AZI NU MOARE NIMENI

Ultimele 24 de ore ale eroului cu inimă de dragon în care
vor muri o grămadă de oameni, un arhanghel, dragoni etc

de Albert V. Cătănuş

La un semn al mâinii drepte cei 1000 de oameni au răpăit spre dreapta.
-Are cineva ceva de adăugat?
Vocea era clară, extrem de clară, aproape că a căzut ca o ploaie de vară asupra celor 1000 de capete.
Niciunul dintre ei nu avea nimic de adăugat.
Cei 5 paznici înarmaţi cu aripi, cei 5 harapi, toţi mai înalţi de 2 metri s-au relaxat.
Alberto a continuat.
-Astăzi Dumnezeu a murit. Dumnezeul oamenilor a murit. V-aţi întrebat vreodată de ce trebuie să alergi până când inima îţi plesneşte de efort?… Pentru că aveţi o şansă din 10. Aţi ajuns aici pentru că voi sunteţi…
A tăcut.
2000 de ochi îl priveau. Cine erau ei? De ce alergaseră atât?
-Avem o şansă din 10. Dacă vreunul dintre voi are o soluţie mai bună, o altă soluţie, să o spună.
1000 de oameni îngrămădiţi unul în celălalt fără nicio logică elementară erau în pragul colapsului fizic. Alergaseră 100 de kilometri în 48 de ore, îşi pierduseră mamele, taţii, fraţii, copiii şi acum li se cerea să gândească.
Exclus, nu mai puteau gândi, nici măcar nu mai puteau visa.
Toată planeta se redusese la un râu. Pe un mal moartea, pe celălalt viaţa.
Alberto a tăcut. A coborât de pe deluşorul acela şi s-a aşezat în fund.
-În fond mă doare în cur.
1000 de guri au tăcut.
A continuat, aproape doar pentru el.
-Eu am văzut-o. M-a strigat pe nume. Clar. Foarte clar. Numele meu avea o rezonanţă ciudată. Ridicase capul Mi-Re-Lei de jos şi mi-l arătă zâmbind. Avea un zâmbet cald. Nu cred că voia să mă sperie. Nu. Ştia că nu mă sperie. Era un fel de avertizare. Câteva picături de sânge i-au picat pe degetele ei lungi. S-a şters de sânge pe rochia neagră. Am auzit clar când a rostit: „Alberto, vei muri! Să nu-ţi pară rău niciodată!”. Îmi pronunţa numele… Mi-l pronunţa un pic straniu, ca şi când m-ar fi mângâiat pe creştet. Nu mi-a fost frică. Nu mi-a inspirat frică niciun moment. Absolut deloc… Când m-am trezit Mi-Re-La era moartă de câteva minute. Am sărutat-o şi am ieşit în goană pe uşă. Atunci mi-am dat seama că mă doare în fund. Cadavrele aproape că blocaseră intrarea în blocul meu. A trebuit să împing doi copii, vecinii mei de la etajul IV, ca să pot sparge gemuleţul mic al uşii blocului… Când am ieşit în stradă am realizat că eram singurul din oraşul acela. Singurul în viaţă. Blocul nostru, al meu şi al Mi-Re-Lei, era singurul care mai rămăsese în picioare. Aproape răstignit. La balconul nostru fluturau tricourile mele albastre şi câteva bluze turcoaz ale Mi-Re-Lei. Am închis ochii.
Alberto a închis ochii, a tras aer în piept şi a continuat să povestească în şoaptă. Dar toate cele 2000 de urechi îi auzeau fiecare cuvânt. Fiecare silabă.
