au discutat până noaptea târziu la lumina lumânărilor de ceară cine sunt ei. Şi şi-au ales un nume. „Noi suntem hotiţi!” Am ales un nume la întâmplare, observaţi? Şi hotiţii au mai discutat şi au hotărât să vopsească gardul în verde şi albastru şi să se numească de acum înainte „Statul Hotit”. Bun. Avem un stat, avem un gard de nuiele vopsit în verde şi albastru. E bine, e foarte bine. Dar cine să adune nuielele, cine să vopsească gardul, cine să stea în foişor? Dilemă. Trebuia să se organizeze mai departe statal. Adică să inventeze o formă de guvernare. De fapt, de ce aveau ei nevoie de o formă de guvernare? Simplu. Cineva trebuie să strângă banii necesari pentru gard, vopsele şi soldaţi. Dar cine să-i adune? Tot hotiţii. Şi au hotărât prima data la întâmplare. Au ales vreo doi-trei hotiţi mai descurcăreţi să strângă banii. Fiecare dă după posibilităţi. Aşa a fost în principiu. Statul nu-ţi băgă mâna în buzunar cu forţa. Numai că de aici au început problemele. Unii au dat, alţii nu. Şi hotiţii cei descurcăreţi au hotărât că statul are nevoie de legi fiscale. Fiecare dă o parte din avere. Toată lumea dă statului. Ce-ţi dă statul înapoi? Un gard vopsit şi nişte soldăţi în foişoare. Cam asta e ideea de stat, el este în slujba ta şi tu îl plăteşti. Adică tu munceşti pentru stat şi statul te protejează de alt stat. Aşa a fost la început, aşa a rămas. Cine conduce statul de fapt? Statul e condus de legi, iar legile sunt făcute de oameni, deci, statul e condus de oameni. Care oameni? Oamenii care fac legi. La final aflăm şi ce este statul: o mână de oameni care face legi pentru vopsit garduri şi care plăteşte soldaţii din foişoare.
E clar?

Ultimul poet a murit


Era bătrân-bătrân
Aproape orb, cocoșat, șchiop
Și aproape surd.
Nu vorbea cu oameni, păsările îi ciuguleau pâinea din farfurie
Intrând pe fereastra larg deschisă
Căuta mereu soarele cu degetele și mergea rar la piață
Puținii cunoscuți care-l mai salutau cu voce tare
Îl arătau copiiilor
”Acesta e ultimul poet!”
Iar el nu auzeau decât versuri și iar versuri
Iar copiii fugeau în toate direcțiile ca în timpul unui bombardament aerian
Zâmbea.

Toate poeziile lui odihneau pe vestonul unui înger
Ca niște insigne
Și câteodată mai bătea din aripi în preajma lui
Atunci poetul se ridica de la masa la care scria neîncetat
Și se înclina ca un samurai în fața altui samurai
Zâmbea.

Pe sub fereastra casei sale aproape în fiecare noapte se perindau fantomele iubitelor sale
Care îi lăsau țigări, ciocolată, cafea, cărți etc-etc
Dimineața se trezea și ducea toate darurile la un azil de bătrâni surzi, orbi și cocoșați
Stătea acolo pe o bancă și lăsa păsărelele să-i ciugulească din ciocolată, cafea etc-etc
Zâmbea.

Iar când a murit
Chiar în ziua aceea
Afară era soare puternic
Îl puteai găsi oricum și oricine
Păsărelele îi ciuguleau din pâine
Iar îngerul samurai bătea din aripi în preajma lui
Poetul. Ultimul poet
Și-a aprins o țigară
A tras câteva fumuri și a simțit cum Pământul alunecă trist prin Univers
Toate erau la locurile lor, chiar și poeziile de pe vestonul îngerului
Era cea mai frumoasă zi din viața lui
S-a ridicat de la masa de scris și a plecat acolo unde se duc toți poeții când mor
În acel loc unde doar Dumnezeu are cheia și n-o scapă niciodată pe jos

Și a zâmbit în timp ce dădea mâna cu Moartea.

Cum să aducem pacea mondială în trei pași simpli


Primul pas. Nicio țară nu are voie să atace altă țară, sub niciun motiv (casus belli). Niciun popor nu e mai îndreptățit decât altul să caute pământ și apă. Să stea fiecare pe bucățica lui. Vrei ceva, te duci și ceri, sau cumperi. Nu trebuie să dai cu bombe pentru un baril de petrol sau pentru o palmă de pământ. Legea e legea, nu contează că ești președintele USA, sau președintele Rusiei. Băieți, nu vă bateți voi doi, se bat prostimea pentru orgoliul vostru, prostimea moare și suferă. Copiii rămân fără tată, soțiile nu mai au nici măcar amanți, căci toți soții și amanții au plecat să omoare alți amanți și soț din alte țări.

Pasul doi. Armatele trebuie desființate. Forța armată în sine reprezintă o amenințare la adresa păcii. Deși există acel dicton care vorbește despre armele care aduc pacea, el a fost inventat de către producătorii de armament și suferință. Cum poți să aduci pacea ucigând pe cineva? Există tribunale, există bun simț, există omenie. Și dacă nu ai, trebuie învățate și perfecționate. Așa e uman. Soldații sunt antrenați să ucidă, nu să planteze panseluțe. Nu mai antrenați oameni să ucidă alți oameni și apoi să pozați în pacifiști, ipocriților.

Pasul trei. Interzicerea armelor de distrugere în masă la nivel planetar. Nicio țară nu are nevoie de un arsenal militar. Armele în sine sunt o primejdie, deși se spune că nu armele ucid, oamenii o fac. Greșit. Ia luați-le marilor puteri portavioanele, bombele nucleare, avioanele, tancurile, armele biologice și tot ce ține de amenințarea continuă la adresa păcii. Cum poți să dormi liniștit ca un simplu cetățean al planetei Pământ, știind că există peste tot în lumea astea există niște bombe care îți pot distruge orașul, județul, chiar și țara în câteva secunde? Suntem cretini? Bombele alea aduc pacea, sau aduc moartea? Pe cine liniștește ideea că la Hiroshima și Nagasaki s-a terminat războiul datorită unei singure bombe?

Aproape traducere – Moby


Dumnezeiașule, nu mă lăsa de unul singur!

Timpul mișto e al diavolului, eu sunt o forță din cer.

Dumnezeaișule, nu mă lăsa, de unul singur!

Atât de multe timp de sunt căzut, căzut, căzut
Atât de multe timp de sunt căzut, căzut, căzut la pământ

Dumnezeiașule, nu mă lăsa de unul singur

Hei, în această lume

Dumnezeiașule, nu mă lăsa de unul singur!

Moby – In this world

Mortar sau Mortal?


Cineva îmi explica
Albert, nu putem trăi la plezneală!
Ridic mâinile spre sus ca un pelerin orb la Mecca,
Îmi scot căştile mp3-ul din urechi
Gâfâi ca un hamal care-şi încarcă
Sicriul cu pietre.
Mistria e în mâna dreaptă,
De pe umărul drept
Îngerul meu personal, Rasputin,
Mă încurajează
Hei rup – hei rup!
Mai taci dracului, mă, din gură!
Altă treabă n-ai şi tu acum decât să-mi ţipi isteric în ureche?!
Tace. Tac şi eu.
E vreun amor electric prin zona asta?
Simt nişte vibraţii în plămâni
Ca într-o discotecă cu boxe imense
În care se agită animatoare ”Made in Tenerife”.
Nu răspunde, unele lacrimi i se rostogolesc direct în galeata plină cu mortar.
Câteva bombe atomice se opresc la câteva mile distanță
Și-o turmă de atomi de hidrogen se repede nervoasă spre mine.
Mă simt pierdut.

(va urma)

….

(continuarea)

Pe plaja San Lorenzo
Servim o sangria rece
Rasputin, eu şi un cetățean murdar de viață.

Poem pentru o fată cu un iepure alb


În ziua aia soarele avea nevoie de respiraţie gură la gură
Sau cel puţin aşa tremura deasupra Dunării
Şi nu era niciun munte ca să-i ridice bastonul

Fata cu un iepure alb
Gesticula printre oamenii care mergeau în toate direcţiile Pământului
Avea ochi frumoşi şi bărbia îi tremura puţin când mă privea

Inima îi pulsa după ritmul norilor
În timp ce urca dealul acela de pe care un înger nepământean coborâse în viteză
Mergeam în spatele ei ca un explorator beteag, târâş-târâş

Fata cu un iepure alb
S-a întors spre mine mi-a zâmbit, îmi aduc aminte mi-a zâmbit
Când şi-a înfipt unghiile în carnea mea

Te simt, Albert!
Eşti ca un iepure alb!
În timp ce inima mea de lup se oprise să mai bată de mult!

Nu puteam să mai spun nimic
Eram anesteziat, îi simţeam pulsul în vârful limbii
Doar atât
Şi fata cu un iepure alb îmi tot întindea un pix albastru
Scrie-mi, Albert, o poezie frumoasă!
Am ridicat încet o mână, sau aşa am crezut
Şi atunci am văzut cum dădeam din lăbuţă ca un iepure alb
Şi ea s-a îndepărtând râzând precis, aproape chirurgical
În timp ce viaţa se coagula în jurul meu fără o formă precisă
Eram atât de trist încât miroaseam a moarte

Te conjur să citești asta


Tu ești un om care și-a pierdut toate crucile,
Nu îmi vorbi, nu-mi cere pâine, nu-mi cere apă
Nu te uita la mine, nu respira în fața mea
Nu te arunca la picioarele mele, pentru că nimic din toate astea nu mă impresionează
Fugi departe, fugi și caută un altcineva, pentru că eu sunt un om căruia nu-i pasă
Dacă mori, dacă trăiești, dacă iubești.

Sau dacă iubești ceea ce iubesc și eu
Roagă-te să-mi fie somn și să adorm cu mâna peste rănile tăle
Doar așa ai să-ți aduci aminte că iubirea nu se oprește niciodată
Nici pe timp de pace, nici pe timp de război,
Nici pe timp de ploaie, nici în fața unui mormânt
Nici măcar în fața unui dumnezeu știrb.

Toate lucrurile tale frumoase
S-au făcut mici-mici, încât ies prin atmosfera terestră
Și rămân în siajul Pământului prin Univers ca niște bărcuțe de hârtie
Ale nimănui
Și triste se scufundă într-un mâl negru
Unde nu este nici iubire, nici ură, nici frumusețe, nici oameni.

Și acum, după ce vei citi toate astea
O să mă numești un maniaco-depresiv
Un criminal în serie
Numai ca să-ți hrănești ego-ul bolnav de paranoia
O să pleci la culcare mulțumită și satisfăcută
Că și astazi ai mai ucis o zi, pur simplu te-ai pișat pe ea și pe mine,
Dar ziua asta nu era a ta, distruso, era ziua mea, mă iubeam cu ea ca și când era o fecioară.
Și știi ceva? Nici măcar nu am vorbit serios!

Alexandrina Hristov – Te iubesc


Dacă ești, oricine ești
Dacă fugi, degeaba fugi
Dacă vii, sau dacă pleci
Cine ești, oricine ești
Dacă știi, sau înțelegi
De ce chemi, când alungi?
Vei afla, sau poate nu
Dacă vin, când ma duc
Dacă vezi, sau nici măcar
Poate auzi ceva așa
Poate zbori, sau poate mori
Poate ai, dar îi dai drumul

Poate ieri, sau poate azi
Am știut, dar am uitat
Am întrebat și am aflat
Că soarele e unul, unul
Care eu, care tu
Care ei, care noi
Te iubesc
Te iubesc
Te iubesc
Mulțumesc

Piesa „Te Iubesc” este extrasă de pe albumul „Flori De Spin”
Alexandrina Hristov

What we’ve got here is failure to communicate


There are movies that you cannot ever forget, they are part of human history, as Caesar and Napoleon. One of these movies is Luke Cool Hand.
No, I will not present a summary, I’ll say only that ”What we’ve got here is failure to communicate”. Humanity has a communication problem, particularly people have a communication problem. It’s all about communication, what you say and what the speaker means. How you say it , why you say it , when you say it , who you tell. The communication is influenced by many factors.Perfect communication is established between people who have the same ideals. Just as in love, everything was, has been reduced , is reduced and will be reduced to Communication. Many crimes , wars would have been solved if those involved had been able to communicate. Love is itself a form of absolute communication.

Sunt filme pe care nu poți să le uiți niciodată, fac parte din istoria umanității, precum Cezar și Napoleon
Unul dintre aceste filme este Luke Cool Hand . N-o să prezint rezumatul, o să spun doar atât: ”What we’ve got here is failure to communicate.” În dulcele nostru grai: ”Noi avem aici o problemă de comunicare.” Umanitatea are o problemă de comunicare, în particular oamenii au o problemă de comunicare. Totul se reduce la comunicare, ce spui și ce înțelege interlocutorul. Cum o spui, de ce o spui, când o spui, cui i-o spui, etc-etc. Gradul de comunicare este influențat de foarte mulți factori, comunicarea perfectă se realizează doar între oameni care au idealuri comune, exact ca și în iubire, totul s-a redus, se reduce și se va reduce la Comunicare. Multe crime, războaie s-ar fi putut rezolva, dacă cei implicați ar fi reușit să comunice. Iubirea însăși e o formă de comunicare absolută.

scrisoare de dragoste


Priza de hârtie

am terminat de fumat şi mă gândeam la zâmbetul tău şi m-am întrebat unde se duce toată dragostea mea când n-o să mai fim împreună toate tranşeele pe care le-am săpat ce se va întâmpla cu ele oasele mele vor mai aşeza ca o brumă peste oasele tale nu cred nu cred ştii ce cred eu că se va întâmpla cu toată dragostea mea va fi ca o pânză plină de semne ciudate iar alături va sta un dicţionar minuscul al iubirii noastre fiecare cuvânt fiecare întâmplare are o explicaţie cât se poate de specială şi de aceea va fi nevoie de acel dicţionar minuscul pentru a înţelege dragostea expusă toată dragostea din pânza aceea mă rog e o scrisoare de dragoste destul de fatalistă adică vorbeşte de un final în loc să descrie o bucurie a iubirii dar zilele astea am fost destul de trist şi m-am gândit doar…

Vezi articol original 136 de cuvinte mai mult

poezia este norodul, nu tagma criticilor literari


Priza de hârtie

când m-am urcat în tramvai, ţiganca aceea cânta o manea de guţă
şi mi-a zis
domnul meu, dacă îţi spun o poezie, îmi dai 10 mii?
am coborât la prima fără să-i dau nimic, evident

poezia aparţine ţiganilor
poezia aparţine curvelor, coafezelor, bulangiilor, hoţilor şi distroficilor
poezia nu este a criticilor literari parfumaţi cu doctorate în literatura comparată
poezia nu aparţine muzeelor de ceară sau luvrului
poezia e a mea, e a ta, a celor slabi cu duhul
poezia ejaculează la miezul nopţii în cele mai murdare paturi
între gemetele muncitorului în construcţii şi a soţiei lui, confecţioneră la braiconf
perpessicius poate spune ce vrea
poate să înşire de la brăila până la bucureşti toate metaforele lui eminescu
eu tot spun: poezia aparţine prostimii, celor murdari pe retina de necunoaştere si ignoranţă
academicienii pot să se spânzure de prima lună care le iese în cale
degeaba
poezia nu e a…

Vezi articol original 93 de cuvinte mai mult

Nu-mi mai amintesc de tine


Priza de hârtie

A urmat o perioadă de liniște
Anotimpul în care locuiam căpătase numele tău
Deschideam ferestrele, toate ușile
Așteptam un semn de la tine rezemat de tocul ușii
Nu puteam să închid ochii, nici să-i deschid
Închiriasem o patrulă de grăniceri să inspecteze
Urmele pașilor tăi din bucătărie la baie
Din pat la supermarket
Au dispărut și ei după două zile de cercetări.
Secundele se murdăreau, se răvășeau unele pe altele
Își pierdeau ordinea firească
Și eu pe bordură fumând rezemat de ușa prin care
Treceau toate anotimpurile
Dar tu nu mai erai
Murisei într-unul din visele mele

Vezi articol original

cine sunt iubitele noastre


mereu am pus întrebarea asta mereu și mereu m-am întrebat ce fac ele de sunt atât de importante în viețile noastre pentru că iubitele nu sunt nici înalte nici nu au o masă musculară extraordinară dar totuși ele ne cară lopețile acele lopeți cu care săpăm mormântul fiecărei zile și tot ele cară apa aduc mâncarea și noi suntem acolo să le așteptăm cu palma streașină la frunte și le iubim le urâm le înjurăm și ele vin valuri valuri peste noi ne spală picioarele ne hrănesc copiii ne mângâie când visăm că suntem singuri și niciodată o iubită nu moare pentru că sunt făcute dintr-un aliaj indestructibil oțel krupp marmură de carrara și nimic și nimeni nu este mai presus de iubitele noastre aceste ființe fragile care plâng din cele mai puerile motive și nu cunosc nici măcar câți kilometri sunt de la pământ la lună dar totuși ele țin să se rujeze chiar și în timp de război când oamenii mor absolut degeaba și apa de la robinet nu mai curge pentru că ele sunt iubitele noastre cele mai frumoase femei care au trăit vreodată și ele pot zbura deși nu au aripi și nici nu sunt îngeri dar totuși ele zboară nu înțeleg când poate că le cresc aripi în timp ce suntem cu spatele și apoi le pierd când le privim sau nici măcar nu le putem să le vedem aripile pentru că noi nu vrem să vedem că iubitele noastre au aripi noi vrem doar să vedem niște femei care se rujează și ne cară lopețile cu care înmormântăm fiecare zi și noi suntem doar niște interpreți iar iubitele noastre viori pe care le strângem în brațe și le așezăm cu mare grijă pe pernă pentru că a doua zi trebuie ca ele să ne iubească din nou și acesta este cel mai glorios moment al vieților noastre momentul în care iubitele noastre ne cântă frumos iar noi traversăm ca ulise distanța dintre naștere și moarte

Lucrurile care se întâmplă în timp ce dormim


Am intrat. Am mare încredere în Newton. Isaac Newton. Cel care stătea sub un măr şi vedea cum planetele stau una în spatele celeilalte şi nu cad niciodată în hău. Un bar destul de chic  şi plin de oameni normali. Cel puţin aşa păreau de la spate, căci toţi erau cu spatele la mine. Barmanul, clienţii, absolut toţi erau cu spatele la mine. Pe un perete uriaş era un tablou  cu Newton. Dar cu spatele, evident. L-am recunoscut după mărul pe care îl ţinea în mână. Am zis „Bună ziua!”. Mi s-a răspuns tot cu spatele. Pentru o clipă am crezut că acolo se toarnă un film a la Hitchcock. M-am uitat discret după camerele de filmat. Nimic. M-am dus până la WC. Nimic. Doi clienţi foloseau pisoarul. Evident cu spatele. Am încercat să le văd feţele când se spălau  pe mâni. Dar nu ştiu cum au reuşit să stea cu spatele şi de data asta. Atunci am început să mă îngrijorez. Oare nu pot vedea pe nimeni la faţă? Oare să fie doar vreo chestie freudiană? Ceva legat de copilăria mea? Sau visez? Bine, visez. Dar de ce Newton? Asta nu înţeleg. Mă rog. Nicio problemă. Mă duc să-mi termin cafeau şi aştept să mă trezesc din vis. Am băut din ceaşcă. Cea mai bună cafea cu lapte pe care am băut-o vreodată în viaţa mea. Evident, visam şi am zis să profit şi să mai beau una. În mod normal beau maxim două cafele pe zi maxim,maximum maximorum. „Chelener, încă o cafea delicioasă! Nu te grăbi, îmi place mult aici.” Am zâmbit, mă gândeam ce faţă putea avea chelnerul. Era tuns scurt şi puţin creţ. Ar putea fi grec, nu? Era lat în spate ca Platon. Deci, grec să fie. A venit cu spatele şi mi-a pus cafeaua cu spatele dintr-o poziţie imposibilă. „Cât costă?”. „E din partea casei, e ziua patronului.” Era clar, visam.La istorie ne-au învăţat să nu ne încredem în greci, nici măcar când aduc daruri. Dar aici nu eram la lecţia de istorie, eram într-un vis. „Cine e patronul?” am întrebat aşa într-o doară ca să intru şi mai adânc în tenebrele visului. „Domnul din tabou” şi mi-a indicat cu mâna întoarsă invers pe cel cu mărul din taboul de pe perete. Aş fi putut jura că mi-a făcut complice cu ochiul. Am privit la newtonul din tabou. En fin, ăsta e doar un vis. Mi-am aprins încă o ţigară şi am aşteptat să văd cum mă voi trezi şi unde. Nu-mi aminteam deloc ce zi putea fi.  Nu ştiam unde adormisem. Eram acasă? Pe la vreun amic? Sau poate pe la o tipă? Nu, nu eram la nicio tipă, pentru că eu nu dorm la tipe acasă, n-am timp de somn! Ha-ha! Sau poate că adormisem pe un câmp plin cu iarbă. Nu-mi puteam aminti nici în ce anotimp eram înainte să adorm. Atunci, pentru o clipă m-am îngrijorat. Dacă nu mă voi m-ai trezi niciodată? Era un moment foarte dificil al existenţei mele. Mi-am adus aminte de Zhuang Zi, chinezul acela care a visat acum mai bine de 2000 de ani în urmă că e un fluture şi nu era convins, în timp ce visa, dacă e un om care visează că e fluture, sau un fluture care visează că e un om. Oare se mai trezise? Dilemă totală şi la mine. Ce trebuie să faci, dacă rămâi blocat într-un vis? Şi atunci am avut o idee: aş putea cere cuiva un telefon inteligent, să accesez internetul şi să aflu soluţia la dilema mea. Dar cui? Toţi sunt cu spatele. Dacă nu aleg persoana corectă? Dacă se întoarce spre mine şi are o faţă de monstru? S-ar putea să încep să ţip în vis. Nu, clar nu vreau un coşmar. Mai bine îmi savurez cafeaua şi aştept calm să se termine. Fără telefoane inteligente, fără feţe de diavoli. Mi se făcea pielea de găină când mă gândeam că toţi cei din sala aceea imensă ar putea fi nişte diavoli. E posibil să mă înşel. E o posibil să aibă feţe normale, pline de coşuri şi aluniţe. Am vrut să mă uit la ceas. În viaţa reală nu port ceas. Dacă visam, trebuia să am ceas. Mă rog, nu de aur, sau scump, dar trebuie să am ceas. Am ridicat încet mâneca de la mâna stânga. Încet. Voiam să văd ce fel de ceas primisem de la Morpheus. Nimic. Nu primisem nimic. Ceva e putred aici în barul ăsta. Ceva e putred. Dar ce anume? Trebuie să existe o soluţie. E posibil să nu fie vis. Ce să fac? M-am uitat în pachetul de ţigări. Mai erau destule. Le-am filat. Doisprezece. Dacă le termin şi visul nu se termină? Am bani în visul acesta? Sau e un vis din acela în care visezi că eşti miliardar? Stai să mă uit în portofel. M-am ridicat în picioare şi m-am controlat la buzunarul de la spate al pantalonilor. Nimic. Nici urmă de portofelul meu negru. Mda. Am căutat în toate buzunarele. Nicio urmă de portofel, de bani, de acte de identitate. Începusem să mă tem. E visul meu, dar cine eram eu? Aveam un portofel negru în care ţineam actul de identitate, cardul bancar, nişte hârtii cu valoare sentimentală şi bani. Îmi ştiam şi numele şi prenumele, nu era asta problema, nu eram amnezic, dar, dacă, în visul meu mă numeam altfel? Pfuu. Şi culmea, nu-mi aminteam cum mă numisem înainte să adorm. Asta era adevărata problemă a visului. Cum mă chema în realitate? Mi-am adus aminte cum mă chemase într-un alt vis al meu. Mă chemase Cleomenes. Da, ştiu, ca pe regele acela grec.Ciudat, nu-mi puteam aminti nici atunci numele meu real. Dar de ce îmi aduc aminte de visul acela tocmai în acest vis? Poate să fie un vis într-un vis. Atunci am luat hotărârea că, dacă mă întreabă cineva, prin absurd, cum mă cheamă, mă voi numi „Cleomenes”.

Aş fi vrut să mă întind puţin. Era multă aglomeraţie acolo, multă lume, toţi oamenii cu spatele la mine şi vorbeau animaţi, le vedeam cum li se mişcă mâinile şi auzeam gălăgia aceea specifică barurilor aglomerate. M-am concentrat să le aud conversaţiile, poate reuşeam să mai rezolv din mister, sau poate să-mi dau seama când mă voi trezi în ce parte a minţii mele am fost în vis. M-am apropiat de doi clienţi. El în blugi şi ea în fustă. Râdeau. Vorbeau în limba mea, cunoşteam cuvintele, dar nu le deşluseam sensurile. Aproape că mă lipsem cu urechea de spatele lor. Ea miroasea foarte excitant. Atunci am avut iar dubii că visez. Cred că a treia oară, precum Petru, de trei ori. Dar am reuşit să înţeleg perfect o frază: „Cleomenes nu a venit încă.” Era ceva suspect. Oare eu eram acel „Cleomenes” pe care îl aşteptau? Este posibil ca ei doi să fie o prelungire a visului meu, sau să fie ei nişte chei ale visului? Dacă aş putea să le văd feţele, aş spune cu precizie cum mă numeam înainte de a mă numi „Cleomenes”.  S-au îndepărtat de mine. Pot să jur că au repetat iar clar, foarte clar, „Cleomenes”. Am vrut să-i urmăresc, dar s-au pierdut printre alţi oameni cu spatele. Poate că nu e un vis, poate că există posibilitatea ca într-o zi oarecare toată lumea să stea cu spatele la tine, măcăr cel puţin câteva ore. Dar dacă ieşeam afară din bar? Oare toţi oamenii sunt tot cu spatele? Hmmm. Şi dacă deschid uşa şi mă nimeresc pe marginea unei prăpăstii? Mai bine nu, şi aşa am rău de înălţime. M-am întors la locul meu. Oamenii încă stăteau cu spatele la mine. Aş fi vrut să ştiu cu disperare cât e ceasul; ce zi este, ce anotimp? E dimineaţă, e soare, e ceaţă, e ploaie? Şi mai ales, de ce Newton? M-am aşezat pe scaunul meu înalt de bar. Barmanul era, evident, cu spatele la mine. M-am uitat după cafeaua cu lapte. Nu mai era. În schimb era un pahar înalt ce conţinea un lichid cu o culoare indefinită exact pe locul unde fusese farfurioara cu ceaşca cu cafea. Aha! Deci cineva vrea să mă otrăvească. Dar cine? Barmanul? Newton? Cuplul acela care repetase „Cleomenes”? M-am uitat circumspect prin sala aceea plină de fum. Toți și nimeni nu părea să fie suspect. Mai m-am uitat încă o dată după perechea de mai devreme. Nu mai era. Am văzut fusta femeii cum se strecurase pe ușa de la intrare. Nu pot să spun cu precizie culoarea fustei, dar am știut instinctual că e ea. Sau ea trebuia să fie? Mi-am adus aminte că uneori în visurile mele anterioare mă întâlneam cu o anumită persoană despre care știam că e mama, sau iubita mea, deși nu semăna deloc cu niciuna dintre ele. Acum eram cam confuz. Dacă, printre persoanele din jurul meu, era și mama, sau altă ființă cunoscută, și nu o recunoșteam?

Îmi venea să plâng. Niciodată în ultimi 25 de ani nu mai plânsesem. Asta îmi aduceam bine aminte. Nu mai plânsesem deloc. Pentru niciun motiv, pentru nicio durere, pentru nicio iubită pierdută, sau mai știu eu ce pentru ce înfrângere. Dar simțeam cum picături mari și calde  îmi alunecau pe obraji. Cred că nu erau transparente, erau puțin albăstrii, așa le simțeam. Lacrimi albastre precum oceanul. Am pus mână pe obraz. Era ud. Oare ce cum arătam cu asemenea lacrimi? M-am uitat după o oglindă. Nu am zărit nimic. Dar, într-un instant, m-a străfulgerat ideea că există posibilitatea ca să nu mai am chipul meu de înainte de a adormi. Ciudat, este posibil să nu am chipul din poza de pe buletin. Dar nu știam ce fel arăt în buletin pentru cu nu mai aveam buletin. Și iată-mă: fără nicio idee clară cum arăt, unde sunt, cum mă cheamă, cum arată mama mea, ce anotimp era înainte să adorm.

Și atunci am înțeles și grozăvia-grozăviilor: oare oamenii și-au schimbat chipul? Dacă aveau doar un singur ochi, sau două guri? Atunci mi-am dorit să mă trezesc cel mai mult, să dau drumul la televizor și să mă conving că umanitatea este la fel ca înainte de a adormi. Poate că nu mai credeau în Dumnezeu din Cer și în restul sfințiilor din Biblie. Poate că nu mai exista nicio Biblie, sau poate că oamenii nu mai erau așa cum îi cunoșteam eu. Era imperios să mă privesc într-o oglindă. Oare eram eu același de înainte? Era aceeași planetă, același soare, aceeași lună?

Și paharul acela înalt de pe bar din fața mea. M-am întors spre el, gata să-l studiez cu atenție. Poate că rezolvam misterul. Dar, paharul nu mai era. Paharul nu mai era. Dispăruse subit. Mai m-am liniștit puțin. Nimeni nu voia să mă omoare. Încă.

Mi-am scos încă o țigară. Atunci am remarcat că am aceleași mâini pe care le cunoșteam foarte bine. Degete lungi și slabe. Poate că mă voi trezi și-mi voi aminti cu plăcere de acest vis.

Câți ani aveam în vis? Poate că aceeași înainte ca să adorm. Eram la fel de înalt? Cine parte a creierul meu m-a târât în visul ăsta? Ce neîmpliniri, ce iubită, cine? Care va fi revelația când mă voi trezi? De ce toți oamenii erau cu spatele la mine? Am aprins țigarea. Avea același gust de dinainte de a mă trezi în acest bar? Nici măcar asta nu puteam spune cu precizie. Oare Wagner suna la fel? Sau Iisus murise pe cruce? Trebuia să ies din bar și să aflu mai multe. Poate că dacă deschideam ușile, mă trezeam. Sau poate că îmi va suna ceasul  deșteptător de la telefonul. Haide! Sună odată! Sună! Am tras încă un fum. M-am uitat după scrumieră. Atunci am realizat că nu am scrumieră. Unde scrumasem până atunci? Îmi aduceam aminte cu mare precizie că am mai fumat. Dar unde scrumasem? Unde sunt mucurile? M-am uitat în pachet ținând țigarea în colțul buzelor. Erau mai puține. M-am ridicat de pe scaun și m-am îndreptat spre ieșire. Trebuia să mai dovedesc încă o dată în viață că distanța cea mai scurtă dintre două puncte este o linie dreaptă. Am mers în linie. Țigarea o aveam încă în mână. Mergeam destul de repede evitând cu delicatețe oamenii cu spatele la mine. La un  moment dat țigarea mi s-a terminat. Mergeam. Nu știu ce am făcut cu mucul. Mi-am băgat mâinile în buzunarele pantalonilor. Nici nu știu de cât timp mergeam prin barul acela. La un moment dat m-am oprit în fața tabloului cu Newton. Mărul era roșu, foarte apetisant. Newtonul acela cu spatele era uriaș. Era mai bine dacă era pictat pe un cal alb, iar mărul să fie un fel de armă. M-am îndepărtat și mi-am dat seama că m-am abătut de la linia dreaptă imaginară pe care îmi propusesem să înaintez. Oare linia aceea dreaptă era un cerc? Pi este 3,14. Asta îmi aducem bine aminte. Și Pitagora este grec. Trebuie să ies urgent din barul acesta plin de greci. Am început să alerg cu mâinile în buzunare spre ieșire. Mă loveam de toți acei oameni cu spatele și nu-mi ceream scuze. Am alergat mult. Nu pot să estimez cât timp. Timpul era ca o apă care mi se scurgea printre degete și nu reaușeam să-l prind orișicât aș fi încercat să strâng pumnii. Mi-am dat seama că eram în fața ușii cu mâinile scoase din buzunare și încercam să prind apa în pumni. Când scosesem mâinile din buzunare? Deci asta e: sunt într-un bar de greci. Pot să vorbesc greaca? Kalimera- Kalispera! Nu știusem niciodată greaca, cel puțin știam că Newton nu vorbește grecește. Ce poate căuta Newton într-un bar de greci?

Cornuleţe cu dulceaţă de afine


Mâncasem câteva mere. Pusesem cotoarele pe masă lângă coala albă și pixul albastru. Ceasul ticăia să moară. Timpul e pătrat. L-am întors cu fundul în sus. Limbile veneau spre mine și deveniseră albastre. Precum cerul. Limbile ceasului erau cerul din camera mea. M-am întors cu tot cu masă spre cadavrul din pat. Alberto era mort. Mai bine. Era mult mai bine. Vedeam tot la perfecție. Cotoarele și mâna care îi atârnau din pat formau o axă. M-am felicitat o clipă, sunt un tip inteligent. E bine să vorbești cu un cadavru?
-Hei, tu!
Nimic. Am mai încercat o dată.
-Alberto, răspunde!
Am râs tare. Ha-ha! Ce prost. Un cadavru nu poate răspunde unui viu. Normal că nu comunică. Dar dacă aș fi și eu mort? Oare ar comunica cu mine? Probabil că da, cadavrele comunică între ele. De fapt în fiecare seară toți morții din cimitire se adună la taclale. Știu că i-am surprins eu o dată la bârfă în cimitirul ”Constantin și Elena” din Brăila. Se discuta despre reumatism și cornulețe cu dulceaţă de afine. A fost interesantă discuția. Am ascultat niște rețete zemoase, un deliciu. Am și notat cu mare atenție rețeta mai târziu. Cred că încă mai în portofel rețeta.
”Ingrediente:
250 gr. alune măcinate, 250 gr. zahăr pudră, 2 lingurițe făină, 1 ou, 150 gr. dulceaţă de afine, 25-30 gr. unt, glazură
Mod de preparare:
Se freacă bine toate ingredientele de mai sus. Aluatul obținut se rulează pe planșeta presărată cu faină, se acoperă și se lasă să se odihnească 30 de minute. Se taie apoi bucațele egale și se formează cornulețe, care se coc în tava presărată cu faină, la foc mic 15-20 minute, pentru a nu-și schimba culoarea. După ce se răcesc, se trec capetele cornulețelor prin glazură. Se lucrează fără să se ia de pe aburi.”
Mod de servire: reci cu zahar, alături de un cadavru cunoscut
M-am ridicat de la masa de scris. M-am așezat lângă Alberto. Era rece ca orice cadavru. Ocupase tot patul. L-am împins discret. Am închis ochii ca și când mi-aș stimula cadavrul din mine să vorbească cu cadavrul lui Alberto. Nimic. Nu puteam comunica deloc. Atunci mi-a venit o idee. L-am întors cu fața spre mine și l-am îmbrățișat. Era extrem de rece. Am început să tremur. Nu cred că de frig. Nici de frică sigur. Cred că de poftă să simt moartea prin mine ca un prieten drag. Ca în preajma unui orgasm. O senzație de frig m-a învăluit instantaneu.
Când mi-am revenit din tremurat, eram mort, Alberto scria la masa de scris, iar mâna dreaptă îmi atârna moale din pat. Alberto s-a întors spre mine. Priveam tavanul, asta e ocupația de bază a unui cadavru, privitul tavanului. Cred că aveam ochii sticloși. Alberto s-a apropiat, mi-a aruncat ceasul pătrat pe piept și s-a așezat lângă mine. Am simțit cum palma lui îmi închide ochii și mâna cotrobăind după portofel. Căuta rețeta cornulețelor cu dulceaţă de afine.

Poți să mă tai și să mă arunci bucăți la câini


degeaba, o să-mi rămână imaginea ta pe spatele retinei
acolo, ca un tablou în ulei
poți să-mi iei tot: inima, plămâni, vase de sânge, degete, ochi etc-etc
să îmi rupi toți dinții din gură
să mă abandonezi undeva nu a mai călcat vreodată picior de înger
degeaba
am să mă ridic și am merg precum Iov
plin de bube și neputincios
printre oameni și povești triste, pe poteci strâmbe
căutându-te, strigându-te, milogindu-mă
plângând, leșinând
așteptând fiecare dimineață să te pot căuta
chiar dacă nu mai am ochi și
chiar dacă e o altă viață

iar când am să ajung în fața casei tale
o să mă așez pe trepte
am să rog un trecător să-mi aprindă o țigară
o să savurez fiecare fum
și când o să ieși din casă
am să te privesc ca un călugăr zen care se întâlnește cu un alt călugăr zen
și tu o să mă privește precum un călugăr zen
și vei știi că e inutil să mă tai bucăți și să mă arunci la câini
pentru că imaginea mea îți va rămâne pe spatele retinei până în ultima clipă
și oriunde ai trăi, oriunde te-ai ascunde, oricine ai încerca să fii
nu vei reuși niciodată să scapi de gaura din piept
pe care tot încerci să o astupi cu povești frumoase despre mine

nu, eu sunt cel care o să aștepte ca cineva (oricine) să te taie bucăți și să te arunce la câini
ca să-ți pun ciolanele într-un sac ieftin și să le duc acolo unde mă va aștepta
călăul meu personal să mă taie bucăți și să-mi arunce ciolanele în sacul ieftin în care sunt și ciolanele tale

bulina roșie din palma lui Dumnezeu


de câte ori se prăbuşeşte o clădire
îngeri cu aripile pline de praf
ies pe brânci dintre grămezile de moloz
scot mobilele din buzunarele aripilor
şi îi prezintă statistica decedaţilor
lui Dumnezeu (pentru că el poate răspunde la mai multe telefoane simultan)
apoi se duc cântând trist (sau aparent trist) la primul bar
comandă bere rece cu multă spumă
îi fac avansuri celei mai blonde chelneriţe
din cartier

după trei ore
ies aproape turmentați
și se îndreaptă grăbiți spre următorul bloc
cu bulină roșie
se așează pe treptele de la intrare
și încep să cânte în cor trist (sau aparent trist)
până când bieții oameni ies pe la ferestre și aruncă cu sticle și borcane în ei
huoooooooo, cobelor!

se lasă noaptea și îngerii încă mai cântă
se adună câinii vagabonzi, mâțele, liliecii
toată fauna orașelui
și îngerii cântă-cântă
și oamenii adorm-adorm (la adăpostul vocilor de îngeri) și nici nu știu când mor ușor
iar Dumnzeu trebui iar să răspundă simultan la telefoane
și îngerii să bea iar bere rece cu multă spumă
deși ei urăsc berea
preferă whiskyul scoțian pentru că e cel mai bun analgezic după Ave Maria

you are in my head


Priza de hârtie

E ca şi când ai sta în mijlocul intersecţiei
Cu mâinile pe lângă corp
Cântând Internaţionala
Un condamnat la moarte în faţa plutonului de execuţie
Începi să tremuri să-ţi repeţi
”Albert Cătănuş, tu trăieşti în mintea mea,
dacă închid ochii pentru o clipă, te vei pierde printre maşini!”
aşa că ţii ochii larg deschişi privind fiecare chip de la volan
nu trebuie să-ţi scape nimeni
nu există niciun motiv să închizi ochii
Albert, e acolo, în mintea ta
Cu mâinile pe lângă corp
Cântând Internaţionala
Ca un proaspăt condamnat la moarte

Şi aşa trec zilele, de luni până vineri
Nu te întreabă nimeni nimic
Iar paharul cu monede se umple în fiecare oră
Sâmbătă ai destui bani cât să-i cumperi o coroană lui Albert
Iar dumincă tocmeşti două sticle de votcă să-şi îndeplinească
Sarcina în mod exemplar
De luni până vineri Albert va cânta Internaţionala
Iar ceilalţi martori ai măcelului…

Vezi articol original 109 cuvinte mai mult

Requiem


Coasa taie firele fără grabă,
fără teamă că va ajune la marginea lanului.
E un fel de veselie în mişcarea ei ritmică de du-te vino.
Spicele cad aiurea pe pământul cu miros de mormânt…

Pe mine mă doare piciorul.

Nu mă uit la spicele prăvălite pe jos,
Mi se par, acuma, patetice şi fără frumuseţe.
Tata mă strigă:
“Alberto! Haide, că se face târziu!”
Mă ridic alene din lan.
Mă scutur de praf şi privesc gânditor la un spic căzut.
Nu mai aud vocea mamei,
Care îmi povesteşte de dimineaţa
În care a murit tata.

