Viața, moartea și iubirea


La un sfert de secol de la sfârșitul războiului, într-o pădure deasă din Rusia a fost găsit un tanc îngropat în pământ, cu numărul tactic 12.

Trapele erau închise, bordul era găurit. Când mașina a fost deschisă, pe locul șoferului-mecanic au fost descoperite rămășițele unui sublocotenent-tanchist. El avea un revolver cu un singur glonț și un dosar, în care se aflau o hartă, poza iubitei sale și niște scrisori netrimise.

Iată ce spunea una dintre scrisori:

„Salut, Varvara mea! Nu, nu ne vom întâlni. Ieri la prânz am bombardat încă o coloană nemțească. Un proiectil de-a fasciștilor a spart armura laterală a tancului nostru și a explodat înăuntru. În timp ce conduceam tancul spre pădure, Vasile a murit. Rana mea este severă…

L-am înmormântat pe Vasile într-o pădurice de mesteceni. Era un loc plin de lumină. Vasile a murit fără să reușească să-mi spună măcar un cuvânt, fără să-i transmită ceva frumoasei lui Zoya și blonduței Măriuța, care seamănă cu o păpădie pufoasă.

Astfel din trei tanchiști a rămas doar unul. Am intrat în pădure pe înserate. Tovarășii noștri vor alunga dușmanul, care nu trebuie să umble pe câmpiile și prin pădurile noastre. Niciodată nu mi-aș fi trăit viața astfel, dacă nu erai tu, Varvara. Tu m-ai ajutat întotdeauna: la Halhân Gol și aici.

Probabil, cel ce iubește este mai blând cu oamenii. Îți mulțumesc, draga mea! Omul îmbătrânește, iar cerul este veșnic tânăr ca ochii tăi, pe care i-aș privi și admira întruna. Ei niciodată nu vor îmbătrâni, nu se vor decolora.

Va trece timpul, oamenii își vor vindeca rănile și vor construi orașe noi, vor crește livezi și grădini noi. Va începe o altă viață, vor fi cântate alte melodii. Dar niciodată să nu uitați cântecul despre noi, despre cei trei tanchiști.

Vor crește copiii tăi. Tu iarăși vei iubi.

Iar eu sunt fericit că părăsesc această lume, având în suflet marea dragoste pentru tine.

Al tău Ivan Kolosov”.

 
Sursa
http://www.publika.md/au-gasit-un-tanc-ingropat-in-padure-cand-l-au-deschis-au-ramas-fara-cuvinte-ce-era-in-el_2911581.html#ixzz4aLzLuJSJ

Obligațiile și îndatoririle poetului


Să își pună pe foaia albă

Faptul că pe el îl arde pe mațe

Dar să o spună atât de frumos

Încât nimănui să nu-i pese că-l doare de-i sar ochii din orbite

Toți să aplaude ca la circ

”Ce metafore, dom`le?! Chiar că e poet!”

 

Să-și facă electrocardiograma iubirii

Pe A4

Cu liniile alea care coboară direct în iad

Iar el să vorbească despre durerea lui

Atât de intens

Încât cei din jurul lui

Stând pe scaune în cerc

Niște spectatori  care urmăresc o tragedie live

Să ceară ”bis” cu forță

 

De la distanță i se cere să fie depresiv

Să distreze mulțimea

Care crede că toate cuvintele alea vin așa din senin

Un fel de har, o chestie care o primesc gratuit unii oameni

Dar nu nimic mai fals

Toate poeziile în esența lor fină sunt alcătuite din oase rupte

Bătăi anormale ale pulsului, dureri intense în piept

Multe lucruri psihosomatice

Care se transcriu pur și simplu pe o foaie albă

Un fel de diagnostic la vedere

Dar spus în cuvinte frumoase

Ca să dea bine în toate manualele de literatură

Întâia epistolă către cea mai iubită


Mon amour, îți scriu pentru prima oară

De când m-am mutat în cetatea asta

Toți oamenii se pare că te cunosc aici

Unii au în case portrete cu tine

(Sau așa mi s-a părut mie)

Cert e că am învățat o nouă limbă

Am cunoscut tot felul de dragoni care se plimbă liberi pe străzi

Unii dintre ei se poartă atât de frumos cu mine

Atunci îmi dau lacrimile din senin

Și îmi vorbesc cu atâtea detalii despre tine

Încât am impresia că dacă voi căuta în cimitirul cetății am să-ți găsesc mormântul

Foarte frumos decorat, evident, și cu flori proaspete mereu

Dar am evitat, îți dai seama, că nu ajuns aici pentru asta

Vizitez muzee, citesc cărți, stau prin cafenele

Mereu mă urmărește senzația că și tu ai fost prin aceste locuri

Uneori recunosc în unele cafenele, în unele teatre, exact scaunul tapițat pe care ai stat tu

Oamenii sunt blânzi și îmi spun că este normal așa ceva

În cetatea asta au locuit mereu oameni buni și frumoși

Chiar dacă m-am rătăcit într-un fel, și am ajuns aici, asta nu înseamnă

Că te-am pierdut pentru totdeauna

De aceea, îți scriu cu multă răbdare în fiecare zi

Aștept ziua în care Moartea o să-mi aducă înapoi toate scrisorile pe care ți le-am expediat

Zâmbind larg și povestindu-mi frumos despre tine

Așezându-mi cu grijă toate epistolele lângă crucea mea

Năvod


​Într-un final totul devine neverosimil de simplu

Praful se așterne peste aripi

Peste orice nevoie

Peste orice necesitate primară

Lumea nu devine un loc mai bun

Cutremurele de pământ nu te mai sperie

Îngerii se pierd la cozi interminabile  de unde vor să cumpere fericire

Oamenii nu mai sunt buni sau răi 

Sunt niște siluete

Care cel mult îți obturează ecranul unde îți derulezi filmul tău

Planeta în sine acest glob uriaș albastru

Îți devine singurul frate care te poate ține de mână 

Prin călătoria prin Univers

Prin călătoria spre moartea ta

Și numai a ta