-Atunci am văzut-o a doua oară. Era chiar în mijlocul străzii şi râdea în hohote. „Te doare, Alberto?! Nu-i aşa că te doare?!”. Când i-am deschis i-am văzut vârfurile aripilor negre cum dispar printre cărămizi intrând direct în pământ, precum apa în nisip… Mi-am muşcat pumnii de ciudă. Am plâns de ciudă, de furie, prima dată în 30 de ani când am plâns. N-am fost atent o clipă şi toată planeta s-a dus dracului. Mi-Re-La a murit, Dumnezeu a murit, 1 miliard de oameni au murit. În fond e planeta mea, fac ce vreau cu ea.
2000 de urechi îl ascultau. Miliarde de neuroni au mişcat idei şi imagini.
Era clar, era cât se poate de evident, Alberto înnebunise. Era nebun de legat. Atâtea cadavre îl înnebuniseră.
Dar ce poţi face când ştii că nimic nu va mai fi la fel niciodată?

Era o dimineaţă frumoasă. Vara Soarele vorbeşte cu oamenii. Mai ales cu îndrăgostiţii.
La gura de metrou era un puşti care vindea ceva. A vrut să-l evite discret. Alberto a făcut un pas spre stânga. Hainele murdare şi mirosul de fum l-au convins să mai facă încă un pas spre stânga. Un fel de deplasare spre roşu. Inconştientă.
-Nenea-nenea!
Puştiul fuma, vocea era dovada incontestabilă, irefutabilă.
Câţi ani putea avea? 10-12? Fuma chiştoace din staţiile de autobuz aruncate de viitorii pasageri grăbiţi. Dar ce mânca?
Erau amănunte care nu contau prea mult. Alberto era un individ care servea umanitatea cu puţină plăcere. Nu ura oamenii, dar nici nu-i plăceau prea mult; un fel de misogin trezit din somn şi pus să repete până la epuizare: „Oamenii sunt prietenii mei!”. Orice minciună repetată de un milion de ori se transformă într-un adevăr. Hitleristul Hermann Goering a fost pus şi el să repete de un milion de ori „Oamenii sunt pritenii mei!”?
Apoi s-a întâmplat ceva extraordinar.
-Da?! Ce vrei, mă puştiulică?
-Cumpăraţi inimi?
Şi i-a întins câteva inimi de carton, colorate cu roşu, pe care erau trecute nume.
Hilar, puştiul acesta cu degetele murdare şi mirosind a fum vindea inimi de carton.
A filat teancul de inimi intins de puşti căutând numele inimii lui. Hmm…
-Alte inimi mai ai?
Puştiul a băgat mâna în buzunar şi a scos un alt teanc şi mai mare de inimi de carton.
-Ce inimă cauţi, nenea?
Puştiul putea fi un vrăjitor.
Alberto a gândit repede. Cât putea cere pe tot teancul acela de inimi? Preţul unui apartament. Două? Hmm. Cam ieftine.
Ploile de vară vin pe neaşteptate.
Apa şiroia pe trotuar. Oamenii fugeau să se adăpostească sub copaci sau în staţiile de autobuz. Nişte furnicuţe speriate.
Alberto fila absorbit în plină ploaie inimile de carton. Şi-a dat seama că se îndrăgostise de ele. Unele aveau nume ciudate. Le-ar fi cumpărat pe toate. Toată viaţa lui şi-a dorit să aibă buzunarele pline de inimi.
-Cât costă toate?
Puştiul nu i-a răspuns. Înclinase capul pe spate cu gura deschisă pentru a gusta din ploaie.
-Nenea, ai fost vreodată la mare?
-Ţi le cumpăr pe toate. Hai cu mine să scot bani de pe card. Şi l-a apucat de mână smucindu-l spre bancomatul de la colţul străzii. Nicio reacţie din partea mititelului murdar.
Puştiul nu l-a auzit. Era surd.
După câţiva paşi a observat că purta o bucată mare de carton la piept pe care scria: „Inimi de vânzare. 1 LEU bucata.!”. Iar puţin mai jos cineva scrisese tremurat, schizofrenic: „Nu cerşesc!!! Sunt Surd din naştere!”. Scrisul semăna cu strigătul acela celebru din tabloul lui Munch.