O întâmplare oarecare


Era atât de cald încât Alberto se oprise din fumat. Ar fi avut nevoie de câteva zile libere, să stea întins în pat și să reflecteze la soarta omenirii. Își imagina mereu că există o altă lume dincolo de pereții pontonului-dormitor. Doar el putea auzi glasurile copiilor și zgomotul pașilor pe caldarâm. Să stea așa ore întregi cu mâinile sub cap până reușea să vadă clar fețele copiilor și să le înțeleagă jocurile. Nu era șotron sau baba-oarba, erau alte jocuri. Brusc avu un șoc. Se ridică în capul oasele. Da, era adevărat! Copiii aceia se jucau cu tigvele bunicilor. Groaznic, era un univers în care moartea era la ea acasă, era pusă mereu în capul mesei și în toate diplomele de merit. Adică, ”mortua est” cum spuneau latinii ăia care au inventat apa caldă. A avut revelația că în universul paralel, dincolo de pereții pontonului, moartea vine din est și nu există nicio clădire atât de mare încât să o cuprindă pe toată. Și mai avea și niște bifurcații-ramificații care apăreau la buza nopții ca niște salamandre pe o tablă de șah. Dacă m-aș concentra puțin, chiar aș putea să-i fac un portret robot, ca la poliție. Dar nu se concentră deloc, era chiar leneș plus căldura aia moleșitoare care se așează sub tine ca o plasă la circ. Avu o tentativă de a căsca. Avea mereu tentative. Era ceva ciudat cu Alberto ăsta, nu găsise niciodată o piatră albă și perfect rotundă în 30 de ani de existență și asta îl măcina profund. Avea el impresia că cine va găsi piatra aia albă și perfect rotundă va fi găsi fericirea plus nemurirea ca într-un basm. Ceva de genul pietrei filosofale.
Se ridică în picioare și merse încet prin cameră cu mâinile la spate în jurul patului. Luă o țigară din pachet și o aprinse zgomotos. E ceva ciudat în camera asta, parcă ar mai fi cineva, o prezență nevăzută, o entitate colorată. Întinse nările în vânt ca o gazelă în savană. Da, era clar, aici mai e cineva. Și-a dat seama după mirosul pestilențial. De unde oare vine? Ridică brațele în sus, niciun vierme sau altă creatură care se găsește în mod obișnuit pe cadavre nu se vedea. Așa că trase cu sete în continuare din țigare. Și totuși, de unde vine mirosul ăsta? Se aplecă sub pat. Din poziția aia i se vedea doar mâna dreaptă în care ținea țigarea. Oare găsise Alberto răspunsul la căutările lui de-o viață? În câteva secunde apăru iar trăgând ceva greu după el. De sus, de deasupra lui putem vedea doar un cearceaf alb pe care scrie cu litere mari și negre ”INRI”. Da, e adevărat, ”INRI”. Oare de când locuiește Alberto pe pontonul ăsta plutitor? De aproape 5 ani. Deci de 5 ani a dormit noapte de noapte cu Iisus mort și putrezit sub patul lui. Extraordinar. E caz de prima pagină din New York Times. Alberto se așeză pe marginea patului. Nu ridică deloc colțul cearceafului să vadă chipul celui care se prăpădise pe o cruce încadrat de doi tâlhari. Nu era curios. Îl iubea pe Hristos, îl aprecia, îi stima toată lucrarea evanghelică, chiar folosea și el în viața de zi cu zi unele din pildele lui, dar acum chiar nu simțea nevoia să-i vadă chipul. Așa că îl împinse discret la loc sub pat și se așeză pe un scaun, singurul din cameră de altfel. Nu mai avea nevoie de nicio explicație logică. Acum se întreba: oare cine îi pusese cadavrul lui Iisus sub pat și de ce? Cine? Se ridică, mirosul părea mai suportabil. Parcă e o peliculă cu detectivi din perioada interbelică. Da, asta e. Acum trebuie să merg la Poliție și să declar totul, se gândi Alberto cu mâinile adânc înfipte în buzunarele blugilor. La naiba, asta îmi lipsea?! Iisus intrat în putrefacție sub patul meu… E ziua mea proastă, cine naiba m-a pus să mă uit sub pat?

Ieși din cameră. Strada se îngusta și se lărgea din cinci în cinci minute. La circa de poliție a declarat că cineva i-a plasat sub pat un cadavru intrat în putrefacție. Polițiștii l-au crezut, dar l-au amprentat. La știri a apărut o veste scurtă că Iisus intrase în putrefacție sub patul unui cetățean anost dar nu a făcut deloc senzație, se câștigase potul cel mare la Loto.

Alberto a mai trăit câțiva ani pe pontonul acela dormitor. Nu se mai gândea deloc la lumi paralele și nici nu mai fuma. Își schimbase patul, dormea pe o saltea pusă direct pe covor. Se temea ca nu cumva să mai găsească alt cadavru celebru sub patul lui. Săracul de el!

Bine aţi venit în visul meu! -fragment-


Am intrat. Am mare încredere în Newton. Isaac Newton. Cel care stătea sub un măr şi vedea cum planetele stau una în spatele celeilalte şi nu cad niciodată în hău. Un bar destul de chic şi plin de oameni normali. Cel puţin aşa păreau de la spate, căci toţi erau cu spatele la mine. Barmanul, clienţii, absolut toţi erau cu spatele la mine. Pe un perete uriaş era un tablou cu Newton. Dar cu spatele, evident. L-am recunoscut după mărul pe care îl ţinea în mână. Am zis „Bună ziua!”. Mi s-a răspuns tot cu spatele. Pentru o clipă am crezut că acolo se toarnă un film a la Hitchcock. M-am uitat discret după camerele de filmat. Nimic. M-am dus până la WC. Nimic. Doi clienţi foloseau pisoarul. Evident cu spatele. Am încercat să le văd feţele când se spălau pe mâni. Dar nu ştiu cum au reuşit să stea cu spatele şi de data asta. Atunci am început să mă îngrijorez. Oare nu pot vedea pe nimeni la faţă? Oare să fie doar vreo chestie freudiană? Ceva legat de copilăria mea? Sau visez? Bine, visez. Dar de ce Newton? Asta nu înţeleg. Mă rog. Nicio problemă. Mă duc să-mi termin cafeau şi aştept să mă trezesc din vis. Am băut din ceaşcă. Cea mai bună cafea cu lapte pe care am băut-o vreodată în viaţa mea. Evident, visam şi am zis să profit şi să mai beau una. În mod normal beau maxim două cafele pe zi maxim,maximum maximorum. „Chelener, încă o cafea delicioasă! Nu te grăbi, îmi place mult aici.” Am zâmbit, mă gândeam ce faţă putea avea chelnerul. Era tuns scurt şi puţin creţ. Ar putea fi grec, nu? Era lat în spate ca Platon. Deci, grec să fie. A venit cu spatele şi mi-a pus cafeaua cu spatele dintr-o poziţie imposibilă. „Cât costă?”. „E din partea casei, e ziua patronului.” Era clar, visam.La istorie ne-au învăţat să nu ne încredem în greci, nici măcar când aduc daruri. Dar aici nu eram la lecţia de istorie, eram într-un vis. „Cine e patronul?” am întrebat aşa într-o doară ca să intru şi mai adânc în tenebrele visului. „Domnul din tabou” şi mi-a indicat cu mâna întoarsă invers pe cel cu mărul din taboul de pe perete. Aş fi putut jura că mi-a făcut complice cu ochiul. Am privit la newtonul din tabou. En fin, ăsta e doar un vis. Mi-am aprins încă o ţigară şi am aşteptat să văd cum mă voi trezi şi unde. Nu-mi aminteam deloc ce zi putea fi. Nu ştiam unde adormisem. Eram acasă? Pe la vreun amic? Sau poate pe la o tipă? Nu, nu eram la nicio tipă, pentru că eu nu dorm la tipe acasă, n-am timp de somn! Ha-ha! Sau poate că adormisem pe un câmp plin cu iarbă. Nu-mi puteam aminti nici în ce anotimp eram înainte să adorm. Atunci, pentru o clipă m-am îngrijorat. Dacă nu mă voi m-ai trezi niciodată? Era un moment foarte dificil al existenţei mele. Mi-am adus aminte de Zhuang Zi, chinezul acela care a visat acum mai bine de 2000 de ani în urmă că e un fluture şi nu era convins, în timp ce visa, dacă e un om care visează că e fluture, sau un fluture care visează că e un om. Oare se mai trezise? Dilemă totală şi la mine. Ce trebuie să faci, dacă rămâi blocat într-un vis? Şi atunci am avut o idee: aş putea cere cuiva un telefon inteligent, să accesez internetul şi să aflu soluţia la dilema mea. Dar cui? Toţi sunt cu spatele. Dacă nu aleg persoana corectă? Dacă se întoarce spre mine şi are o faţă de monstru? S-ar putea să încep să ţip în vis. Nu, clar nu vreau un coşmar. Mai bine îmi savurez cafeaua şi aştept calm să se termine. Fără telefoane inteligente, fără feţe de diavoli. Mi se făcea pielea de găină când mă gândeam că toţi cei din sala aceea imensă ar putea fi nişte diavoli. E posibil să mă înşel. E o posibil să aibă feţe normale, pline de coşuri şi aluniţe. Am vrut să mă uit la ceas. În viaţa reală nu port ceas. Dacă visam, trebuia să am ceas. Mă rog, nu de aur, sau scump, dar trebuie să am ceas. Am ridicat încet mâneca de la mâna stânga. Încet. Voiam să văd ce fel de ceas primisem de la Morpheus. Nimic. Nu primisem nimic. Ceva e putred aici în barul ăsta. Ceva e putred. Dar ce anume? Trebuie să existe o soluţie. E posibil să nu fie vis. Ce să fac? M-am uitat în pachetul de ţigări. Mai erau destule. Le-am filat. Doisprezece. Dacă le termin şi visul nu se termină? Am bani în visul acesta? Sau e un vis din acela în care visezi că eşti miliardar? Stai să mă uit în portofel. M-am ridicat în picioare şi m-am controlat la buzunarul de la spate al pantalonilor. Nimic. Nici urmă de portofelul meu negru. Mda. Am căutat în toate buzunarele. Nicio urmă de portofel, de bani, de acte de identitate. Începusem să mă tem. E visul meu, dar cine eram eu? Aveam un portofel negru în care ţineam actul de identitate, cardul bancar, nişte hârtii cu valoare sentimentală şi bani. Îmi ştiam şi numele şi prenumele, nu era asta problema, nu eram amnezic, dar, dacă, în visul meu mă numeam altfel? Pfuu. Şi culmea, nu-mi aminteam cum mă numisem înainte să adorm. Asta era adevărata problemă a visului. Cum mă chema în realitate? Mi-am adus aminte cum mă chemase într-un alt vis al meu. Mă chemase Cleomenes. Da, ştiu, ca pe regele acela grec.Ciudat, nu-mi puteam aminti nici atunci numele meu real. Dar de ce îmi aduc aminte de visul acela tocmai în acest vis? Poate să fie un vis într-un vis. Atunci am luat hotărârea că, dacă, mă întreabă cineva, prin absurd, cum mă cheamă, mă voi numi „Cleomenes”.

Gertrude Stein


gs

iisus-ul meu este pe hol,
stă atârnat în nişte holşuruburi
pe o cruce de lemn.
totul pare aşa de real:
trec prin faţa crucii
iar el mă urmăreşte cu privirea,
fac un pas la stânga, tot acolo,
mereu pe urmele mele.

într-o zi
sora mea a cumpărat un câine,
un labrador,
şi un tablou.
picasso,
gertrude stein.

gertrude
s-a expus
în faţa iisus-ului.

de multe ori aduc un scaun tapiţat
îl aşez între cei doi
şi aştept să vină noaptea.

doar atunci cel de-al treilea personaj
apare.
îşi scoate tabachera de aur, aprinde o ţigară
şi le aminteşte:
în galaxia noastră
cotidianul produce zilnic eroi.

Aston Martin DB5


n-o să am niciodată un Aston Martin DB5
nu voi sta la masă cu Obama, Bush et. comp
n-o să calc pe Marte
nu o să ajung pe Everest
nici măcar în Groapa Marianelor
n-o să iau premiul Nobel, sau vreun Oscar
n-o să beau niciodată vreo sticlă de vin scumpă cât un penthouse
n-o să vânez balene ca Moby Dick
n-o să am în sufragerie vreun Picasso original
n-o să iau niciodată cina cu Salma Hayek
n-o să dansez cu lupii niciodată
dar, de două ori dar,
E o viață minunată!

Restanţe la întreţinere


În sufrageria mea aseară
A fost măcel.
I-am omorât pe toţi.
E sânge pe canapea, pe teveu,
Pe noptieră.
I-am omorât pe toţi
Cu mână sadică.
Toţi eroii copilăriei mele
Sunt acum morţi.
Pygmalion în pijamaua vărgată
Are-o mimică dezorientată.
Cel mai comic e Ahab,
Care-şi ţine braţul
Aproape părinteşte
Peste Galateea, lividă şi plină
De sânge pe sandale.
Pablo Picasso priveşte înspăimântat tavanul cu-n ochi.
Celălalt e pe covor sub
Zhuang Zi.

Nu-mi pare rău.
Oricum, nu plăteau la întreţinere.

Mâine mă duc la anticariatul din colţ,
Am auzit că e reducere la romanele poliţiste.
Vreau să-mi cumpăr vreo 2 eroi
Cu bărbii pătrate şi cu permis de port-armă.
E o nebunie imanentă în tot cotidianul acesta subtil şi sângeros.
E de preferat să-ţi brodezi eroi înarmaţi
Şi să-i porţi cu agresivitate la buzunarul de la piept
Ca pe o floare roşie.

Van Gogh fără două urechi


Iubita mea e un tablou extravagant, scump, imortal. Pictat de un van Gogh fără ambele urechi. În sala judecăţii de apoi toţi licitau pentru iubita mea. Sume exprimate în euro, evident. Stăteam şi ascultam neputincios. 10 milioane, 20 de milioane, tezaurul de la Fort Knox îmi parea un biet atelier de bijuterii ieftine pe lângă valoarea iubitei mele.
-Da’ staţi, bă, mojicilor! Iubita mea e doar a mea! Şi, nervos, am ţâşnit pe scenă, evident executând o exemplară săritură a hoţului dând disperat din mâini ca în faţa unui camion de 40 de tone rămas fără frâne în faţa unui grup de preşcolari ce traversează regulamentar pe culoare verde a semaforului.
I-am rupt ramele rapid. Pac-pac. Pânza mi-am băgat-o între coaste. Adică literalmente mi-am înfipt iubita între coaste ca o baionetă. Adânc, să nu mai iasă niciodată. Şi am fugit din sală.
Mojicii, căci întotdeauna există şi un grup de mojici rău intenţionaţi, au început să fluiere ca la un meci de box în care tipul mai vânjos e azvârlit la pământ cu un upercut extrem de supect de rivalul său slăbănog. Huiduiau, ameninţau, înjurau. A trebuit să mă feresc din calea unor scaune. Cineva, un tip cu monoclu aurit, a scos un Nagan de colecţie şi m-a luat în vizor. Mă rog, nu pot spune cu exactitate că era un Nagan, putea fi şi un Colt. En fin, am sărit pe fereastră aterizând direct în iarba verde de acasă. M-am pipăit discret, iubita zăcea între coastele mele. Nici urmă de mojici. E bine, mi-am zis. Am început să fluier cântecelul ală stupid din perioada interbelică, ”un băiat iubea o fată, vai, ce lume rea!” Aud o voce din subconştient: ”Albert, acest cântecel nu s-a cântat în perioada interbelică!”
Am rămas perplex, subconştientul îmi vorbea cu voce tare. Trebuia să profit de ocazie.
-Auzi, mă, subconştientule, ce fac cu iubita, o mai las între coaste?
-Aici subconştientul. Albert, inconştientule, scoate-o, domnule, de acolo, că faci infecţie!
-Cum s-o scot? E înfiptă adânc!
-Stai calm că ţi-o scot eu ca pe o măsea stricată. Tu închide ochii şi gândeşte-te la ceva frumos!
-Cum ar fi?
-Eu ştiu? Gândeşte-te că eşti pe malul mării şi că refluxul a lăsat scoici pe mal. Ia câteva, şi aşa că nu mai ai scrumiere acasă.
-Nu pot să mă gândesc la malul mării că mă năpădesc imagini cu iubita. Eu sunt mai feelingos de felul meu, doar ştii, ce naiba, bre?!
-Gândeşte-te că ai luat jack-pot-ul la cazinou.
-Aaaa, aşa mai merge.
În timp ce prin faţa ochilor îmi defilau batalioane de fâşicuri de 100 de euro, subconştientul a sărit afară, s-a strecurat silenţios pe lângă coastele mele şi cu un spiral de 10 a început să-mi găurească sternul.
-Auch! Măi, doctor Mengele, am faţă de cobai uman?
-Nu, deşi din profil aduci cu un deţinut paralitic.
-Nu merge, tu nu vezi că iese sânge, chiar nu poţi extrage din mine persoana de sex feminin aciuată ca un căţelus murat de ploaie sub streşina casei?!
Subconştientul meu e dur. Marmură, oţel Krupp. A luat un baros.
-Întinde-te la umbra copacului ăsta. Ascultă păsărelele şi lasă-te mângâiat de boarea asta înmiresmată. Între timp o să te pleznesc puţin cu barosul ăsta de 15 kile. Poate iese din tine ca perla dintr-o scoică spartă de un pescar binevoitor.
-Tu n-ai faţă de pescar binevoitor. Zici că figurezi pe statul de plată a lui Hades! Din prima clipă când ţi-am auzit vocea am vrut să te întreb ceva: pe cine urăşti mai mult, pe mine, sau pe iubita mea?
-Taci!
O lovitură perfectă. Pânza a ieşit dintre coaste. Subconştientul a desfăcut-o curios.
-Îţi place, nu?
-Da, are ochi frumoşi, strungăreaţă şi buze senzuale.
-Salivezi cam mult uitându-te la chipul ei. Hai, dă-mi-o şi întră inapoi.
Am rămas cu iubita în mâini.
O ţin în mâini chiar şi acum. Încă sunt nelămurit, să o îngrop la rădăcina copacului, sau să încerc să-mi astup gaura produsă de baros cu pânza?
Voi ce spuneţi, se merită să o reintroduc la loc pe femeia asta? Sau să o îngrop aici până când, într-o zi, cineva va descoperi comoara?

Atenţie, se trage!


Când am ieșit din casă, Dumnezeu încă mai zăcea împușcat la colțul străzii. L-am privit cu atenție. Și el la fel. De fiecare dată am o senzație ciudată: ”Dumnezeu”, cum ai spune ”un milion de euro”. Uneori și două.

-Alberto, crede, încă pot ajuta oamenii.
Am zis un ”mda” imperceptibil și m-am aplecat să-i povestesc o istorie ciudată. Unul dintre copii a fost chemat la masă. Moment foarte prielnic pentru a-mi aprinde o țigară. Am terminat de povestit așezat lângă el.
-Și cum îți spuneam, am senzația aia ciudată că toate mingiile de tenis ricoșează din perete direct în fața mea… Oriunde m-aș situa, mă lovesc în față. Ce crezi?
Dumnezeu a ridicat o mână plină de sânge a lehamite.
-Lasă, nu e grav.
-Da, nu e grav. Mai zaci mult aici?
-Cred că da, mai stau o vreme.
-Okay, eu plec. M-am ridicat și am plecat fără să observ că strada se golise de copii. Câțiva porumbei ciuguleau de zor o bucată de covrig aruncată de un bătrânel cu ochelari de soare de la etajul unu. Probabil că din cauza ochelarilor cu ramă groasă nu-l putea distinge pe Dumnezeu. Oricum, nici nu mă așteptam să sune la salvare.
În stația de autobuz erau câteva pensionare cu priviri agresive. Le-am abordat zâmbitor. ”Dumnezeu zace împușcat la colțul străzii.” Între timp a venit autobuzul. Am scos cartela magnetică tacticos, am rostit un ”Hola” slab și mi-am numărat banii din portofel. Era o zi de miercuri, ora prânzului, atunci când toate magazinele sunt închise și restaurantele pline de mușterii. Am sunat un amic.
-O știi pe aia mică din bar? Mironosița aia de 19 ani? I-o trage Gigi. Pe cuvânt, nici mie nu-mi vine să cred… Haha. Ca să vezi și tu… Ar putea să-i fie tată… Eee, nu sunt invidios! Vrea și ea puțină fericire, care-i problema?
Am închis gândindu-mă că Gigi a economisit destui bani.

Curvele sunt scumpe.

Dumnezeu e ieftin.

O lumânare groasă și înaltă costă un euro. O dorință, un euro.
-Nu vă supărați, știți unde trebuie să cobor pentru Caballo blanco?
Șoferul era destul de politicos. Folosise din belșug aftershave-ul.
-La următoare.
-Mulțumesc.
Caballo blanco e o piață unde se află o biserică. Slujbele se țin la demisol. În fața bisericii sunt vreo 7-8 bănci de lemn vopsite în verde. Acum erau pustii.
M-am așezat pe una, destul de central, puteam privi pe toți cei care intră și ies din biserică. Se anunțase la radio Kiss FM că venise un exorcist de la Roma în oraș. Eram foarte curios. Un tip interesant. Hmm. Vroiam să-l cunosc.
Când a ieșit din biserică era târziu, se înnoptase.
Am alergat puțin după el.
-Salut, mă numesc Alberto. Aveți timp să beți o cafea? Invit eu.
Am intrat într-o tavernă sordidă. Pe drum i-am explicat că la intervale de două săptămâni mă întâlnesc cu Dumnezeu împușcat grav la colțul străzii. Și că de fiecare dată același pensionar care nu are de gând să sune la salvare.
Exorcistul m-a privit lung, a cerut un Jack Daniel’s dublu, sec, l-a băut dintr-o înghițitură și a ieșit făcându-mi semn să plătesc.
Când am ieșit, dispăruse. Dezamăgit am reintrat în bar și am cerut și eu un Jack Daniel’s dublu. I-am povestit barmanului istoria cu dumnezeul împușcat. M-a ascultat cu atenție. După care m-a cerut să plătesc băutura și să părăsesc localul imediat.
Am ieșit scârbit, oare sunt singurul care vede dumnezei împușcați la colț de stradă?

Ecce sanguis!


te-ai gândit vreodată că eşti un pompier
care îşi descarcerează iubita
dintr-o maşină zdrobită
de un zid pe care scrie
„te iubesc”?

ţi-a zis:
uite, sângele meu!

vezi cum
se curbează
ca pilitura de fier
în apropierea magnetului?
globulele sunt nişte
hiene care au simţit
neputinţa mea

auzi cum cade, picătură cu picătură,
pe trotuarul murdar?

i-ai mai ţine inima în mână?

Mergeam și noi așa să ne aflăm în treabă spre rai


Priza de hârtie

Și nu era niciunul dintre noi
Mai înalt, mai frumos, mai deștept
Eram o șleahtă de neputincioși
Care, vezi Doamne – chipurile, ne urmăm visul
Și dintr-o dată
Pooooooooooooooooooooooc
Unul a căzut lat în mijlocul drumului
Habar n-am cine era
Îl neglijasem de atâta timp
Nici înalt, nici slab, nici frumos, nici urât
Și cum mergeam noi așa se ne află în treabă spre rai
Ne-am oprit
Cu tot cu mașini și cai de povară
Tipul acela nu se mai ridica
Probabil că inima îi crăpase că un geam securizat
Fără să rănească pe nimeni
Cui îi păsa de un cadavru în mijlocul drumului
Mai ales că era vorba de un cadavru vorbitor
Așa că ne-am luat toate catrafusele și ne-am dat
Mai deoparte că să lăsăm să treacă pe lângă noi
O altă șleahta de neputincioși care se întorceau veseli din rai
De ce râdeau și zâmbeau?
Cadavrul vorbitor…

Vezi articol original 56 de cuvinte mai mult

Poemul cât o carte (prima parte)


Priza de hârtie

prima dată mi s-a întâmplat în gară
te-am iubit puternic, răzbunător, am avut o stare de spirit ciudată
un hoț care a furat din buzunarul polițistului
ca într-un film cu efecte speciale
toți din jurul tău aveau fețe livide, inspide
tu erai singura care strălucea, luminile erau doar pe tine
veneai aproape fugind spre mine
trăgând cu putere de bagaj, am avut impresia că te îndepărtezi
era atât de mult zgomot în jur dar eu îți auzeam bătăile inimii
pentru o clipă ți-am văzut prin rochia neagră, prin sutien, printre coaste, inima
un şoc profund, am lăsat telefonul din mână și am vrut să mă întind peste dalele reci
câteva secunde am avut impresia că eşti cea care conduce un atac la baionetă, toți oamenii mergeau repede cu fețele în pământ în spatele tău magnetizați

apoi s-a întâmplat în bar
te-am adorat instant când ai început să clipeşti panicată
nu-ți…

Vezi articol original 729 de cuvinte mai mult

Când nu ai Iphone 6, te duci cu buhaiul


Obervaţi cum stau aproape toti drepti? E singura dovadă, pentru unii dintre cei prezenţi în această poză, ca au fiinţat şi ei pe a treia planeta de la Soare. Şi totuşi devenim nostalgici când privim aceste imagini cu nişte ţărani cu pantalonii ridicaţi peste buric şi în opinci. Genetica lucrează, noi stocăm informatiile acestea inconştient, sărbătorile trezesc în noi un sentiment de bucurie, au o semnificaţie aparte, poate că unii dintre puştii din poză sunt străbunicii noştri pe linie directă. Nu e nimic mai frumos decât să-ţi imaginezi aceşti ţărani inocenţi luptând peste ani şi ani pentru ca noi să putem scrie despre obiceiurile lor, pe care le mai vedem doar la televizor sau în documentare. Obiceiurile pe care ei le respectau şi le onorau în opinci. Iar noi, urmaşii lor, avem un sentiment de superioriate privind aceste imagini. Ei suntem noi, peste 100 de ani, urmaşii noştri ne vor privi ironici pe noi şi toate tehnologia noastră ultrasofisticată, dar ştiţi ceva: se vor simţi legaţi de pozele noastre, le vor privi cu atenţie şi vor încerca să ne deconspire starea de spirit; eram fericiţi, eram trişti? Cred că poza aceasta spune mai mult decât orice lecţie de istorie, dacă ştii să vezi imaginea de ansamblu. O bucată din Istoria Planetei, atunci când unii oamenii, purtând căciuli de blană haioase, povesteau în versuri altor oameni despre dărnicia zeilor.

poza

sursa Photo Historia

Instituţia Iubirii


când şi-au vorbit prima dată au descoperit că îşi puteau alege orice vis
absolut orice vis avut vreodată
iar celălalt îi putea desena conturul aproape miraculos de repede
apoi după câteva zile au observat că între ei era o câmpie pe care creşteau nişte copaci
ca nişte curcubeie de care îngerii legaseră leagăne
şi se bucurau în toate zilele de miracolul întâmplării de a-l găsi pe celălalt
totul era atât de frumos şi echilibrat încât zilele se adunaseră în urma lor
ca un cârd de păsări care nu mai migrau nicăieri
pentru că iarna nu putea să mai vină în emisfera lor
şi iubirea creştea între ei ca un copil alăptat de două doici
atât de mult încât un judecător a decretat că atât pe timp de pace cât şi pe timp de război
iubirea e un fel de instituţie care trebuie protejată cu armele
şi singura în măsură să-l urmeze pe Iisus pe Via Crucis

toată viaţa mea mi-am dorit să fiu un poet genial


Priza de hârtie

să am sute de poezii pe toate site-urile de literatură din ţară şi din străinătate să mă oprească toate gagicile bune pe stradă ca să-mi ceară autografe pe portjartier mă rog chestii de astea de macho ştiţi voi poeţii bărbaţi să fiu invitat la talk-show-uri despre poezii la protv şi antena1 să dau din mâini ca nicoale ceauşescu să zic aşa poezia ESTE un fel de iubire mai mică şi încape lejer pe o pagină a4 şi să leşine toate secretarele care stau de la 9 la 17 pe messenger la birou şi scriu poezii de dragoste dar cel mai mult mi-am dorit să pot să merg gratis cu trenul adică fiind un mare poet naţional cfr-ul să-mi dea legitimaţie de poet la fel şi tarom-ul pentru că le fac reclamă iar toată lumea să îşi dorească să facă poze cu mine etc etc dar până la urmă mi-am dat…

Vezi articol original 97 de cuvinte mai mult

Însuşi Satan foloseşte Facebook


În oraşul ei de provincie nu se petrecea nimic notabil cu anii. În ultimul an de zile nu s-a întâmplat decât să-l aresteze pe unul care s-a îmbătat şi a urinat pe uşa biroului primarului pentru că nu-i dăduse autorizaţie să-şi pună smoală pe bloc. Ştirea a apărut la orele 19 şi 17 minute la televiziunile naţionale, peste 2 minute după ce trecuse prime-time-ul. Şi asta a fost tot. Pentru ea era doar o zi normală. S-a trezit la 7 şi puţin, şi-a băut cafeaua, a fumat două ţigări lungi şi subţiri, şi-a verificat mesajele de pe Facebook, a dat câteva like-uri la pisicuţe şi copii drăgălaşi, apoi a mâncat un sandviş cu salam şi a ieşit afară. Nu făcuse nimic deosebit în viaţă, nu avea copii, nu avea casă, nu avea nimic. Iubiţii o părăsiseră unul câte unul şi acum aştepta o minune în viaţa ei. Ea şi încă 2 miliarde femei din lumea întreagă aşteaptă o minune toată viaţa. În ultimul timp merge la biserică în fiecare duminică, cădea în genunchi pe la toate icoanele, milostivea pe cerşetorii de la intrare şi arunca câteva bancnote în cutia milei. Se simţea mai bine acolo printre pereţii aceia înalţi şi pictaţi după reguli dumnezeieşti. Apoi, mirosul de tămâie îi făcea bine, parcă gândea mai limpede. În duminica aceea se ducea la biserică. La 8 era deja în faţă. A intrat. Popa cânta de zor: „Doamne, milueşte! Doamne, milueşte!” A făcut turul icoanele, ca nişte prietene vechi, a căzut de câteva ori în genunchi şi apoi s-a aşezat pe un scaun mai lateral. Asculta în tăcere slujba şi se închina lar de câte ori observa că o făceau cu evlavie bătrânele de lângă altar.
Lângă ea s-a aşezat un domn elegant. Avea o pălărie neagră cu boruri largi, pantofi strălucitori şi pantaloni la dungă. Mirosea de zeci ori mai frumos decât tămâia din jur. Nu înţelega niciodată mare lucru din cuvântarea preotului, mai ales că acesta era şi un pic peltic. De data asta însă, nu era deloc atentă la cuvintele acestuia care repeta întruna că Dumnezeu trebuie să ne apere de cel rău. O captivase total bărbatul de lângă ea. Nonşalant îşi scosese telefonul performant şi intrase pe Facebook. Ba chiar observase că şi dăduse un Check In din biserică. I s-a părut un tip mai nonconformist. Tipul nici măcar nu o privea, cu toate că ea aproape că se mutase pe scaunul lui. Pe Facebook intra cu numele de Vlad de Beelzebul. Aristrocrat sadea. Aproape că nu mai rezista, îşi dorea din toţi porii să-şi scoată telefonul mobil şi să-i dea un add instant. Dar îi era jenă de bătrâna de lângă ea care plângea cu nişte lacrimi uriaşe şi se închina foarte larg. Nu înţelegea de unde atâta credinţă. Nu citise niciodată Biblia, şi la biserică mergea pentru că-i spuseseră nişte vecine de palier că Dumnezeu te ajută să-ţi găseşti soţ şi să faci şi copii. Se gândea acum că Dumnzeu lucra în favoarea ei pentru că îi scosese în cale acel bărbat chipeş. Trebuia doar să se roage încă puţin la Dumnezeu şi bărbatul acela o va invita la o cafea. Zis şi făcut! S-a închinat larg şi după ce a terminat de făcut crucea, bărbatul miraculos i-a zâmbit. „Deci, Dumnezeu chiar ajută.” şi-a zis în gând.
Nu mai arăta chiar foarte bine, avea totuşi o vârstă. Sânii erau cam lăsaţi, avea câteva riduri în dreptul ochilor, puţin mai multă celulită, mă rog, nu era chiar de lepădat. Bărbatul acela misterios, Vlad de Beelzebul a fost foarte galant: a invitat-o la restaurant, a plătit tot, a plimbat-o cu maşina lui elgantă prin oraş. I-a declarat că este din capitală şi era doar în trecere. A fost un gentelman: când a penetrat-o prima dată i-a cerut să închidă ochii când a intrat în vaginul ei. Aşa cum se făcea acum 100 de ani pe vremea bunicilor. După câteva intrări-ieşiri rapide şi-a dat seama că bărbatul acela avea un penis imens şi foarte negru. Ca de drac. Deşi nu mai făcuse sex de aproape un an şi jumătate a fost la înălţime. Vlad a penetrat-o din toate poziţiile. Chiar şi anal. Nu s-a împotrivit deloc. Ba chiar i-a plăcut. Bărbatul acela a terminat de şase ori în vaginul ei şi odată în anus. Sperma îi mirosea urât, foarte urât, dar a crezut că miroase aşa de afară de la ghena de gunoi.
Când a plecat i-a mulţumit frumos, i-a lăsat cartea lui de vizită şi 666 de euro cash. A încercat apoi în zadar să-l contacteze pe Facebook, dar parcă intrase în pământ, nu exista niciun Vlad de Beelzebul pe Facebook. După câteva săptămâni a crezut că tot ce i s-a întâmplat a fost un vis frumos. Dar avea încă banii necunoscutului, cartea lui de vizită şi mirosul acela urât de spermă din vagin. După o lună de la întâlnirea cu Beelzebul a înţeles că rămăsese gravidă. L-a sunat entuziasmată. Dar nu răspundea decât un robot într-o limbă pe care nu o înţelegea.
Burta îi era imensă. Medicul s-a speriat şi i-a propus să facă un avort. I-a spus că nu înţelegea ce se întâmplă în placenta ei. A trimis-o în capitală. Acolo s-au adunat în jurul ei o grămadă de doctori cu barbă şi vorbeau cu nişte cuvinte pe care nu le înţelegea. I-au propus să avorteze. Clar că nu voia. Era un dar de la Dumnezeu, se gândea ea mereu. Nu poţi arunca un dar de la Dumnezeu la gunoi. Şi a plecat cu trenul în oraşul ei de provincie. Era foarte greu pentru ea. Medicii i-au spus că sunt cel puţin 6 copii în burta ei. S-a bucurat. Era foarte rar ce se întâmpla cu ea. Un caz la 2 milioane de naşteri, poate şi mai mult. Vecinele de palier, aceleaşi care au trimis-o la biserică, i-au repetat să ducă la biserică şi să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru cele întâmplate.
S-a dus. Dar nu a putut. Parcă o forţă invizibilă nu o lăsa să treacă de uşă. A avortat chiar acolo lângă uşa bisericii. Nu era transportabilă, aşă că medicul de pe ambulanţă a moşit-o acolo, chiar la intrare. Saşe pui de om, negrii ca tăciunele şi plin de solzi i-au ieşit din burtă. A leşinat când l-a văzut pe ultimul. Unul mai urât ca altul. Au venit şi televiziunile din întreaga lume. Orăşelul ei de provincie căpătase o faima mondială. Comerţul cu suveniruri în formă de drac a ajutat foarte mult economia oraşului. Primea pentru fiecare interviu peste 666 de euro. Era mulţumită. Copiii i-au fost luaţi pentru cercetări de diferite institute şi facultăţi internaţionale. Avea listă plină de Facebook şi chiar îşi făcuse un iubit. Toată lumea se mira de întâmplarea ei cu Vlad de Beelzebul, care înţelesese până la urmă că e un fel de „drac”. Ea le repeta tuturor că e un domn galant şi politicos şi oamenii nu o credeau. Şi la fiecare interviu spunea acelaşi lucru, că l-a întâlnit pe Satana în biserică şi că acesta intra pe Facebook ca orice muritor.
S-a măritat, îşi construise o casă, avea doi copii frumoşi, albi şi fără solzi şi lumea a ales-o în Consiliul local al primăriei. Oraşul înflorise şi toate astea datorită ei. Ea le spunea tuturor să meargă la biserică, să se roage şi să creadă în Dumnezeu. Numai că ea numai era primită în biserică, preotul spunea că este unealta lui Satan pe pământ, dar nu putea explica ce cauta însuşi Satan la slujba lui. Dar ea credea în Dumnezeu, precum Iov din Biblie.
Despre cei şase pui de drac n-a mai auzit nimic nimeni niciodată. Se spunea că au fost ucişi de Arhanghelul Mihail într-o singură noapte, dar asta e o altă poveste care s-a întâmplat şi care merită povestită.

Pă iarbă


În dreapta şoseaua. Merg încet spre el. Îl studiez. Pare să fie inofensiv.
-Nu te-ai plictisit să stai aici?!
-Mda…
Mă aşez în iarbă. Întotdeauna mi-a plăcut să privesc din iarbă oamenii de pe marginea drumului. Mi-aş putea aprinde o ţigară.
-Mă, fumezi?!
-Nu.
Îmi aprind ţigarea.
-Ştii, sunt vreo 5-6 kilometri până la staţia de autobuz?!
-Ştiu.
-Ce dracu faci aici?
Se întoarce spre mine, are o faţă plină de coşuri mari şi murdare.
-Aştept.
Încep să tremur. Fumez cu genuchii la piept. Direct în iarbă.
-Auzi, cum îţi spune ţie?
-Ionel.
-Ionel, eu sunt Albert, poţi să-mi spui Alberto. Vino aici, pă iarbă, lângă mine.
Îşi lasă sacoşa murdară lângă mine. Pute.
-Adevărul e că-mi aduci aminte de un bulangiu… Trag din ţigară, Ionel priveşte fix, fără să mă audă. Sau, mai bine zis, de un travesti. Unu care fura ceşti din restaurante şi le ascundea într-o poşetă minusculă.
Îşi priveşte ceasul. E un ceas ieftin, curea de plastic.
-E 17:23.
-Da, şi?
E un nebun inofensiv.
Întinde mâna dreaptă. Urmăresc direcţia indicată. Mă lămuresc repede. E un drum de ţară, acolo se îndreaptă arătătorul lui.
-O să vină cineva cu o căruţă să fure pepeni. Mi-a promis că-mi dă şi mie unu.
-Păi de ce nu furi tu?
-Nu fur. O să-mi dea omul ăla.
Stau cu faţa în sus cu mâinile sub iarbă.
-Ionele, ţie îţi place aici?
-Nu, nu-mi place. Dar o să-mi dea omu’ ăla un pepene.
-Să înţeleg că-ţi plac pepenii.
-Da.
Tace. Câţiva greieri cântă isterici lângă mine.
-Bun. Atunci o să aştept şi eu să mănânc pepene. Când vine cetăţeanul cu căruţa?
Mă încântă să fiu ironic.
-La şi 34. Vine mereu la şi 34.
-Ai cuţit să tai pepenele?
Caută în sacoşa de rafie murdară şi ea. Scoate un cuţit albastru.
-Mă, Ionele, tu nu vezi că e murdar?!
Îl şterge pe hainele jegoase.
-Unde aruncăm cojile?
Tace. Nu-mi place când oamenii n-au răspunsuri la întrebări.
-Mă, eşti surd? Unde aruncăm cojile?
Ionel cercetează cu atenţie iarba. Se ridică în picioare.
-Las-o moartă, cojile de pepene sunt materiale biodegradabile. Dă cuţitu’ încoa’. Şterg cuţitul albastru pe iarba verde. Când o să mâncăm pepenele o să aibă gust de iarbă. Îmi place pepene roşu cu gust de iarbă. Cojile le aruncăm pă iarbă, puţin mai încolo. Ai văzut cum am rezolvat şi problema asta?!
-Da. Râde prosteşte
Începe să-mi placă.