Deasupra lor era un Soare imens. Cât două blocuri de 8 etaje. Se oprise şi privea cum tânărul acela slăbuţ îşi îndesa inimi de carton în buzunare, iar puştiul surd îl întreba dacă a fost vreodată în mijlocul mării pe o plută.
Alberto nu auzise întrebarea. Era în transă, voia să-şi bage toate inimile în buzunare, peste tot, chiar şi sub piele. Regreta că nu îşi luase pantalonii cargo kaki cu buzunare extra-largi.
La un moment dat a simţit cum cineva îl scutura de mâna stângă. Aproape că a strigat.
-Ce-i?
Puştiul surd îl apucase de degete.
-Nenea, dacă îţi dau toate inimile, mă duci la mare?
Alberto a început să râdă tare.
-Ha-ha! Toate inimile pentru o plimbare la mare?
-Nenea, mă duci la mare? Doar o zi, două ore, atât. Ţi le dau pe toate. Jur!
-Da-da! Te duc! Apoi a mai încredinţat un „da” din cap direct spre ochii mari ai puştiului. Da, te duc.
Puştiul a înţeles din mişcarea buzelor şi a capului că vor merge la mare.
Când a băgat mâna în sân să scoată toate inimile pe care le mai avea ploaia a încetat.
Alberto îl privea cu ochi mari, extremi de mari, ca şi când ar privi o femeie superbă cum se dezbracă.
A apucat toate inimile de carton din mâinile puştiului şi le-a îndesat sub tricou.
Puştiul avea o voce normală, nu şi-ar fi dat nimeni seama că e surd din naştere. Putea fi un vrăjitor.
-Haide să mergem, nenea!
Îl ţinea strâns de degetele mâinii stângi.
Nenea a băgat mâna în buzunarul blugilor, a scotocit printre inimi şi a scos telefonul mobil.
Avea vocea plină de nerăbdare, cuvintele i se împiedicau unele de altele ca nişte vagoane sărite de pe şine.
-Mirela! Haide să mergem! Acum. Chiar acum… Mergem la mare… Da… Da-da… Am găsit inimile… E adevărat… E adevărat… E un miracol… Sunt în staţie la 416… Da, sunt cu el… E surd, da… Hai, vino.
Puştiul privea cum oamenii intrau şi ieşeau din subteran ca nişte valuri uriaşe. Zâmbea. Se bucura. Alberto se bucura. Mi-Re-La se bucura, zâmbea ţinând strâns în mână telefonul.
Însă valurile umane prevesteau o furtună, o furtună groaznică.

Cei 1000 de oameni suferau de foame. În aer miroasea a carne. A carne arsă. Mirosul acela înecăcios de om ars. Greţos.
Moartea a dat din aripi şi s-a ridicat deasupra lor. Oamenii aceştia nu mai aveau niciun prieten. Era amuzată.
-Ce cretini! În câteva zile mă vor căuta. Eu voi fi singurul lor prieten în viaţă.
Nu-şi închipuise niciodată că va fi aşa de uşor. Toţi deodată.
Din aripi i se scurgeau picături de sânge. A planat deasupra tuturor celor 1000 de oameni. Era un fel de ploaie cu sânge. Şi-i plăcea.
Stropii de sânge le picau pe ochi, pe frunte, pe păr, pe degete. Iar ei nu reacţionau în niciun fel.
O distra mult situaţia asta. E plăcut să ai la dispoziţie toată viaţa, să o ai la picioare, să o stropeşti cu sânge, cu sângele ei şi să nu-şi dea seama. Ca unui copil retardat căruia îi dai de mâncare propriile urechi.
-Hai mănâncă, puişor! E atât de dulce, Hai, ia tot! Aşa! Ia tot!
A coborât printre ei. Câţiva s-au scuturat, au tresărit, aproape simţind-o.
-Veţi fi ai mei. Toţi. De aici nu scapă nimeni fără ajutorul meu.
Pe unii dintre ei i-a mângâiat pe creştet, protector.
Alberto stătea în fund şi aproape că bolborosea doar pentru el.
Moartea s-a apropiat de el.
-Aşa, tinere! Vorbeşte-mi! Spune-mi tot! Eu sunt singurul tău prieten. Toate iubitele tale te-au părăsit. Eu sunt cea mai frumoasă dintre toate. Am să te părăsesc ultima. Ha-ha! Avea un râs grotesc, de accident mortal săvârşit de un camion. Când râdea i se dezveleau toţi cei 64 de dinţi negri, foarte ascuţiţi.
Ca să se distreze a dat puternic din aripi ca să-l stropescă cu sânge.
Câteva picături i s-au oprit exact în gură.
-Ia şi gustă, Alberto! E sângele Mi-re-Lei, iubita ta. Cea mai iubită dintre femei. Îţi place, puişor? Mai vrei?
S-a aşezat lângă el şi a început să repete cuvintele pe care le rostea Alberto:
„Când i-am deschis i-am văzut vârfurile aripilor negre cum dispar printre cărămizi intrând direct în pământ, precum apa în nisip… Mi-am muşcat pumnii de ciudă. Am plâns de ciudă, de furie, prima dată în 30 de ani când am plâns. N-am fost atent o clipă şi toată planeta s-a dus dracului. Mi-Re-La a murit…”
-Ha-ha. Ce dulce eşti! Şi spune tu mai departe, îmi place!
Alberto şi Moartea au continuat să bolborosească împreună:
„Eu am văzut-o. M-a strigat pe nume. Clar. Foarte clar. Numele meu avea o rezonanţă ciudată. Ridicase capul Mi-Re-Lei de jos şi mi-l arătă zâmbind. Avea un zâmbet cald. Nu cred că vroia să mă sperie. Nu. Ştia că nu mă sperie. Era un fel de avertizare. Câteva picături de sânge i-au picat pe degetele ei lungi.”
-Cu-cu! Mă vezi şi acum? Uite-mă aici! Ţine-mă de mână, Alberto! Uite, Alberto, am şi capul Mi-Re-Lei în mână. Iubirea vieţii tale.
A dus mâna la spate şi când a îndreptat-o spre Alberto ţinea capul Mi-Re-Lei în ea. O ţinea de păr. Ochii mari şi frumoşi îl priveau trişti.
Apoi i-a aruncat capul la picioare. Aproape cu scârbă.
-Hai că eşti cretin, Alberto!… Ne vedem puţin mai târziu.
A dat din aripile ei lungi şi negre şi s-a ridicat râzând deasupra oamenilor.
Dacă Dumnezeu ar fi trăit nu ar fi permis atâta neobrăzare pe planeta lui. Dar Dumnezeu murise şi acum planeta mergea spre cimitirul planetelor rămase fără Dumnezeu. Un cimitir uitat într-un colţ al universului, acolo unde niciun Soare nu se încumetă să calce pe aleile negre, pentru că toate planetele sunt atât de singure încât lumina devine tristă încât moare.
Ca o cruce.

În ziua aceea nimerise în cartierul vechi al oraşului. Acolo toţi oamenii erau bătrâni şi te invitau la cafele.
După 20 de minute de mers şi-a dat seama că nu avea nicio şansă să găsească ieşirea. Un labirint de străzi. Toate casele erau la fel, cu geamuri uriaşe şi porţi de fier negre.
Oamenii nu se plimbau aproape niciodată pe strazile înguste din piatră cubică. Arareori o maşină te claxona, întodeauna venind din spate, niciodată din faţă.
Alberto s-a aşezat pe bordură, şi-a scos pachetul de ţigări, bricheta şi telefonul mobil.
Apoi a sunat-o pe Mi-Re-La.
-M-am rătăcit. Efectiv m-am rătăcit.