Filmul săptămânii cu Albert Cătănuş


Mai întâi a fost Luni
oamenii circulau în jurul meu ca nişte gândaci de bucătărie pe o franzelă
adică m-am trezit mizantrop şi a trebuit să dau nas în nas cu vecina de palier care îmi tot spune să nu mai trantesc uşile prin casă pentru că are o nepoţică mică
n-am crezut-o pentru că nu i-am văzut niciodată nepoţica şi nu am salutat-o de nervi
afară a plouat până noaptea târziu
m-am trezit din somn. inima ta bătea atât de tare încât am crezut că sunt într-o biserică. te-am luat în braţe şi am avut erecţie instant. te-ai întors spre mine şi mi-ai şopit ceva. jur că nu am înţeles, cred că visai ceva frumos, şi te-am penetrat pe la spate. ai gemut şi inima ta a început să sune atât de puternic încât am acoperit-o cu palmele. mi-era aproape ruşine că te-am trezit din somn ca să te fut, deşi ştiam că a doua zi pleci la muncă obosită. când am terminat în tine mi-am dat seama ce-mi spusesei prima dată: „te iubesc!”

marţi a fost frig
ne-am futut când ai venit de la muncă şi apoi ţi-am spălat părul
n-am ieşit din casă pentru că afară sunt oameni răi şi proşti iar planeta era cam departe de soare şi drept urmare m-am conectat la trupul tău ca la o centrală termică pe hematii

miercuri am fost la cumpărături
am vrut să facem sex oral acolo în wc la Lidl dar ne-a surprins o bătrânică cu nepoţelul ei. aşa că am făcut acasă până când s-a făcut întuneric
luminai ca un candelabru cu o mie de becuri şi te-am strâns în braţe ca să mă îmbib de toată umanitatea ta. tu eşti cea prin care comunic cu restul omenirii, ei nu există, sunt un fel de steguleţe pe care le vezi pe o hartă

joi am văzut un film împreună. joia e zi de film
pe urmă ne-am futut până când am obosit, am fumat amândoi o ţigară şi am vorbit despre lucuri ciudate şi planete ciudate despre care savanţii spun că există deşi nu le-a văzut nimeni, adică un fel de dumnezeu terestru aflat la miliarde de ani lumină

vineri a fost frumos
am mâncat în oraş printre proxeneţi şi prostituate. ne-am plimbat pe faleză şi ne-am sărutat pe o bancă lângă moara Violatos. am plecat de mână spre casă cu gândul să facem dragoste, dar ne-am oprit să mai fumăm o ţigară pe bulevard şi am discutat iar despre noi doi şi despre umanitate până când nu am mai rezistat ţi-am băgat mâna în tanga şi ţi-am spus: mai dă-i dracului de oameni, hai să facem dragoste!

sâmbătă
ploua. ne-am trezit transpiraţi. la televizor nu era nimic interesant, filme nu mai aveam aşa că am făcut toată ziua dragoste şi am fumat împreună un pachet de ţigări. am mâncat cartofi prăjiţi cu nişte cârnaţi aproape sintetici şi pe ăia făcuţi într-o mare grabă.

duminică e zi de concurs
care spune de cele mai multe ori te iubesc într-o oră. te-am lăsat să câştigi şi am făcut dragoste până ai adormit
te-am privit cum dormi, cum inima loveşte în coaste şi auzeam vâjâitul aripilor îngerului care se juca în faţa ferestrei. săptămâna aceastea i-am dat liber, tu ai fost îngerul meu păzitor, unicul

Nimic nu e mai frumos decât să te plimbi gratis prin Univers


Cred că astronauții sunt un fel de supermani. Toată viața suntem legați de planeta asta, stăm lipiți de suprafața ei, de praful ei, mai bine zis. Forța de gravitație e atât de importantă, încât, când ajung în spațiu, astronauților li se atrofiază mușchii și inima nu mai depune nici un efort să plimbe sângele prin tot corpul. Acest fapt nu poate să indice un singur lucru: că planeta nu aparține oamenilor, ci oamenii sunt ai planetei, un fel de furnici cărora acest uriaș de piatră le-a atașat nici cordoane ombilicale, legându-i pentru milioane de ani de suprafața lui în aproape eterna lui plimbare prin univers. Și mergem, zi de zi, noapte de noapte, an de an, generație de generație prin acest hău negru prin care strălucesc niște lumințe noapte de noapte, cărora unii oamenii, care le privesc prin niște bucăți de sticlă colorate, ne-au spus nouă, celorlați neinteresați, că sunt de fapt niște uriași nemavăzuți și neînchipuiți. Și noi mergem la plimbare, planeta nu ne ia nici un ban în această călătorie magnifică, pe un traseu numai de ea știut. Și noi suntem războinici, ne omorâm între noi, ne ucidem urmașii, ne vindem mare parte din lumina zilei muncind cât să rămânem în viață a doua zi, ne certăm, ne înjurăm, furăm; în general niște chestii atât de inutile, încât nu merită să le reproduc. Și totuși planeta merge în continuare pe traseul ei. Dacă nu știați, vă spun eu, că am învățat și eu de la alții: planeta se învârte în jurul Soarelui, Soarele se plimbă și el în jurul altor stele, acest conglomerat se deplasează în jurul altor conglomerate de stele. La rândul ei, galaxia noastră, Caleea Lactee se mișcă în jurul altor galaxii și în final tot univerul se deplasează spre roșu. Adică, tradus pentru un profan, mergem printr-un teritoriu nou în fiecare zi și nu ne vom mai întoarce aici niciodată. Și aici intervin astronauții, ei se urcă în cer cu minunatele lor aparate. Ei sunt supermanii pe care i-am rugat să ducă un mesaj altor supermani de pe alte planete. Sau poate lui Dumnezeu.

Femeile ucid Dragostea de Cristian Radu


cristi
Am un prieten pictor, Cristian Radu . Zilele trecute am văzut la el o femeie. O femeie legată la ochi cu un fel de suliţă care împunge o inimă. La prima vedere ar putea fi un alt arhanghel care se luptă cu răul. Ar putea fi o zeiţa elenă care îşi condamnă iubitul la moarte. Sau ar putea fi Dreptatea legată la ochi care ucide Emoţia şi salveză Raţiunea. Dar nu este aceasta cheia de interpretare. Planurile sunt răsturnate: inima se află într-o zonă albă, ceea ce indică o formaţiune noroasă, Cumulus mediocris, iar cea care produce agresiunea se află într-o zonă verde, un fel de iarbă, „Iarba” este un termen generic pentru plantele monocotiledonate, verzi, din familia Gramineelor, adică aici, la noi, unde gravitaţia ne ţine lipiţi de scoarţă terestră. Aşadar, ne apropiem de miezul tabloului: totul e o manipulare crasă din partea lui Cristian, femeia legată la ochi, un leitmotiv foarte uşor de recunoscut în orice tribunal, nu împarte dreptatea, ci împarte moartea, mai mult decât atât, blasfemiază Cerul, habar n-are ce face, căci este legată la ochi, dar o face zâmbind, probabil că cei pe care i-a întâlnit în viaţa ei i-au spus că unei femei frumoase îi este permis orice şi oricând. Atitudinea şi modul în care ţine suliţa poate indica un stick care atinge un ecran touch screen dând un like unei mari platitudini postate pe Facebook. Dar nimic nu e ceea ce pare, poate fi şi femeia-bufon care guvernează în majoritatea cuplurilor măritate. Pentru ea acţiune de a distruge e o joacă, eu o suspectez de prostie crasă şi indolenţă la puterea a 4a. Cine ştie de ce o suspectează Cristian?! Ca să finalizez cât mai repede trebuie să spun că e un tabloul care mi-a plăcut foarte mult şi mă bucur că am ocazia să pot scrie ceea am identificat eu din mesajul lui.
Eu l-aş intitula „Femeile ucid Dragostea”, chiar dacă Cristian i-a ales alt nume.
Felicitări pictorului! Felicitări, Cristian!

Mai dă-i dracului de cai (nu mai pot eu de copitele lor)


Judy Garland se mărită

Când am primit invitația era foarte târziu

Fumam pe balcon

Mirosea urât

De la fabrica de bere din cartier

Zaragozana cred că se numește

Mi-am adus aminte că am văzut caii ăia mari pe stradă

Au copite enorme, trag după iei o căruță uriașă

Inscripiționată cu roșu

ZARAGOZANA

E o nebunie de nedescris, toată lumea vrea să le facă poze…

En fin, cum spuneam

Stăteam pe balcon

Fumam ca de obicei Chesterfield

Macaraua ridica un container uriaș

O rafală de vânt a derutat macaragiul

Containerul s-a izbit de pereții fabricii de bere

Peste caii uriași s-a risipit un morman de inimi străvezii, râncede

Putrezite de întunericul dintre coaste

Râdeam isteric

Ce de inimi putrezite la mine pe stradă???!!!

Aha-ha-ha!!!

Aha-ha-ha!!!

Apoi am deschis invitația de la Judy

Și m-am controlat subtil

Inima mea era la locul ei, proaspătă și fragedă ca o mireasă în ziua nunții

Să îi fie într-un ceas bun!

Sven Hassel


E o scenă descrisă umoristic în care se face o inspecţie de front de către un general, care coincide cu un bombardament de artilerie năpraznic al inamicului.
Toată lumea încearcă să se ascundă prin tranşee, numai generalul se plimbă impozant printre trupeţi fără să-i pese că bombele cad pe lângă el ucigându-i pe cei care trebuie să-i inspecteze. Scena în sine are un tragism suprarealist, pentru mine generalul cu pricina este un înger care se plimbă printre infideli.

Când i-am cunoscut prima dată pe Adam şi Eva (AKOUSMATA)


Era soare
Lumina cădea perpendicular pe fabrica dărâmată din faţa ferestrei
În timp ce o  jumătate de planetă dormea
Tu i-ai remarcat prima
Erau aşa, cum să spun, un fel de fraţii Grimm
Pentru că dragostea e un copac-floare care creşte în fiecare zi
Mai mare, mai mare din pardoseala celulelor noastre
Doi bătrânei care stăteau pe banca din faţa scării
Nici înalţi, nici vorbăreţi
Priveau calm la cei din jurul lor
se ţineau de mână şi le auzeam bătăile inimii
ca un radio ce anunţă ora exactă
Iubita mea, vrei să ne aşezăm lângă ei?
Şi ne-am apropiat
Moartea s-a dat un pas înapoi
Lumină Lumină Lumină
De trei ori ca Petru din Biblie
Şi s-a aruncat la pământ
Copacul-floare se vedea atât de clar
Încât am început să plângem
Pentru că lucrurile frumoase au o tristeţe interioară care îţi amorţeşte palmele şi inima

A fi sau a nu fi patriot


Priza de hârtie

Trăim vremuri triste pentru ţară: o mână de oameni corupţi şi rău intenţionaţi ne sugră destinele. Nepăsarea celor care conduc România se poate compara doar cu epoca fanarioţilor. România nu mai aparţine românilor, România a devenit moşia unor arendaşi aroganţi şi făţarnici, iar noi suntem doar sclavii lor. Au neobrăzarea să ne spună că fac totul pentru ţară. Au neruşinarea să ne mintă că trăim într-o lume nesigură şi plină de corupţie. Au tupeul să ne spună că ei au făcut şi fac tot posibilul ca noi, prostimea, să ducem o viaţă decentă. Poporul român nu-şi mai poate creşte copiii în condiţii civilizate pentru că ei, politicienii noştri, îşi fac mendrele cu banii contribuabililor. Bugetul de stat este un tanc care împinge de pe marginea prăpastiei o ţară prost îmbrăcată, prost hrănită şi prost educată, iar ei zâmbesc nonşalant şi spun că au făcut tot ce le stă în putere…

Vezi articol original 405 cuvinte mai mult

poempromisune (repostat la cerere)


când m-am apucat să-ţi scriu era târziu trecuse de mult de miezul nopţii era două şi 8 minute mi-am dat seama că te iubesc chiar dacă mă tratezi ca pe un fraier chiar dacă mă minţi că ţi-ai tăia părul pentru mine sau că o să te arunci într-o zi de pe bloc sunt minciuni dar m-am obişnuit de mult cu minciunile tale cu mitomania ta cronică cu cele 2 nume şi 3 prenume cu foştii tăi iubiţi care apar din virtual la uşa mea şi îmi arată toate cadourile tale pentru ei iubirea e ca un tren din care nu te poţi arunca deschizi uşa vagonului încerci să numeri stâlpi de telegraf şi îţi faci curaj să te arunci la al douăzecilea dar apoi îţi dai seama că e futil mai bine mergi până la capat mai bine aştept cuminte în compartiment să mă întâlnesc cu tine în gara de nord în faţă la mcdonalds să mergem iar în apartamentul ăla chic de pe lângă atheneu şi să facem dragoste până poemul pe care ţi-l scriu de fiecare dată pe sâni mi se mută mie pe piept apoi să adorm cu faţa în părul tău care miroase atât de frumos în fiecare dimineaţă în care mă trezeşti să facem dragoste uit de toate tâmpeniile pe care mi le-ai servit cu gheaţă 3 ani de zile stau cuminte la calculator şi aştept să-mi aduci cafeaua şi să mă săruţi pe gât în timp ce-mi verific emailul când pleci încep să te urăsc instant dau din mâini din picioare mă cert cu toată lumea vorbesc urât la telefon agăţ gagici pe stradă mă înjur din senin în casă ce viaţă de rahat ai fraiere te îndrăgosteşti tu ca şmecherul de cele mai imposibile femei te sun la 2 noaptea intră pe mess curva dracului cu cine eşti în pat te-am sunat de 2 ori şi nu răspunzi începi să tremuri la telefon să plângi să-mi spui că eşti la menstruaţie aşa şi dacă eşti la menstruaţie care-i problema de câte ori ne-am tras-o noi la menstruaţie recunoaşte că eşti cu cineva în pat spune atât da sunt cu cineva în pat dar tu râzi şi îmi spui te iubesc atunci când mă înjuri nu sunt cu nimeni vrei să strig că îmi place să fac dragoste cu tine să mă audă toţi vecinii dar nu îţi mai cer nimic tac şi îmi dau seama că sunt cel mai mare fraier care a trăit vreodată şi orice mi-ai face am să te iubesc pentru că eşti singura mea speranţă într-o lume mai bună amin aşa să-mi ajute dumnezeu

Azi nu moare nimeni (fragment)


Arhanghelii se pitiseră la pământ luând diferite forme. Copaci şi pietre uriaşe. Auziseră un zgomot dinspre pădure. Putea fi Alberto sau Moartea.
Jophiel s-a uitat spre Samuel comunicându-i telepatic să scaneze toată zona cu vederea lui excelentă.
Nimic. Absolut nimic. Şi totuşi auziseră ceva. Un fel de herghelie de dragoni care se deplasau spre Poiana Fermecată. Spre ei.
Uriel a dat din aripi.
-Se întâmplă ceva ciudat cu planeta. Dacă nici noi, arhanghelii, nu mai puteam înţelege semnele ei, atunci cine?
Uriel avea aripi frumoase. Cele mai frumoase aripi din regatul cerului. Toţi arhanghelii şi cohortele de îngeri îl invidiau pe ascuns sau făţiş pentru superbitatea de aripi ce o poseda. Fusese numit arhanghel şi datorită acestor aripi senzaţionale. Înaintase ierarhic destul de uşor pentru că era foarte-foarte competent dar contau şi cele 2 aripi de vultur care-i ieşeau atât de maiestos din cutia toracică.
Rafael a băgat mâna în buzunar şi a scos un gen de băţ scurt, un beţigaş, pe care l-a lovit cu trei degete, apoi cu două şi acesta s-a transformat într-o lance uriaşă.
-Jophiel, lasă-mă pe mine să inspectez zona. Ceva este în neregulă. Samuel nu se înşeală niciodată. Plus că şi Metatron a auzit ceva.
Jophiel şi-a mângâiat barba aspră. L-a privit pe lunganul de Metraton. Acesta se scobea între dinţii extrem de albi cu un fir de iarbă. Apoi şi-a mutat privirea spre Rafel şi lancea lui uriaşă. Puteai jura că Rafel este cu tot cu lance un hoplit veritabil din falanga macedoneană. Îi mai lipseau doar hainele roşii care ascundeau sângele.
-Mă duc cu el, Jophiel!
Jophiel a tăcut. Creierul procesa zeci de scenarii posibile.
-Nţţţ! Rămâi aici. Nu ne putem permite să pierdem doi arhangheli simultan.
Samuel a pus iar urechea la pământ.
-Sttt! Gata, ştiu ce s-a întâmplat. 25 de oameni în frunte cu Alberto încearcă să traverseze râul.
Jophiel s-a lăsat pe vine. Asemenea unui samurai.
-Sunt cretini. N-au nicio şansă. Nu ştiu că râul aparţine Morţii?! Rafael, cu discreţie, du-te şi raportează-mi situaţia. Vreau să ştiu dacă Alberto va supravieţui.
Acesta şi-a lovit iar lancea uriaşă cu două degete, apoi cu trei şi aceasta s-a transformat la loc în beţigaş pe care şi l-a băgat la loc în buzunar.
Şi cu o viteză uimitoare a început să alerge printre copaci. Se subţia, se alungea ca un elastic reuşind să se strecuare printre copaci cu atâta uşurinţă că părea o pasăre-şarpe.
Uriel, Metatron şi Samuel s-au trântit iar pe iarbă continuându-şi jocul de macao fără nicio grabă sau teamă la lumina slabă a crepuscului.
-Data asta trebuie să bat eu, a declarat solemn Metatron. Ultima oară am câştigat acum 200 de ani.
-Păi ce să-ţi fac, nene, dacă joci împotriva lui Rafael?! Nu ştii că tipul are toate combinaţiile posibile în minte? Numai când pune mâna pe pachetul de cărţi ştie cu exactitate unde sunt aşii şi zecarii. Ha! Ha! Cum poţi, nene, să câştigi în faţa acestui fenomen al pachetului de cărţi?
Uriel se amuza copios. Juca doar din dorinţa de a avea o activitate. Din când îşi întindea aripile pentru a le cerceta grijului dacă fiecare fulg e la locul lui.
Samuel a privit înspre direcţia râului. Avea 3 şeptari în mână, era inevitabil să nu câştige jocul în absenţa lui Rafael. Dar acum era mult mai interesat să vadă prin copaci şi iarba înaltă şi dulce ce face Rafael la marginea Pădurii.
Rafael ajunsese de câteva secunde. Acum comunica telepatic cu Jophiel. Râul blestemat îşi făcea scrupulos datoria. Apăra Pădurea de oameni.
-Au ajuns aproape de jumătate. Nu-mi miroase deloc a bine, Jophiel. Gata! Gata! Se duc la fund!
Ceilalţi 3 arhangheli se conectaseră şi ei la canalul telepatic dintre Jophiel şi Rafael.
-Pe aripile mele! Metatron s-a ridicat în picioare aruncând cărţile de joc nervos. Alberto ăsta e cretin! Păcat de ei. Vor muri cu toţii! Chiar nu ştiu asta?! Cine naiba i-a pus să facă pe înotătorii în asemenea ape în care nici măcar eu nu mă simt în siguranţă?! Cretin! Nu mai joc. Peste 200 de ani o să câştig şi eu. Dar vă spun pe aripile mele că-l voi pocni pe acest Alberto direct în mutră cu prima ocazie. Nu trebuia să săvârşească asemenea stupiditate.
Jophiel a ordonat.
-Tăcere! Toată lumea să tacă. Mă gândesc la un plan de salvare a celor rămaşi. Rafael va rămâne momentan la marginea pădurii.
S-a aşezat iar pe vine mângâindu-şi barba aspră.
Rafael transmitea în continuare cu toate detaliile situaţia din apă.
În final au aflat cum Alberto s-a panicat şi cum 24 de oameni au dispărut cu desăvârşire în apele râului.
Era totuşi bine, Alberto scăpase.
-Samuel, ce face Moartea? O poţi vedea?
-Da, foarte clar. Ce crezi că poate face acum? Sărbătoreşte moartea celor 24.
-Trage pe nas?
-Kilograme.
-E bine. O va ţine ocupată ceva vreme. Rafael, înapoi! Retragerea! Apoi a continuat cu voce tare, pentru că până atunci folosise doar canalul telepatic de comunicare. Trebuie să găsim o soluţie rapidă să-i salvăm. Şi mai terminaţi cu jocul ăsta stupid de cărţi! Planeta se prăpădeşte şi voi jucaţi macao. Halal arhangheli!
Metatron l-a privit plictisit.
-Hai măi Jophiel, acum te-ai găsit şi tu să ne faci morală?! Dar de ce nu ai acţionat când dezastrul ne-a lovit planeta? Oricum, pe aripile mele, nimic nu e pierdut. Dacă n-a murit Alberto, mai avem o speranţă, nu?!
Uriel a strâns cu grijă cărţile de joc împrăştiate pe jos.
-Eu cred că tipul ăsta are ceva special. A suferit atât de mult şi totuşi nu s-a dat bătut. Orice om se panichează, e normal, pe mine mă bucură capacitatea lui de merge înainte deşi e singur. Tu-ţi dai seama că omul ăsta e singur cu adevărat? Şi totuşi rezistă cu brio, magna cum laude, împotriva tuturor.
Arhanghelii au concluzionat că Alberto este special şi specia mai are totuşi o şansă.
-Totuşi, repet şi pentru Metatron care se caută în dinţi de 2 zile cu acelaşi fir de iarbă, pentru Alberto şi cei rămaşi mai există o şansă, dar noi nu trebuie să intervenim în mod direct, a conchis Jophiel.
Rafael a apărut brusc lângă cei patru arhangheli. Şi-a scuturat penajul din care au căzut frunzele pe care le agăţase în goana lui nebună spre râu. Rafael era un arhanghel frumos, femeiele se topeau după el.
Jophiel şi-a mângâiat iar barba aspră.
-Momentan nu putem lăsa situaţia aşa. Nu îmi place deloc cum decurg lucrurile de cealaltă parte a râului.
Uriel şi-a întins încă o dată aripile lui frumoase. Senzaţionale.
-Îmi pare foarte rău de Elena şi de soţul ei Carol Caraiman.
Metatron cu firul de iarbă în dinţi s-a apropiat de Jophiel care încă îşi mângâia barba aspră utându-se cu atenţie la aripile senzaţional de frumoase ale lui Uriel.
-Jophiel, te rog frumos, te implor chiar, lasă-mă să ma ocup de Moarte. Îi dau două directe şi jur pe aripile mele că va dormi 1000 de ani garantat.
-Nţţţ! Metatron, Moartea e prea puternică acum. E foarte posibil să nu-i poţi face faţă.
-Jophiel, pe aripile mele, mă bat cu ea 1000 de ani, destul ca ceata asta de nenorociţi să taie pădurea asta şi cu lame de ras şi să ajungă la Poiana Fermecată.
Metatron era excitat de posibilitatea unei lupte cu Moartea. Muşchii braţelor i se întăriseră instantaneu, îşi strânsese pumnii care semănau acum cu nişte mânuşi de box uriaşe, iar venele de sub pielea braţelor deveniseră mai mari decât coada unui leu. O maşină de luptă corp la corp imbatabilă.
-Nu, Metatron. Nu! E prea riscant. Plus că prin lupta asta a ta încălcăm regula cea mai importantă a jocului: fără intervenţie directă.
-Jophiel, nu mă poţi opri! Nu eşti tatăl meu! Nu mă poate opri nimeni acum.
Excitarea se citea în ochii lui mari. De câte ori îşi punea ceva în cap Metatron reuşea şă-şi facă pe plac. Comisese câteva erori cândva pentru care Dumnezeu îl mustrase dur, dar, în genere, era un spirit independent aflat în slujba umanităţii. Jophiel ştia toate astea. Ezita să fie prea autoritar sperând că măcar încă un arhanghel să încerce să-l împiedice pe Metatron să se ia la trântă cu Moartea. Nu dorea să folosească un ton dur în faţa lui Metatron pentru că ştia că acestuia din urmă îi sărea foarte repede muştarul.
Din păcate, situaţia a luat o direcţie extrem de proastă pentru Jophiel în momentul în care Rafael şi-a scos din buzunar beţigaşul lui de lemn pe care l-a transformat în câteva secunde în binecunoscuta lance uriaşă. Deja erau doi arhangheli acum dispuşi să se lupte cu Moartea.
Acum ori niciodată! Era momentul culminant al disputei.
Jophiel s-a aşezat pe vine şi a început să-şi mângâie barba aspră făcând abstracţie de cei doi arhangheli care erau gata să zboare în spre o luptă cu Moartea. Se gândea ce se putea întâmpla dacă cei doi vor fi scoşi rapid din luptă. Nu era bine deloc. În trei aveau şi mai puţine şanse de a învinge şi implicit de a ajuta specia umană care rămăsese toată în mâna lui odată cu dispariţia subită a lui Dumnezeu.
Hm! Ce-ar fi făcut Dumnezeu în locul lui?! Nimic. Evident nimic. Ar fi lăsat lucrurile să decurgă de la sine. Nu puteau interveni de maniera asta în niciun chip.
S-a ridicat.
-Măi băieţi! Îşi cântărea cu atenţie cuvintele. Uitaţi-vă la mine! Vă promit că până mâine vom avea o luptă directă cu Moartea. Toţi cinci. Dar nu acum. Să vedem ce hotărăşte Alberto.Ttrebuie să respectăm decizia oamenilor. Ştiţi şi voi faimosul „liber arbitru”.
Dar Rafael şi Metatron deja îşi întiseseră aripile pentru decolare. În câteva minute se vor lupta cu Moartea. Invocarea liberului arbitru nu avusese efect.
A privit spre Uriel şi Samuel. Aceşti doi arhangheli păreau încă dispuşi să ţină cont de atotputernica directivă a lui Dumnezeu. Trebuia să îi oprească. Să îi oprească înainte de a decola peste pădure şi să înceapa lupta epică cu Moartea.
Rapid. Foarte rapid.
A întins ambele braţe. Dreapta spre Metatron şi stânga spre Rafael.
Îi apucase de aripi.
Era un gest extrem, disperat.
Aripile arhanghelilor sunt lucruri intangibile. Doar ei îşi pot atinge cu bună ştiinţă propriile aripi. Doar ei înșiși şi Dumnezeu în persoană.
Ambii s-au întors simultan privindu-l cu furie pe imberb.
Între cei 3 arhangheli se născuseră nori negri, tensionaţi. Situaţia putea deveni tragică din clipă în clipă. Şi existau indicii că tragismul se va produce. Lipsa lui Dumnezeu era esenţială. El era garantul iubirii între înaripaţii din cer.
Dar dacă şi arhanghelii se bat ca chiroii între ei, ce pretenţii să mai avem de la nişte simpli muritori înfometaţi şi speriaţi?

ciocolata celebră


tatăl meu e astronaut
a zburat pe Lună
a schimbat şuruburi stricate pe staţia orbitală
de câte ori vine acasă ne aduce ciocalată americană
cu semnături celebre
când pleacă ne adunăm toţi trei în baie
eu, Monica şi Cosmin
dăm drumul la robinetul de la cadă
şi ne rugăm în genunchi pentru el
uneori intră şi mama
atunci mâncăm ciocolata celebră în patru
şi privim la pozele în care pune piciorul pe Lună
alături de toţi oamenii ăia îmbrăcaţi în costume spaţiale
e super să stăm aşa toţi patru şi să ne amintim
de toate cuceririle, de toţi prietenii lui celebri
de toate oraşele mari în care a fost

acum câţiva ani
naveta spaţială
s-a oprit foarte aproape de apartamentul nostru
dar tatăl meu nu a coborât ca altădată printre lacrimile noastre
de puşti extaziaţi
au coborât ca dintr-o atmosferă lipstă de gravitaţie
prietenii lui în costume spaţiale pline de praf selenar
şi ne-au adus ciocolată americană
cu un autograf celebru
era al lui

Al 3-lea război mondial


”Iubitule,
La noi plouă de o săptămână. Blacky a fătat şapte pui. A trebuit să alung şase. Am plâns două zile. Chiar a trebuit să o fac. Crede-mă că a trebuit, altfel muream cu toţii. L-am rugat pe domnul Atanasiu să-i ducă departe, la marginea oraşului. I-am pus într-o sacoşă o jumătate de pâine muiată în apă. Poate că îi va găsi vreun animal acolo şi vor supravieţui. Mă rog lui Dumnezeu să aibă milă de ei. Erau orbi. A trebuit să o fac, jur. Să nu mă cerţi şi tu, ştiu, sunt o asasină, dar a trebuit să o fac. Am să-mi primesc răsplata, dar a trebuit să o fac. Noi o ducem greu cu mâncarea. Nu mai aveam decât pâine şi ceapă. Nu ştiu cât mai durează războiul ăsta. A venit poliţia militară acum 2 săptămâni şi ne-au rechiziţionat toată aparatura electrică din casă: celulare, televizor, laptopul tău şi al meu, cuptorul cu microunde, frigiderul, absolut tot, absolut-absolut tot. Nu mai aveam curent electric decât o oră pe zi. Şi uneori nici atunci. Stăm pe întuneric şi ne rugăm pentru oameni. Să oprească odată măcelul ăsta fără sens. Mă gândesc cel mai mult la tine. Te iubesc mult-mult. Chiar mai mult decât pe mine. Vreau să ştii că ţi-am salvat toate poeziile când au venit militarii să ne ridice laptopurile. Mă anunţase în prealabil domnul Atanasiu. E un om de treabă. Tot el m-a pus în contact cu un chestor. Mă va ajuta să o duc pe mama într-un spital. Mama e tot mai rău, vomită des şi nu poate să mai înghită. Are nevoie de o cură cu lactate. Săptămâna viitoare mă întâlnesc cu chestorul. Am auzit că e un domn politicos, înainte de război a fost redactor la o revistă de literatură. Sper să fie bine, am să mă rog în fiecare noapte.
Te sărut peste tot, iubita ta”

Ploua de 3 zile în continuu. Urăsc ploia. Stăteam într-un tranşeu plin cu apă. Pereţii de pâmânt murdar se scurgeau pe lângă noi odată cu ploaia care uitase să mai se oprească. Am închis ochii. Simţeam că o să am iar un atac de panică. Exact ce-mi lipsea. Popescu fuma privindu-şi arma cu patul ud. Ştiam cum să evit atacul: trebuia să vorbesc. Am deschis gura, mi-a ieşit doar un ”bă!” schimonosit şi bâlbâit. Nici măcăr nu mă auzise. Mi-e frică, am să mor ca un boschetar în tranşeul ăsta mocirlos. Ce viaţă de câine mai am şi eu?!
-Popescule, ştii cât durează războiul ăsta?
-Până la final, nu?
Replica lui m-a enervat cumplit. Aveam nevoie de cineva care să mă asculte, nu să facă pe spiritualul.
-Eşti prost? Dacă Dumnezeu ar avea o vârstă exprimată într-o viaţă de om, războiul ăsta de rahat ar dura exact cât ar clipi din ochi. Clipeşte o dată şi se duce jumate de planetă dracului. O planetă avem şi de asta ne batem joc. În loc să mergem pe alte planetă, ne omorâm ca idioţii pentru nişte biete concepte. Dacă gândeau vreo clipă cretinii ăştia de conducători investeau banii în ceva mai interesant: revitalizau programul Apollo. Dar e mai uşor să extermini un popor decât să ajungi lângă Alpha Centauri. Şi e mai rentabil, mult mai rentabil.
-Alberto, iar ai fumat marijuana?!
-Sclavi şi carne de tun, asta suntem…
M-a întrerupt râzând.
-Ori nu ţi-a mai scris gagică-ta de faci pe nebunul pe aici? Mă exaspera. Dacă nu purta aceeaşi uniformă ca a mea, jur pe Dumnezeu că l-aş fi pleznit cu patul armei direct în gură. Să-l văd ţinându-se de gură ţipând isteric cu bărbia plină de sânge:”De ce dai, bă?! De ce? Ai înnebunit?!”
Făcusem un atac de panică în avion spre Zaragoza. Eram fără aer, pereţii se strângeau spre mine ca o menghină. Mişcam degetele picioarelor repede. Ca şi când mi-aş fi verificat capacitatea creierului de a mai controla muşchii. Am inspirat profund. Aveam impresia că oricât de tare aş deschide gură să inspir în plămâni nu-mi ajunge nicio moleculă de aer. Nemţoaica de lângă mine mă privea şi nu înţelegea nimic. Avea un zâmbet de vită politicoasă. ”Vacoooooo, nu vezi că nu am aer????”
Fără aer. Am mai inspirat încă o dată. Popescu s-a uitat speriat la mine.
-Albertule, eşti bine?
Prima mea mişcare a fost în sus în afara tranşeului, un recul al crizei. M-am ridicat în picioare. Vântul îmi sufla chiar în faţă, rece. Pentru o clipă am avut senzaţia că, orice mi s-ar fi întâmplat, eu câştigasem şi de data asta. Mantaua de ploaie era udă, grea şi mă sufoca. Dar mă simţeam bine, învinsesem şi acum. Moartea rămăsese departe de tranşeul nostru, muşcându-şi degetele de ciudă. Numai fraierii renunţă aşa uşor.
-Albertule, stai jos!
Nu-l auzeam. Mă uitam în sus, vedeam soarele printre norii grei. Criza îmi trecuse.
M-am întors spre el, venise târâş până la mine.
-Stai jos, idiotule! Vrei să te sinucizi?
-Popescule, de ce are atâta lumină ziua asta întunecată?
S-a aruncat peste mine, arma mi-a căzut în noroi. Exact la timp. Lunetiştii din cealaltă parte mă remarcaseră. Câteva gloanţe porniseră. Dar eu eram în mocirlă, gloanţele au şuierat a pagubă deasupra mea.
-Vezi, mă Popescule?! Pe mine nu mă omoară nimic, sunt nemuritor! Râdeam.
-Eşti nemuritor pe dracu! Eşti doar un cretin sinucigaş. Doamne, oare în plutonul ăsta sunt cel mai sănătos?!
-Gata, mă, mi-am revenit, stai calm, azi nu moare nimeni.
Am tăcut amândoi, mi-am ridicat arma, i-am şters puţin patul. Părea să funcţioneze.
-Dar ce pula mea ai avut?
Mi-am scos din buzunar pachetul de ţigări. Era ud.
-Băga-mi-aş pula în tranşeul ăsta. E ceva ce nu s-a udat pe o rază de 3 kilometri? Furia m-a cuprins brusc. Cred că şi inima mi s-a udat, e într-un borcan cu mocirlă la fezandat.
M-am scotocit prin buzunare după brichetă. A doua scrisoare o ţineam la piept. Avea un scris tremurat.

”Iubitule, mama e salvată. Acum e într-un spital la Bucureşti. Doctorii au spus că va trăi. A trebuit să o fac, jur pe dragostea noastră că a trebuit să o fac. Dumnezeu nu mi-a lăsat altă alternativă. M-am culcat cu chestorul. A trebuit să o fac, te implor să mă ierţi. Trebuia să mă culc cu el, altfel murea mama. Te iubesc mult. Te sărut.”

Am recitit-o. Scrisul tremurat, aplecat spre dreapta. Chestorul pentrând-o pe la spate. O pictură de apă a acoperit ”te iubesc”. Apoi a pus-o să-i facă un blow-job şi a terminat pe faţa ei. La baie s-a spălat pe faţă. Stropii de spermă se amestecau cu lacrimile. S-a îmbrăcat repede şi a plecat spre casă. Mama era salvată. Va trăi mai mult. Oare i-a plăcut şi ei? Mai mult ca sigur… Sau poate că nu. Ia mai dă-o dracului. A făcut un bine. A salvat o viaţă. Şi în plus nu făcea păianjeni acolo jos aşteptându-mă pe mine să mă întorc fără un picior de pe front.
M-am ridicat vesel. În fond, o partidă de sex pentru o viaţă salvată. Ce uşor se rezolvă lucrurile pe timp de război, nu?!

Am să-l omor pe chestor, o să moară sufocat. Numai să scap de aici. Trebuie să fiu atent să nu mai fac vreo prostie. Am nevoie de o permisie.
-Popescule, când primim şi noi permisie?
-Pentru ce vrei permisie? Nu-ţi ajunge câmpul ăsta plin cu bombe? Vrei pădurice liniştită unde să te spânzuri? Peste tot se moare la fel. Şi în ştreang şi în glonţ.
-Du-te-n pula mea cu glumele tale de căcat! Zi, mă! Când se dau permisii?
-Habar nu am. Peste vreo lună, cred. Am auzit că dacă rupem linia frontului aici nu mai primim permisii vreo 6 luni.
Am tăcut cu ciudă. Nu voiam să rupem linia frontului. Nu voiam nimic, nici măcar să se termine războiul. Dacă sunt fraieri, să se omoare între ei până la sfârşitul lumii! Ăsta nu e războiul meu, eu am alt război, chestorul mi-a deschis alt front de luptă. Şase luni??? E inadmisibil. Trebuie să-l omor pe ăla săptămâna asta. Nu pot aştepta 6 luni. Trebuie să dezertez.
Căpitanul s-a furişat tiptil spre noi doi. Îşi ţinea casca verde cu mâna dreaptă iar cu stânga ducea repede ţigara la gură. Avea o barbă mare, din compania noastră nu mai ieşise nimeni din tranşee de o săptămână.
-Am nevoie de un voluntar din plutonul vostru. Anuntaţi-i pe toţi. Îmi trebuie un om curajos. Trebuie să minăm podul din faţa noastră. Cel care reuşeste primeşte Crucea Militară şi două săptămâni de permisie.
Popescu a început să râdă.
-Două săptămâni pe lumea cealaltă poate. Ha-ha. Ce nebun se va duce în bătaia lunetiştilor? Sunt aproape 4 kilometri până la pod şi cel puţin 300 de puşti ascunse peste tot.
Am sărit în sus. Aproape că îmi pierdusem casca. Venise momentul să-i tai testiculele chestorului.
-Domnule căpitan, mă ofer voluntar!
Căpitanul m-a privit înduioşat. Îi eram drag, nu se aştepta să mă duc la moarte atât de uşor.
Popescu a ţâşnit placându-mă. Ne-am prăbuşit amândoi în mocirlă.
-Domnule căpitan, nu-l băgaţi în seamă are o depresie. L-a lăsat gagica, de asta face pe eroul.
Căpitanul a încredinţat tacit din cap. Şi el credea că o luasem razna. S-a întors cu intenţia vădită să caute alt voluntar.
L-am împins cu furie pe Popescu de pe mine m-am ridicat şi am făcut doi paşi după căpitan. L-am apucat isteric de mână, aproape bruscânu-l. Căzusem în genunchi în faţa lui.
-Domnule căpitan, vă implor, vreau să distrug podul ăla blestemat. Sunt gata să-mi dau viaţa pentru ţara mea. Vedeam ochii chestorului bulbucaţii sufocându-se cu testiculele. Trebuie să-mi daţi şansa asta. Mă ofer voluntar. Sunt voluntarul ideal. Sunt cel mai motivat să îndeplinesc misiunea asta. Ascultaţi-mă, până măine podul e distrus complet!
Căpitanul a răspuns sec. Aproape metalic
-Bine, soldat. Ţi s-a încredinţat misiunea. Vino cu mine să primeşti instrucţiuni suplimentare.

Fumam singur departe de tranşeele noastre. Până la pod mai avem câteva sute de metri. Rucsacul cu explozibil îl lăsasem lângă mine. Furasem un baton de explozibil din el. O să i-l bag chestorului în fund. Obosisem. În câteva minute podul va fi minat. Simţeam că traiesc. Distrug podul şi apoi îl minez pe chestor.
Am început să alerg aplecat spre pod. Îl distingeam perfect prin noapte.

-Uite-l. Îl vezi?
Cei doi lunetişti de la marginea podului scrutau noaptea cu binoclurile performante.
-E a treia oară săptămâna asta când încearcă un disperat de-al lor să distrugă podul. Eu cred că trebuie să fii drogat să ai un asemenea curaj.
-Am auzit că le dau droguri să lupte ca nişte animale.
-Ia să-l lăsam să se apropie. Nu-l omorî acum. Lasa-l să vină mai aproape.
-Eşti nebun??? Dacă se aruncă în aer când e aproape de noi?!
A ridicat arma. Un zgomot puternic. Soldatul cu rucsac în spate s-a răsucit prin noapte şi a căzut cu faţa în mocirlă.
Au trecut câteva minute. Nicio mişcare.
Soldatul cu rucsac s-a ridicat încet.
-Bă!!! Eşti nebun? Ăsta e nemuritor?

Ultimele cinci minute de pe Pământ


Dacă ne vom întâlni vreodată pe stradă
Tu cu soţul tău de mână, zâmbitoare
Iar eu cu o oarecare
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni vreodată în faţa unei icoane
În cea mai frumoasă biserică din Bucureşti
Şi mă vei întreba
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni vreodată pe drumul de întoarcere
De la înmormântarea mea
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni atunci când mă voi întoarce de pe front
Plin de răni, fără nicio scrisoare de acasă
În cârje şi mirosind a moarte
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni pe vreun peron oarecare
Printre necunoscuţi care-şi poartă moartea în geamantane grele
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni în ultima noapte de pe Pământ
Printre zei muribunzi şi femei palide
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni vreodată
În drum spre bucătărie
Tu cu o carte de poeme în mână citind în mers
Iar eu cu o ţigară în mână privindu-te ca un gardian de la spate
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni vreodată în mijlocul patului
După o noapte în care ai adormit în braţele mele
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom găsi vreodată în mijlocul deşertului
Fără nicio picătură de apă în ploscă
Iar hienele aşteptându-mi binevoitoare finalul agoniei rânjindu-şi colţii
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom găsi vreodată
Într-un poem de dragoste ce nu se termină niciodată
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Abandonarea lui Dumnezeu


În fiecare seară îmi este prea frică să mă întorc acasă. Îmi iau târnăcopul şi pleznesc în asfalt până ajung aproape de locul acela cald. Mă rostogolesc în groapa din asfalt şi ascult maşinile care ocolesc noul meu domiciliu. Uneori îmi este frică că se va opri un cetăţean şi va fi curios să vadă cine e pe fundul gropii. Şi atunci mă chircesc. Cred că cetăţeanul acela are barbă şi vorbeşte foarte gros. Şi mâini păroase. ”Cine mama dracului e aici în asfalt?!” Atunci voi ridica o mână încet de pe fundul gropii. ”Sunt neînarmat, cetăţene bărbos! Nu trage!” Dar e linişte, nicio maşină nu se opreşte. Mă întorc pe partea celalaltă. Cerul e senin. Îmi place să aştept. Aşteptarea te face puternic. Dragostea te face puternic. Dumnezeu te face puternic. ”Îmi aştept iubita. Îl aştept pe Dumnezeu.” Cetăţeanul bărbos a plecat fluierând. Din buzunar îi atârna o batistă murdară. M-am ridicat în genunchi. Se îndepărta. Am fluierat. ”Hei, o să-ţi cadă batista din buzunar!” S-a oprit, s-a întors spre mine. Nu mai avea barbă, avea chipul lui Dumnezeu. Ochii îi străluceau puternic. Într-adevăr. Dumnezeu venise lângă groapa mea din asfalt, avea o batistă murdară. Mi-a făcut semn cu mâna și a dispărut în noapte. Probabil că îl va lovi o mașină din spate și va muri. Mi s-a făcut brusc milă de toți cetățenii planetei. Vor rămâne fără sprijin moral. Am sărit sprinten din groapă și am fugit spre locul în care dispăruse. Am auzit un claxon puternic și un scrâșnet de frâne. M-am întors. Un individ bărbos a țâșnit dintr-o rablă roșie cu o bâtă de baseball în mână. ”Îți rup oasele, nenorocitule!” ”Stai! Nu da, cetățene șofer! Alerg după Dumnezeu. E chiar în fața noastră, îl vezi?” Individul bărbos a coborât bâta. ”Hai, urcă în mașină. Ajungem mai repede. Sper să nu dea peste el vreun nenorocit.” De oglinda retrovizoare atârna un crucifix de plastic. ”Se fumează?” A dat din cap că da. Am aprins o țigară. Dumnezeu era chiar în fața noastră. ”Sunteți căsătorit, cetățene bărbos?” ”Am fost, o curvă!” A lăsat geamul din fața lui și a scuipat. Apoi a exclamat iar. ”O curvă!” ”Vreți o țigară?” ”Nu. Vezi că am o sticlă de votcă pe bancheta din spate.” I-am dat-o. A înghițit o gură mare. ”O curvă!” ”Oprește!” A pus frână. ”Tu știi cine sunt eu?” ”Unul care îl urmărește pe Dumnezeu.” ”Nu e de competența mea să-l salvez pe Dumnzeu de la un posibil accident rutier!” ”Nici a mea!” ”Dă-mi sticla.” Am băut. Avea un gust oribil. Am coborât ca să vomit pe marginea șoselei. Bărbosul a demarat în trombă. Pe cer se vedeau stelele. M-am așezat în iarbă cu mâinile sub cap. Se auzeau greierii.