Mi-Re-La era pragmatică. Ştia să facă zacuscă, ciorbă de perişoare, sarmale, sex oral nemaipomenit, dar, în acelaşi timp, reuşea miraculos să supravieţuiască doar cu o gradină de zarzavaturi şi o livadă de nuci ce o moştenise de la bunicul ei.
O distra copios situaţia. L-a întrebat tehnic.
-Ce vezi în faţă?
-E un fel de bisericuţă înghesuită între două case. E un înger de piatră deasupra intrării şi nu a trecut nimeni pe stradă asta de 10 minute.
Apoi s-a uitat în pachetul de ţigări.
Mai am doar 5 ţigări în pachet.
-Ce face îngerul?
Alberto a privit cu atenţie îngerul de piatră. S-a ridicat în picioare trăgându-şi pantalonii în sus de cureaua lată.
-Îngerul se uită la mine.
-Se uită pentru că te cunoaşte.
-Ce avem de mâncare acasă?
-Supă de fasole şi şniţele.
-Cred că o să chem un taxi. Sau, dacă nu văd nicio o plăcuţă cu numele străzii, am să intru în bisericuţa aceasta şi am să-l întreb pe preot unde mă aflu…. Mmmm, ador când îmi faci supă de fasole. Poate trec eu pe la supermarket să cumpăr nişte murături.
-Lasă că m-am gândit eu înaintea ta la asta. Am cumpărat murături. Hai, iubitule! Vino mai repede acasă.
-Bine, te sărut, ajung eu. Pa
-Te sărut şi eu. Pa.
A închis. A privit în stânga. A privit în dreapta. A privit îngerul. Îngerul l-a privit pe Alberto. Absolut nimic. A aruncat ţigara, s-a aplecat după pachetul de ţigări şi brichetă şi din 5 paşi a fost în faţa bisericuţei.
De vreo 2000 de ani biserica a pus copy-right pe Dumnezeu. Aici se spune că e singurul loc oficial unde-i face plăcere să intre, să stea, să miroasă fumul lumânărilor şi să se prefacă că ascultă slujbele plictisitoare ale preoţilor vorbind prin semne cu sfinţii coloraţi de pe pereţi.
Toate astea i-au trecut prin minte în timp ce deschidea cu amândouă mâinile uşa masivă de lemn.
Înainte de a păşi dincolo s-a mai uitat încă o dată la îngerul de piatră. Însă îngerul nu se mai uita la el, privea cu mult interes la porumbeii de pe acoperişul casei de vis-a-vis.
„Hmm! Ciudaţi şi îngerii ăştia.”
-E cineva aici?
Mirosea a lumânări şi era multă linişte. Dacă nu ar fi existat Mi-Re-La s-ar fi dus pe la toate icoanele acelea şi ar fi picat în genunchi ca să existe. Dar Mi-Re-La exista, îl aştepta acasă cu supa de fasole şi murăturile feliate cu grijă într-o farfurie alături. Plus că ştia că după ce vor mânca îi aştepta patul acela uriaş mirosind a trandafir în care făceau dragoste 6 ore zilnic. Şi nu numai în pat. Aşa că nu s-a repezit la icoane. Nu avea motiv. Dar l-a căutat pe preot din priviri.
A mai repetat încă o dată întrebarea.
-E cineva aici?
Nimeni şi nimic.
Ar putea să se întindă pe jos. Să privească bolta plină de sfinţi şi să-i recunoască după chipuri. Acela e Arhanghelul Jophiel. Acelea e Sfântul Petru. Dacă sfinţii sunt atât de puternici, sfinţii şi arhanghelii, de ce mai poartă arme? Dumnezeu ar trebui să fie spada lor, suliţa lor.
Aşa că s-a întins pe jos prin praful covoarelor privind şi certând pe toţi acei sfinţi bătăioşi.
S-a auzit o voce.
-Bine ai venit, fiule!
A sărit în picioare.