Prolog. Al treilea Prolog


În dimineața aceea a cântat Bach la toate posturile de radio. Avioanele zburau mai aproape de pământ și lumea mi se părea mai mică.
Am ieșit din casă. Auzeam Bach peste tot și așteptam din senin să se prăbușească un avion peste mine. Și nu mi-ar fi părut rău. Pentru că aveam impresia că o legiune de îngeri ascultă la radio Bach odată cu mine.
Am intrat acolo. Trebuia să fie acolo.
Îmi venea groaznic să urinez.
-Nu am înțeles niciodată cum se produce fenomenul uitării. Adică cineva îți omoară tatăl, mama, fratele, sora și copiii și tu peste ani servești o friptură într-un restaurant de la un colț oarecare de stradă. Ridici paharul sus și rostești: ”Dumnezeu să-i odihnească!”, verși puțin vin pe jos, cu atenție să nu te stropești pe pantofii luați la reducere și apoi înfuleci tot-tot ca și când asta e ultima ta masă pe pământ. Crezi că Dumnezeu ăsta e prost? A făcut El mai multe șmecherii, însă asta mi se pare cea mai tare posibilă. Și unde mai pui că cel care a provocat accidentul mortal avea pe scaunul din dreapta o Biblie. Explică asta, nene! E dat dracului Dumnezeu ăsta. Ha-ha! Joac-o p-asta!
Am tăcut. Eu auzeam încă Bach. Mi-am aprins o țigară.
-E demisec?
Radian a aprobat din cap.
-E bun. Unde ai întârziat până acum?
Nu puteam să le spun celor de la masă că am ascultat Bach toată dimineața. Chiar nu puteam.
-M-am jucat pe laptop. Cum stăm?
-Stăm la masă.Ha-ha! Dacă un extraterestru ar sta la masă cu noi, ce l-ai întreba prima dată?
-Când pleacă. Ha-ha! Radian avea un râs mișto, de gangster.
-Vrei să răspund acum pe loc? Trebuie să mă duc la WC. Am vezica slabă, efectiv mă piș pe mine.
Am căutat din priviri toaleta. Nu am văzut-o. I-am făcut semn unui chelner. Era gras și cu o față de hoț. S-a apropiat rapid.
-Fii amabil! Toaleta?!
-Drept înainte, faceți la dreapta, apoi iar la dreapta și apoi prima ușă pe dreapta.
-Mulțumesc.
-Cu plăcere.
Erau trei de ”la dreapta”, precedați de un ”înainte”.
Am regretat că nu l-am întrebat dacă nu pot pune Bach în loc de muzica asta la modă ce se auzea în difuzoarele ascunse discret lângă pereți.
Mergeam cu țigarea în mână drept înainte. Multă lume mânca în restaurantul acesta. Nu recunoscusem pe nimeni. Auzeam doar Bach în urechi și vedeam guri deschise și mâncare pe masă, de parcă tot orașul se hotărâse să ia masa aici.
Am făcut prima la dreapta.
M-a oprit și mi-a cerut un foc. Era o brunetă destul de înaltă, frumoasă, până în 30 de ani. Mi-am adus aminte de ”La nord prin nord-vest” și replica din tren, cea în care bărbatul înalt recunoaște că ar face sex cu toate femeile frumoase care îi ies în cale, ceva de genul acesta, mă rog.
-Toaleta? Am întrebat-o în timp ce întârziam cât mai mult să găsesc bricheta prin buzunare, deși aveam mâna pe ea. S-a uitat atent la mine și m-a privit drept în ochi. Știa că întrebarea e un pretext. Nu știu să mint prea bine.
-E urgent?
M-am gândit la vezica mea slabă, la Bach și la sânii ei.
-Cred. I-am aprins țigarea lungă și subțire. Mi-a aruncat privirea aia din filmele americane interbelice cu detectivi în care ochii personajelor au o luminiță în momentele critice ale acțiunii. Probabil de la reflectoarele din platou. Aici nu era nici un reflector și totuși ochii ei străluceau. Ați folosit vreodată port țigaret?
-Nu chiar! Ha-ha! Avea un râs frumos, de curvă scumpă. Mi-a plăcut râsul, trebuie să recunosc că am fost încântat să aud un lucru la fel de frumos ca Bach. Mirela! Mi-a întins o mână subțire cu degetele lungi și aproape la fel de subțiri ca țigarea din care trăgeam eu.
I-am întins-o și eu pe a mea. M-am recomandat.
-Încântat!
Era caldă și fină.
Îmi venea groaznic să urinez. Ce fac cu Mirela?
-Și eu.
-Îmi cer mii de scuze. Trebuie urgent să urinez. Am vezica slabă. Încercam să o fac să înțeleagă că aproape făceam pe mine.
-Nicio problemă. Ne mai vedem, nu?
-Da. Și aproape că am alergat pe culoar la WC.
În timp ce mă spălam pe mâini mi-am dat seama că o cheamă exact ca pe unul din personajele dintr-un roman de al meu. M-am uitat în oglindă. De fiecare dată aveam un șoc când mă priveam în oglindă. Vedeam forța brută a universului lucrând. Cine și-ar putea imagina cum timpul și spațiul sunt două elemente care nu se tem de nimic, nici măcar de un scriitor. Ha-ha!
Era aici. Știam că trebuia să fie aici.

În depărtare se auzeau bubuituri de antiaeriană. Toată ziua se auziseră. Dar era normal să se întâmple așa, doar era război.

Tu ești camera mea


Făceam dragoste, sau pur și simplu eram în aceeași cameră
Era exact același lucru.
Aveam mâinile / picioarele lipite
Creierele gândeau la fel
Inimile se mișcau la unison ca o două pendule perfect acordate
Cumva cineva oprise soneria de la intrare
Lumina nu mai funcționa, televizorul, laptopul, aparatul de prăjit pâine
Zăceau ca niște relicve prin toată casa
Și noi făceam dragoste sau eram în aceeași cameră
Corpurile noastre străluceau atât de puternic
Încât am deschis fereastra
Nu poate să existe altă cameră  în univers decât acesta mi-ai zis
Și glasul tău s-a unit cu al meu
Pentru că eram legați prin niște fire prin care circula
Iubire fluidă / lumină
Totul afară era atât de normal
Și cineva bătea din aripi chiar lângă fereastra noastră
Pentru că atunci când suntem împreună
Îngerii iau notițe

Eu sunt destinul meu


Aş putea fi un fel de pasăre şchioapă, cred că şi cu o aripă ruptă, mă rog,

care stă pe acoperişul universului tău

Aproape leşinat de ideea că şarpele care şi-a făcut loc în creierul meu

Creşte pe zi ce trece ca o celulă canceroasă

Şi-mi va înghiţi inima, bunul cel mai de preţ la care nu voi renunţa niciodată

(Ce ar fi creierul fără fratele lui vitreg, inima? Nişte bucăţi de celulă triste, nu?)

Dar nu sunt pasăre, nu am fost niciodată

sunt un fel de WC public în care se pişă şi se cacă

Toţii filosofii morţi.

Aşa,

deci, stăteam pe acoperişul universului tău

Mă luase ameţeala prinvind în jos

Şi mă gândeam că dacă fac un singur pas greşit în viaţa mea

O să mă duc tocmai jos

Şi o să se împrăştie tot rahatul peste toţi cunoscuţii mei

Chiar şi pe cei care sunt trecători în viaţa mea

Până şi pe Sinatra Frank l-ar putea stropi nişte diaree de la Kant, Immanuel Kant

Dar nu am făcut niciun pas greşit

Mi-am încurajat celule care graviteză de ani întregi în jurul inimii

Ca nişte viori din overtura Tannhäuser

Le-am dat indicaţii clare să nu îşi părăsească obiectivul

Şi am mers încercând să înţeleg de ce lumina ta interioară

Nu se îndoaie sub efectul gravitaţiei mele

Cum ar fi fost normal

Dar nu am reuşit

Şi atunci am înţeles că nu aş putea fi niciodată altfel decât sunt

Hăt-departe într-o lume în care pot supravieţui doar eu

Fără mască de gaze, pentru că îmi cunosc toate miasmele pe care le degajă destinul meu

Lang Lang


Fumam. Maşinile mă claxonau. Era un fel de muzică. Un fel de R. Wagner care dirija o orchestră de fluiere metalice. Stăteam cu fundul pe bordură şi simţeam că recunosc în fiecare maşină care-mi trecea prin faţă un an din viaţa mea. Un bolid negru mi-a adus aminte de anul în care va trebui să mor. M-am ridicat speriat. Nu avusesem niciodată un prieten pianist.

-Alo! Eu sunt, Alberto!

-Da, mă, ştiu. Ce vrei?!

-Trebuie să cunosc un pianist! Urgent! Un pianist veritabil, cu degete puternice şi părul lung.

-Nu cunosc. Lasa-mă că am treabă. Sunt la ţară, cumpăr nişte roşii, o să fac o salată, că m-am săturat de e-urile asta de la hypermarket. Vrei şi tu?! O dă ieftin unchiul. Nu-i aşa, unchiule?! Vorbea pesemne cu proprietarul parcelei cu roşii bio.

-Vreau să cunosc un pianist. Să îl văd cum cântă.

-Uită-te pe Youtube. Sunt acolo tot felul de pianişti…

-Eu vreau unul în carne şi oase. Unul care respiră.

-Du-te la Cleomenes. Are tot felul de cunoştinţe ciudate. Poate ai noroc de-un pianist.

-Merci. Salut!

-Salut! Chiar nu vrei nişte roşii bio?…

Am închis. Am început să merg. Maşinile treceau în goană pe lângă mine. Eu mă gândeam la pianistul acela ale cărui degete îşi dau întâlnire cu clapele exact unde şi când îi spune partitura din faţa lui. Trebuie să fie înalt, slab, cu o faţă osoasă şi cu părul lung.

Nu ştiam unde stă acest Cleomenes. Dar el îl cunoştea pe acel pianist. Întotdeauna în viaţă trebuie să ştii să îţi urmăreşti visele cu disperare.

O maşină a oprit lângă mine. Şoferul era un tip înalt, slab, cu o faţă osoasă şi cu părul lung. Făcuse pană.

-Poţi să mă ajuţi?

Timp de zece minute am ajutat la schimbarea roţii lăsate. Avea degete puternice şi foarte lungi. Trebuia să fie pianistul pe care îl căutam. Destinul lucrează prin căi misterioase.

După ce a pus roata lăsată în portbagaj mi-a întins mâna

Avea un nume ciudat. Nu l-am reţinut prima dată. L-am rugat să îşi repete numele. L-a spus răspicat.

-Herbert von Karajan. Vrei să te duc undeva?

-Nu pari de aici. Eu caut un pianist. Un pianist înalt, slab, cu faţa osoasă şi cu părul lung.

-Du-te la Cleomenes. El te poate ajuta.

Nu m-a mirat că-l ştie pe Cleomenes, toată lumea îl ştia pe Cleomenes. Trebuia să fie un tip extraordinar acest individ.

-Mă poţi duce la Cleomenes?

-De ce să te duc? Stă chiar peste drum. Şi mi-a indicat un vag punct în depărtare.

L-am salutat pe von Karajan cu un două degete la tâmplă şi am plecat spre depărtarea care mi-a indicat-o el. Am lăsat în urmă autostrada şi am mers prin iarbă.

Părea destul de aproape casa lui Cleomenes. Chiar în faţa mea.

Am mers cam vreo 10 minute. Niciun progres. Am început să mă îndoiesc că sunt pe drumul cel bun. Că nu voi cunoaşte în viaţa mea niciun pianist în carne şi oase. Mă îndoiam ca o trestie în bătăia vântului, exact aşa cum a prezis acel filosof mort acum 2000 de ani. Prin iarbă mi s-a părut că văd cum se strecoară un şarpe. Şi atunci am început să înjur pe toată lumea: pe Dumnezeu că a creat câmpiile fără final şi şerpii, pe Cleomenes că îi cunoştea pe toţii pianiştii, pe von Karajan că nu era pianist, pe ţăranul care cultiva roşii bio, pe filosoful mort care a teoretizat dubiul uman şi pe mine că eram atât de naiv încât să mă încred în simţurile mele de orientare.

Obosisem. M-am aşezat la umbra unui copac şi am scos pachetul de ţigări. Bătea un vânt călduţ, norii aveau nişte forme de degete de pianist şi eu mă gândeam că nimic nu e mai frumos decât să trăieşti la marginea visului. Adică exact la poarta Raiului. Şi mai ales să te poţi uita peste gard la toate minunile de dincolo. Să vezi îngeri şi pianişti cum interpretează o uvertură de R. Wagner în timp ce Dumnezeu meditează la un plan de salvare a omenirii în două secole. Ce sunt două secole? Trei generaţii, hai patru, patru generaţii în care nu se întâmplă nimic nou: aceleaşi războaie stupide, aceeaşi oameni disperaţi să-şi crească urmaşii şi să îi educe în spiritul vremurilor. Am tras adânc în piept fumul de ţigară. Parcă trecuseră două secole. Plecasem de la gardul Raiului. Nu se întâmplase nimic. În depărtarea auzeam zgomotul umanităţii care îşi cără istoria în spate ca un sac plin cu cadavre de nou-născuţi.

M-am ridicat. În fapt nu-l cunoşteam pe Dumnezeu, nici nu voi trăi niciodată două secole ca să văd dacă va salva omenirea şi nici nu dădeam doi bani pe ce se putea întâmpla peste două zile. Casa lui Cleomenes părea din ce în ce mai aproape.

Poate că eram pe drumul cel bun. Nu ştiam cât e ceasul. Telefonul indica ora 16. Îmi place ora 16, dar nu-mi place să-mi fie foame. Şi nu mâncasem nimic de dimineaţă. Fumasem toată ziua pe bordură cu gândul la un pianist care să-mi spună pe nume şi să mă lase să stau lângă el pe scaun în timp ce degetele lui îşi dau întâlnire cu clapele.

Ce puteam mânca?

Am băgat mâna în buzunar. Aveam un baton de ciocolată energizantă. Îmi place să mănânc în timp ce merg. 20 de minute am mers fără să mă gândesc la pianist. Nu am privit spre casa lui Cleomenes. Poate că Herbert von Karajan nu există şi am plecat eu într-un acces de disperare spre casa asta din depăratare. Poate că nici măcar nu e o casă. Poate mi se pare. Poate că nici nu am mâncat batonul acela de ciocolată energizantă. Poate că nici măcar nu m-am uitat peste gradul Raiul.

Ar trebui să mă întorc să caut învelişul de celofan al batonului de ciocolată energizantă. Parcă ţin minte că l-am aruncat în iarbă. Era o buruiană mai mare şi l-am aruncat lângă ea. Când l-am mâncat? Acum 20 de minute. Deci trebuie să merg înapoi douăzeci de minute. Dacă există ambalajul de plastic, înseamnă că există şi Cleomenes şi tot este real, dacă nu, e doar un vis din care mă voi trezi.

M-am uitat la ceas. Prima dată mi s-a părut că nu văd bine. Mai m-am uitat încă o dată: era 10 şi 20. Eram confuz. Trebuie să fumez o ţigară. Am băgat mâna în buzunar. Ce fâşâie aşa? Am scos ambalajul de plastic al ciocolatei energizante. Eram descumpănit. M-am uitat în jur. Nu mai înţelegeam absolut nimic. Am observat la câţiva metri autostrada şi mucurile de ţigară pe care le aruncasem lângă bordură. Cineva mă claxona disperat: ca o uvertură de R. Wagner. Herbert von Karajan.

-Bate la uşă! Mi-a strigat prin geamul deschis al portierei şi a demarat în trombă.

Ce uşă? Ăsta e nebun? Merg de ore întregi şi nu am văzut nicio uşă.

M-am întors.

În faţa mea, monumentală, în toată splendoarea ei, toată arhitectura greacă în cele mai mici detalii, casa lui Cleomenes.

Am apucat cu tărie de gura leului şi am izbit-o de uşă.

N-ai cum să nu-l recunoşti pe Cleomenes. E imposibil. Seamănă cu un rege antic grec. Puţin creţ şi foarte muşchiulos. Ca un Hercule la 50 de ani. Toată faţa lui era un zâmbet larg.

-Intră. Te rog. Fii binevenit în casa mea!

Am intrat. Nu mi s-a părut nimic extraordinar într-o casă de grec. Austeritate. Mă rog, problema lui.

-Caut un pianist. Un tip înalt, cu faţa osoasă, cu părul lung, etc-etc. Arhetipalul unui pianist celebru.

-Da. Cunosc câţiva. Dar la ce îţi trebuie, Alberto?

Nu m-a mirat că îmi ştie numele, grecii ştiu o mulţime de lucruri încă de acum 2000 de ani şi mai bine.

-Eu sunt un tip simplu, un orăşean fără prea mari pretenţii de la viaţă. Vreau să trăiesc la marginea visului. Mie nu-mi trebuie visul, ci doar forma lui, ca şi când ai privi peste gardul Raiului.

-Da, înţeleg. Se rezolvă.

A bătut din palme.

În camera monumentală din marmură albă şi plină de nimfe sculptate şi pani la vânătoare a intrat un asiatic cu o faţă grăsuţă şi părul scurt.

-Ha! Cine e individul ăsta? Eu vreau un caucazian.

-Taci, asculta-l pe Lang Lang!

Am tăcut pentru că Lang Lang cânta la pianul din livingul imens.

Am tăcut mult, pentru că nu aveam ce să spun. Muzica vorbea pentru noi toţi.

La final am rămas foarte bun amic cu Lang Lang

 

 

Apel către toţi cetăţenii care merg direct spre Iad


 

 

Dragi călători,

Vă mulţumim că v-aţi luat biletele din timp

(Unii dintre voi chiar şi după expirarea promoţiei)

 

Vă rugăm însă insistent să nu vă aruncaţi copiii pe geam

Şi nici să nu furaţi banii de pâine ai pensionarilor leşinaţi de căldură pe stradă

Comportaţi-vă civilizat

Iadul e aproape!

În următorii cinci ani veţi primi toate informaţiile pe care le-aţi solicitat

Vi se va indica prin detalii ascunse în locuri nebănuite cât de mult rău aţi făcut

Şi cât de lungă vă va fi experienţa nemuritoare

Va fi o adevărată plăcere să călătoriţi în maşinile voastre luxoase

În avioanele private şi în yahturile interminabile

Şi asta nu e tot: nu trebuie să vă pară rău,

Cineva trebuie să ajungă şi în Iad, pentru că Raiul e suprapopulat

(asta e gluma preferată a lui Satan)

 

Dragi călători, aceasta e ultimul apel

Aşezaţi-vă confortabil armele la cingătoare

Bateţi-vă pentru ultima oară soţiile

Scuipaţi pentru ultima oară seminţe pe stradă

Şi încercaţi să nu mai loviţi câinii vaganozi din faţa blocului

Aţi extras biletul norocos!

Drum nebun!

Cea mai frumoasă poezie cu lunetişti


trei kilograme de roşii
şi o sacoşă de plastic transparentă
atât mai am

moise din biblie
avea un toiag şi-o mare

ştiu, avem nevoie de miracole
beculeţe în pomul de crăciun
şi oferte la supermarket

până şi boschetarul ăla care mi-a cerut o ţigară
are o sacoşă transparentă plină de motive întemeiate
o ţine în cutia de carton presat în care habitează

en fin, întrebarea e
lunetistu’ doarme cu arma în mâini, sau mi se pare mie?!

cine a pus toate sicriele astea pe trotuar?
şi de ce sunt goale?
unde au dispărut toţi trecătorii?
bă, să nu vă fie frică!
e un lunetist de carton presat
nu există, e doar imaginaţia voastră plină de coşmaruri
oameni buni, vă rog frumos, treceţi pe sub balconul meu
precum poporul preaiubit prin marea roşie.

D-zeu e un factor poştal


 

D-zeu era puţin cam îngândurat. Se trezise cu-o stare de plictiseală. Lucrase noaptea trecută, până târziu, la creearea unui găuri negre şi nu prea era mulţumit de rezultat. A ieşit să ia puţin aer. Rarefiat, ce-i drept, că doar era la înălţime. Şi-a aruncat o privire asupra Terrei şi s-a gândit că, totuşi, lipseşte ceva. Păşea meditativ pe un nor alb, lunguieţ. Terra se vedea albastră şi părea că totul era exact cum planificase. A răsuflat mulţumit. Făcuse o treabă bună. Era o lume minunată. Total părea, din cer, plin de bucurie şi normalitate. Oamenii se duceau, fluierând voioşi, la muncă, întreprinderile erau mari şi cu geamuri imense, maternităţile erau aglomerate şi miroseau puternic a clor, puşcăriile se demolau una câte una, bisericile prosperau şi bibliile se vindeau ca pâinea caldă în toate supermarketurile.
La Poarta Raiul era o coadă imensă de fericiţi cu biletele de intrare pregătite la control. Sf. Petru, cu Cheia Veşniciei la brâu, l-a salutat zâmbitor.
-Cum merge treaba Petru?!
-Foarte bine-foarte bine! Anu’ ăsta avem recoltă bogată. De 2 săptămâni lucrăm în trei schimburi, da’ nu ne plângem. Ieri, satan m-a rugat să-i împrumut un rebus că s-a plictisit de integrame.
-Dă-i!… Dă-i!… Şi spune-i că mâine trec pe la el, să-i răscumpăr un lot de pedepsiţi.
-Am înţeles! Da’ unde te duci Doamne?
-Puţin pe la aer… Caut un păcătos să-l preafericesc cu Adevărul!
-Doamne! Ştiu eu unu’, băiat bun, stă într-o ţară mică şi săracă. Da’ e băiat bun, să ştii!
-Cine Petrule?! Cine?! Alberto?! Poetul acela închipuit?
-Da Doamne! Tot se gândeşte de vreo 2 zile să se sinucidă! Aseară, chiar, a avut un coşmar: era c-o funie în mână şi căuta săpun prin vecini.
-Nu se sinucide Alberto aşa uşor, crede-mă. Auzi?! Tu ştii că, de fapt, în buletin e scris Albert-Viorel?
-Da! Au şi poeţii ăştia o pasiune de a-şi lua nume artistic!? Eu l-am sub observaţie de când a scris piesa aceea de teatru, “Locul meu e pe cruce”. Mă aşteptam să modifice puţin istoria.
-Dacă o modifica, câştiga ceva glorie, dar acuma îl ajuta pe satan să completeze integrame. D-zeu râde vesel şi pune cap-compas Europa.
Albert stă în faţa laptop-ului. “Ce altceva ar putea face?!” se întreabă D-zeu. “Să-l iau cu binişoru’, ca să nu facă, sărăcuţul de el, atac de cord atunci când o să mă vadă.”
Plezneşte din degete şi se transformă instantaneu într-un factor poştal.
Sună de două ori, prelung, la uşa de lemn masiv de la 4 stânga (sau izquierda pe spaniolă).
Albert lasă ţigarea să ardă în scrumuieră şi se ridică nervos, că l-a deranjat, de la chat-ul cu Turia, soneria.
“Cine dracu’ sună la ora asta?! Şi cum a nimerit direct la uşă?! Ăsta nu ştie că s-a inventat interfonu’?!”
Se uită pe vizor. Un factor poştal îi zâmbeşte larg, ţinând în mână un plic mare.
-Da?! Cu ce vă pot ajuta!?
D-zeu îşi aranjează un zâmbet formal şi îi întinde plicul fără explicaţii.
-Cred că ţi-a mai rămas ceva cafea pe fundul cafetierei, nu?!
Albert, aiurit, clipeşte de mai multe ori din ochii, înghite în sec şi încearcă să dea un răspuns ironic.
-Ştiu că ţi-a mai rămas. Stai liniştit că nu fumez Alberto, vreau doar să beau o guriţă de cafea.
-Da’ de unde ştii dumneata că mă numesc Alberto?
-Nu scrie pe plic destinatar Albert-Viorel?!
Alberto priveşte aiurit la plicul mare. “Da. Aşa scrie Albert Viorel, 4-stânga. Eu sunt Albert-Viorel. Şi stau la etajul 4-stânga.” Albert e din ce în ce mai confuz. Deschide, cu gesturi tremurate, plicul.
“Salutări din Rai!” – e o vedere mare, pe care e fotografiată o plajă din oceanul Indian, plină de şezlonguri şi fete în bikini. Pe fundal se văd bărbaţii, bronzaţi din plin, pescuind în bărci mari, în jurul unui atol. Imaginea degajă o fericire apropiată de nebunie.
-Nu înţeleg…
-Uneori, nici eu. Şi D-zeu îi zâmbeşte larg. Se aşează pe canapea picior peste picior şi soarbe nestingherit din cana de cafea. Pune-mi puţin lapte, te rog.
Alberto se ridică mecanic, ia cana şi se duce la bucătărie după lapte.
“Ce bine trăiesc oamenii aceştia?! Televizor în culori, video, dvd, 2 calculatoare, aer condiţionat, parchet pe jos, termopane… Hm. Şi în Africa… În fine, am să dau o raită prin Africa să văd ce pot face.” Instantaneu, Arhanghelul Mihail apare lângă D-zeu.
-M-ai chemat Doamne?! Arhanghelul Mihail priveşte fioros în jur în căutare de demoni, rotindu-şi războinic sabia. Alberto, zăpăcit, nu găşeşte laptele în frigider. Scapă un pahar de plastic jos. Arhanghelul Mihail tresare şi îşi roteşte rapid sabia prin aer. Ce-mi ordoni Doamne? Ce demon trebuie decapitat?
-Mihaile, stai jos. Observi ceva ciudat în apartamenul acesta?
-Da! Nu s-a şters prafu’ de mult!
-Ai dreptate! Uite cât de mult praf e pe televizor?!… Cei 2 privesc atenţi, pentru o clipă, praful de pe televizor. În fine… Vreau să iei o legiune de îngeri şi să decapitaţi foamea din Africa.
-Am înţeles! Arhanghelul Mihail trece prin ziduri, rotindu-şi, cu devotament deplin, sabia.
Albert pune cana de cafea pe măsuţa mică.
-N-am înţeles, cine mi-a trimis vederea?!
-Prietenul tău, Ionatan-Beniamin. Nu ştiai că a ajuns în Rai?
-Hahaha! E o glumă, nu?! Ce să caute Ionatan, aşa de tânăr, în Rai?!
-Pe mine!
Albert leşină. D-zeu plezneşte din degete şi se transformă într-o asistentă blondă cu sânii mari, iar salonul devine, brusc, o sală de operaţii.
-Unde sunt?! Aaaa! Las-o baltă că ştiu cine eşti!
Asistenta pocneşte iar din degete. Total revine la normal.
D-zeu, imperturbabil, bea din cană, încet şi suflând să se răcească.
-Plec Alberto! Nu uita, Raiul este aproape! Dispare brusc, cana nu cade, rămâne nemişcată în aer. După 2 secunde se aşează singură pe masă. Cafeaua încă scoate aburi
-Doamne, haide, ştiu că eşti lângă mine, arată-te!
Nimic. Se aud doar claxoanele de afară. “Minunile se întâmplă atunci cînd nu aşteptăm, ca-n legile lu’ Murphy.” Alberto zâmbeşte, se apleacă asupra tastaturii şi scrie repede: “D-zeu e un factor poştal”.

 

Biciclete (2007)


Toate drumurile duc spre gura aceea de canalizare. Toate. Toate fiinţele pământului merg cu spatele. Nu se pot privii în ochi. Răzvrătirea e o armă de calitate superioară. Nu e nimeni înarmat. Toţi merg cu spatele. Ca într-o scenă cu slow-motion. Merg spre gura de canalizare. Se opresc. Unul câte unul. Scuipă cu patimă şi merg mai departe. Se rotesc în cerc. Cercul e imens, trece prin 2-3 continente. După ani şi ani se reîntorc la gura aceea de canalizare, scuipă şi apoi îşi recontinuă pelerinajul. Legea fiinţelor e clară, nu se priveşte nimeni în ochi, nu aleargă nimeni. E interzisă staţionarea pe iarbă. E interzisă folosirea bicicletelor. Se construiesc tribunale. Nu ştie nimeni de ce. Se construiesc repede. Fiinţele pământului merg în cerc cu spatele. Mâine se va da în folosinţă un alt tribunal. Azi e ziua internaţională a inginerilor. Toţi inginerii se aplaudă între ei şi au voie să se privească, să se studieze, să se descopere. Doar pentru 5 minute. În aceste 5 minute au voie să scuipe unde vor ei, fără vreo interdicţie. Mâine va începe construcţia unui tribunal nou. Cel mai mare tribunal. Exact deasupra gurii de canalizare. Exact-exact în centru. Buldozere mari, pline cu ingineri cu spatele, vor înainta pe poteci cunoscute doar de ei spre canalizare. Mâine fiinţele pământului vor cădea una câte una. Adică vor muri. Medicii vor ieşi din peşterilor lor… E o nouă zi. Medicii poartă halate albe. E bine de ştiut. Medicii merg cu spatele. Merg foarte repede. Nu-i poate oprii nimeni. Toate fiinţele pământului s-au oprit. E o linişte totală. Nu scuipă nimeni. Nu staţioneză nimeni pe iarbă. Toate magazinele sunt pline de biciclete cu pneurile umflate la 5 atmosfere. E o lege care prevede ca toate fiinţele care merg cu bicicleta să fie împuşcate în cap. Nu e nimeni înarmat. Armele stau pe crengile copacilor. Stau agâţate ca nişte mere mari şi zemoase. Toate fiinţele s-au oprit de ceva timp. Cercul s-a rupt. Fiinţele cad. Cad moarte. Medicii aleargă. Bicicletele stau cuminţi pe rafturile magazinelor. Armele stau în copaci ca nişte mere roşii, zemoase. Livezi intregi de meri. Nici o fiinţă nu mai e în picioare. Medicii aleargă printre cadavre. Aleargă foarte repede. Buldozerele s-au oprit. Haos, fiinţe moarte. Inginerii, cu căştile lor albe, se privesc între ei, se aplaudă şi vorbesc cu voce tare despre gura de canalizare. E o zi perfectă pentru o revoluţie. Toate fiinţele sunt moarte. Medicii şi inginerii se plimbă printe cadavre pe biciclete. E o zi perfectă pentru o plimbare cu bicicleta.

Moartea este în prime time


Sunt oameni care trăiesc degeaba şi mor la fel de degeaba. Sunt oameni care mor într-un accident în drum spre munte şi apar într-o ştire de trei minute la televizor. Alţii mor în timp ce îşi duc cumpărăturile acasă pe o vreme toridă. Şi ei apar tot la ştiri, tot trei munte. Sunt unii care cad de pe munte şi îi găsesc salvamontiştii mâncaţi de lupi. Familiile lor plâng la TV. Şi nouă ne pasă. Stăm în sufrageriile noastre mobilate cu credite de la bancă şi privim moartea în prime time. E o lume în care moartea e un motiv de divertisment. Nimănui nu-i pasă de vieţile nostre, de poveştile noastre cotidiene, numai dacă nu murim spectaculos. Spectacolul morţii ne face celebrii pentru trei minute la TV. Şi atât. Apoi ne întoarcem la salariile noastre care de abia ne ajung să ne plătim ipoteca şi plasma luată, deasmenea, pe credit. Unde duc toate morţile astea? La rating. La o audienţă maximă. Cu cât moartea e mai stupidă, sau mai sadică, cu atât ne convinge mai mult să povestim a doua zi la serviciu ştirea cu moartea din prime time. Dar, în fond, nimănui nu-i pasă de mort, sau de morţi. Nu că mi-ar păsa mie, eu fac doar nişte observaţii cu caracter general.

Oraşul în care plouă fără întrerupere


Intrasem în barul ăla ieftin să mă adăpostesc de ploaie. La noi în oraş plouă foarte des, aproape ca la tropice, după cinci după amiaza, şi pe fiecare stradă este un bar care are exclusiv rolul de a adaposti pe cei prinşi de ploaie pe stradă. La intrare era un fel de sul imens de hârtie pentru a te putea şterge de apa de ploaie. În acest bar nu mai exista hârtie şi niciun alcoolic bătrân. Mesele erau pline de băuturi, unele neîncepute. M-am îndreptat spre tejghea aşteptând ca o barmaniţă grasă, ştirbă şi cu negi pe faţă să mă întrebe ce doresc. Nu era. Am bătut în tejghea tare. Poc-poc-poc! Nimic. Poc-poc-poc! Aş fi băut o cafea dulce cu lapte. Într-o ceaşcă albă cu farfuria albă, deasemenea. Poc-poc-poc! Asta e! Afară se auzea ploaia pe asfalt. Poc-poc-poc! Era o răpăială în toată regula. Oare cât este ceasul? Am băgat mâna îm buzunar după telefonul negru. Era 17 şi 23 de minute. Nu aveam semnal. Probabil că erau ziduri groase de beton şi disipau semnalul. M-am aşezat la o masă. O cafea aburindă şi o sticlă de bere aproape plină. Ceaşca era albă şi farfuriaora un pic ciobită pe margine. Erau trei plicuri de zahăr pe farfurie încă nedeschise. Şi o ceşcuţă de lapte alături.
-E cineva aici?
Am turnat tot laptele în cafea şi cele 3 pliculeţe de zahăr. Încă ploua. Am băgat mâna în buzunar şi am scos ţigările şi bricheta. Dar nu aveam nicio linguriţă să amestec zaharul. Nu m-am dus la tejghea după beţişoare de plastic, am amestecat cu bricheta. Mi-era un pic de jenă. Dar am aprins o ţigară şi mi-a trecut. Cafeaua era bună şi ploaia încă nu se oprise. Se lovea în asfalt. Poc-poc-poc!
-E cineva aici?
Mi-am încercat iar norocul şi de data asta fără noroc. Oare cât mai era ceasul?
17 şi 22 de minute. Probabil că din cauză că nu aveam semnal la telefon, să nu-mi indice ora corectă. De cât timp eram în bar? De cât timp ploua?
Apoi mi-am adus aminte că plouase şi toată noaptea. Şi parcă şi pe la prânz câteva ore. Am stabilit că plouase de ieri fără încetare. Şi, după câte îmi aduceam aminte, nu văzusem niciun trecător pe stradă. Am sărit spre uşa de la intrare. Nu era nimeni pe stradă. Doar o umblă pe care o spulbera vântul. Am sărit după ea. Poate că îmi va trebui. Poate că ploaia nu se va mai opri niciodată. Am intrat iar în bar să-mi termin ţigarea. Un bătrân cu ochelari şi părul alb mă privea insistent. Stătea cu mâinile pe fotoliu aproape arcuit spre mine. Avea nişte ochi negri foarte rotunzi. M-am ridicat spre el aproape speriat, deşi observasem de prima dată de când intrasem în bar că era doar un tablou. Nu cred că intra cu brio la categria kitsch.

Va urma

O altă crimă


Trebuie să ridic încet mâna în sus. Să o agit. Spre stânga, apoi spre dreapta. Dacă le-aș ridica pe amândouă, i-aș da impresia unei vechi cunoștinte. Vreau să fie un gest cât mai sobru cu putință. O pereche de îndrăgostiți a trecut pe lângă mine. Ea avea un fund enorm, cât o pernă. El avea o mână scheletică. I-o ținea pe fund. Ea râdea tare, semn că nu și-o mai trăsese de foarte mult timp. Mâna scheletică s-a așezat pe umăr. Râsul a încetat brusc, semn strategic. Oasele învelite în piele s-au depus iar pe fundul cât o pernă. Ea a început să râdă voios. Am ridicat mâna. Dreapta. Era scheletică. Am agitat-o spre stânga. Apoi spre dreapta. Poate că venise cu un taxi. Sau cu metroul. Nu mă cunoștea. Mă gândeam să-i pun mâna pe obraz. Sau poate pe păr. Avea de mers până la mine aproximativ 50 de metri. Mi-am propus să rămân pe loc și să-i pun mâna pe obraz. Era o cafenea chiar în spatele meu, ”Ice and tea”. Avea scaune înalte, negre, iar mesele erau rotunde. Era intim acolo. Puteam să-i explic planul meu în timp ce-i puneam mâna pe obraz tandru. Se va fâstâci și va spune da. Voi chema chelnerița cu un accent neutru și vom ieși ținându-ne de mână. Până la Paseo Echegary sunt două stații de metrou. E multă lume pe stradă. Fundul ei nu e mare, cam cât o jumătate de pernă. Și are părul scurt, până aproape de umeri. Îi stă chic cu pulloverul acela mulat. Are sânii mari și abdomenul plat. Știu că face aerobic și e vegetariană convinsă. Eu fumez mult, poate prea mult. Când mi-am aprins țigarea ajunsese lângă mine. Ne-am pupat ușor pe obraz. Era fierbinte.
-Unde mergem?
-La Ice and tea.
-Ești mai înalt decât mi-ai spus.
-Da, știu, câștig câțiva centrimetri în plus întotdeauna când mă întâlnesc cu cineva pentru prima oară. Apoi fac din degete așa, plis-plas, și îmi recapt înălțimea anterioară.
Dacă râde, înseamnă că am cucerit-o.
A zâmbit larg, semn că lupta era dură. Varianta cu mâna scheletică care îi va mângâia obrazul a căzut instantaneu. Nu trebuie să mă panichez. Există o altă cale să o conving. Am examinat-o cu atenție, nedisimulând nicio clipă că sunt interesat de sânii ei.
-Porți sutien?
A râs tare de data asta.
-Nu. Trebuia să port?
-Nu, nicidecum. Oricum știu că e incomod să porți sutien, adică pentru o femeie, ca un ham, nu?
-Da.
M-a apucat de mână.
-Eu vreau o cafea cu ceva tare.
-Whisky?
-Da. Mai ai țigări?
Am băgat mâna rapid după pachet, era aproape plin.
-Ne ajung pentru câteva ore. Dar parcă nu fumai.
A zâmbit afectuos spre tandru.
-Azi e o zi specială, vreau să fumez și eu ca tine. Să simt fumul cum mă amețește.
Era mai frumoasă decât în poză. Cu mult mai frumoasă.
-Când e făcută poza pe care mi-ai trimis-o?
Zâmbea mult.
-După cinci minute după ce mi-ai cerut o poză. S-a oprit și m-a privit în ochi. Ești drăguț, exact așa cum mi te-am imaginat. Dacă ai ști ce fericită sunt că ești drăguț?! Zâmbea tot timpul, nicio clipă nu a schițat vreun gest de tristețe și asta m-a intrigat. Știam că are creierii pufuleți, dar nu mă așteptam să disimuleze atât de bine. Am pregătit totul în cele mai mici detalii, o să-ți povestesc în bar. Haide, măi! O să fie perfect! Și m-a tras cu putere spre cafenea.
-Nu-i așa că acum nu mai sunt așa înalt?!
-Da, exact așa e. A râs veselă. Totul se întâmplă într-un plis-plas. Ai dreptate. Pe cuvânt de onoare.
-Credeai că glumesc?!
Barul era aproape gol. Ne-am așezat în zona fumătorilor. Ea a cerut o cafea cu whisky, iar eu o cafea fără cofeină cu mult lapte. Am scos tacticos pachetul de țigări Chesterfield și l-am așezat pe masă, între noi.
Am simțit că acum e momentul cel mai prielnic să-i expun calm punctul meu. Aveam nevoie de un pretext pentru a începe. Chelnerița avea fundul mare, așa că i-am atras atenția.
-Vezi ce fund mare are sud-americanca asta? S-a uitat la ea fără interes.
-Da, așa e.
E momentul, Alberto!
Am apucat-o de mâini și am privit-o în ochi.
-Marisol, uite ce…
Și-a retras brusc mâna din mâna ta. Privirea i s-a schimbat înspre negru.
-Te rog ceva. Avea un glas sticlos, aproape spre furie. Să nu-mi mai spui niciodată pe nume. Eu nu am nume, eu nu mai am nume. Spune-mi ”cariño”, ”querida”, ”corazon” spune-mi cum vrei dar nu-mi spune pe nume. Promite-mi!
Am înghițit în sec. Pierdusem startul. Căutam cu disperare spre pachetul de țigări, speram că vreo literă de pe pachet să-mi ofere vreo soluție de moment.
A repetat puțin mai tare, aproape plângăcios.
-Promite-mi, Alberto!
Am aprins o țigare.
-Promit!
Pe buze i-a apărut o floare frumoasă, nemaiîntâlnită.
-Așa, iubitule! Azi e ziua cea mai frumoasă din viața mea. Te rog, ține cont de asta! Vreau să mă simt bine alături de tine, să fiu fericită. S-a uitat la ceas. Ne mai rămân vreo șase ore, vreau să profităm împreună de timpul ăsta.
O cunoscusem pe chat în urmă cu fix trei luni de zile. Pentru mine, muncitor în construcții, ea era mai mult decât sperasem: era frumoasă, extrem de frumoasă, inteligentă, plină de bani. Mă îndrăgostisem de ea după câteva zile. Mă suna mereu doar ea. Eu nu aveam voie să o sun, îmi interzisese, în schimb ea mă suna la ore târzii din noapte, la pauza de masă, pe wc, când eram cu mistria în mână, era absolut imprevizibilă. Afectuoasă, glumeață și dispusă să-mi asculte tâmpeniile. Avea câteva probleme de comportament, dar le trecusem pe seama diferenței dintre clasele noastre sociale. Acum câteva zile mă înspăimântase complet. Mi-a vorbit două ore la telefon despre faptul că vrea să moară în pădurea Zuriza, aflată la vreo 30 de kilometri de oraș. Încet-încet mă convinsese să o ucid eu pentru că o iubesc. Era orfană de mamă, iar tatăl ei, era mereu plecat din țară, așa că o lua razna des. Ideea era că trebuia să o conving să renunțe la planul ăsta de rahat și să plecăm amândoi din Spania. Nu îmi ceruse niciodată vreo poză cu mine, nici webcamul. În schimb, ca să mă convingă că nu are chef de glumă îmi transferase a doua zi după discuția despre pădurea Zuriza 10 000 de euro în contul meu de La Caixa. Altul în locul meu ar fi fugit cu banii în România, dar eu aveam o problemă: mă îndrăgostisem de ea. Nici nu m-am atins de bani. Probabil că sunt un mare cretin în viață, dar sunt un mare cretin îndrăgostit.

Pentru o clipă am înţeles că umanitatea asta e de rahat şi ar trebui să ne sinucidem cu toţii. Avea dreptate, trebuia să îi iau gâtul direct, fără menajamente, să privesc absent cum sângele îi murdăreşte pulloverul și e supt de pământ. Am privit-o ironic. Iubirea se dusese în fundul pământului, mi se făcuse scârbă de toate vorbele dulci pe care ni le spusesem. Iat-o în fața mea: un viitor cadavru. Me cago en tus sentimientos, dacă vrea să moară, s-o mierlească. Nu sunt eu Cel Anunțat. Să-mi dea banu` și-i fac 100 de buzunare, nu unul. În fond, dacă există Dumnezeu, se va întâmpla ceva și ea va trăi după șase ore,nu?
A fost ceva extraordinar. Probabil că mi se schimbase expresia fețe.
-Dumnezeu există, dar eu voi muri. Tu mă vei ucide, pentru că mă iubești, nu-i așa?
Am încuviințat din cap.
-Unde e restul de bani?
-Iubitule, nu trebuie să mă omori pentru bani, ci pentru că mă iubești. Înțelegi?! Spune-mi că mă iubești!
Mă implora.
Mi se face silă de asemenea situații jenante, mi-am dat seama că sunt mai bolnav psihic decât ea. Am vrut să mă ridic, să fug cât mai departe de psihopata asta.
-Spune-mi, te rog, că mă iubești!
-Te iubesc!
-Hai, sărută-mă!
Puteam scăpa situația de sub control, așa că am preferat să-i fac jocul. Am început febril să fac calcule ce voi face cu cele câteva sute de mii de euro care mi le va lasă după ce o voi ucide.
M-am aplecat peste mica măsuță si am sărutat-o. Era o zeiță, când săruta. Am simțit ceva rece în ceafă. N-am să reușesc să înfig cuțitul în ea. Niciodată.Absolut și niciodată.
Îmi luase mâna mea scheletică și o strângea tandru.
-Ai dubii, știu. Te gândești că nu vei putea, că mă iubești. Să nu-ți fie teamă. Moartea e ușoară când iubești. Ca un ac care te înțeapă în deget. Și mori, asta e tot. Și știu că-ți dorești să mă omori tu acum când mă iubești. E foarte frumos să-ți omori iubita. Te poți sinucide și tu după. Va fi ca în ”Romeo și Julieta”. Totul se întâmplă într-un plis-plas. Te-am studiat mult, Alberto. O vei face, pentru că mă iubești. O să mă uiți repede. Vei cheltui cu plăcere banii. Eu te sfătuiesc să te sinucizi și tu imediat. Am un pistol dacă ți se pare prea greu să te înjunghii. Lumea n-o să mai fie deloc la fel după moartea mea.
Era frumoasă, extrem de frumoasă. Iar când vorbea atât de calm și tandru despre moarte și iubire mi-am dat seama că are dreptate. Ce e tot haosul ăsta? Ți-ai găsit jumătatea și muriți împreună. Mai mult decât perfect. Nu știu de ce brusc am început să tremur. Destul de tare.
-Ți-e frig? E aerul condiționat prea jos lăsat? Vocea ei suna aproape matern, mă privea îngrijorată.
Am privit placid tuburile de aer condiționat din tavan. Mi-am retras mâna din palmele ei și mi-am aprins o țigare.
-O să-mi revin. Hai să mergem.
Chiar era îngrijorată.
-Te simți bine? S-a așezat cu scaunul lângă mine și a început să mă maseze pe spate. Oare se gândea cu adevărat la mine, sau pur și simplu îi era teamă ca n-am să mai fiu în stare să o mai ucid?
-Stai liniștită, am destule resurse să te ucid. Eu vreau să înțeleg altceva. De ce tocmai pe mine m-ai ales?
-Nu fi prostuț. Nu te-am ales eu, tu m-ai ales. Eu aveam nevoie de un motiv. Tu mi l-ai dat. Vroiam să iubesc pe cineva, să simt viața cum freamătă în mine. Au fost trei luni minunate, iubitule. Senzaționale. Am trăit doar pentru tine și cu tine.
Sunt niște chestii pe care uneori le procesează mai greu creierul meu.
-Și dacă au fost minunate, de ce să fie doar trei luni? De ce să nu fie treizeci de ani?
-Iubitule, hotărârea e luată. Nu te mai poți împotrivi. Ai acceptat, trebuie să mă iubești până la capăt.
Am zâmbit sarcastic.
-Adică până la groapă, nu?
Mi-a apăsat încet buzele cu degetul.
-Taci! Te rog, taci! Doar iubește-mă, așa cum te iubesc eu. Atât te rog. Tu nu vezi că o fac pentru tine? Să fiu doar a ta? Vom face dragoste și apoi mă vei ucide.
Mă temeam de o farsă.
Nu, hotărât nu e farsă. Puteam să dispar de mult cu cei 10 mii de euro de La Caixa. Puuf! Exact așa. Nu era farsă. Era un joc în care cineva va muri. Sper să nu fiu eu. Mi-am dat seama că vreau să o fac, îmi era teamă că dacă nu am s-o ucid mi se va întâmpla ceva grav. Foarte grav. Poate că mă voi îmbolnăvi de cancer, sau voi fi condamnat la 20 de ani de închisoare.
-Hai să ne plimbăm! E foarte frumos afară. Mai îți este frig? De câte ori îmi vorbea îmi zâmbea tandru. Chiar și atunci când mă punea să-i recit poezii de dragoste la telefon știam că zâmbește la celălalt capăt al firlui. În fiecare dimineață îmi trimitea în email o poezie de dragoste. În 3 luni am primit fix 92 de poeme de dragoste. I le reciteam seara. După fiecare recitare cerea ca un copil mic: ”Mai vreau, iubitule! Mai recit-o încă o dată!”
Am ieșit ținându-ne de mână. Nu o mai ascultam. Avea o mână mică, caldă. Ne-am plimbat pe Bulevardul Echegary. Ne-am oprit să ne sărătum. Porumbeii se adunaseră în jurul nostru.
-Mă bucur atât de mult că ești drăguț! Îmi place foarte mult cum îți stă părul dat cu gel. A început să-mi vorbească iar despre pădurea Zuriza. Mă strângea de mână. Ne-am așezat pe o bancă. Asta o să fie banca noastră. A scos din poșetă un aparat de fotografiat și a rugat pe cineva să ne facă o poză. Un domn foarte amabil ne-a fotografiat în timp ce o strângeam în brațe. A privit încântată poza. Uite, iubitule, prima noastră poză împreună. Suntem o pereche super. Era foarte mulțumită. De vreo 10 minute nu mai scosesem un cuvânt. Revărsase atâta tandrețe asupra mea încât eram într-o ceață completă. Neuronii mei se blocaseră de mult. Mai primeam impulsuri nervoase doar când mă strângea de mână. A continuat să-mi expună printre săruturi și gesturi tandre planul ei. Eu reacționam doar la strângerea mâini. Dusese două lopeți, cuțitul și un pistol acolo acum câteva zile. Așa că atunci când vom coborî din tren nu vom avea nimic asupra noastră. Ne vom ține de mână ca doi îndrăgostiți. Inima mea era una de șarpe, corpul îmi murise, dar ea continua să bată cu încăpățânare. Mi-am dat seama că sunt mort, iar inima îmi va bate doar până la căderea nopții. Vom face dragoste, a continuat cu un zâmbet provocator. În iarbă. E o poieniță acolo, sunt și flori albastre. Să-mi sapi groapa chiar lângă flori. Dar să nu fie prea adâncă. Eu sunt cam friguroasă. Te iubesc atât de mult. O să săpăm groapa împreună, te voi ajuta și eu ca o iubită iubitoare. Era atât de convingătoare. Și atât de frumoasă.
-Da. Era un da mohorât, rece. Hai să terminăm repede!
-Iubitule, hai să profităm de banca asta, de porumbeii ăștia. Hai să mai ne facem poze împreună. S-a ridicat și a apelat cu grație un cuplu care trecea pe lângă noi. Mi-am încolăcit brațele în jurul ei și am mai făcut o poză.
A scos din poșetă biletele de tren. Erau mici și galbene. Mi-am aprins o țigare. În curând biletele vor sări din mâna ei mică și mi se vor înfige în gât. Am să scap țigarea pe haine. Deodată pe stradă a început să miroasă puternic a sânge. Mi-am pus mâna instinctiv la gât. Culmea, nu aveam nimic.
-Ție nu-ți miroase a sânge?
M-a privit mirată și s-a ridicat.
-Ține-mă în brațe. O țineam strâns. Aud inima cum îți bate. Inima ta bate frumos, ca un poem de dragoste.
Gara era aproape. Am mers încet. Ea zâmbea tot timpul și îmi cerea să o sărut. Devenisem letargic. Din când în când mă surprindeam numărând pașii: nouă, zece, unsprezece. Le pierdeam șirul. O auzeam ca prin vis cum îmi cerea să o sărut sau să-i spun că o iubesc. Toți oamenii erau muți și mă priveau ca pe un criminal. Lăsam capul în jos ori de câte ori treceam pe lângă cineva. Îl auzeam țipându-mi în ureche: ”Criminalule! Psihopatule!” Strângeam ochii cu putere de fiecare dată când trecea cineva pe lângă noi.
-Ești bine, iubitule?
Eram în fața gării. Era imensă, albă. Semăna cu un cuțit. M-am uitat la ea. Aproape că mă trăgea de mână prin mulțime. M-am împedicat de o valiză lăsată aiurea pe peron.
-Ești bine, iubitule? Aceeași tandrețe constantă în voce.
Trenul nostru era lung și alb. Ca un cuțit.
Vroia să stea la geam.
-Vreau să fumez! M-am uitat în pachet. Mai erau exact șapte țigări. 3 ore și jumătate.
-În 20 de minute o să fumezi, iubitule! Și o să facem dragoste.
Am înghițit în sec. În tren nu se fuma. Era foarte multă lumină afară.
-Poate cumpărăm țigări din gară.
-O să cumpărăm, iubitule.
M-a sărutat. De fiecare dată mă calmam după un sărut. Vedeam clar ce-am să fac în următoarele 15 minute.
Stătea la geam și privea peisajul cu mult interes. Mă strângea puternic de mână. Eram singuri în compartiment.
-Îmi place atât de mult să merg cu trenul. Era bucuroasă ca un copil mic, și mi-am spus în gând că nu ucid copii.
Când am coborât, am mai cumpărat un pachet de țigări. Vânzătorul de la micul chioșc avea o privire ciudată, curioasă chiar. Bănuiește ceva. M-am întors de câteva ori să-l privesc. Avea aceeași privire. Poate că era polițist sub acoperire. Deja începusem să o iau razna. Ha-ha! Mi-am privit ceasul. Ne mai rămân trei ore împreună. Trei ore de viață. Am să-mi cumpăr o casă în România. Sigur, o casă cu vedere spre Dunăre. O barcă și un ponton plutitor.
Pe drumul spre pădure a scos din poșetă un singur bilet de tren. Era la fel de galben. Mi l-a băgat în buzunarul cămășii.
-E biletul tău de întors înapoi în oraș. Să nu-l pierzi, iubitule! Că tu ești cam neatent.
Mi s-a făcut frică brusc, nu omorâsem în viața mea decât două găini și o gâscă. Cine m-a pus să vin tocmai aici cu psihopata asta?

Pădurea nu era prea deasă. M-am gândit că ar putea să ne vadă cineva printre copaci atunci când o voi ucide. Neah! Nici gând! Cine umblă joi prin pădurea asta la amiază? Numai psihopații. Așa că nu ai de ce te teme, Alberto! Sunteți în familie! Ha-ha!

Îmi pusese mâna pe blugi în dreptul penisului.
-Ți-am spus că te-am visat ieri noapte? Făceam dragoste.
S-a oprit aproape râzând.
-Super! Și cum făceam?
-Eu deasupra.
-Eram sigură. Ție îți place peste mine.
S-a oprit să mă sărute.
I-am pus mâna pe fund. Oricum avea să moară. Măcar să îi ofer de o partidă de sex ca-n filmele porno cu Nacho Vidal.
-Nu aici, iubitule! Nu aici. Ai puțină răbdare.
Am ajuns în câteva minute la poienița aceea de care îmi vorbise. A scos geanta dintr-un desiș. O lopată cu mâner rabatabil. Apoi s-a trântit cu fața în sus chiar lângă florile acelea albastre. Mi-a făcut semn să iau dimensiunile gropii. A întins zâmbind mâinile în plan vertical.
-Vreau să stau comod în groapa asta. Zâmbea ca și când ar fi mâncat ciocolată. Doamne! Unii oamenii sunt nebuni. Tulburători de nebuni. Cu vârful lopeții am demarcat viitoare groapă. Mi-am dat seama că încap și eu lejer în ea și gândul ăsta m-a bucurat. Pentru orice eventualitate, voi săpa groapa mai mare. S-a ridicat și a adus încă o lopată. Ne-am sărutat și am început să săpăm în liniște.
-Dacă ai ști cât mă bucur că ești atât de drăguț. Mereu mi-am dorit să fii drăguț, chiar m-am rugat lui Dumnezeu.
Tăceam și săpam. După 30 de minute reușisem împreună să facem o groapă adâncă de aproximativ 60 de centimetri. Pământul era moale, aveam noroc.
-Mai săpăm?
S-a uitat expert la groapă.
-Nu sunt animale mari de pradă pe aici. Doar iepuri și căprioare. E destul, iubitule.
Mai aveam 2 ore. Era greu. La Brăila îmi pot cumpăra o barcă cu motoare Johnson și să plec până în deltă. Cu 20 de mii de euro îmi iau o șalupă drăguță, poate chiar și un yaht mai mic.
-Hai să facem dragoste. Mi-a desfăcut încet nasturii de la cămașă. Își lipise palma de pieptul meu. Eu țineam mâinile pe lângă corp, ca două bucăți de carne prinse în cârlig fără niciun impuls nervos care să le traverseze. A început să mă sărute pe gât. Asta m-a excitat. Nu avem nevoie de protecție, iubitule! Voi purta în pântece copilul tău dincolo de moarte. I-am scos pulloverul și am început să-i sărut sânii. După 10 minute am ejaculat. Începea să-mi placă aici: aer curat, iarbă verde, sex neprotejat, câteva sute de mii de euro în bancă. Era delicios. Am mai făcut o dată dragoste. De data asta ea stătea în genunchi și eu în spatele ei. A țipat încet când a avut orgasm. Apoi încă unul.
Eu stăteam cu fața în sus și fumam. Era un petic de cer albastru exact lângă groapa proaspăt săpată. Era liniște. I-am auzit foșnetul picioarelor desculțe prin iarbă. Ținea un cuțit în mâna dreaptă venind spre mine. Un cuțit alb, nespus de lung, cu o lamă subțire, numai bun de ascuns între coaste. Aproape că zâmbea.
-Marisoool! Am țipat. Îmi era frică.
-Te-am rugat să nu-mi mai spui pe nume, iubitule. Ai promis. Te rog, cere-ți scuze.
Am bâlbâit cu ochii la cuțit un ”îmi cer iertare” slab.
M-a sărutat și mi-a pus cuțitul în mână.
-Hai! Îmi luase mâna și mi-o pusese exact sub coaste. Aici, printre coaste. Hai, iubitule! Și spune-mi că mă iubești!
Am început să tremur. Cuțitul îmi tremura în mâna dreapta, mâna stângă îmi tremura sub sânul ei. Îmi venea să urinez groaznic.
-Nu pot. Pe cuvânt de onoare că nu pot!
-Hai, iubitule! Totul se întâmplă într-un plis-plas. Iubește-mă. Ucide-mă. Hai, iubitule! Înfige! Și-a așezat cuțitul între coaste, chiar sub inimă. Mă privea tandru. Te iubesc. Mie îmi tremura mâna scheletică cu tot cu lama cuțitului. Ea a început să împingă cuțitul încet spre inima ei. Hai, iubește-mă. Vocea ei era a unei sirene care își adulmecă victima. Stătea chiar pe marginea gropii și atunci am realizat că dacă voi înfige cuțitul va cădea exact în groapă. Pregătise totul. Era o psihopată și eu jucăria ei ucigașă.
Am scăpat cuțitul.
-Nu pot, jur că nu pot. Lasă-mă, te rog, 10 minute să mă plimb singur printre copaci. Poate așa voi reuși. Vezi cum îmi tremură mâinile? Am întins nevinovat palmele. Tremurau.
-Nu pleci nicăieri până nu-ți termini treaba! Vocea îi devenise isterică. Mă auzi, dobitocule?! Nu pleci nicăieri. Nu ți-am dat atâția bani degeaba. Nu m-am culcat degeaba cu tine! Înfige cuțitul, la naiba! Nu fi, moale! Hai, iubitule! Se calmase.
Reacția ei isterică m-a liniștit. M-am întors și am plecat.
-Când o să-ți revii din nebuneala asta, caută-mă. Știi numărul meu de telefon. Putem fi fericiți împreună.

Deodată, de după copaci, a apărut o mulțime de polițiști cu armele ațintite spre noi strigând aproape isterici.
-Nu mișca! Poliția! Aruncă cuțitul!
Pentru o clipă m-am blocat: aruncasem de mult cuțitul. Ce cuțit să arunc, pentru Dumnezeu?! Apoi am avut revelația într-o fracțiune de secundă: Marisol luase cuțitul în mână. M-am întors rapid spre ea să-i spun să arunce cuțitul.
-Trădătorule! Se îndrepta amenințător spre mine. Atât a mai apucat să strige prin zgomotul gloanțelor. 20 de pistoale s-au descărcat instantaneu spre ea ucigând-o. A căzut în groapă. Era atât de frumoasă.

Inspectorul Juan Carlos mi-a explicat în mașina poliției în timp ce mergeam spre oraș istoria lui Marisol. Urma să fiu a noua victimă. De doi ani de zile aducea câte un iubit pe care și-l făcea pe chat în pădure să o omoare. Toți refuzaseră, așa că îi ucidea ea și îi îngropa în mormântul pe care îl săpau împreună. Fix la trei luni ucidea pe cineva. În general victimele erau străini, sau tineri cu probleme psihice care cadeau în plasă ușor datorită șarmului ei irezistibil. Poliția o urmărea de 2 luni, ajunseseră la timp.
Când m-am întors în Brăila, mi-am luat o barcă de pescuit și m-am apucat să le spun povestea mea amicilor. Au râs de mine. La fel cum a râs Marisol, fusesem doar o jucărie în mâna ea. Dar, totuși, cred că m-a iubit. Și eu pe ea. Se înșelase însă, lumea era la fel după moartea ei.

Prinţ şi cerşetor


Două sticle de vin vechi franţuzesc, juma’ de kil de caviar şi nişte triste sticle de cola. 115 mii de euro. Cam atât şi nimic mai mult. Am văzut nota aceasta de plată la un restaurant simandicos la Saint-Tropez. Nu a făcut nimeni atac de acord, nu a protestat niciun guvern îndatorat la FMI pe 80 de ani, nu a fost niciun atac cu ouă al unui membru Greenpeace. Probabil că au fost alţii care au plătit şi mai mult. Practic, în două ore, sau mai puţin, au consumat un apartament din Bucureşti de 4 camere, decomandat zic.
Spectacolul poate să continue. Bombe în fâşia Gaza, avioane cad din cer, copii scheletici atacaţi de vulturi în Africa neagră, oamenii care mărşăluiesc pentru 10 euro în plus la salariu şi se bat cu jandarmii fălcoşi, dar nouă nu ne pasă: noi suntem nişte prinţi care plătim 115 mii de euro pentru nişte suc de struguri, icre de peşte şi apă cu zahăr.
Nebunia asta nu e ceva nou. Încă din antichitate oamenii cu bani săvârşeau altele şi mai crunte. Problema este alta, mult mai complexă: toată bogăţia lor provine din sărăcia celorlalţi. Comunismul a fost un eşec răsunător, catastrofal. Rezolvarea vine din altă parte şi nu are nicio legătură cu sistemele politice. Întotdeauna vor exista prinţi şi cerşetori. Niciodată nu va fi stârpită cea mai gravă plagă a societaţii umane, sărăcia. Dar, există remedii şi metode de luptă împotriva ei.
Fundaţiile de caritate sunt un fel de praf în ochi: se adună 100 prinţi, consumă de 1 miliard de euro într-un an şi aruncă pe uşă, afară, cerşetorilor 1 milion de euro pentru ca să-şi pună ochi de plastic şi să-şi repare sănătatea. Iisus, o somitate în psihologia umană, a spus cândva că e mai uşor să treci printr-o gămălie de ac o cămilă, decât un bogat să renunţe la toată averea.
Caritatea e ipocrizie. În cele mai multe cazuri, fală.
Şi revenim la nota de plată, ar trebui interzise asemenea cazuri de bătaie de joc la adresa întregii umanitaţi. Nimeni să nu fie mai presus de viaţa unui copil care moare de inaniţie.
Nu poţi să fi prinţ şi să nu-ţi pese de cerşetori. De toţi supuşii tăi. De aproapele tău. Degeaba donezi 25 de mii de euro pentru o operaţie pe cord deschis pentru un puşti de 6 ani, dacă, pe urmă, te urci în avionul tău privat de 5 milioane de euro şi pleci la Saint Tropez cu două curve de lux (10 mii de euro ziua per bucată) şi bei şampanie de 75 de mii, ca să te întorci seara obosit şi să apari la ştiri drept un binefăcător.
Lumea nu a înnebunit, pur şi simplu aşa sunt cei care îşi împart planeta asta de mii de ani. Nişte ipocriţi şi gogomani.
Mulţi oameni trăiesc degeaba. Absolut degeaba. Şi nici măcar nu ştiu. Şi mă refer şi la prinţi şi la cerşetori. Niciunii dintre ei nu vor putea ajunge vreodată la o bună înţelegere şi armonie deplină. Pentru că e un război în care nu va câştiga niciodată nimeni. Poate doar chelenerii de la restaurantele exclusiviste.
Şi ajungem la ultima întrebare: ce facem cu omenirea, o lăsăm de capul ei şi mergem mâine la cumpărături la mall, sau ne implicăm ca sa facem o perfectă? Nu pentru noi, ci pentru cei care vor moştenii omenirea.

Un înger englez în România


Prima dată nu am înțeles ce striga. Jur! Arăta ceva cu degetul spre mine.
M—am așezat în fund și mi—am aprins o țigară.
—Hai mai du—te dracului!
Tot țipa ceva incoerent.
Încetul cu încetul cuvintele căpătau sens.
Lucrurile stăteau prost, așa că mi—am terminat pufăiala, m—am ridicat, mi—am scuturat turul pantalonilor și am aruncat țigarea spre el.
Și Îngerul începuse să plângă încetișor.
—Mai taci, mai taci!
Și vorbele lui îmi șfâșiau urechile ca un bici:
—Johnny be good!

Așadar, era un Înger englez în România.

el malo de la pelicula – omul în negru


fiecare colţ de stradă
are un om în negru

nu e imposibil
fiecare colţ de stradă
un om în negru
întotdeauna cu umbrela neagră
cu vârful stilet
înţeapă în pântece gravidele
loveşte năpraznic toţi câinii vagabonzi
cu pantofii lui negri din piele de şarpe
pune piedică îngerilor rătăciţi
râde isteric de fiecare dată
când trece un cortegiu funerar

toate astea
pentru treizeci de arginţi
pe care-i primeşte la căderea nopţii
de la o femeie în alb
cu ochii roşii

existențialiștii de leon wahl


blogul poeziei vechi

eram cu tata în maşină
aveam 15 ani
mergeam la mănăstiri
în moldova

după ce am trecut de cheile bicazului
i-am spus să oprească maşina

probabil că arătam bizar
pentru că el a oprit maşina
imediat

am ieşit în câmp am închis ochii
era acolo ceva
era o energie

ca un posedat
am deschis portbagajul
şi am scos un hârleţ

am început să sap

tata a încercat să mă oprească
eu i-am strigat
lasă-mă trebuie să sap nu întreba sapă şi tu

tata a vrut să mă smucească
dar chiar în acea clipă
a ieşit la iveală
un braţ

până seara i-am dezgropat pe toţi
erau zece
i-am scos afară
le-am dat sandvişuri

ei au zis că nu le e foame
şi că ar prefera în schimb
să fumeze ceva

tata le-a răspuns
că de când a făcut preinfarct
nu mai fumează
apoi i-a întrebat
cine sunt
ei au răspuns

Vezi articol original 86 de cuvinte mai mult

Toţi poeţii sunt nişte împuţiţi de moarte


Priza de hârtie

eu mi-am închipuit că poezia trebuie să fie o prințesă cu ochi albaștri ingenuă cu un colier de perle fabulos cu o mulțime de curtezani în jurul ei cu sânii delicați mișcându-se sub rochia plină de smaralde și alte minunății școlărești dar apoi am cunoscut primul poet adevărat
puțea a alcool ieftin & scump și-o trăsese cu majoritatea femeilor pe care le cunoscuse frumoase urâte deștepte proaste aveau toate ceva în comun un vagin m-am dat un pas înapoi ce imaginație prăfuită de provincial am mi-am zis în gând și am plecat dezgustat de la masă poetul a strigat după mine era atât de beat încât m-a confundat cu o tipă dar nu am zis nimic am strâns din dinți și am continuat să cred în poezie și minunile ei

îmi pierdeam nopțile gândindu-mă că un poet chiar și îngropat în pământ până la buricul lui roz de poet în…

Vezi articol original 714 cuvinte mai mult

Al Capone


Am un prieten, îl cheamă Cleomenes. E pictor. Într-o zi mi-a făcut un portret. În ulei. Foarte mișto. Mi-a plăcut, l-am așezat deasupra patului. Era cool. Nenorocirea a venit într-o marți. Ciudat. De fiecare dată când închideam ochii, lângă mine se așeza o femeie. Nu știu cât de frumoasă era. Uneori sunt foarte subiectiv în catalogarea frumuseții. Era tânără. Sincer să fiu, nu aș fi acceptat niciodată ca lângă mine să se pitească o femeie în vârstă. Mă rog, se pitea e un fel de a spune. Știam că e acolo, la 2 pași în dreapta mea. Folosea un parfum de flori, ceva de primăvară. Nu vorbeam. Doar priveam amândoi tabloul. Eu îl priveam cu ochii închiși. Apoi am luat autobuzul spre Cleomenes. De câteva ori am închis ochii când eram în autobuz. A apărut brusc, se așeza lângă mine pe scaun. Alteori se ținea de bară. Deschideam ochii brusc, încercând să-i surprind zâmbetul, dispărea. Puuuf. Am discutat cu Cleomenes în șoaptă. N-am închis ochii niciodată. Ba chiar m-am surprins când încercam să clipesc foarte repede. L-am întrebat ce a văzut atunci când îmi făcuse portretul. Mi-a răspuns franc. Un pădurar. Am înțeles, eram pădurar. Altceva? Da, mai văzuse și un fel de ceață. Am râs. Era penibil. Ai fumat ceva, ai tras ceva? S-a jurat pe toți sfinții că nu mai utiliza de mult produse psihedelice. Mda. Am repetat, mda. Și i-am povestit despre ea. S-a excitat. Pe cuvânt. Avea o privire libidinoasă. L-am înjurat și am plecat. Am ajuns acasă. N-am dormit deloc două zile. Mi-era frică să nu adorm și să mă trezesc în mijlocul ceții îmbrăcat în pădurar. În schimb, femeia nu mai apărea, închideam periodic ochii 10 secunde. Exact 10 secunde. Număram cu ochii închiși până la zece. Am făcut un alt experiment, am luat autobuzul spre Cleomenes și am închis ochii. Nimic, femeia se evaporase. Îmi părea rău. Mă simțeam trist. Nu vorbisem deloc, n-o cunoșteam. Știam că e tânără și zâmbește frumos. A trecut o săptămână. Am putut să dorm pentru că am aruncat tabloul la gunoi. În locul lui am pus un poster cu Salma Hayek. Speram ca femeia tăcută să semene perfect cu Salma Hayek. Era un fel de invocație. Nimic. Dispăruse. Am găsit vinovatul. Era Cleomenes. El a salivat la descrierea mea. L-am sunat. Ești un porc. Picta. Nu putea să vorbească. I-am repetat că e porc libidinos. A închis. Nu putea să vorbească, picta. Spre seară a sunat la ușa mea. Sub braț avea un tablou. O pictase pe Salma Hayek cu sânii goi, întinsă pe niște vreascuri și cu o pălărie de pădurar. Am simțit că îmi pleznesc toate venele din organism. M-am calmat. Porcul libidinos își deschisese o bere și îmi povestea că a făcut sex cu modelul. Măi, era o babă la vreo 50 de ani. Am pictat-o, i-am tras-o. Apoi a plecat și am putut reface pictura. Uite ce a ieșit. Și îmi arăta mândru spre bustul gol al Salmei. L-am dat afară pe scări cu tot cu berea începută. A început să țipe. Nu se tratează așa un pictor de valoare ca mine. Am deschis ușa și am aruncat după el cu sânii goi al Salmei. Nu s-a supărat.
De atunci vorbim mereu. Am discutat și ieri. Îmi povestea că de câte ori închide ochii simte cum se așează lângă el un tip cu o cicatrice uriașă pe obraz.

Poemul de noapte


Fumam în mijlocul patului
Era un fel de petrecere a noastră
Tu dormeai în brațele mele
Aveam sentimentul că suntem pe o corabie
Era o noapte liniștită
Fără vânt, fără valuri mari
Cu lună plină
Îți vedeam vasele de sânge de la încheieturile mâinii
Busola nu mai indica nimic
La tv rula un film oarecare
Eu înțelegeam tot
Tu zâmbeai în somn
Te strângeam în brațe și simțeam că adorm
Filmul era pe sfârșit
Țigarea la fel
Te-am strâns mai tare în brațe
Am stins țigarea
Am închis ochii
Și am simțit cum busola indica
Iubire

Poemul îngerului


Era un înger.
Un înger ca toți îngerii
Și nu ura pe nimeni, zău!
Și strada era adâncă
Oamenii mergeau cu valize și sacoșe în mâini
Unii mergeau la război, ceilalți habar nu am unde
Și îngerul stătea acolo în mijlocul străzii
Fără să facă un pas. Fără să bată din aripi.
Și oamenii plecau la război. Unii plecau la iubitele lor.
Așa spuneau. Ei nu se mirau de acel înger.
Pentru că își pierduse scriptura.
Își pierduse scriptura.
Și nici nu mai putea merge la război.
Și nici nu putea să mai iubească.

Lucram la ceva


Stăteam pe strada aia pe care mai fusesem de atâtea ori. Nu știam cum se numește, dar aveam un sentiment straniu că se va întâmpla ceva ciudat. Am vrut să întreb un trecător cum se numește strada. Însa m-am așezat pe bordură și mi-am aprins o țigară. În spatele meu era un bloc cu patru etaje. În fața mea era o cofetărie. O puștoiacă cu părul în codițe mânca o prăjitură singură la masă. M-am uitat mai atent. Mașinile treceau prin fața mea în viteză. Nici urmă de vânzătoare sau de mama puștoaicei. Sau de vreo rudă mai matură: tată, bunică, unchi. M-am gândit că poate sunt la WC. Oare cum se numea strada? En fin. Era dupa-amiază. Moleșeală. Puștoiaca înca mai savura prăjitura. Cred cș era de frișcă. Pentru că era albă. Apuca puțin câte puțin și se uita atentă la bucata din linguriță. Un trecător s-a așezat lângă mine pe bordură.
-Aveți cumva un foc?
Aveam.
-Știți cum se numește strada asta?
Cred că tipul avea chef de vorbă.

Cine sunt eu?


Jumătatea din aleea pe care pașești dimineața spre fântană
Jumătate din mișcarea mâinii ducând pâinea la gură
Jumătate din noapte, jumătate din zi
Cât jumătate din drumul de la tine până la prima galaxie
Jumătate din ecranul tactil al telefonului tău
Jumătate din pagina pe care scrii acum un poem de iubire
Jumătate din orice se poate intâmpla în viața ta
Jumătatea din particulele de oxigen pe care le respiri
Ți se pare că sunt doar jumătatea din tine sau tu ești jumătate din mine?

1×2


Stăteam acolo în sală, un fel de aşteptare
Tu îmi făceai semne spre vaginul tău
Jur că nu înţelegeam ce vroiai
Trebuie să măr ridic şi să ies odată cu ceilalţi?
Îmi ţineam capul în palmă şi mă uitam la tine
Nu pot spune că erai foarte frumoasă
Dar asta nu era scopul meu acolo
Adică înţelegeam într-o mare măsură de ce
Lumina se curbează şi că numărul generaţiilor umane este 40 de mii
Dar ce căutam eu acolo în sala aia, un fel de sală de aşteptare,
Cred.
Nu înţelegeam
Şi apoi prezenţa ta nu ştiam cum s-o interpretez
Aşă că îmi ţineam capul în palmă şi priveam cum lumina se curbează după aripile tale
Am vrut să îţi spun asta
Dar a intrat un tip masiv pe uşa principală şi m-a întrebat
Unde e wc-ul, frate?
I-am arătat direcţia cea bună
Şi atunci am înţeles.
M-am ridicat şi am ieşit pe uşa principală

Cu coada ochiul am observat cum îţi târâiai aripile voluminoase în spatele mele
Dar nu mi-a păsat. Era un cer senin şi oamenii bâzâiau pe stradă în jurul meu ca nişte aparate radio stricate
Şi era frumos!

You are in my head


E ca şi când ai sta în mijlocul intersecţiei
Cu mâinile pe lângă corp
Cântând Internaţionala
Un condamnat la moarte în faţa plutonului de execuţie
Începi să tremuri să-ţi repeţi
”Albert Cătănuş, tu trăieşti în mintea mea,
dacă închid ochii pentru o clipă, te vei pierde printre maşini!”

aşa că ţii ochii larg deschişi privind fiecare chip de la volan
nu trebuie să-ţi scape nimeni
nu există niciun motiv să închizi ochii
Albert, e acolo, în mintea ta
Cu mâinile pe lângă corp
Cântând Internaţionala
Ca un proaspăt condamnat la moarte

Şi aşa trec zilele, de luni până vineri
Nu te întreabă nimeni nimic
Iar paharul cu monede se umple în fiecare oră
Sâmbătă ai destui bani cât să-i cumperi o coroană lui Albert
Iar dumincă tocmeşti două sticle de votcă să-şi îndeplinească
Sarcina în mod exemplar
De luni până vineri Albert va cânta Internaţionala
Iar ceilalţi martori ai măcelului vor trece prin intersecţie
Claxonând nerăbdători după culoarea verde

Dar într-o zi în mintea ta se produce un declic
Albert e apatic
Nu cântă nimic revoluţionar
Albert e absent ca un sfânt din icoane
Nu te poţi lupta cu el
Totul e pierdut
Ce poţi face? Ce trebuie să faci?
Începi să tremuri să-ţi repeţi
”Albert Cătănuş, tu trăieşti în mintea mea,
dacă închid ochii pentru o clipă, te vei pierde printre maşini!”

Închizi ochii pentru o clipă
Iar Albert dispare printre maşini
Ca o picătură de sânge ce se prelinge din gaura lăsată de glonţ
Nu e decât imaginea oricărui chip de la volan proiectată în mintea ta

Apocalipsa după Alberto


Ale mele sunt toate culorile cerului
Roşu, albastru, negru sau roz
Toate avioanele care-l brăzdează
Toţi teroriştii
De pe linia Paris Tokyo
Bugetul Pakistanului
Toţi morţii din Irak şi Guineea Bissau
Toţi copacii de pe Calea Călăraşi
Pisicile călcate de maşini
Toate robinetele cu apă caldă şi rece
Toţi orfanii, toate vilele de la Marbella
Şi toţi subnutriţii din Darfur
Toate icoanele din biserică
Băncile din parc
Şi cozile de mătură
Toate cămăşile de forţă
Şi toate declaraţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite
Sunt cel mai puternic om de pe faţa pământului
Şi nimănui nu-i pasă dacă mâine pot să opresc conducta de gaze care alimentează
Europa de Vest
Dacă mor toate lumea va înceta brusc să mai vândă acţiuni la bursă
Sau să-şi plimbe câinii prin parc
Ceea ce mi se pare onest să se întâmple

Sursa răului este în mine
Iar Dumnezeu cunoaşte toate aspectele astea
Şi închide ochii condescendent
”E lumea ta, Albert, fă ce vrei cu ea!”

Întâmplări de pe front


În dimineaţa aceasta toţi oamenii
Muncesc.
La radio s-a anunţat
Zăpuşeală mare,
457 de morţi
şi vreo 2 urgane în Pacific.

Miroase a cafea cu lapte
Cu mult zahăr.

Volanul se învârte spre dreapta.
Curbă la stânga.

Pământul s-a oprit preţ de 2 secunde din circuit.
Vreo 5 galaxii au dispărut.

La semafor e verde.

La radio D-zeu anunţă
Un nou război.

Şoferul meu conduce lent.
Limită de viteză.
Fumez.

Îngerul din portbagaj
Are mâinile legate la spate.
Şi a vomitat de căldură.

În dimineaţa aceasta
O să muncim cu pasiune.
Mai pe seară câţiva indivizi vor muri.

Cotidianul dă din coadă fericit,
O altă zi va trece conform graficului.

Vecinul meu e diabolic


Stau pe marginea patului şi cu un cuţit albastru descojesc un măr roşu, zemos. Pe măsuţa de lângă pat îşi aşteaptă rândul o pară şi o banană. E o lume minunată, gândesc şi încerc să fac incizii cât mai fine în fruct. Sunt diabolic când am cuţitul albastru în mână. Sor-mea, Monica, chiar mi-a zis-o „Alberto, eşti diabolic când cureţi mere!”. Am râs superior. „Ştiu, sunt diabolic.” Sunt spaima fructelor când deschid uşa frigiderului cu-n gest larg şi un zâmbet diabolic. „Până aici v-a fost!” Râd. Râd diabolic. Monica trece pe lângă mine. „Închide mă uşa de la frigider! Şi termină cu râsul ăsta de schizofrenic beat!” „Ce te bagi tu? Nu vezi că am cuţitul albastru în mână?!” „Off! Ai luat-o razna!” Şi pleacă să-şi dea unghiile cu ojă roşie. O urmăresc atent cu privirea. E în pat, are căştile în urechi. Nu mă poate vedea şi nici auzi. Caut repede în sertare. Apuc cuţitul cu mâner albastru şi cu un gest rapid deschid uşa frigiderului. Merele, perele, bananele şi portocalele stau aliniate nevinovat pe rafturi. Râd diabolic. Monica, repet, are căştile de la mp3 în urechi. Râd şi mai tare. La fel de diabolic. Sună cineva la uşă. E ciudat. De fiecare dată când am cuţitul albastru în mână sună cineva la uşă. Sună a doua oară. Apuc repede o pară şi o bag în buzunar. Para e foarte rece. Nu ştiu ce să fac. Mă reped spre uşă. Deschid uşa cu stânga, la spate am cuţitul albastru. Sunt pregătit pentru orice. Para din buzunar ştie c-am s-o hăcuiesc cu precizie de chirurg. Şi eu ştiu asta. Vecinul. „Alberto, îmi poţi împrumuta un cuţit? Prefer un cuţit albastru. Vreau să curăţ nişte mere roşii, zemoase. Ştii?! Sunt expert la descojit mere. Mai ales când cuţitul are mâner albastru.” Vecinul e înalt. „Vecine, de ce nu-ţi cumperi de la supermarket un cuţit cu mâner albastru?” „Alberto, n-am timp!” „Nici eu n-am. Pa.” Cu un gest brusc îi trântesc uşa în nas. De cealaltă parte a uşii vecinul mă roagă politicos. „Doar un măr Alberto, doar un măr. Numai unul, te rog frumos.” Para nu mai e rece demult. Deschid uşa. „Bine vecine, hai la tine să descojim mere şi pere şi alte fructe.” Coborâm, sărind câte 2 trepte, până la etajul 2. Stau pe marginea patului şi descojesc mărul roşu. Pe măsuţa din faţa mea stau o pară şi o banană. Vecinul mă priveşte pofticios. „Hai mai repede Alberto. E rândul meu să fiu diabolic.” Vecinul e prietenul meu. Îi las cuţitul albastru şi mă mut în colţul camerei, urmărind cu atenţie cum cuţitul albastru crestează adânc. Tot mai adânc. E o lume minunată.

Sick Love


Motto: – Uneori cuvintele mele îţi zgârie inima ca o pereche de cătuşe

Am impresia că în fiecare noapte ne iubim în aceeaşi targă
Şi că suferim de o maladie cunoscută doar de noi doi
4 poeme absurde o poartă pe braţe
Mai târziu pare o poveste de dragoste spusă de un medic
Spectatorilor bolnavi de pe margine
De fiecare dată îţi pliez zâmbetul într-un evantai
Ca un medicament administrat regulat
De multe ori simt cum încolţeşti în mine
Ca o pânză care-mi acaparează insomniile
Umbra unei fantome care mă ţine treaz
Nu mai pleca aşa devreme
Şi azi ai uitat să-mi împrumuţi respiraţia ta

Posibil refren
Mă încurc în părul tău lung
Ca într-o cămaşă de forţă

Singura formă de viaţă pe care o accept în preajma mea eşti tu
Ca un medicament eliberat fără prescripţia dumnezeului de gardă
Un siloz în care m-am înmagazinat (= transferat) cu totul
Zi de zi, celulă cu celulă, poem cu poem
În aşteptarea dimineţii în care plecarea ta va deveni o criză mondială

Strofă bonus, doar ştii că ţi-am promis-o
Săptămâna aceasta există limită de viteză în dragostea mea
Orice îmbrăţişare va trece printr-un detector de obsesii

Limba lui Dumnezeu


Ninsese toată noaptea. Când am ieşit din casă, oamenii erau stane de gheaţă şi absolut toţi aveau mâinile întinse înspre chioşcul cu ziare. Toţi aveau gura deschisă. Li se vedeau clar cariile şi pastila de cianură. Toate fiinţele umane poartă o pastilă de cianură între dinţii. De când te naşti până când mori, ţi-o aşează mama ta atunci când îţi dă prima dată lapte de la sân. Unii au două, nu le ajunge o singură pastilă, au nevoie de o moarte dublă. Mi-am controlat subtil măselele, pastilele mele erau la locul lor. La chioşcul de ziare era coadă, stanele de gheaţă stăteau la rând ordonat. Una dintre ele nu mai avea o mână. Probabil că vântul i-a spulberat-o. Dar avea pastilă de cianură la locul stabilit. Cotidianul local cel mai bine vândut avea un titlul imens pe prima pagină: ”Călduri de peste 25 de grade Celsius în miezul iernii.” Eu simţeam o căldură intensă în piept, semn că nu se înşelase. Vânzătorul de ziare dispăruse. L-am căutat cu privirea în jurul chioşcului. Nu era. Am sărit peste mica tejghea şi m-am aşezat confortabil în scaunul lui de pânză. Priviliştea era interesantă: toate mâinile se îndreptau spre mine. Micul televizor de sub tejghea era pornit. Dar nu avea sonor. Am schimbat canalele. Pe programul naţional de ştiri era muzică simfonică, Mendelssohn. Pe CNN, desene animate. Pe Euronews, dansuri populare armene. Am aprins o ţigară. Am scrumat direct în cutia cu mărunt. Oare mai e cineva ca mine? Poate că totuşi mai e cineva în viaţă. Nu cred. Toţi au murit. Toţi s-au transformat în stane de piatră. Sodoma şi Gomora – colecţia de iarnă. Ha-ha-ha! Ce răutăcios pot fi?! Să sun la cineva, nu? Am început să iau la întâmplare numere de telefon din agendă. Nu a răspuns nimeni. Mi s-a părut logic. Am sunat la serviciul de urgenţă. Mi-a răspuns un robot. N-am înţeles prea bine ce a spus aşa că am închis. Am întins picioarele peste tejghea. Deci, Alberto, ai rămas singurul pământean. Mişto, nu?! Mai am nevoie de cele două pastile de cianură? Neah, nu cred! Le-am scos dintre carii şi le-am aşezat una peste alta chiar în cutia cu mărunt. Am tras aer în piept. Toată viaţa m-am întrebat dacă apocalipsa e doar o sperietoare de ciori. Uite că a venit. Toţi sunt morţi. Sincer, mă aşteptam să scap. Sunt norocos de felul meu. Nu mă miră nimic, toţi sunt nişte javre, eu sunt cel mai perfect pământean care a trăit vreodată. Dovada cea mai clară e că eu sunt viu şi restul sunt îngheţaţi. Ca nişte bomboane cu rahat pe care le ţii prea mult în congelator. Ar trebui să intru într-un supermarket şi să beau o şampanie în cinstea mea, a celui mai iubit dintre pământeni. Mi s-a făcut milă de stanele de gheaţă. Dacă creşte brusc temperatura şi se topesc instant? Aşa cel puţin nu sunt singur. Tot mai e cineva pe stradă, mai vezi o faţă cunoscută, mai râzi de figura de idiot a altuia. La ce supermarket să mă duc? Mai bine la mall, baremi să beau ceva de calitate. Oricum nu plătesc nimic. Tot ce e pe planeta asta îmi aparţine: fiecare cub de gheaţă, fiecare pahar cu şampanie. Oare Dumnezeu a comandat toată şarada asta? Nu cred, dacă programa ceva scăpa şi de mine, nu? Apoi m-a străfulgerat o idee. Băi prostule, tu eşti Dumnezeu!!! Ce naiba?! Gândeste, Alberto! Gândeşte! Toţi au murit, absolut toţi, tu ai scăpat viu şi nevătămat. Tu eşti Dumnezeu, mereu ai fost. Apocalipsa asta e opera ta. Tu i-ai ucis pe toți. Tu ești unicul. Tu ești planeta, tu ești Viața, tu ești Salvarea. M-am trecut mâna prin păr. Deci eu sunt Dumnezeu. Hmm! Hai să încerc să-mi pun o dorință. Îmi doresc ca… Am închis ochii. Nu-mi doream nimic. Hmmm… Trebuie să-mi doresc ceva. Oare ce își dorește un dumnezeu? Un dumnezeu își dorește pacea între supușii lui și iubirea necondiționată. Sau poate că nu. E complicat. Extrem de complicat. Am deschis ochii. În fața mea era o tipă cu sânii mari și zâmbet super. Gata, știu ce-mi doresc: ca tipa asta să învie. Am închis ochii și m-am concentrat asupra sâniilor ei. Am rostit printre buze și un ”abracadabra”. I-am deschis. Nimic. Sânii erau de gheață. Am închis iar ochii. M-am concentrat asupra buzelor de data asta. Am rostit iar ”abracadabra” și am pocnit și din degete. Când am deschis ochii era la fel de înghețată ca prima dată. Suspect. Poate că mi-am pierdut puterile de dumnezeu. Hai să o iau în braţe. Am luat-o. Era rece. Extrem de rece. Am stat cu stana de gheață un minut în brațe. Absolut degeaba. Nu a înviat. Din contră, nasul a început să i se scurgă încet. Am lins-o pe gât. Era super. Avea gust de ciocolată. Apoi am lins altă stană de gheață. O tipă cu fustă mini. Asta avea gust de macaroane cu pui. Nici asta nu a înviat. Deci nu sunt Dumnezeu. Clar. Dacă nu pot învia pe nimeni nici măcar cu limba mea înseamnă că nu sunt Dumnezeu. Asta e. Și ce dacă nu sunt Dumnezeu? Mai bine mă duc să beau șampania aia.
Am băgat mâinile în buzunare și am plecat spre mall făcând slalom printre stanele de gheață. M-am îndepărtat de blocul meu destul de mult. Obosisem de atâta mers pe jos, nu mergea niciun autobuz, niciun taxi. M-am așezat pe bordură. E nasoală apocalipsa asta. Măcar dacă mai rămâneau vreo sută, două de oameni. Ne spuneam bancuri și ne îmbătam împreună. Dar așa e trist.
Semaforul era roșu. Mi s-a părut că aud un motor de autobuz.
Am început să alerg disperat spre zgomot. Creștea în intensitatea. Se auzea clar după blocul din fața mea. L-am ocolit într-o clipă. Nu era decât un televizor pornit. O cursă în care alerga un camion pe o pistă de gheață. Înseamnă că mai e cineva cu viață.
Am strigat tare.
Al cui e televizorul ăsta? Hei! Mă aude cineva? Răspundeeeeeeeee! Se auzea doar ecoul. Absolut nimeni.
Dintr-o dată frigul a pus stăpânire pe mine. Am început să tremur. Mâinile mi s-au îndreptat involuntar spre chioșcul cu ziare. Devenisem și eu o stană de gheață oarecare. Deci norocul meu a durat puțin. Am încercat să sparg cu dinții pastilele de cianură dintre dinții dar nu le mai găseam. Oare unde îmi sunt pastilele de cianură? Mierda! Le lăsasem în cutia cu mărunt. Mi-am adus aminte, le lăsasem în chioșcul de ziare de la interesecția străzilor ”Alberto” cu ”Apocalipsa”.
Urma să mor. Nici măcăr nu băusem șampania aia. Doamne, ce ghinion?!

Când m-am trezit era dimineață, pastilele erau pe colțul noptierei iar tipa cu sânii mari și buze super îmi servea cafeaua la pat ca într-un film cu James Bond, doar într-o pereche de tanga verzi transparenți. Eram cel mai iubit dintre pământeni iar. M-am ridicat din pat. Afară erau 25 de grade Celsius în miezul iernii iar chioșcul de ziare era saturat de clienți în tricouri. Unii își aruncaseră pastilele de cianură în cutia cu mărunt.
Am întrebat-o cum o cheamă. Mi-a răspuns zâmbind provocator: ”Cum vrei tu, Dumnezeule.”

Ce am ratat în viaţa asta? (la prima vedere)


Nu am fost niciodată atât de liber, încât să merg prin mintea mea unde mi-am dorit. Nu am avut idee unde pot găsi un cimitir de stele.
Nu am adormit niciodată pe un câmp înverzit prinvind stelele. Niciodată.
Nu am ştiut cum să fac atât de mulţi prieteni cât aş fi avut nevoie.
Nu am găsit niciodată pe nimeni care să îmi aprobe în totalitate acţiunile. Şi ăsta înseamnă că încă sunt în conflict direct cu umanitatea.
Nu am reuşit să ştiu atât de multe limbi străine cât mi-aş fi dorit.
Nu am fost niciodată dincolo de atmosfera terestră.
Nu am dat mâna niciodată cu un înger.
Nu am avut capacitatea de a deveni apatrid. Nici măcar pentru un an.
Nu am fost niciodată în mijlocul unei plantaţii de cafea.

poemas de amor


mi-a plăcut dintotdeauna ca viața mea să se numească
poemas de amor
așa într-o altă limbă
pentru că iubirea e ca un fel de schelet pe care iți crești viața
amintirile sunt niște vertebre care ne susțin când pașim printre monumente
toate au o legatură comună cu iubirea
iubirea e o divizie blindată
un fel de armată invizibilă care iți străjuiește la marginea ființei
protejându-te de mizeriile din drum
nimic nu e mai previzibil ca iubirea
toți știm unde începe și unde se sfârșește
e singura certitudine a vieții
cel mai mare miracol din ființa mea

Republica mondială a oamenilor muncitori


Există nenumărate teorii ale conspiraţiei care ne vorbesc şi încearcă să ne demonstreze (unoeri reuşesc) că planeta noastră este doar un uriaş stupid plin cu muncitori. Corporaţii, multinaţionale, Microsoft, Facebook, Coca-cola etc-etc toate nu sunt decât faţetele unui singur sistem global de înhămare a populaţiei la travaliu perpetuu. Toată populaţia este angrenată într-un „Hei-rup!” internaţional. Conform filosfiei de viaţă a pământenilor locul de muncă este cel mai preţios dar după libera exprimare. Adică oricine trebuie să muncească pentru a supravieţui. Pare corect şi de bun simţ.
Dar lucrurile nu au mers întotdeauna aşa. Acum mii de ani în urmă umanitatea nu trebuia decât se scoale dimineaţa, să vâneze la plăcere un cerb, o căprioară, să adune din copaci un măr, o pară, sau o cireaşă şi să se bată cu suliţe şi pietre pentru o peşteră mai centrală. Totul era minunat, nu? Nu xista Dumnezeu, Papă, Preşedintele SUA, forme de conducere şi/sau primării. Situaţia părea ideală. Nimic şi nimeni nu interzicea libera exprimarea şi toţi aveau o viaţă decentă şi plină de lucruri frumoase. Nu aveau Coca-Cola, tablete, Facebook, misiuni spaţiale sau Hollywood. Seara se adunau în jurul unui foc mare şi vorbeau despre cerbii ucişi, despre fructele culese, despre stelele care le vedeau pe cer şi despre alte chestii nevinovate. Şi atunci, ca şi acum, existau povestitori înnascuţi. Şi în unele seri lungi de iarnă la gura peşterii povestitorii născoceau poveşti. Şi aşa l-au inventat pe primul dumnezeu. La o ciozvârtă de antilopă şi o ulcică de miere sălbatică. Nu pare prea fastuos, nu? Dar, ca şi în prezent, povestitorii şi-au cerut drepturile de autor. Adică să le spună mereu aceleaşi poveşti seară de seară şi ascultătorii să le procure hrană şi sex gratis. Nu se punea problema unei locuinţe sau a unui mijloc de transport, pentru că nimeni nu avea certificat de proprietate pe peştera în care locuia sau pe calul/măgarul pe care îl călărea. Erau bunuri comune. Dar mâncarea trebuia adunată de pe câmpii. Aşa că povestitorii au devenit nişte puturoşi graşi şi nesimţiţi. Dormeau până la prânzul cel mare, regulau toate puştoaicele de 12 ani şi gâriau noaptea poveşti cu dumnezei primitivi.
Şi atunci s-a produs prima răscoală. Unul din locuitorii din peşteră a arătat nervos prin semne la povestitorul obez care încă dormea la ora 12 p.m. învelit în nişte blănuri de tigru în mijlocul peşterii. Peste noapte mâncase toate fructele adunate de femeile din peşteră. Aşa că s-a enervat şi l-a trezit cu o bâtă aplicată în moalele capului. Obezul s-a ridicat neînţelegând bine ce s-a întâmplat. Apoi a mai primit încă o bâtă, şi încă una şi tot aşa până când i-a crăpat capul. Pentru prima dată în istoria umanităţii s-a văzut un creier uman. A fost o premieră mondială. Povestea celui ucis a mers din peşteră în peşteră şi ceilalţi povestitori care trăiau din fructele şi carnea vânată de ceilalţi au inventat alte poveşti cu dumnezei răzbunători şi pedepse în viaţa de apoi pentru toţi cei care nu le ascultă şi urmează poveştile.
Şi prostimea a crezut. Povestitorii au ajuns şef de trib, apoi profeţi, apoi regi, apoi împăraţi şi apoi şefi de multinaţionale. Şi toată planeta munceşte pentru ei cu frică. Sunt atât de multe reguli în poveştile lor încât nimeni nu mai ştie de ce trebuie să muncească pentru a mânca. Au pus mâna pe planeta asta şi nu vor să o mai lase jos din palme.

Şi ăsta e purul adevăr, martor îmi este Cerul, Pământul şi Aerul pe care îl respir!

Orcinus orca


mi-aş tăia o mână
sau un picior, sau o ureche (deşi e clişeu)
sau mai bine aştept ca să răsară luna
şi să o iau la goană prin spaţii limitate de lumină
ca o bacterie fără nicio competenţă în vindecarea leziunilor interne
dar ce zic eu?
ce zic eu?
nimic din toate astea nu mă încântă
aparţin unei ciorne
pe care tot notez tot ce mi se întâmplă
tot ce mă afecteză şi tot ce mă distrează
şi în fiecare dimineaţă
aştept ca cineva să-mi bată la uşă
să îmi zâmbească aşa cum fac oamenii nefericiţi
şi să înceapă să înjure umanitatea şi ultima sanşă ratată
adio
adio
adio
şi apoi să apară un fel de moarte subită între noi
a tuturor amintirilor
care să mă transporte într-un ocean
cu oameni răzleţiţi de bucurie

Poeţii mor mai tineri


Pentru că unele poezii sunt toxice
Se lovesc de unii oameni şi ricoşează dureros prin aer
Totodată poeziile îi urmăresc ca un bumerang
Mă rog, înţelegeţi voi ce vreau să vă spun
E un fel de mala suerte
Adică să nu credeţi că poeţii se simt nişte oameni fericiţi
Nu, deloc, ei sunt un fel de armată tristă
Cu generali morţi
Şi foarte mult sublocotenenţi bolnavi cu substantive pe post de medicamente
Şi le iau, le iau
Se îndoapă cu substantive

Specia speciilor


Homo sapiens sapiens se îndreaptă spre un destin luminos. Tehnologia este calea spre Adevăr şi îl va înlocui pe Dumnezeu şi pe restul zeilor care s-au străduit atâta timp să rămână în viaţă. În acest moment, mai mult ca niciodată în istoria omului, am ajuns să întrezărim ce este de fapt individul: un exemplar dintr-o specie dominatoare care are atât de multe întrebări fără răspuns încât preferă să lase pe alţii să se preocupe de viitorul său. Omul, ca simplu individ, se confruntă cu veşnica şi zilnica lui luptă pentru supravieţuire şi perpetuarea speciei din care provine. A rămas acelaşi Homo erectus care se adăpostea în peşteri şi vâna în haite. Tot pentru supravieţuire şi perpetuare. În ADN-ul nostru aceasta este cea mai puternică informaţie pe care o primim şi o transmitem din generaţie în generaţie. Tot ce am creat până acum pe această planetă minunantă care ne este casă are un scop bine definit: trimful speciei asupra morţii. Şi totuşi, menţionam câteva rânduri mai sus, că individul şi-a lăsat întrebările fără răspuns în mâna altora. Cine sunt aceşti „alţii”? Aceste exemplare sunt adevăraţii şi unici Homo sapiens sapiens, restul sunt mulţimea de indivizi care sunt în slujba speciei, sunt miliardele de exemplare ale speciei care duc o luptă fără oprire cu extincţia, iar în fruntea lor se află o mână de sapiens. Cinste lor: Iisus, Einsten, Newton, Copernic, Galilei, Da Vinci, Socrate, Platon, Shakespeare, Hammurapi şi mulţi alţii. Fără ei am fi rămas în peşteri şi ne-am fi bătut şi acum cu bâtele cu lupii pentru vânat. Şi specia merge înainte datorită lor cu ajutorul miliardelor de indivizi care folosesc astăzi cele mai performante tehnologii pentru ca cumpăra un kilogram de mere de pe internet. Şi viaţa se precipită asupra Speciei, îi şopteşte la ureche că pe drumul ei în istorie va întâlni Adevărul.
Dar are această Specie nevoie de Adevăr?

Revoluţia de dreapta, revoluţia de stânga şi retur


De ce România este atât de nepopulară în exterior? De ce suntem învăţaţi la orele de istorie că România este o ţară plină de oameni mari şi viteji de care are în exterior nu ştie nimeni? De ce nu ne primesc străinii să muncim în ţările lor? Pentru că nu avem oameni celebrii care să ne reprezinte în exterior. Eroii noştri naţionali sunt doar ai noştri. Niciun american nu a auzit de Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazu. De ce? Pentru că au reprezentat prea puţin în contextul istoriei mondiale. Un popor mic şi neînsemnat. Ce urmează? Urmează încă 50 de ani pentru România în aşteptarea unei revoluţii care să aducă în istoria internetului o ţară pe nume „România”.

A fi sau a nu fi patriot


Trăim vremuri triste pentru ţară: o mână de oameni corupţi şi rău intenţionaţi ne sugrumă destinele. Nepăsarea celor care conduc România se poate compara doar cu epoca fanarioţilor. România nu mai aparţine românilor, România a devenit moşia unor arendaşi aroganţi şi făţarnici, iar noi suntem doar sclavii lor. Au neobrăzarea să ne spună că fac totul pentru ţară. Au neruşinarea să ne mintă că trăim într-o lume nesigură şi plină de corupţie. Au tupeul să ne spună că ei au făcut şi fac tot posibilul ca noi, prostimea, să ducem o viaţă decentă. Poporul român nu-şi mai poate creşte copiii în condiţii civilizate pentru că ei, politicienii noştri, îşi fac mendrele cu banii contribuabililor. Bugetul de stat este un tanc care împinge de pe marginea prăpastiei o ţară prost îmbrăcată, prost hrănită şi prost educată, iar ei zâmbesc nonşalant şi spun că au făcut tot ce le stă în putere ca urmaşii noştri să aibă o ţară frumoasă, liberă şi bogată, aşa cum era odinioară. Adevărul trist în care ne ducem existenţele mizere se datorează lor şi numai lor, dar ei ignoră cu bună ştiinţă acest adevăr.
Peste capetele tuturot rămâne veşnica întrebare: „Ce facem?” Îi mai lăsăm să ne pună în jug în timp ce ei se plimbă pe banii noştri cu maşinile scumpe cumpărate tot din banii celor mai săraci? Îi mai putem lăsa să ne reprezinte în genunchi în faţa creditorilor străini? Îi mai putem lăsa să sărute mâna puterilor străine ca nişte vasali? Îi mai putem lăsă să îşi bată joc de noi în fiecare zi la televizor războindu-se între ei pe ce-a mai rămas de furat în ţara asta?
Toţi ne aducem cu mândrie şi plăcere de eroii noştri naţionali, dar mai cu seamă de cei care au stărpit corupţia şi hoţia: Vlad Ţepeş şi Tudor Vladimirescu. Aceştia doi au ucis hoţi, făţarnici şi duşmani ai poporului. În mod normal, orice tribunal din lumea aceastea i-ar condamna pentru faptele lor sângeroase. Dar Poporul nu i-a condamnat niciodată. De ce? Pentru că în numele Poporului se pot executa corupţii, hoţii, duşmanii şi mincinoşii. Nimeni nu poate condamna pe cel care a ucis fără proces pe cei care au furat, minţit şi înşelat acest popor.
Este datoria noastră sacră să arătăm lumii întregi că România nu este o ţară fără patrioţi.
Patriotismul nu este un moft, este un mod de a fi.
Există riscul ca patriotismul să fie arătat cu degetul şi să fie confundat cu anarhismul. Dar Istoria o să judece corect: dacă ucizi un politician corupt eşti anarhist, sau patriot? Dacă îndepărtezi de la putere o şleahtă de hoţi, eşti anarhist, sau eşti un patriot? Dacă le dai foc la casele lor somptuoase şi dobândite prin furt, eşti piroman, sau eşti patriot? Cei care au murit în Revoluţia din 1989 eau fost anarhişti, sau patrioţi?
Aştept ca toţi patrioţi români, cei care se gândesc la ce pot face pentru ţara lor, să ia atitudine. Şi să nu vă fie teamă că veţi fi închişi, ucişi sau defăimaţi: Ţara vă va fi recunoscătoare!
Dacă mâine va fi ucis în stradă un politician corupt, sau fugărit de mulţime, înseamnă că Patriotismul nu a murit, înseamnă că România mai are o şansă la o viaţă decentă, dacă nu, politicieni corupţi îşi vor bate joc de noi încă o sută de ani. Ce alegem?

Dacă am avea nişte fraţi extratereştri gemeni în Univers


Cât de mare ar fi Terra pentru fraţii noştri gemeni, unde s-ar afla locul unde vieţuim noi pentru telescoapele şi sateliţii lor? Cât de mare ar fi comparativ cu tot universul, Terra? Comparativ, ar fi la fel de mare cât o frunză de tei? Ar fi la fel de mare ca un urs panda? Sau cât o casă de la Muzeul ţăranului român?

Nimic din cele enumerate. Nici măcar cât o picătură în Oceanul Indian. Nu s-ar vedea cu ochiul liber. Dacă o altă planetă ar avea o civilizaţie asemănătoare ca a noastră, nu am exista pentru ei. Nu ne-ar vedea. Nu am exista. Am fi doar o simplă bănuială a unor savanţi excentrici.

Sau ca să fim cât mai exacţi, am fi un fel de particula lui Dumnezeu ( pe care o caută acum savanţii noştri) ascunsă pe fundul Groapei Marianelor sub o rocă de 1 miliard de tone.

Azi nu moare nimeni – roman, scurt fragment


Alberto, te rugăm, vorbeşte-ne despre tine. Un scurt CV şi o mică biografie.
Alberto s-a ridicat respectuos spre publicul din arenă. S-a înclinat apoi şi a aprins o ţigară scoasă din pachet. Uneori se bâlbâia. Dar asta nu-i ştirbea cu nimic claritatea gândirii şi a imaginaţiei. Până şi marele orator Demostene a fost bâlbâit.
Mulţimea din arenă aştepta ca Alberto să se prezinte.
-Bună ziua, tuturor!
-Bună ziua, Alberto! a vuit mulţimea neutru.
-Mă numesc Alberto, am 33 de ani, sunt născut ca şi voi pe această planetă şi am venit să vă îndrum.
Un murmur a străbătut arenele. Mulţimea voia mai mult, eventual puţin sânge şi ceva sex, aşa cum a primit timp de atâtea secole. Putere şi plăcere.
-Ole! A replicat Alberto murmurului.
-Ole-ole! Au tunat arenele.
-În seara asta nu veţi primi sânge. Nici sex. Fiecare dintre voi e fratele meu.
O propoziţie aproape stupidă şi cam moale.
– Când am ieşit din casă soarele trecuse de cealaltă parte a blocului… Cei 5 paznici, cei 5 arhangheli mă aşteptau într-o maşină decapotabilă roşie americană. Era un Buick clasic. Cu tapiţerie tot roşie din piele, veritabilă. Metatron, cel mai înalt stătea pe capotă asemenea lui James Dean şi trăgea şmechereşte dintr-o ţigară fără filtru. Nu putea trece neobservat. Părea coborât din paginile unei reviste de benzi desenate. Avea bărbia aia pătrăţoasă specifică oamenilor puternici fizici. Însă era un Arhanghel. Un arghanghel trecut în Biblie. Nu avea legitimaţie, dar niciodată agenţii divinităţii nu au avut legitimaţie de serviciu. Cei cinci reprezentau forţa binelui. Adică ei erau piesele din angrenajul care trebuia să mă ajute pe mine să trec peste toate obstacolele care mi se ivesc în drum. Sunt super eroii mei personal fără legitimaţie de erou. Cei 5 plus dragonul meu personal fără lumină proprie. V-am mai vorbit de el. 6 şi cu mine 7. O cifră divină. Noi trebuie să aducem happy-end-ul în această carte… Eu am o iubită. O cheamă Mi-Re-La. Ea nu ştie că eu sunt într-o luptă. Crede că totul e minunat în viaţa mea. Că Planeta A e cel mai frumos şi cel mai primitor loc din tot universul vizibil. Planeta A, adică “Planeta albastră”. Numai că eu sunt într-o luptă. Într-o luptă continuă. Ca orice om, de altfel. Numai că în mintea mea se întâmplă lucruri extraordinare: arhangheli, dragoni fără lumină proprie, cataclisme devastatoare. Totul e în mintea mea. Aici. Exact ca la Imanuel Kant. Eu sunt începutul şi sfârşitul. Ea nu poate vedea toate aceste drame care mă sfâşie. Ea cere iubire şi atât. Dar eu ce sunt: un tonomat cu iubire? Mai bagi o fisă, mai scriu o poezie de dragoste. Bagi o altă fisă , auzi un alt “te iubesc!”. Aşa că în mintea mea, în craniul meu, aici mai exact, neuronii mei au creat o lume ireală, o lume cu dragoni, arhangheli, cu o arenă antică plină de o mulţime doritoare de sânge şi Moartea, forţa răului. Aici se întâmplă toată acţiunea. Aici, în craniul meu, azi nu moare nimeni. Punct.
Mai îmi aprind o ţigară. Mi-Re-La e o femeie frumoasă.
I-am scris multe poezii de dragoste. Dar am mai bine de un an de zile de când nu mai scriu poeme de amor. Acum sunt hotărât să salvez planeta. De la extincţie (prin nepăsare şi ignoranţă- notă 10 pentru chestia asta din paranteză pe care cei din tribună nu au cum să o audă, ei fiind concentraţi la spectacolul în sine). Pentru că această planetă, Planeta A, este casa mea, aici îmi place să trăiesc, aici sunt toţi cunoscuţii mei, toate iubitele mele prezente şi viitoare, toate poeziile mele. Mi-Re-La este iubita mea. Şi ca orice iubită ea merită să primească de la mine tot ce-i mai frumos şi mai bun.

Jophiel a deschis portiera şi a coborât de la volanul Buick-ului roşu.
-Iar se gândeşte la Mi-Re-La, nu?!
Ceilalţi 4 arhangheli au dat din cap la unison ca o bandă de dansatori profesionişti în sens de „da, din nou”.

Moartea asista absent la spectacol din locul ei privilegiat şi marcat cu atenţie.
-Ieftin şi prost. Marca Alberto. S-a ridicat de la locul lui şi a început să zboare pe deasupra arenei de piatră privind la mulţimea îngrămădită în aşteptarea unor lucruri extraordinare.
-Ha! A continuat cu sictir. Uite cu cine trebuie să mă lupt eu! Cu un amorezat şi cu neuronii lui. Un circar. Poate se termină tot mai repede şi ajung şi eu acasă mai repede să fac o baie în sânge proaspăt. S-a uitat la Rolex-ul de la mână placat cu căpăţâni de decedaţi în loc de cifre şi două coase în loc de limbi. Târziu, nenicule, târziu. Ăsta vorbeşte mult şi prost. De ce naiba nu termină şi el mai repede că să ne ducem şi noi pe la casele noastre?! Chiar nu înţeleg logica! Trebuie să ne batem! Okay! Lasă gargara şi să ne batem direct! Mi-e silă efectiv de toată gargara asta ieftină cu iubirea şi cu iubirea. Gar-ga-ră! Ca să fie clar: gar-ga-ră! Toate răspunsurile sunt la mine. Istoria planetei A o scriu eu.
A coborât lent şi s-a oprit planând chiar lângă Alberto care perora în continuare despre neuroni, dragoni, arhangheli şi iubita lui. Moartea s-a aşezat în fund turceşte pe nisipul arenei foarte aproape de orator. Acolo s-a pornit să-l maimuţărească. S-a uitat la ceas.
-Mai ai exact cinşpe minute să taci.
Apoi şi-a scos ceasul de la mâna dreaptă, şi a băgat mâna stângă în kimonoul negru de unde a scos o coasă cu mâner extensibil. A lăsat pe nisip kimonoul care avea scris pe spate „Te poţi ascunde de mine doar într-un mormânt!” şi a început să facă genoflexiuni plus flotări într-un ritm uimitor. Aproape supersonic. Prin pielea zbârcită şi groasă ca de varan venele i se profilau noduroase ca nişte şerpi veninoşi. Mirosul de transpiraţie emanat era toxic.
-Hai gata! S-a oprit din exerciţii şi-a ridicat ceasul de jos din nisip. Let`s getting to rummbleeeeeeee!

Cum este?


e foarte greu
e ca o piatră pe care o am în buzunar, o scot, îi vorbesc, o mângâi și încerc să o readuc la viață
e ca un oraș în care sunt atât de mulți oameni care se plimbă, zâmbesc
dansează, își duc copiii prin parc eu, iar mă duc singur în fiecare seară acasă
e foarte greu
e ca o carte pe care o citești și știi că niciodată nu vei putea fi unul din personaje
dar citesc înainte, perseverez
cumva cu picioarele la malul mării știind că din clipă în clipă
alt val și alt val va lovi trupul
e foarte greu
inexprimabil în cuvinte, tăcerea, amorțeala, sunt refugii mai solide decât
orice platformă metalică care forează în tine

Poem


tot timpul am avut impresia în dimineața asta
că am un destin glorios, nu știu de ce
poate din cauza ta, poate din cauza soarelui care încerca să se cațere pe copacul din fața scării
en fin, am mers așa cu senzatia asta vreo câteva străzi și apoi am înțeles
de fapt gloria nu vine niciodată așa pe nepusă masă
trebuie mult sânge, multă suferința, multă iubire
mi-am afundat mâinile în buzunar
și neuronii mei au început să prelucreze o melodie pe care o găsisem în niște amintiri
suna frumos
apoi m-am gândit iar la tine
cred că acum vreo 1000 de ani în urmă bunicii noștri s-au întâlnit cumva pe o câmpie
și au discutat aprins preț de câteva ceasuri și au făcut schimb de adn
sau ceva asemanator, probabil au schimbat talismanele de la gât sau ma rog, chestii spirituale, ceva ce mă depașește
pentru că am senzatia pregnantă că te cunosc dinainte de a mă naște
ai fost mereu în mintea mea acolo ca și când ne-am fi întâlnit acum o mie și ceva de ani
când oamenii mergeau în cruciade sau ardeau pe ruguri, noi doi ne-am mai întâlnit cumva pe o câmpie
am discutat aprins câteva ceasuri și probabil am facut schimb de adn
prea te simt atât de mult în mine

rochia neagră de la Paris


niciodată nu mi-a fost atât de greu
să mă imaginez pe mine cum stau
la baza unui soclu pe care mi-am scluptat iubirea
de fapt
s-a urcat ea singură: graţioasă, agilă şi cu rochia neagră
de la Paris (nelipsita rochie neagră – foarte chic)
s-a lăsat sedusă, drogată şi îmbătată
de dalta mea
a zis: „Da, îmi place aici. E briză, e poezie, e soare.”
apoi m-a întrebat graţios:
„Urci şi tu?”
stăteam aşa şi mă uitam excitat la ea

iubirea creează iubire
am dat din cap aşa neutru
şi mă gândeam cum am fi arătat noi doi pe soclu
eu slăbănog înalt şi deşirat, cu blugi army şi adidaşi, cu părul mare, vâlvoi
iar ea superbă, graţioasă şi elegantă în rochia de la Paris
rochia neagră
şi am zis: „Pas!”
rămân aici la baza soclului să le explic trecătorilor
ce frumoasă eşti tu
şi chiar să strig la ei să-şi scoată pălăriile în faţa iubirii

Ţăţica Ponta şi ţăţica Băsescu strike back again and again (pamflet)


Nu există ţară mai mândră şi mai plină de lume vorbitoare pe ăst pământ decât România noastră. Şi când zic „lume”, mă refer la vorba de duh a lui Caragiale: „Lume multă, oameni puţini.” Dar peste toţi aceşti vorbitori şi antevorbitori naţionali se ridică, cu multe camere de televiziune în faţă, doi subiecţi: prea distinsul şi prea onorabilul Traian Băsescu şi prea distinsul şi atotcunoscătorul în ale României Victor Ponta. Aceşti doi poli ai politicii fac mult bine României, după cum declară fiecare, pe la posturile TV aflate în subordine. Fac atât de mult bine ţârişoarei noastre dragi încât e un deliciu ca să-i priveşti pe aceşti doi iluştri exponenţi ai politicii româneşti cum se ceartă ei doi ca două ţaţe bete pe interesul şi binele cetăţeanului de rând. E un circ total, sunt vreo 22 de milioane de spectatori care înţeleg că aceşti doi călăreţi ai românismului au ceva de împărţit: ţara şi averea României. Se ceartă, se înjură, se denigrează, întocmai ca doi lorzi ai românismului postcomunist. Niciunul nu vrea să recunoască că poporul o duce rău şi fuge din ţară. Sau, dacă fuge, „e din cauza celuilalt”, aşa declară aceştia doi. Noi, poporul stăm proşti şi ne uităm, seară de seară la ştiri, la doi lideri, care în loc să vegheze ca ţara să nu pice pe mâna străinilor, a sărăciei şi a corupţiei, au de purtat un război personal unul cu celălalt care nu aduc niciun beneficiu ţării.
Dar ce e aici? Şanţ comunal pe unde trec boii şi vacile (recte populaţia îndobitocită de ştirile paranoide şi vedetele agramate ale tabloidelor)???
Până când?
P.S. Puneţi, ţaţelor, mâna la muncă şi lăsaţi bârfa! Să ne meargă şi nouă mai bine, nu doar vouă!

Ce înseamnă dragostea


dragostea ar putea fi un copil mic pe care îl scoţi la plimbare prin parc într-un cărucior trendy ca să fii remarcat de trecători dar nu e deloc un copil mic ar putea fi o pasăre pe care o porţi pe umăr ca o emblemă nobiliară dar nu e deloc nici pasăre ar putea fi o familie de orfani pe care îi adopţi direct dintre ruinele unei case dar nici orfanat nu e dragostea e ceva mult mai subtil ceva mai greu de arătat cu degetul sau scrijelit pe scoarţa copacilor dragostea e un fenomen de masă o găseşti peste tot la supermarket pe paginile de facebook pe la colţuri pe acoperişul caselor pe sub pietre peste tot o porţi cu tine în toate buzunarele o aduni în pumni ca pe zapadă te acoperi cu ea ca o pilotă îi duci mâncare caldă la serviciu o ţii în servieta printre dosare şi grafice dar o simţi mereu între coaste şi ai tot timpul tendinţa să o mângâi până adoarme cu ochii deschişi ca un soldat căzut între două linii inamice căci dragostea în fond e lupta pe care o duci cu tine însuţi renunţi la tine la toate bunurile tale la toate secretele tale la toată istoria ta până când devii o bucată de plastelină în mâiniile iubirii şi atunci ea dragostea te modelează cum vrea îţi dă orice formă vrea ea iar tu accepţi toate compromisurile toată mârlăniile toate flegmele pentru că iubeşti

On the road to failure


primul vers eşti tu

lângă tine toţi îngerii adorm

aici ar fi multe de spus, unul dintre ei şi-a pus capul în poala ta, aripile le-a închis în mod miraculos în carne, sunt oameni la fel ca tine, la fel ca mine, cu ifose, capricii, se foiesc în somnul autumnal, se zvârcolesc până când a două zi le cresc alte aripi noi, alte destine, se duc pe rând să-şi viziteze mormintele, niciodată nu rămâi singură, asta e cura ta de dezintoxicare

e după amiază

o ploaie de noiembrie izbucnită parşiv pe monitor
te face să poftești la poeme de dragoste ca o gravidă

în unele versuri apari cu niște semne lungi sub piele
(reflexia iubirii)
ca un cârlig
îmi întinzi pielea la maxim să te poţi aşeza pe ea

sub epiderma ta este un turn făcut din cărţi de joc, la cea mai mică atingere inima se clatină spre mine, prima zi ești sălbatică, iese din tine toată dorința, o fiară ținută doar cu pâine și apă, lasată doar să miroasă carnea de la distanță

tu nu încapi într-un singur poem
mai am nevoie de câţiva ani să pun tandrețea, orgasmele, ferestrele de la etajul 9
un război ar fi suficient sau măcar o noapte polară

la o palmă de tine se poate respira mai ușor, aerul e mai plin de oxigen, nu există riscul vreunui atac de cord, nu mă îmbolnăvesc niciodată, mâncarea are alt gust, poate doar o supradoză de salivă, mănânc numai în pat, nu mă interesează știrile şi nici de ce se claxonează strident în fața blocului
ultimul vers eşti tu
lângă tine adorm

Poemul cât o carte (prima parte)


prima dată mi s-a întâmplat în gară
te-am iubit puternic, răzbunător, am avut o stare de spirit ciudată
un hoț care a furat din buzunarul polițistului
ca într-un film cu efecte speciale
toți din jurul tău aveau fețe livide, inspide
tu erai singura care strălucea, luminile erau doar pe tine
veneai aproape fugind spre mine
trăgând cu putere de bagaj, am avut impresia că te îndepărtezi
era atât de mult zgomot în jur dar eu îți auzeam bătăile inimii
pentru o clipă ți-am văzut prin rochia neagră, prin sutien, printre coaste, inima
un şoc profund, am lăsat telefonul din mână și am vrut să mă întind peste dalele reci
câteva secunde am avut impresia că eşti cea care conduce un atac la baionetă, toți oamenii mergeau repede cu fețele în pământ în spatele tău magnetizați

apoi s-a întâmplat în bar
te-am adorat instant când ai început să clipeşti panicată
nu-ți puteai fixa privirea deloc, încercai să focalizezi totul din jurul tău dar nu reuşeai
mă priveai tandră și îmi mângâiai mâinile
nimeni din jurul nostru nu realiza miracolul
erau martorii unui eveniment unic
păcat, vor muri orbi, nu au realizat că au trecut pe lângă dragostea perfectă

nu există niciodată cale de întoarcere pentru noi
vom merge întodeauna în același taxi, pe aceeaşi stradă

te-am iubit când tăceai
îmi dădeam seama că în mintea ta se produc mutații
îți creşteau aripi, cele vechi cădeau
priveai cu nesaț străzile, voiai să ajungem cât mai repede
în timp ce îmi pipăiai mâinile
de fapt nu erau mâinile cele pe care le atingeai
era inima mea

te-am iubit foarte mult când ai zis
mă duc să fac un duş
era speriat nu ştiam ce se va întâmpla
cum se va întâmpla
speram să nu moară nimeni
am aşteptat cuminte încercam să învăţ să respir acelaşi aer cu tine
ca un nou nou-născut

în aceeaşi cameră am fost ca două animele
de pe două continente diferite
era o teamă reciprocă
ceva ca un ghem încâlcit
cine va avea curajul?
cine îşi va arbora inima
cum începe iubirea

şi te-am iubit când m-ai sărutat în pat
pielea ta mirosea frumos
sânii tari şi plini de sevă
uitasem să mai plătesc chiria pentru apartamentul acela de la etajul 7
uitasem complet că dincolo de pereţii aceia mai exista viaţă
imaginaţia mea scăzuse brusc sub zero grade
muriseră toţi oamenii, nu se mai plăteau rate la bănci, chirii, nu se mai cumpăra pâine sau flori
mă fascina rochia neagră

te-am iubit cel mai mult în prima zi a vieţii noastre când
mi-ai zis atât de iubitoare
şterge-mă cu un prosop şi stai lângă mine
nu puteam să înţeleg de ce nu contau pentru tine acele câteva secunde de amor pasional
atât a fost pentru prima oară
doar câteva secunde pe care le mai simt şi acum
pe urmă mi-ai explicat de ce nu au contat
şi te-am iubit şi mai mult

am avut mereu imaginea unei grote
în care trăiam la marginea lumii
tramvaiele, claxoanele, zgomotele străzii, atheneul, madona
nu erau pentru noi
între noi se dezvoltase o altfel de civilizaţie orice intrus murea axfisiat la temperaturile mari în care pluteam
pentru că adevărul este că pluteam deasupra patului acela imens
dormeam noaptea aruncaţi pur şi simplu unul în celălalt
doar lumina de la baie ieşea sugrumată pe sub uşă
în rest nu aveam nevoie de altceva
când te ţineam în braţe tu luminai atât de puternic încât mă dureau ochii

te-am iubit foarte mult
când te-ai trezit la două noaptea
oricum nu mai distingeam clar orele
nu că ar fi contat ora
erai caldă umedă inexplicabil de frumoasă
atunci am intrat în tine liber, fără nicio teamă
aveam mereu măsura noastră de siguranţă
un cuţit de bucătărie negru imens pe noptieră

te-am iubit când am mâncat mere la 5 dimineaţa pe balcon
erau nişte mere mari verzi
aveam impresia că muşc din inima ta

tuşele tale se îngroşau pielea devenea mai fină
sânii mai tari erai la fel de înaltă ca mine
nici nu ţi-ai dat seama că în fiecare noapte când te ţineam în braţe
de fapt cădeam la picioarele tale şi plângeam ca un copil mic
bucuros că şi-a găsit mama
erai acolo lângă mine

iar eu îţi scriam pe spate poeme cu degetul
şi tu recunoşteai prin somn fiecare literă
nu ţi-am spus niciodată că eu te iubesc cel mai mult când dormi
şi te mângâi pe păr

în primele nopţi nu am făcut dragoste
nici sex
erau sedinţe de exorcizare
aveam amândoi mâinile picioarele
pielea plină de răni de cicatrici
dragostea îşi supura
timpul în care am fost departe
se decanta pe cearceaf, pe prosoape, ieşea prin piele
iar noi ne schimbam proprietăţile fiziologice, metabolsismul pur şi simplu
năpârleam ca nişte reptile care sunt expuse la o iubire incandescentă

dragostea nu are coordonate când sunt cu tine
în câteva zile ai plecat
au urmat certurile
ameninţările
valizele pline cu rochii pe care ţi le voi lăsa în faţa uşii
şi toate alte chestii ingrate
dar în tot timpul am simţit că doar ne jucăm
ne iubim la fel de mult când ne înjurăm sau ne dorim moartea printre străini
pentru că dragostea noastră nu are niciodată coordonate precise
este exact ca în sfânta scriptură
ridică o piatră şi mă vei găsi

Un Dumnezeu + 2 eurocenţi pe zi


am zis de atâtea ori
e imposibil să-ţi înveleşti inima în celofan
şi s-o trimiţi ca ajutor ONU pentru copiii din Somalia
mai bine o laşi să cânte melodia mea preferată
bum-bum sub stern

por sea caso
e mai bine să te ascunzi după o gramadă
de cadavre de la Auschwitz
nu te vede nimeni
nici măcar Dumnezeu din cer

aşa că las copiii din Somalia
flămânzi pe ziua de astăzi
îmi păstrez inima, mă aşez pe bordură
alături de un vagabond
şi cântăm o partitură în 3
eu, sticla de ballantines
şi beţivul cu aripi de la mine din cartier
bum-bum sub stern

apoi ne retragem în camera mea
ne dezbrăcam de orice instinct
sub adăpostul tranșeei săpată de
george ballantines and son
ne sălbăticim până la paroxism
cântând bum-bum sub stern

beat, îmi donează o aripă
o iau, o împachetez și o trimit prin poșta expres
către toţi paraliticii din scaunele cu rotile
zburaţi voi
oamenii cu picioarele rupte sfidează
forţa gravitaţiei
sub incidenţa căreia planează deasupra Somaliei
mici dumnezei de hârtie

Vameșii – piesă de teatru


VAMEȘII

PERSONAJE
1. VAMEŞUL 1 (V1) – gras, 44 ani, poartă uniformă de vameş (sau o haină pe care scrie „vameş”).
2. VAMEŞUL 2 (V2) – slăbuţ, 15 ani, vestimentaţie tipic vârstei pentru un tânăr din Europa Occidentală, blugi largi, adidaşi, placă de Ipod, etc
3. CĂLĂUZA (C) – 33 ani, atletic, tatuat pe braţe şi pe corp.
4. TRANSFUGUL (T) – 25 ani, îmbrăcat în costum sport, fes pe cap şi o geantă de voiaj pe umăr.
5. AURORA (A) – călăuza luminoasă, 24 ani, sâni mari, îmbrăcată aproape provocator în haine albe, poartă o coroniţa de flori deasupra părului lung şi blond.

ACTUL I
Scena 1
(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2). Decor: Pe scenă există un zid de cărămizi aşezat perpendicular cu sala, înalt de peste 2 m, zidul desparte scena în două arii egale, dispus de aşa natură încât vizibiliatea din sală să fie bună. Pe partea unde stau vameşii există o canapea roşie, o masă cu 4 scaune, un frigider, un televizor, un pupitru (un living normal). De partea cealaltă a zidului nu există nimic).
(La ridicare cortinei V1 face instrucţie cu V2. Partea lor de scenă este puternic luminată, de partea cealaltă a zidului beznă completă).
V1 (strigând puternic) –Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi!
V2 execută destul de abil ordinele strigate de V1. Toată scena durează aproximativ 30 de secunde.
V1(scoţând din buzunarul drept al cămăşii de uniformă un fluier cu şnur şi fluieră prelung) – Gata! Instrucţia de front s-a terminat! Urmează ideologia. La masă, fuga marş! (fluieră din nou).
V2 fuge repede la masă şi se aşază pe un scaun. V1 îl urmează cu o figură mulţumită.
V1 (cu un ton părintesc) – Doreşti ceva, fiule? Un suc, o prăjitură?
V2 (gâfâind) – Un suc 0% cofeină, cu aromă de lămâie. Ce trebuie să facem la ideologie?
V1 (deschide frigiderul şi ia o cutie de suc) – Ţi-ai luat azi vitaminele?
V2 – Da, le-am luat azi dimineaţă când am mâncat cereale.
V1 – Bun, hai să trecem la partea teoretică (se aşază la pupitru şi începe să răsfoiască notiţele aflate dedesubtul mâinii lui, începe brusc să vorbeacă cu emfază)
De partea cealaltă a zidului se află o lume plină de borfaşi, de ingraţi, de şomeri, de violatori şi de muncitori necalificaţi. Conform studiilor (răsfoieşte iar printre hârtiile de la pupitru) de partea cealaltă a graniţei există 20% analfabeţi în rândul adolecenţilor. Adică (cu ton părintesc) aceşti 20% sunt viitori infractori într-o lume săracă. O parte dintre ei, o mare parte dintre ei vor încerca să sară acest zid şi să ne fure portofelul sau televizorul din cameră. O altă parte dintre aceşti infractori vor încerca să sară acest zid creat în urmă cu 50 de ani de bunicii noştri pentru a cerşi în metrou sau pentru a fura din super-market-uri.
V2 (ridică mâna, semn că vrea să întrebe ceva)
V1 (binevoitor) –Da, fiule, ce este?
V2 – Cum arată aceşti adolescenţi?
V1 (răsfoind prin hârtii) – Au două mâini, două picioare, aleargă mai repede decât hienele, au un accent deplorabil, se exprimă mult prin semne şi scuipă pe stradă.
V2 – Am şi eu câţiva prieteni din liceu la fel ca ei.
V1 – Da? (pe gânduri) Să renunţi la ei (cade iar pe ganduri).
V2 – Pa Alan, se exprimă mult prin semne, ceva de genul „ridică degetul mijlociu în sus”, demonstrativ. Pe John, care scuipă mult pe stradă, pe Tom…
V1 (întrerupându-l) – Alan, nu este fiul şefului poliţiei?
V2 (dând din cap) – Chiar el, este prietenul meu cel mai bun. M-a învăţat cum să merg cu metroul fără să plătesc.
V1 (contratiat) – Incredibil. Şi ai acceptat?
V2 (extaziat) – De multe ori, este aşa distractiv….
V1 (ferm) – Să nu mai faci niciodată aşa ceva. Şi să nu mai umbli cu acest pungaş. Incredibil! Nu pot să cred, am să iau măsuri imediat. (Scoate din buzunarul pantalonilor un telefon mobil şi începe să formeze grăbit pe tastatură)
Alo, bună ziua! Şeful poliţiei?…Directorul liceului vă dernajează….am aflat că fiul dumneavoastră şi fiul meu eludează legea precum străini: circulă cu metroul fără bilet (pauză)…Da, exact! Incredibil! (pauză)…Exact ca toţi derbedeii ce vin din afară (pauză). Da, trebuie să luăm măsuri urgente….Înţeleg. …Da…Înţeleg….Vă doresc o zi minunată….Mulţumesc. Cu respect. (Îşi introduce celularul la oc în buzunarul pantalonilor şi se întorce spre fiul său) Deci, tinere, niciodată să nu mai săvârşeşti asemenea fapte reprobabile. Ceea ce ai făcut tu este imoral şi de neiertat (face o pauză ca urmare a unei revelaţii brusce) Dar cu banii de la metrou ce aţi făcut?
V2 (prins pe picior greşit) – Păi… I-am…
V1 (răbdător dar în acelaşi timp ameninţător) –I-ai …
V2 (acelaşi joc de mai sus) –I-am…
V1 (acelaşi joc de mai sus) – I-ai…
V2 (aceleaşi joc) – I-am…
V1 (acelaşi joc, dar şi mai ameninţător) – I-ai…
V2 (repede) –Îţi spun, dar promite-mi că nu mă cerţi.
V1(nervos) – Pentru numele lui Dumnezeu, spune ce ai făcut cu banii pe care ţi-i dau zilnic?
V2 (dintr-o suflare) –I-am dat unei marocance, Jasmine, să-şi cumpere un big mac la pauza de masă. Ştii, Mc Donald-ul de lângă liceu.Tatăl ei este în şomaj, iar mama ei a rămas fără job. Nu mă vei certa, nu, tată?!
V1 (îngândurat) – I-ai dat lui Jasmine? Înţeleg…Şi Alan, fiul şefului poliţiei tot lui Jasmin i-a dat banii lui de metrou? Ţie îţi place de Jasmine?
V2 – Îi cumpără bilete la metrou. Nu îmi place de ea, e prea vorbăreaţă şi în plus poartă tot timpul burcă.
V1 -Şi dacă nu-ţi place de ea , de ce îi cumperi de mâncare şi celălalt îi dă bani de metrou?
V2 –Pentru că ne ajută la matematică. Este cea mai bună la mate din toată clasa. Nu există vreo problemă de geometrie în spaţu care să-i reziste. Este o vrăjitoare în sens matematic.
V1(contrariat) –Incredibil, o străină e cea mai bună elevă la matematică din toată clasa. Ce va ajunge din ţara asta? Aici e problema. Străinii sunt deştepţi. Ne vor lua locurile de muncă bine plătite iar noi vom face treburile murdare ale societaţii. Grav…
V2 –Parcă spuneai că străinii sunt agramaţi…
V1 –Hm….Vorbeam de cei care vor să sară zidul. Vin până aici să înveţe să-ţi fure ţie şi lui Alan, lui Tom, viitorul…
V2 – Tată, străinii sar zidul ca să înveţe carte sau ca să cerşească în metrou?
V1 (nervos) –Culcat! Drepţi!
V2 execută oarecum amuzat ordinele tatălui său.
V1 (răspicat) –Culcat!Drepţi!Culcat! (se apropie de fiul său în timp ce acesta este la podea aşteptând următorul „drepţi”, se apleacă şi îi strigă la ureche) Să nu ai niciodată încredere într-un străin! Vor să-ţi fure portofelul, jobul, prietena, maşina, telefonul mobil. Am muncit sute de ani ca acest popor să fie un simbol al umanităţii. Nu voi lăsa ca acest mit să fie distrus de o marocancă pricepută la geometrie în spaţiu. Începând din clipa asta te pui cu burta pe manualul de geometrie în spaţiu şi să nu mai aud în viaţa mea că i-ai plătit meditaţiile cu big mac-uri. Ai înţeles?
V2 (de jos) –Da.
V1 – Nu am auzit. Drepţi!
V2 (sare ca un resot în picioare) –Da! Am înţeles!
V1 (privindu-l în ochi) – Ce ai înţeles?
V2 (tare) – Că niciun străin nu se pricepe la geometrie în spaţiu.
V1 – Nu s-au priceput niciodată! Sunt foarte supărat pe tine, fiule! Am auzit lucruri incredibile despre tine şi prietenii tăi. Voi ar trebui să duceţi mai departe această ţară. Această ţară minunată şi binecuvântată de Dumnezeu. Străinii nu vor să ducă ţara asta în acelaşi loc. Planul lor este mult mai perfid. Dar nu înţelegi tu toate astea la vârsta ta…mai trâziu poate….Ceea ce vei face tu acum este să îţi iei manualul de geomatrie în spaţiu şi vei patrula în faţa zidului ca să protejezi această ţară aşa cum au făcut şi strămoşii tăi sute şi sute de ani. Ţara asta e doar a noastră şi nu o vom împărţi cu niciun geniu în matematică, hoţ din supermarket sau cerşetori din metrou. Hai, executarea!
(V2 apucă o carte din raft şi citind din ea se plimbă pe lângă zid. Lumina se stige treptat în timp ce în partea cealaltă a scenei se luminează treptat).
Scena 2
(Transfugul (T), Călăuza (C). Din fundal începe să se audă melodia Enyei „Now we are free” şi în scenă apare din partea dreaptă Transfugul)
Transfugul (T) (tare cât să acopere muzica) – Ştii cum mă simt acum? Ca un gladiator în arenă! Lupt pentru familia mea care aştepată bani prin Western Union. Trebuie să mă bat cu o întreagă civilizaţie pentru ca mama să aibă bani să plătească întreţinearea şi să pună pe masă ceva de Crăciun. Trebuie să mă bat cu lei, cu elefanţi, cu vameşi, cu poliţia, cu serviciul de imigraţie şi cu accentul meu groaznic deprins din liceu pentru ca să-mi pot cumpăra un laptop. Înţelegi?! Toată lupta mea, toată fuga asta prin pădure şi prin ierburi înalte nu o fac decât pentru a-mi cumpăra puţină fericire mie şi familiei mele.
(În spatele lui apare Călăuza (C) . Muzica se opreşte)
C (nervos) – Mai încet. Ce dracu ai? Vezi graniţa? Nu o strica la urmă! Hai dă-mi restul de bani că vreau să spăl putina. E prima şi ultima oară când mai călăuzesc un nebun ca tine. Mi-ai scos peri albi, frate. Ai vorbit non-stop. Ce dracu ai?! Eşti nevorbit de un secol? Sau ce? Să moară mama, dacă nu vă selectez înainte de a vă lua pe fâşie cu mine. Nebuni de-o parte, oamenii întregi de celalaltă parte, să moară fraţii mei, dacă nu vă triez! Hai marcă banii la băiatu’ că mă aşteaptă treburi acasă. N-am mai făcut sex demult. Am o piţipoancă bună acasă. De abia aştept să o fut.
T (se întoarce brusc spre el) –Nţţ. Nu vezi niciun ban până nu mă văd de partea cealaltă a zidului. Aşa ne-a fost înţelegerea. Jumătatea când plecăm, jumătate când sunt dincolo. Trebuie să respecţi înţelegerea. Când ajung dincolo de zid îţi dau şi restul de bani.
C (se repede spre el) – Bă! Tu vrei să te bat aici!!! Ce dracu ai!!!? Nu vezi zidul în faţă?! Îl sari. E simplu, îl sari!
T – Şi vameşii?
C – Vameşii sunt nişte fraieri.
T – Ai spus că vei mitui vameşii să mă lase să trec de partea cealaltă a zidului. Să trec fără nicio problemă. Te citez: „Ai să treci în cealaltă ţară ca şi cum ai păşi dintr-o cameră în alta, frate!”
C –Frăţie, ascultă puţin la fratele tău. Ascultă cu atenţie, e tura aia nasoală. Dacă vrei să te trec acum mai dai în plus. Nu am nicio tovărăşie cu vameşii ăştia doi de acum. Nu-i cunosc. Am ajuns mai târziu. Înţelegi? Sau marci la băiatu încă 200 de euroi şi mă duc acum să vorbesc cu ei.
T – 200 de euro, zici? (cade pe gânduri) 200 de euro mai am toţi banii. Ce-o să mai mănânc? Unde o să dorm? Cu ce-o să mai sun în ţară? Trebuie să o sun pe mama să-i spun că am ajuns cu bine. De două zile umblu numai prin păduri şi merg pe ascuns în tiruri. Îţi dau 100 de euro, ce zici?
C – Bă! Tu eşti nebun la cap?! Ce să fac cu 100 de euro. Să mă şterg cu ei la fund?! Tu nu înţelegi că trebuie să dau şpagă la vameşi. Degeaba te lauzi tu că ai făcut facultatea de matematică! E tura aia nasoală. Nu am nicio tovărăşie cu vameşii ăştia. Şi în plus, vreau să-ţi spun ceva frate: dacă, la dracu, tura bună intră în gardă peste o săptămână? Ce dracu fac până atunci. Dacă îmi fute altu’ piţipoanca! Hai las-o pe mă-ta c-o suni tu. Uite (îi întinde câtvea fise) îţi dau eu nişte mărunt să o suni.
T (îngândurat) – Şi bani de mâncare. De un motel ieftin, măcar vreo 3-4 zile?…
C – Eşti prost tare de tot. Bă, eu când am trecut prima dată dincolo de zid aveam cinci euro în buzunar. Furi şi tu dintr-un supermarket nişte haleală şi dormi sub pod. Ce dracu?! Tot eu să te învăţ?! E cald afară. Numai să fii cu ochii în patru după gabori să nu te prindă pe sub poduri. Atât! Hai, fii şmecher! Ciordeşti şi tu haleală dintr-un supermarket şi dacă vrei bani de ţigări sau ca să-i trimiţi lui mă-ta nişte lovele acasă cerşeşti şi tu prin metrouri. Cel mai bine este în linia 9, trece prin cartiere de bogătaşi şi ăia or să-ţi dea garantat. Când vezi că vine poliţia, te prefaci şi tu că eşti un călător oarecare, frate. Frate (foarte persuasiv) trebuie să fii şmecher dincolo de zid. Dă-o dracului de facultate, nu-ţi foloseşte la nimic când eşti un imigrant ilegal.
(iluminat de o idee) Ştii ce trebuia să îţi iei tu în geanta asta de voiaj în loc de cărţi de mate, fraiere, trebuia să-ţi iei un acordeon. Te învăţam eu un vals, două. Ştii câţi am trecut eu dincolo cu acordeoane cu tot, aoleu! O grămadă! Ditamai grămada!
T (iritat) – Un acordeon în geanta mea în locul cărţilor? Un acordeon? Ideea îmi repugnă. Mă face să vomit. Părinţii mei, părinţii mei sunt nişte oameni respectabili, profesori de liceu. Cum crezi că eu aş putea să-i dezamăgesc şi să cânt la acordeon în metroul unei ţări străine? Crezi că eu însumi am terminat cea mai prestigioasă facultate de matematică din ţară ca să ajung un paria într-o ţară străină cântând fals la un acordeon stricat pentru 50 de euro în metrou! Ţi-o spun eu: Niciodată! Să fur din supermarket? Niciodată! Să dorm sub un pod pentru un laptop performant? Niciodată! Mai bine mă întorc înapoi în ţara mea şi continui să predau matematica pe un salariu de mizerie decât să fiu acordeonist-cerşetor în capitala luminilor! Niciodată.
Nu-ţi mai dau niciun ban. Niciun euro. Şi nici cealaltă jumătate din bani. Adu-ţi aminte, banii sunt încă la mine (accentuat). Prietene, banii sunt la mine.
C (râzând) – Ce fraier eşti tu cu toată facultatea ta de matematică. Ha-ha! Păi, frate, ce-o să faci înapoi în ţară? Babalâcii tăi au făcut împrumut la bancă să îţi finanţeze călătoria dincolo de zid. Sunt datori vânduţi. Nu fi prost. Într-un an dincolo de zid strângi destui bani să plăteşti datoria. Vrei să-i ruinezi acum când mai au puţin până la pensie? Eşti prost! Eşti prost făcut grămadă. Dormi câteva zile sub pod, cânţi o lună prin metrou, furi două-trei zile din supermarketuri până îţi găseşti undeva să plăteşti o cameră cu chirie. Dacă te întorci acum înapoi cu jumătate din bani cheltuiţi aiurea, trebuie să-ţi vinzi un rinichi ca să plăteşti datoriile.
(Muzica începe din fundal. T se apropie de zid şi se aşază în fund cu spatele sprijinit de el. Un fascicul de lumină îl fixează de sus. Restul scenei se întunecă. Îşi ia capul în mâini)
T (uitându-se în sus) –Doamne! Doamne-Dumnezeul meu. Nu ţi-am cerut niciodată nimic! Nu te-am căutat niciodată. Ştiu că ai probleme mai grave pe lumea asta decât un biet transfug care vrea să-şi vândă un rinichi. Nu vreau să-ţi cer bani, nu vreau să te rog pentru fericirea mea, vreau doar un lucru insignifiant pentru tine, Dumnezeule mare. Trimite-mi, te rog din tot sufletul meu o călăuză mai bună măcar pentru o secundă să-mi arate calea de dincolo de zid. O secundă, Doamne! Atât te rog. Doar o secundă am nevoie de o călăuză să-mi indice calea bună să pot trece de acest zid. Sunt un om bun, n-am furat în viaţa mea nimic, nu am lovit pe nimeni, nu am făcut rău nimănui. Doamne, sunt un ilustru anonim. Nu am de gând să pornesc niciun război, nicio cruciadă, nu vreau decât o viaţă mai bună, o viaţă plină de speranţe. Ştiu că pentru tine e ca şi cum ai plesni din degete şi eu m-aş fi născut de prima dată dincolo de acest zid într-o lume mai bună. Dar nu îţi cer să întorci timpul înapoi pentru un anonim. Ştiu că n-o să fiu niciodată preşedinte de stat, şef de bancă, director de liceu, nici măcar conductor de metrou n-o să fiu. Şi nici nu vreau aşa ceva. Îmi doresc un salariu decent, o casă cu trei camere, o familie cu doi copii. Doamne! Nici măcar nu vreau maşină, căci mă pot duce la serviciu cu metroul. Vreau o viaţă mai bună pentru cei doi copii ai mei nenăscuţi încă, atât. Vreau ca tatăl şi mama lor să aibă joburi decente şi o casă unde să locuiască. Atât, Doamne! Nu-ţi cer decât o călăuză pentru câteva momente. Sunt convins că planeta stă să se prăbuşească, dar ajută-mă, te rog din suflet, ajută-mă. Vreau ca cei doi copi ai mei nenăscuţi să aibă un tată cu doi rinichi.
(Muzica se opreşte treptat, simultan cu luminile care se reaprind în partea lor de scenă.
Călăuza este în picioare privindu-l)
C – Hei, ai aţipit pentru 10 minute. eşti foarte obosit. Trebuie să-mi dai restul de bani. Uite care e treaba, frate. Pe mine mă dore fix în pulă de familia ta şi de tine. Că o să dormi sub poduri sau o să cerşeşti cu acordeonul prin metrou nu e treaba mea. Eu te-am adus până la acest zid, aşa cum ne-am înţeles (Scoate de la spate un cuţit imens). Dă-mi lovelele mele până nu-ţi fac două buzunare pe faţă. BANII mei! Să moară fraţii mei, dacă nu te tai ca pe un pui de găină chiar în faţa zidului. Şi mă piş pe ei de vameşi. Baniiiii!!!!
T(se ridică calm) – Prietene, stai calm. Am vorbit cu Dumnezeu. Îmi trimite o călăuză care să mă treacă dincolo de zid.
C – Mă piş pe tine şi pe dumnezeul mă-tii. Banii mei!
(T îşi introduce mâna drept în sân şi scoate nişte bancnote, pe care începe să le numere)
T – Poftim cealaltă jumătate de bani. (Îi întinde hârtiile de bancă)
C – Şi de ce ai făcut tot circul ăsta? (Foarte relaxat, îşi ascunde cuţitul la spate) Ştiam eu că eşti băiat deştept. Ideea e că te tăiam ca pe un porc dacă nu-mi făceai plata.
T – Ştiu. Sunt convins.
C – Pe mine mă ştie multă lume. Aduc la zid 4-5 inşi pe lună Acum două luni am trecut dincolo de zid o familie de ziarişti şi cu copilul lor. 5000 de euro mi-am scos.Acum el munceşte în construcţii şi ea îngrijeşte de o bătrână. Avantajul lor e că ştiau limba. Nu câştigau în viţa lor atâţia bani în ţară. prietene, dincolo de zid e o altă lume, dincolo de zid nimeni nu moare de foame. Până şi cerşetorii lor trăiesc mai bine decât profesorii universitari de la noi (îi face cu ochiul). Şi dacă îmi dai încă 200 de euro aranjez eu cu vameşii să închidă ochii când sari zidul.
T – Nu, mulţumesc. Nu voi sări niciun zid, voi trece prin el. Ai să vezi. Mi-a părut bine de cunoştinţă. (Se aşază în fund cu spatele la zid) Ai grijă pe drumul de întoarcere. Şi distracţie plăcută cu prietena.
C (puţin mirat) – Ce faci? Nu fi prost, te ajut eu. 200 de euro şi eşti dincolo de zid într-o clipită.
T – Nu, mulţumesc. Aştept pe cineva care o va face gratis.
C – Pe cine?
T – E mult de explicat. E un fel de înger.
C – Ce înger? Ai luat-o razna, profesore?! Nu există niciun înger pe planeta asta. Singurul înger pe care-l cunosc este hârtia de 100 de euro (Scoate o hârtie de 100 de euro şi i-o flutură prin faţa ochilor) Cu câţi mai mulţi îngeri ai în buzunar, cu atât o duci mai bine prin iadul ăsta. Ha-ha!
T – Mulţumesc frumos. Aici ne despărţim. Rolul tău în viaţa mea a luat sfârşit. O după-amiază plăcută îţi doresc.
C (jignit în amorul propriu) – Du-te dracului!

Cortina

ACTUL II
(Zidul este aşezat în aşa fel încât spectatorii pot vedea ce se întâmplă de amble părţi ale lui. Pe de o parte a zidului este livingul normal, de cealaltă parte a lui este interiorul unui vagon de metrou).
Scena 1
(Vameşul 2, Transfugul şi Aurora)
(Vameşul 2 (V2) şi Transfugul (T) se află în partea scenei cu interiorul vagonului de metrou. Pe unul din scaunele vagonului e aşezată şi Aurora, cu faţa spre public. Din difuzoare se aude: „Atenţie se închid uşile! Următoarea staţie este Piaţa Revoluţiei!” . P e o banchetă V2 şi T discută. T îi explică ceva acestuia arătând ceva pe o carte. V2 scoate din rucsac un caiet pe care îl întinde lui T).
T – Fii atent! E foarte simplu. Volumul acestui paralelipiped îl poţi afla dacă afli latura A, care este şi prima necunoscută.Cunoşti doar valoare unghiului, bisectoarea care desparte unghiul dintre latura A şi latura B. Valoarea laturii B o cunoaştem. Unghiul este de 45 de grade. Deci, este un pătrat. Asta înseamnă că A este egal cu B.
V2 – Uimitor. Nu m-aş fi gândit niciodată la gradele unghiului. Ai dreptate este de 45 de grade. Asta înseamnă că unghiul format de laturile A şi B sunt de 90 de grade. Super. De unde ştii toate astea?
T – Le predau elevilor ca tine în ţara mea, exact acelaşi tip de probleme E o problemă mai mult de logică decât de geometrie în spaţiu.
V2 – Mulţumesc frumos.
T – Pentru nimic.
V2 – Dar unde ai învăţat limba noastră?
T – În liceu- Am un accent groaznic, nu?
V2 – Nu chiar. Poate părea că eşti din Nord cu accentul ăsta. Ha-ha!
T – Nu ştiam că am accent nordic…
V2 – Şi totuşi….Cum se face că ai ajuns să cânţi la acordeon în metrou pentru un pumn de mărunţiş?
T (trist) – Tatăl tău s-a născut pe o parte norocoasă a zidului.
V2 – Nu înţeleg…
T – Ţara mea este săracă, profesorii de la mine din ţară emigrează în ţara ta bogată pentru a munci pe şantier sau pentru a deveni grădinari.
V2 – Cum poate fi un profesor de liceu sărac? Orice profesor din ţara mea îşi permite multe lucruri din salariul său.
T- Eu de abia îmi permiteam să supravieţuiesc. Nu aveam bani nici de ieşit la o cafea cu iubita mea.
V2 – Nici măcar nu mergeţi să mâncaţi la big mac?
T – HA-HA. Ăsta e un lux. Să mănânci la big mac e un lux. O extravaganţă.
V2 – Există totuşi o asemenea ţară pe această planetă unde simplu fapt de a mânca un sandviş în oraş să fie socotit o extravaganţă?
T – Oho….Sunt mai multe ţări sărace decât îţi poţi tu imagina, scumpule.
V2 – Şi în timpul liber ce faceţi voi în ţara voastră?
Cum vă distraţi? Există măcar ceva să vă distreze? Ceva ieftin şi accesibil?
T – Dragostea este accesibilă tuturor.
V2(meditativ) – Am înţeles.
T(adoptă şi el aceeaşi atitudine meditativă) Mda….
V2 – T epot întreba ceva fără să te superi?
T – Dacă pot, îţi voi răspunde!
V2 – Cam cât câştigi cântând fals cu acordeonul în metrou? Căci, scuze de impoliteţe(râde) cânţi fals.
T (râde şi el) – Ştiu că valsez groaznic… Oricum câştig mai bine decât un profesor în ţara mea.
V2(trist) – Am înţeles.
T(trist) – Mda…Asta e.
(Din difuzoare se aude: „Staţia Piaţa Revoluţiei!”)
V2 – Hai, trebuie să coborâm.
T – Nu, nu pot. Mai trebuie să cânt, pentru că….
V2 (foarte rugător) – Hai, te rog, hai.(Îl apucă de mână şi îl trage spre ieşirea din scenă)
T- Nu pot, poate cu altă ocazie.

(Vameşul 2 iese grăbit din scenă în timp ce din difuzoare se aude: „Atenţie, se închid uşile. Urmează staţia Calea Luminii”).

Scena 2
(Aurora şi Transfugul)
(Transfugul îşi ia acordeonul şi începe să cânte fals un vals. Se aude zgomotul metroului în mişcare. Cântă aproximativ 2 minute apoi îşi lasă acordeonul pe scaun şi se uită pierdut pe geam.
Din difuzoare se aude „Atenţie! Se deschid uşile! Staţia Luminii.”)

Scena 3
(Prin partea dreaptă a scenei intră Vameşul 1 şi Călăuza)
C (apropiindu-se de T) –Ia zi, frate, câţi bani ai făcut până acum?
(T îl ignoră privind spre geam în gol, spre lateralul scenei.)
C (destul de tare) – Alo! Nu se aude? Şeful acordeoniştilor! Ha-ha! Zi, bă! Cât caşcaval ai făcut până acum? Ai să mă împrumuţi şi pe mine cu 20 de euro?
T (bagă mâna în buzunar şi aruncă pe jos monede şi hârtii de bancă) – I-ai pe toţi!
C (se apleacă şi adună banii de pe jos) – Tot nu ai renunţat la ideea leşinată de a-ţi vinde un rinichi?
T – Mai am nevoie de 50 de euro. Azi îi fac şi îmi iau bilet de autocar pentru ţară. Peste două săptămâni îmi programez operaţia. Am stabilit multe detalii cu receptorul rinichiului prin email.
C – 50 de euro cu ăştia 20 pe care mi i-ai dat?
T – Mai contează?
C – Eşti prost făcut grămadă!
T – Se pare că da.
(Îşi ia acordeonul de pe scaun, se ridică şi începe să falseze ca de obicei. Se apropie de V1, care, aproape jenat, bagă mâna în buzunar scoţând câteva monede pe care i le aşează în cutiuţa de metal pe care T o împinge cu piciorul în timp ce se deplasează prin metrou. T se apropie de Aurora.)
A (pipăindu-se prin buzunare, zâmbitoare) – Îmi cer iertare! Nu am bani să-ţi dau. Îţi pot oferi un rinichi?
T (contrariat) – Poftim?
A – Spuneam ceva de bani, nu am, îmi cer scuze.
T – Şi aţi spus ceva şi de un rinichi. Sau mi s-a părut mie?
A (zâmbeşte) – Am avut puţină treabă, de asta am întârziat. Îmi cer scuze încă o dată.
T – Sunteţi de la poliţie?
(Călăuza a remarcat dialogul între cei doi. Se apropie când aude cuvântul „poliţie”.)
C (Se apleacă după cutiuţa cu bani şi apoi îl apucă pe C de braţ) – Hai să mergem! (către A) Ne cerem scuze pentru deranj, domniţă. Plecăm imediat. (Cei doi se îndepărtează de A, venind spre spectatori) Cine e bucăţica aia? (Îşi întoarce capul spre ea.) Da’ e bună-rău! Ce m-aş juca cu cătuşele cu doamna poliţist prin pat!
T (speriat) – Crezi că e de la poliţie?
C- Nu ştiu, dar aş fute-o! Poate că da. Hai să ne tirăm de aici că oricum e vagonul aproape gol. Hai să ieşim la suprafaţă şi vii mai târziu. Aşa, preventiv. (se întoarce iar spre A) Mamă-mamă! Da’ e bunăăăăăă!
(Cei doi se precipită spre ieşirea din scenă. T se apleacă şi ridică de jos ceva ce pare a fi un portofel!
T- Stai să văd ce e?
C- Lasă că vezi după ce ieşim.
(Cei doi ies din scenă.)

Scena 4

(V1 şi A)
(V1 se apropie de A)
V1 – Îmi permiteţi?
A – Cu plăcere.
(V1 se aşează lângă A)
V1 – Scuzaţi-mă că sunt atât de indiscret. Dar ce aţi discutat cu cei doi imigranţi de au ieşit atât de repede din vagon? Apropo, cel cu acordeonul falsa groaznic. Eu i-am dat absolut de jenă, de regulă nu sponsorizez statul degeaba şi impostorii.
A – Nu e nicio problemă, mă puteţi întreba orice. Nu am avut bani la mine şi mi-am cerut scuze.
V1 – Cum se poate ca o domniţă atât de stilată să îşi ceară scuze în faţa celor doi imigranţi? Trebuie făcut ceva împotriva acestui val de străini care pare să nu se mai termine niciodată. Cântatul la acordeon ăn metrou este de fapt o cerşetorie mascată. Nu înţeleg cum guvernul nostru nu ia măsuri drastice împotriva acestor derbedei veniţi din afară?
A (zâmbeşte) – Ce poate face un guvern?
V1 (sigur pe el) – Să aloce fonduri pentru ridicarea unui zid la graniţă. Aşa cum există în alte ţări. E ţara noastră, nu a acestor cerşetori veniţi aici doar pentru pungăşii.
A – Vă asigur că unii dintre ei sunt minunaţi. Cum era, de exemplu, acel tânăr care cânta la acordeon.
V1 – Dacă sunt atât de minunaţi, de ce nu rămân în ţara lor?!
A – Eu trebuie să cobor aici. Mă scuzaţi. Mi-a făcut plăcere. Vă doresc o zi deosebită!
V1 (se ridică, privind-o pofticios) – Mulţumesc, şi eu vă doresc o zi splendidă, la fel ca dvs.
(A iese din scenă.)

Scena 5

(V1)
V1- Asta ne trebuie! Un zid! Un zid imens la graniţa ţării care să ne protejeze de invazia acestor derbedei cu acordeon.

Cortina

ACTUL III
(Aurora(A), Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2). Zidul împarte la fel scena în două numai că este poziţionată paralel cu spectatorii. În faţa zidului se află livingul familiei de vameşi iar dincolo de el sunt cei doi, Călăuza şi Transfugul, pe care însă spectatorii nu-i pot vedea).
Scena 1
(Pe canapea stă întins foarte relaxat V1 cu o carte în mână citind. V2 se plimbă încet prin faţa zidului cu un manual de geometrie în spaţiu. În tot acest timp printre cei doi şi mobila din living se plimbă Aurora (A), care poate ridica eventual şi reaşeza la loc diverse obiecte din living. Pentru vameşi, Transfug şi Călăuză, Aurora este invizibilă).
Aurora (îndreptându-se spre public) – Mie îmi plac dramele. Specialitatea mea ca înger, ca să spun aşa. Bon. Ce avem noi aici? Două popoare, două civilizaţii. Un popor bogat şi unul mai sărac. Când se ciocneşte bogăţia cu sărăcia inevitabil se produc drame. Mă rog, pe planeta asta se petrec un număr aproape infinit de drame zilnic: de unghia ruptă a unei starlete, până la genocidul african. Treaba mea este să gestionez cu blândeţe aceste drame şi în tot acest timp să pară că intervenţia mea este fortuită, un fel de destin norocos… Aşadar să trec la treabă. Situaţia e simplă: între aceste două popoare este un zid. (Se apropie de zid şi ciocăneşte în el.) Acesta. E un zid solid. Prima problemă. Ce caută acest zid între aceste două popoare? Răspunsul îl dau tot eu pentru că ei nu sunt conştienţi de prezenţa mea aici, pentru ei sunt invizibilă. Acest zid dintre bogaţi şi săraci a fost dintotdeauna aici. Bogaţii şi-au construit mereu ziduri înalte în jurul palatelor lor. Aici nu e vorba de un simplu simţ al proprietaţii care ar justifica existenţa lui fizică; cocioabele nu sunt înconjurate de ziduri solide, eventual de un gard de nuiele. Deci, acest zid a existat dintotdeauna, de când există săraci şi bogaţi. Oricât de mult mi-aş dori să dărâm acest zid nu voi reuşi nici să-l clintesc, nici măcar într-o mie de civilizaţii terestre. Atât timp cât vor exista bogaţi şi săraci acest zid îi va urma peste tot pe această planetă. Îşi va ridica cărămizile şi va ridica cu limba scoasă ca să se poziţioneze între ei. Destul de elementar. Trist, dar adevărat. Booon. Momentan problema zidului pare insurmontabilă, dar de asta sunt eu aici: sunt specialistul numărul 1 în drame umane.
(Se apropie de zid şi îşi duce mâna la frunte meditând).
-Gândesc mai uşor cu muzică. Voi, nu?
(Bate din palme. Instantaneu se aude în fundal o muzică. Poate fi Leonard Cohen – In my secret life).
-Aşa mai zic şi eu spaţiu propice meditaţiei.
(În tot acest timp V1 şi V2 fac abstracţie de Aurora, de muzica din fundal, continuându-şi netulburaţi acţiunile lor de lectură de la începutul scenei).
-Şi acum să vă arat o mostră de intervenţie divină. (Se caută prin buzunare. Se apropie de masa din living şi scoate din buzunare aratând spre public obiectele scoase ca un prestidigitator veritabil.) Un ruj de buze. (Îl arată demonstrativ publicului făcându-i şi o probă.) O oglinjoară. Funcţionează. (Se uită în ea.) Nu se poate vedea viitorul în ea. E un alt model care o poate face, nu şi ăsta. (Se uită în oglindă şi îşi aranjează părul cu un gest perfect de cochetărie feminină.) Îngerii trebuie să fie în permanenţă chic. (Bagă iar mâna în buzunare. Scoate un telefon mobil.) Un telefon mobil cu tastatură qwerty. Ce? Îngerii nu au voie să vorbească la telefon? (Aceleaşi gesturi de magician.) O ruletă… Vă asigur că nu e „Made in China”. E „Made in Heaven”. Ha-ha! O cărticică cu poezii de dragoste! Şi cam atât, restul cu altă ocazie. Ideea e că aş putea să suflu cu putere peste acest zid şi s-ar prăbuşi. Dar cu ce succes? În câteva clipe bogaţii (arată spre cei doi vameşi) s-ar năpusti ca nişte hiene flămânde şi ar reconstrui zidul mai înalt şi mai rezistent. Aşa că trebuie găsită o soluţie de compromis. Voi avea nevoie doar de ruletă, momentan. (Apucă cu un gest demonstrativ ruleta aşezată pe masă şi o arată publicului.) Funcţionează, vă asigur. (Şi demonstrativ scoate banda metalică numerotată metrică din lăcaşul ei şi face câteva extensii cu ea.) Ştii ce nu iau cu mine acum? Mereu uit. O bucată de cretă albă. Dar asta nu ar fi o problemă. (Se gândeşte.) Aha! Ştiu! (Se adresează Vameşului 2)
-Tinere, îmi poţi împrumuta pentru o clipă bucata ta de cretă albă? (Se întoarce complice spre public.) Nu e conştient de prezenţa mea aici. Nimeni de aici nu e conştient. (Se apropie de V2 şi în timp ce acesta se plimbă prin faţa zidului îşi strecoară mână într-unul din buzunarele tânărului de unde extrage o bucată de cretă albă.) Exact ce-mi trebuia.
-Mulţumesc frumos, o vei primi înapoi. Poţi continua să înveţi liniştit din manualul de geometrie în spaţiu. (spre public) Mâine va lua notă maximă. Boon! Avem toate cele necesare: un înger, o ruletă şi o bucată de cretă albă. Suprasuficient. Acum să ne concentrăm pe cel care are nevoie de ajutor. Este tânărul transfug, profesor de matematică dintr-o ţară săracă, ex-comunistă, care vrea o viaţă mai bună şi la final să-şi păstreze cei doi rinichi. Fie vorba între noi şi eu mi-am donat un rinichi pentru o adolescentă americană aflată la un pas de moarte din lipsă de donator compatibil. Rinichiul meu s-a materializat spectaculos şi fără nicio explicaţie plauzibilă în faţa uşii familiei tinerei gata pregătită pentru operaţie. De asta există îngeri. Mă rog, asta e o altă dramă rezolvată la timp. Care este cea mai piedică a tânărului profesor de matematică de dincolo de zid. Tot un profesor, evident. (zâmbeşte.) Acest profesor de aici. Acest vameş loial ţării lui (arată cu gesturi largi spre profesorul tolănit în canapea), acest profesor de liceu bine plătit, îşi face siesta de după-amiază citind din cartea sa preferată. Ce anume citeşte? (se îndreaptă şi citeşte cu voce tare titlul cărţii din mâna lui V1) „1001 de probleme de comunicare între generaţii”. Aşa da, un familist convins, un vameş excelent, adică. Acest profesor de liceu este reprezentantul poporului bogat, cel care a ridicat zidul. El este unul dintre cei care menţin în stare de funcţionare acest zid. El păzeşte ca civilizaţia să nu fie întreruptă de la cina copioasă de săracii veniţi de cealaltă parte a zidului. Ipocrit. În timpul cinei va discuta cu soţia sa despre probleme de etică, dar în cursul zilei prin atitudinea ostilă faţă de imigranţi, e un apărător excelent al zidului. Face o treabă mai bună decât vameşii înarmaţii de la graniţa propriu-zisă, aflată la mii de kilometri de apartamentul lui. Atitudinea ostilă, nepăsarea, ipocrizia pot ucide mai mult decât o poate face un batalion de AK 44-uri. Ştiţi ce? Aş putea să pleznesc o dată din degete şi îi induc o atitudine mai binevoitoare faţă de imigranţi. Dar astfel de intervenţii divine nu-mi fac cinste plus că aici nu suntem în filmele hollywoodiene. Trebuie ca intervenţia mea să pară mâna destinului, nimic mai mult. Aşadar profesorul va rămâne momentan în canapea liniştit şi îşi va lectura în continuare cartea sa. Ce mai avem aici? (Se îndreaptă spre tânărul care citeşte în timp ce se plimbă încet prin faţa zidului.) Îl avem pe el, pe fiul profesorului. Acesta va fi veriga de legătură între imigranţii săraci de dincolo de zid şi poporul său bogat.
(Vine spre public şi se aşează pe marginea scenei).
-Dar înainte de a executa numărul de magie albă (şi arată bucata de cretă albă spre public) vreau să vă povestesc cum am rezolvat o altă dramă. Despre un negru sărac dintr-o ţară albă şi bogată. Nu chiar atât de albă precum creta asta. Ha-ha! În rugăciunile sale cerea să-şi găsească un job pentru a putea trimite lunar câteva hârtii de bancă marcate cu 100 familiei sale sărace din Africa. Şi atunci Dumnezeu, ştiindu-mă un specialist în drame, m-a trimis să rezolv problema. Deja ştiţi regula: Divinitatea nu intervine în mod direct, trebuia acţionat silenţios. Aşa că m-am strecurat într-o noapte în patul tânărului negru şi punându-i mâna pe frunte l-am ajutat să aibă un vis. Un vis cu un tricou. A doua zi s-a prezentat la interviul pe care ştiam că-l are programat pentru job cu un tricou alb pe care scria mare cu negru „Iartă-mă, Doamne, că m-am născut negru!” Normal că a fost angajat imediat grădinar de un alb bogat şi milos, deşi habar nu avea de grădinărit. Ha-ha! Unde e intervenţia divină? Eu i-am transmis această idee cu tricoul sub forma visului din noaptea precedentă. Şi uite aşa banii au ajuns la familia lui săracă din Africa şi rugăciunile lui şi-au atins scopu. Caz rezolvat.
(Se ridică de pe scenă şi se îndreaptă spre V2).
-Booon. Aşadar acest tânăr s-a remarcat în faţa mea prin atitudinea lui prietenoasă faţă de străinii din ţara lui. Aşa că voi lucra prin el la remedierea situaţiei. Cum voi face? Niciun magician nu-şi dezvăluie trucurile. Puţină răbdare. Nu voi trece prin zid. Ştiu că toată lumea cunoaşte că îngerii pot trece prin ziduri, dar de data asta nu voi apela la calităţile mele supraomeneşti. Pur şi simplu îl voi ocoli.
(Se deplasează de-a lungul zidului. În acest moment încep să se audă acordurile melodiei „Stand by me” de Ben E. King. Dispare dincolo de zid).

Scena 2

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2), Călăuza (C) şi Transfugul (T), pe aceştia doi din urmă, publicul nu-i poate vedea din cauza zidului).
V1 (lasă cartea lângă el) – Cum merge, fiule, studiul?
V2 – Destul de bine. Am unele dificultăţi în a înţelege unele teoreme, dar în genere totul e okay. (atent) De unde se aude muzica asta?
V1(mirat) – Ce muzică?
V2 (puţin contrariat) – Nu auzi?! Muzica aceasta „Stand by me”?
V1- Nu e nicio muzică. Probabil că e zgomot de afară, iar tu stai mai aproape de zid. Deh, fiule, îmbătrânesc. Mă lasă auzul.
V2- Imposibil! Ar trebui să o auzi. E atât de clară. (fredonează): „and the land is dark and the moon is the only life we see…”

Scena 3

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2), Aurora (A))
(Aurora intră în scenă fredonând şi ea melodia)
Aurora (A) (râzând) –Se pare că tânărul are simţul îngerilor. Mi-a auzit muzica. (Bate din palme. Muzica se opreşte, iar V1 şi V2 îşi continuă activităţile de la începutul actului fără să fie conştienţi de prezenţa Aurorei) Aşadar…unde rămăsesem? Aaaa….Da! La veriga de legătură dintre profesorul din ţara fostă comunistă şi ţara occidentală. el va fi cel care va ajuta integrarea deplină a acestuia. E un puşti dezgheţat la minte care şi-a dovedit umanismul prin actele caritabile gen Robin Hood faţă de tânăra Jasemine. Fata cu baticul bună la geometrie în spaţiu. Să vi-l prezint şi pe transfug (Se apropie de zid şi începe să deseneze cu creta pe perete o casă, un bărbat şi o femeie care se ţine de mână, de o parte şi de alta a cuplului un băiat şi o fată cu codiţe. Apoi desenează un soare, câţiva nori şi deasupra un înger). Acesta sunt eu, cred că v-aţi dat seama (Apoi începe efectiv să scoată o cărămidă din zid) Am nevoie de ajutor. Asta e treabă de bărbaţi. Eu am scos prima cărămidă, ei vor face restul (Bate din palme)

Scena 4

(Aceeaşi, Transfugul, şi Călăuza. Ultimii doi intră prin dreapta scenei).
Aurora (A)– Efectiv ei nu au habar că chiar acum vor dizloca o parte din acest zid care practic nu există, e doar un zid imaginar care totuşi funcţionează mai bine decât zidul Berlinului. Haideţi, băieţi, faceţi ca Europa să fie un tărâm al prieteniei şi al toleranţei.
(Transfugul îşi lasă geanta de voiaj de pe mână jos. Călăuza aduce o roabă. V1 şi V2 se apropie şi ei de locul unde Aurora a scos prima cărămidă din zid. Încet, ajutându-se reciproc T, V1 şi V2 scot cărămizi din zid pe care le aşază în roabă. Când roaba se umple e transportată undeva într-un lateral al scenei de către Călăuză, care se reîntoarce apoi cu ea goală. Toţi execută sarcina dictată de Aurora fără să-şi vorbească, fără să se privească, robotic. După câtvea minute de muncă reuşesc să facă o breşă în zid prin care se poate strecura lejer un om. Când treaba e gata, Aurora bate din palme. T, V1 şi V2 îşi reiau activităţile anterioare cu naturaleţe, fără să-şi vorbească).

Scena 5

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2) şi Aurora (A)).
Aurora – V-a plăcut micul meu truc? Breşa e făcută, acum e doar o chestie de timp ca cele două popoare să se întâlnească şi să stabilească o relaţie de amiciţie. Rolul meu s-a terminat dar trebuie să vă prezint puţin şi pe cel care m-a adus aici.(Bate din palme) Instantaneu se aude muzica Enyei, Now we are free şi prin breşa din zid pătrunde Transfugul cu tot cu geanta de voiaj omniprezentă)

Scena 6

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2), Aurora (A) şi Călăuza (C)).

Aurora – Sunt aici pentru că acest tânăr a refuzat să cânte la acordeon în metrou, să fure din supermarket, să fure din buzunare în locurile aglomerate. Şi mai mult decât atât, acest tânăr profesor care a venit de dincolo de zid dintr-o ţară săracă, fost comunistă a fost dispus să-şi vândă un rinichi pentru ca familia lui să poată returna banii împrumutaţi pentru a-i sponsoriza călătoria frauduloasă şi plină de riscuri. Acest tânăr sărac e un adevărat gladiator. Mă emoţionează gladiatorii. Sunt atât de curajoşi. Numai că de data asta nu trebuie să se bată cu lei sau alţi luptători. Acum trebuie să supravieţuiască într-o ţară capitalistă, într-o democraţie europeană de primă mână. Şi vă spun eu, e mai uşor să te baţi cu lei în arenă decât să vii ilegal doar cu o geantă de voiaj pe mână să îţi întemeiezi o situaţie decentă. Păcat! Dar va reuşi. Va reuşi pentru că oamenii buni reuşesc întotdeauna. Iar acest tânăr profesor va reuşi. Va reuşi pentru că e un om bun. (Bate din palme. T dispare, iar în spatele scenei prin breşa din zid trece Călăuza).

Scena 7

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2) Aurora (A) şi Călăuza (C)).

-Îl avem aici şi pe ultimul implicat. Acest infractor, a făcut posibilă prezenţa mea aici. Şi el e un om bun. Pentru mine toţi oamenii sunt buni. De fapt, l-aşm chemat aici pentru că mi-am uitat un lucru la el, cuţitul. (Se duce spre el, îi ia cuţitul de la spate şi îl aruncă undeva în stânga scenei) Nu ai nevoie de aşa ceva. Mergi cu Domnul!(Bate din palme, C dispare prin locul pe unde a venit)

Scena 8

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2) şi Aurora (A))
Aurora – Dacă aveţi nevoie de mine, nu ezitaţi să îmi cereţi ajutorul.(Bate din palme, se stinge lumina).

Cortina

ACTUL IV

(Zidul e aşezat în aşa fel încât se se poată observa central livingul vameşilor şi spărtura din zid făcută de Aurora şi desenele acesteia.)

Scena 1

(Vameşul 1)
V1 (vorbind înflăcărat la telefon) – Da, trebuie să-i facem să-i doară ţara asta. Să-i ardă degetele boante când îşi lălăie melodiile false prin metrou. Pariez cu dvs că orice cetăţean al acestei minunate ţări poate cânta de 100 de ori mai bine la orice instrument muzical decât imigrantul de astăzi din metrou. Dacă vor să cânte fals, să o facă în ţara lor de origine… Da… Da… Da… Parlamentul nostru trebuie să vigileze mai mult la respectarea normelor de poluare fonică din metrou. Eu sunt agasat zilnic de cerşetorii cu acordeon din metrou şi de pe stradă. Plus că la televizor apar numai ştiri dezastruoase despre activitatea lor ilegală din ţara noastră… Da… De acord… Şi încă ceva, domnule, fiul meu împreună cu fiul dvs, sunt influenţaţi de aceşti… nu-mi găsesc cuvintele… sunt dezgustat, nu cred că se pot numi „oameni”, aceşti imigranţi care şi-au adus familiile aici, şi-au trimis copiii în şcolile noastre… în fine… Ce vroiam să vă comentez?!… Am aflat cu tristeţe că fiul meu şi fiul dvs au pactizat, da! Incredibil!… Au pactizat cu duşmanul… Îi cumpără unei tinere marocance mâncare în schimbul unor rezolvări de probleme de geometrie în spaţiu… Incredibil! Da!… Incredibil!… Trebuie să ne întâlnim în persoană şi să tratăm cu hotărâre această problemă. Suntem o naţiune de oameni foarte educaţi. O marocancă nu poate fi mai presus de copiii naţiunii. Plus că statul nostru alocă sume uriaşe tocmai pentru ca fiii noştrii să devină nişte genii… Aceasta e ţara noastră. E doar a noastră şi n-o să ne împărţim pâinea cu imigranţii. Şi ce dacă este în surplus? O aruncăm la porci şi tot nu le-o dăm lor… Hm… Da!… Da!… Aşa e, aveţi dreptate!… De acord… De acord… Vorbim mai târziu… Sunt foarte nervos. Mă duc să iau un antinevralgic… Vă salut… Toate cele bune…. Respectele mele… Mulţumesc. La fel!
(Iese din scenă.)

Scena 2

(Aurora)
(Aurora furişându-se în scenă, păşeşte în mijlocul scenei, ridică mirată din umeri şi se duce spre zid. Apoi ia un scaun se urcă pe el şi se uită peste zid. Se coboară de pe scaun şi se duce la gaura din zid. O probează încercând să vadă dacă poate trece un om prin ea. Din gesturi se declară mulţumită. Apoi se urcă pe zid de pe scaun şi începe să fredoneze o melodie veselă.)

Scena 3

(Aurora şi Vameşul 2)

V2 (intrând prin dreapta scenei) – Ce mă fac? (mâhnit) Jasmin nu a venit astăzi la şcoală. Adio notă de trecere la mate. Adio Playstation 3. (Vede scaunul de lângă zid, dar face abstracţie de Aurora.) Oare cine a pus scaunul acesta acolo? Nu mai contează, sunt terminat oricum.
(Se aude soneria de la intrare.)
V2 (gânditor) – Oare cine o fi la ora asta?
(V2 se duce spre ieşirea din scenă şi se aude zgomotul unei zale şi apoi o uşă deschizându-se. Apoi după câteva clipe închizându-se la loc şi iar zgomotul broaştei.)
V2 – Jur că am auzit soneria. (mirat) Dar nu era nimeni… Hm…
(Din nou se aude soneria prelung. V2 nu schiţează niciun gest.)
V2 – Cred că e doar imaginaţia mea.

Scena 4

(Aurora, Vameşul 1 şi Vameşul 2)
Vameşul 1 intră din stânga scenei.
V1 (aproape răstit) – Dar tu nu auzi soneria, fiule?
V2 (descumpănit) – Se aude soneria?
V1 (perplex) – Cum? N-o auzi? (Soneria se aude prelung iar.)
V2 – A mai sunat şi mai înainte, dar nu era nimeni. Am crezut că este doar imaginaţia mea.
V1 (ordonând) – Lasă-ţi imaginaţia în pace. Du-te şi vezi cine e. Acum!

(V2 iese din scenă prin partea dreaptă.)

Scena 5

(Aurora şi Vameşul 1)
V1- Oare cine o fi?
(Soneria se aude iar.)
V1 (nervos) – Puştiul ăsta şi imaginaţia lui. Cred că a adormit cu propria lui imaginaţie în braţe. (strigând) Dar dă, domnule, drumul la uşa aia odată!

(Iese şi el tot prin partea dreaptă a scenei.)

Scena 6

(Aurora şi Transfugul)
(Luminile se sting în scenă. Muzica Enyei – Now we are free se aude în fundal. Un reflector se aprinde exact pe gaura din zid. Pe acolo intră Transfugul în scenă cu acordeonul la piept pe care apoi îl aşează în geanta de voiaj. Bagă mâna în buzunar şi scoate un portofel pe care îl deschide, scoţând din el un act de identitate. Se aprind luminile şi muzica încetează.)

Scena 7

(Aurora, Transfugul, Vameşul 1 şi Vameşul 2)
(Vameşul 1 şi Vameşul 2 intră în scenă prin dreapta. V1 se apropie de Transfug care îi întinde portofelul şi actul de identitate.)
T – Domnul meu, exact aşa s-a întâmplat. Am găsit acest portofel în metrou azi-dimineaţă. Cred că vă aparţine.
V1 (uitându-se atent în portofel, apoi la T) Parcă figura dumitale mi se pare familiară. Nu lipseşte nimic. (Se întoarce spre V2) Fiule! Adu-i un pahat de apă acestui domn. Mulţumesc, domnule!
V2 (în surdină) – Măcar atât.
V1 – Şi totuşi chipul dumitale… Nu pari a fi de prin partea locului. (suspicios) Eşti străin?
T – Da, domnule! Sunt imigrant. Dar mâine voi părăsi plin de regret această ţară. Staţi fără grijă, plec.
V1 (străfulgerat) – Aaaaaaaaaa! Dumneata cânţi în metrou! Doamne! Pe cine am putut primi în casă!? (către V2) Nu mai aduce niciun pahar de apă. Sună direct la poliţie cât mă ocup eu de el. Sau nu! Du-te la vecinul şi spune-i să vină repede cu ajutoare, să aducă dobermanul acela uriaş. Fugi, spune-i că avem un infractor în casă. Dobermanului nu-i plac străinii, te asigur! Ha-ha! (speriat către T, care a făcut un pas spre V1) Nu te apropia! Nu te apropia! Îţi dau toţii banii din portofel.
V2 (râzând, încercând să-l oprească din spaimă) Tată! Tată!
Aurora (râde şi ea înfundat de pe zid) – Ce comic e!?
V1 – Suntem invadaţi! Au ajuns şi în casele noastre. Ne vor fura televizorul, frigiderul, ne vor viola ficele. Suntem pierduti! Doamne!
V2 (râzând) – Tată, tu nu ai nicio fiică!
T – Domnul meu, calmaţi-vă, vă rog! Scopul meu este onest. Am venit doar să vă aduc acest portofel.
V1 – Nu te crede. (către fiul său) Să nu-i crezi niciodată pe străini, pe aceşti ipocriţi. Îţi dau cu o mână şi îţi fură cu 10. Fugi la vecinul şi adu dobermanul ucigaş. Până atunci îl imobilizez eu pe acest brigant. (adoptă o poziţie de luptă Kung Fu) Ţin să te avertizez că am 7 ani de karate plus centura neagră. (scoate sunete gen Brucee Lee) Iaaaa-iuuuuuuu-Uuuuuuu! (îi arată tăişul palmei) Această mână e o armă omologată de Poliţia Municipală! E o armă extrem de mortală şi rapidă! Iaaaa- iuuuuu.
(Aurora şi Vameşul 2 râd.)
V2 – Tată! Tată! Domnul este profesor de matematică.
V1 (concentrat cu mişcările sale de pseudo Kung Fu) – La o parte, fiule! Când intru în acţiune sunt adevăratul stăpân al ringului!
V2 (aşezându-se în faţa lui) – Tată! Acest domn e un profesor de matematică. Îl cunosc din metrou.
V1 – Vax! E un şarlatan! Habar nu are să rezolve o ecuaţie de gradul II.
V2 – Tată! Domnul a rezolvat o problemă de geometrie în spaţiuăe care proful nostru a rezolvat-o în 3 ore. Dânsul a rezolvat-o în 5 minute în metrou.
V1 – Imposibil. Străinii sunt buni doar la cerşit! Iuuuuu-iaaaa-uuuuu!
T – Vă rog să mă scuzaţi acum. Am un autocar de prin spre ţara mea. Mi-a părut bine de cunoştinţă. (Se îndreaptă spre ieşirea din scenă.)
V2 (supărat) – Tatăăăăăă! L-ai supărat. E profesor pe bune.
V1 – Iaaaaaaaaaaaa-Iuuuuuuuu. Un profesor nu are cum să cerşească. Tu m-ai vedea vreodată pe mine în metroul din New York cântând la acordeon fals?
V2 – Tată! Străinii nu toţi nişte oameni răi şi inculţi. Unii dintre ei sunt peste ai noştrii.
V1 – Imposibil. Nu are cum!
V2 – Tată! Acest acordeonist e profesor de mate în ţara lui. Şi încă unul foarte bun. Acordă-i o şansă, te rog. Te rog mult. Acordă-i o şansă. Doar una, te rog.
V1- Bine. Cinci minute. Dup aceea să te duci să aduci dobermanul ucigaş. Iuuuuuu-aaaaa!
V2 – Mulţumesc! Eşti un tată minunat. (aleargă spre T.) Te rog, demonstrează-i tatălui meu că eşti profesor de matematică.
T – La ce bun? Mâine plec. Îmi iau bilet. Un acordeonist afon mai puţin în metrou.
V2 – Haide. Poţi rămâne aici. Tata îţi poate aranja un job la liceu.
T- Sună tentat, dar utopic.
V2 – Nu e deloc utopic. Profesoara de geografie e din Republica Moldova. Şi e foarte mulţumită de noua ei ţară. Haide, da-ţi o şansă. Fă-o pentru tine!
T – E prea târziu. Mâine e plecarea. Trebuie să plec. Ceea ce spui tu e tentant, dar nu cred că e realizabil. Plus că m-am săturat să cânt fals la acordeon într-o ţară străină.
V2 – Îţi cer doar 5 minute din viaţa ta. 5 minute în care trebuie să fii profesor, cele mai importante 5 minute din viaţa ta de profesor.
V1 (apropiindu-se de cei doi) – Dacă eşti cine spune fiul meu, rezolvă o problemă de geometrie în spaţiucare este peste nivelul mediu în 5 minute. Deşi eu tot cred că eşti un şarlatan cu un acordeon dezacordat.
T- Fie! O fac pentru ţara şi familia mea. Alegeţi cea mai grea problemă din orice manual de matematică pe care îl aveţi în casă. Sau căutaţi-o pe internet. În maxim 5 minute veţi avea rezolvarea. Poate şi mai puţin.
V2 (strigând cu bucurie) – Yupiiiii! Stai să caut. (Se duce alergând la masă, ia o carte şi se întoarce în fugă.) Uite! Asta e tema mea de mâine. E o problemă de la olimpiada de anul trecut. Îţi ajung 5 minute?
T (apucă cartea şi citeşte cu atenţie) – În 4 minute ar trebui să o pot rezolva. O foaie şi un pix, vă rog.
(V2 îi aduce o foaie de la masă, bucuros.)
V1 (galant scoate de la buzunarul de la piept un pix) – Ia loc la masă. Eu pornesc cronometrul. (se uită la ceas) E şi 54, ai timp până la şi 59.
T (se aşează la masă) – Gata! Am început!
(Începe să scrie repede pe foia de hârtie. Vameşul 1 îi dă roate urmărindu-l cu atenţie şi privindu-şi ceasul de la mână. Aurora coboară de pe zid şi se apropie de masă.)
A (spre public) – Vă daţi seama că problema e ca şi rezolvată. Problema asta de olimpiadă este un mizilic pentru el. Dar mie mi-ar lua vreo doi ani şi două zile să o rezolv. Niciodată nu mi-a plăcut geometria în spaţiu. Absolut niciodată.
(După 4 minute după ce V1 a dat startul T lasă pixul din mână şi îi întinde foaia cu rezolvarea.)
T – Gata! Poţi verifica dacă rezolvarea e corectă uitându-vă la finalul manualului.
V1 (luând foaia plină de formule matematice) – O clipă se verific. (Ia cartea şi cautp la final. Confruntă preţ de un minut foaia şi manualul.) Trebuie să fie cumva un truc la mijloc. Rezolvarea e mai mult decât corectă.
V2 – Da, normal. Ţi-am zis eu tată!
A – Ştiam eu pe cine susţin. Bravo! Aplaudă.
V1- Să nu ne precipităm. Poate fi şi norocul începătorului.
T Ha-ha!Mă jigniţi! Norocul e la cazinou, nu la matematică. Care formulă vi se pare norocoasă?
V1- Încă o problemă în 3 minute? De acord?
A – Oricâte! Eu am timp până diseară. Oricum le va rezolva pe toate. Tot nu ai înţeles?
T – De acord.
(V1 caută cu înfrigurare în manual.)
V1 (întinzându-i cartea) – Asta. Are coeficientul maxim. E şi 3 minute.
T (ia cartea, se uită puţin pe ea) – Ha… Dar e foarte simplă.
V1 – Simnplu-nesimplu mai ai 2 minute si 43 de secunde.
(T începe să scrie febril.)
A (se plimbă pe lângă el şi ridică din umeri) – Nu înţeleg nimic. Ah! Oamenii ăştia!
(Dup fix 3 minute T îi întinde foaia. V1 o apucă febril şi începe să confrunte cu rezolvarea de la sfârşitul manualului.
V1 – Corect! Vreau să îţi strâng mâna! (Îi intinde mâna.)
V2 – Uraaaa!
(Cei doi îşi strâng mâinile.)
V1- Vrea să îţi urez un prietenesc „Bine ai venit în ţara noastră!”
(Din fundal se aude Enya – Now we are free. Cei trei discută cu înfocare şi gesturi largi prieteneşti. Aurora se duce la zid şi începe să desenezecu cretă albă un glob pământesc pe care oameni se ţin de mână în cerc. Toată scena durează 3-4 minute.)

CORTINA

Mielul, cangurul şi Iuda


La colţul străzii era mielul. Nu behăia. Nu avea motiv. Fuma liniştit dintr-o ţigară Chesterfield. Trecătorii se opreau, îl mângâiau pe creştet, îi spuneau cuvinte dulci şi apoi se urcau în tramvai. Istoria se repetă zilnic. Cineva a adus de acasă un carton pe care a scris ”Ocrotiţi şi miei vagabonzi!” şi l-a aşezat cuminte în faţa mielului. Noaptea mielul pleca spre livada lui. Lângă oraş e o magnifică livadă de cireşe. Linişte. Multă linişte în livadă. Aici nu îndrăznea nici un trecător să se avânte. Legenda locului spunea că un fost poet fusese alungat de prostime aici. Exilat între cireşi. Poetul murise de mult. Într-o dimineaţă un prichindel cu ghiozdanul în spate a descoperit cadavrul poetului bălăngănindu-se de o cracă. La picioarele lui stătea mielul şi fuma dintr-o ţigară Chesterfield. Avea un zâmbet sarcastic. ”Na! Bine ai păţit, fraiere! Atâtea poezii te-au adus la sinucidere.” Mai departe ştim cum toţii ce s-a întâmplat. Mielul a devenit berbec şi a fost sacrificat de ziua oraşului. În locul lui la colţul străzii se află un cangur acum. În marsupiu poartă un volum de versuri cu autograf. Aparţine poetului alungat de mulţimea năucă în livadă. Câteodată, când tramvaiul se opreşte în staţie, scoate cu lăbuţele lui mici volumul cu autograf şi îl arată victorios trecătorilor. Atunci câteva babe şi moşi se opresc şi exclamă sfătoşi: ”Nu mai scrieţi, maică, poezii! Că o luaţi razna cu toţii şi o să atârnaţi ca Iuda de cracă!”

Înființez partid, caut români


Acum ceva vreme în urmă am tot radiografiat clasa politică din România și am înțeles că e o varză totală. Corupție, amatorism și multă demagogie. Valorile naționale nu mai au nicio valoare, totul s-a vândut pe comisioane grase și hoții nu pățesc nimic. Ceva e putred în România. Problema e că nu poți lupta contra sistemului din exterior. Pur și simplu trebuie să fii în interiorul sistemului și de aici să lupți contra neputințelor lui. Am studiat cu atenție istoria politică românească a ultimilor 150 de ani. Lucruri foarte interesante. Dintre toți oamenii politici care s-au perindat la cârma țării cel mai mult m-a impresionat dinastia Brătienilor. Adevărați patrioți, buni negociatori și oratori de valoare. Perioada ante și postbelică a primului război mondial a fost plină de mari oameni politici, România a recăpatat Basarabia și Bucovina. Voi intra în detalii cu prima ocazie.

Revenind la problema noului partid politic este că nimeni nu mai are încredere în politicienii și toți ar crede că e utopie să existe un partid care să fie interesat de cetățeanul de rând. Acesta contează doar o singură zi la 4 ani, atunci când voteză, în rest e doar o masă amorfă și anostă. Aici trebuie lucrat în primul rând, la bunăstarea economică a românului de rând. Să nu mai plece nimeni peste graniță ca să aibă o viață decentă. Să rămână aici, în România, în țara lui. Cum se rezolvă problema încrederii? Încrederea se câștigă în timp, promisiunile și bunăstarea se realizeză în timp. În cât timp? În 2-3 ani. Cum se va diferenția noul partid de restul politicienilor corupți? Printr-o brasardă pe care să scrie ”eu nu fur”. E o idee. Cine vor fi membri noului partid și cum vor fi ei testați pentru a ne asigura că nu vom eșua lamentabil? Aici e foarte greu să inventariem calitatea umană. Dar cel mai important criteriu este bunul simț. Eu am o listă cu potențiali membri reprezentativi pentru societatea românească, începând cu doctori, profesori și terminând cu vedete de muzică și actori. Dar tot ce contează este să îi găsim pe adevărații români dintre noi.

Care va fi numele noului partid? ”Partidul Brătienilor”. Unde se află sediul? În inimile noastre. Cine poate deveni membru? Oricine iubește România.

Aștept sugestii, idei noi, orice poate ajuta la adresa de email partidulbratienilor@yahoo.com

Albert Cătănuș

Cum am devenit scriitor


Nu mai țin minte exact. Dimineață, seară, la prânz. A fost o chestie ad-hoc. Pentru cei care nu știu ce înseamnă ”ad-hoc”, pot substitui acest termen necunoscut cu unul mai familiar, cum ar fi ”zilnic”. Mă rog. Nu contează. Eram poet și mă simțeam bine. Dar apoi am înțeles că nu-mi folosește la nimic să fiu poet. Aveam câțiva admiratori și admiratoare în mediul online. Dar nu conta admirația lor. Admirația nu are valoarea pe care o acceptă băncile. Aș că am lăsat-o mai moale cu poezia. Și m-am apucat de dramaturgie. Adică să scriu piese de teatru. Și aici am avut ghinion. Am fost admis cu câteva lecturi la un teatru de provincie și cam atât. În rest foarte multe promisiuni care de asemenea nu sunt acceptate ca bancnote. Și am zis că și dramaturgia este pentru domnișoare sensibile. Atunci am hotărât că mai pot scrie și proză, adică romane. Și am început să lucrez și la romane. Evident am publicat unul. Doar unul. A fost destul. Editurile din țara în care locuiesc și scriu în limba ei sunt niște chestii foarte pecuniare și nu au nicio legătură cu arta. Pentru cei care nu cunosc semnificația termenului ”pecuniar„ le spun eu că au ghicit, are legătură cu bancnotele. Așa că am zis că scrisul nu trebuie exersat decât ca un hobby. Scrisul nu e stil de viață în țara în care locuiesc. Așa mi-a zis mama, fratele meu, cumnatul meu, prietena mea, adică toți cei care mă cunosc. Mă aflam în fața unei dileme: să ascult vocea externă, vocală și cu foarte mare legătură cu bancnotele, sau să-mi dau mie credit, să am rabdare cu mine și să mă piș pe bancnotele care ne fac viața atât de frumoasă. Mă cunosc foarte bine; pe mama, pe mama, pe fratele, pe cumnatul meu și pe prietena mea nu îi cunosc la fel de bine. În cine să am încredere: în ei, în bancnote, sau în mine? Evident că sunt foarte egoist și țin cu mine din orice poziție. M-am votat pe mine. Eu sunt scriitorul, nu? Și am mers înainte. Peste puțină vreme am înțeles ce înseamnă să fii scriitor. O persoană m-a abordat și m-a rugat să scriu o carte despre viața unei terțe persoane. Și atunci am zis: ”Am învins, arta a învins!„
M-am urcat cu omul acela într-un autobuz să mergem la clinica celui care trebuia să-i fac un portret din cuvinte. Nu intru în detalii despre portret. Nu știu dacă ați înțeles ideea: pe câți dintre voi vă abordează oamenii pe stradă că să le scrieți romanul vieții lor? Hmm. De două ori ”hmm”. Asta înseamnă să fii scriitor. Super adevărat.

Prison break


Stau singur aici în celula asta plină de frustraţi
Refulaţi sexual şi ciorditori de vise straşnic de frumoase
O celulă comună
Două mâini, două picioare, un cap, o inimă şi alte organe
Am sângele plin de mârşăviile pe care le-am comis
Împotrivă altora şi a mea
Mai ales a mea
Şi tot încerc să evadez în fiecare zi
Dar degeaba corpul ăsta mă ţine legat de el
Cu o mulţime de cătuşe
Un fel de dorinţe de plastic
Singura mea şansă e să evadez în gardian
Și să-i biciuesc pe toţi fraierii ăştia care
S-au adunat odată cu mine
De-a lungul anilor în cavitatea celulei
Să-i dau afară şi să rămân la fel de singur
Ca atunci când am ajuns aici
Nevinovat, debil şi cu un râs de copil

Când mă despart de iubita mea o iau razna


Scriu președinților, miniștrilor, devin brusc patriot
Dau citate din Tudor Vladimirescu
Agăț femei în bikini pe facebook
Las comentarii tuturor proastelor
Doar, doar, mă vede ea și se enervează
Și mă sună, să-mi spună ceva de genul
Cretinule, iar agăți femei, iar scrii incorect în limba română
Uneori scriu agramat din același motiv
Să-i dau un motiv să mă apeleze
Când mă despart de iubita mea o iau razna
Îmi pun poze pe site-uri să creadă că nu mai am nevoie de ea
Stau online nonstop, doar, doar mă apelează ea
Vorbesc cu toate facilele, le fac bloguri, poeme
Apoi îi dau iubitei parola de la mess, de la conturile de socializare
Să i se facă rău, să vadă cu câte zeci de cretine am vorbit
Și le-am complimentat și le-am făcut recenzii la texte de doi lei
Evident se supăra și mai rău, evident asta și doream să sufere
După care nu știu ce să mai fac, mor după ea și îi scriu de sute de ori:
Mii de scuze pentru răul provocat, acum suntem iar impreună și ne asteaptă
Multe clipe frumoase, nu te mai întoarce în trecut, îti face rău, te țin în brațe
Sunt un cretin debil, așa cum spuneam într-un text
Ea nu mă va mai apela niciodată pentru că atunci când nu sunt cu ea
Efectiv o iau razna, devin brusc militant al păcii
Și al bunăstării poporului român, cred că e cu altul în brațe acum
Și eu mă smiorcăi dând add la toate toantele

Dacă nu ai fi


Nu mi-e frică pe lumea asta decât de sângele meu care ar putea rămâne la geam în așteptarea ta ca un copil speriat dintr-un basm de frații Grimm. Deși sunt multe alte lucruri mai groaznice decât să mor, nu m-am gândit niciodată cum ar fi dacă tu n-ai exista. Probabil că prețul alimentelor va crește la fel, copiii vor merge la școală tot la ora 8 dimineața. Câteva războaie vor începe exact după ce vei dispărea, dar totuși lumea nu va mai fi la fel. Copacii nu vor avea aceleași frunze verzi, luna va fi un pic mai mică, lumina solară nu ar ajunge în toate cotloanele camerei mele ca atunci când eram împreună. Mie mi-ar fi foame nonstop. Aș scrie numai poeme cu indivizi revoltați care urinează de la balcon în capul trecătorilor și nuvele în care ucigașii scapă mereu. Nu mi-ar mai fi teamă de nimic, ca un veteran din al II-lea război mondial care a dormit în tranșeele pline de cadavrele camarazilor și cărora le-a fumat chiștoacele găsite prin buzunare. Aș umple cutia bisericii cu hârtii de protest împotriva îngerilor care nu și-au făcut datoria și mi-aș cumpără un mp3 pe care aș stoca doar o singură melodie. E melodia aceea pe care făceam dragoste zi și noapte de credeau vecinii că la noi în garsonieră este o echipă de muncitori care demolează pereții fără pauză. Aș merge în fiecare zi în gară să aștept fiecare tren din direcția ta. Nu aș fi niciodată dezamăgit că nu ai coborât din vagoan ci aș fi trist când ar veni șeful de stație m-ar lua de mână și mi-ar spune răspicat la ureche: ”Ești cretin, doar știi că e moartă. De ce tot vii aici să aștepți toate trenurile?” L-aș putea plesni peste șapca aia albastră de ceferist. Dar îmi dau seama că el nu știe ce înseamnă dragostea adevarată. Așa că plec acasă cu gândul că te voi găsi în bucătărie făcând ciorbă de pește.

Poem adiacent pozei de mai jos


nu ştiu de ce îmi setez pulsul după al tău.
nu ştiu de ce te cred că îţi scoţi aripile doar în prezenţa mea.
nu ştiu de ce îmi lipseşti precum hidrogenul din molecula apei.
nu ştiu de ce sunt atât de cretin când cred că mă iubeşti.
nu ştiu de ce mă doare inima când vorbesc cu alte femei.
nu ştiu de ce te chem la mine când se presupune că vreau să te elimin din celulele mele.

foto0011-copy

Rezumatul manuscrisului


Romanul este de natură fantastică şi se desfăşoară pe mai multe planuri. În firul epic principal, totul durează douăzeci şi patru de ore. Eroul principal este pus în postura de ultimul om al planetei Pământ lovit de un cataclism natural. În paralel se derulează o poveste de dragoste în care apare un puşti cerşetor surd şi un vânător de dragoni român. Alberto, eroul principal aflat în fruntea ultimilor o mie de supravieţuitori, în planul principal, trebuie să traverseze un râu şi apoi o pădure magică pentru a ajunge într-o poiană unde Dumnezeu, dispărut inexplicabil, a construit încă din vremuri imemoriale o peşteră pentru exact acest gen de situaţii dramatice. De partea lui se află ultimii cinci arhangheli ai divinităţii care trebuie să-l ajute pe erou în această odisee. Împotriva lor se opune Moartea, elementul negativ. Un alt fir epic al romanului rememorează o întâlnire cu un vânător de dragoni autorizat şi un ritual de ucidere a unui dragon fără lumină proprie. Un alt fir epic vorbeşte de moartea eroului principal în paralel cu aventura care se desfăşoară pe malul râului. În carte apar multe evenimente fantastice cum ar fi o luptă în arenă care-i opune pe Alberto, un dragon fără lumină proprie şi cei cinci arhangheli, pe de o parte, şi Moartea, pe de altă parte. În firul epic în care Alberto este liderul celor rămaşi el este posesorul unui inimi de dragon şi încearcă succesiv să traverseze râul şi pădurea. Nu reuşeşte, fiind găsit în comă de cei cinci arhangheli în pădurea magică. Tot în acest fir epic Moartea ucide liderul arhanghelilor rămaşi şi Alberto rămâne fără inimă. Realul se împleteşte printre scene de sex şi violenţă. În final Alberto se regăşeşte cu iubita sa care decedase încă de la începutul cărţii.