-M-am rătăcit, părinte.
-Evident-evident.
-Am sunat-o pe iubita mea. Mă aşteaptă cu supă de fasole şi cu murături feliate alături într-o farfurie. E o bucătăreasă excelentă. Ea mi-a sugerat să intru şi să întreb unde mă aflu. Mă iubeşte foarte mult. Sunt iubirea vieţii ei.
-Cum o cheamă, fiule!
-Mi-Re-La. E foarte frumoasă şi delicată, un înger.
Preotul a repetat ca pentru el.
-Un înger… Înţeleg. Mi-Re-La e un înger.
-Absolut, părinte! Nu m-am îndoit niciodată de acest lucru.
-Mergi cu bine la îngerul tau, fiule!
-Părinte… Dar… M-am rătăcit…
-Nu ai cum să te rătăceşti, fiule, când un înger te iubeşte. Mergi în pace!
Alberto a ieşit puţin contrariat.
A ieşit în strada pavată cu pietre cubice şi a privit în sus spre locul unde se afla îngerul de piatră.
Dar îngerul nu mai era acolo. A privit spre acoperişul de vis-a-vis. Porumbeii încă erau la locul lor.
S-a întors spre uşa masivă de lemn.
Însă nu mai era decât un perete lung alb care se prelungea până la colţul străzii. L-a urmărit cu privirea.
Uraaaa!
La colţul străzii a zărit un taxi alb. A început să alerge spre el.
Când a ajuns aproape şi-a dat seama că este gol. Nici urmă de taximetrist. Însă lângă taxi era o valiză cu role Samsonite. I s-a părut foarte cunoscută.
„Ce dracu’ caută valiza Samsonite a Mi-Re-lei lângă taxiul ăsta?! Ce se întâmplă?! Nu mai înţeleg nimic!”
Şi-a îndesat rapid mâna în buzunarul drept al blugilor după telefonul mobil Nokia N76 vişiniu. L-a scos repede. Odată cu el i-au căzut din buzunar pe caldarâm nişte inimi de carton colorate în roşu. S-a aplecat să le ridice. Erau trei. Trei inimi de carton minuscule.
-Nu mai înţeleg nimic. Absolut nimic. Vorbea fără reţinere cu voce tare. Mai bine să o sun pe Mi-Re-La.
I-a format numărul.
Telefonul Mi-Re-Lei suna. Suna, dar iubita lui nu răspundea. Însă auzea melodia telefonului foarte aproape. „Strangers in the night” de Frank Sinatra. Mi-Re-La îi personalizase apelul. Când o suna el, cânta mereu Frank. Era înnebunită după melodie. Era ciudat, Frank cânta foarte aproape de el, de parcă ar fi fost chiar în spatele lui.
„Strangers in the night
Exchanging glances
Shu-bi-du-bi-du…”
Nu a mai putu rezista.
S-a întors.
Înspre el venea Mi-Re-La.
În mâna stângă ţinea telefonul mobil care cânta precum Sinatra iar cu dreapta îl ţinea de mână pe puştiul surd care vindea inimi de carton cu un leu bucata în staţia de metrou.
-Venim acum, iubitule! Puţină răbdare.
Aproape că alerga.
Iar în spatele lor venea taximetristul cu șapcă care avea în braţe o cutie mare de carton pe care scria cu litere de-o şchioapă „FRAGIL”.
A hotărât să tacă.
Au intrat toţi patru în maşina albă şi taximetristul cu şapcă a demarat în viteză spre gară.
-Când pleacă trenul? Taximetristul a privit cu atenţie prin oglinda retrovizoare la cei doi îndrăgostiţi care se sărutau cu pasiune.
I-a răspuns puştiul dintre ei.
-Mai repede, nene taximetrist. Peste 30 de minute pleacă trenul.
-Avem timp.
Apoi a oprit la semafor, dând prioritate unui grup de adolescenţi gălăgioşi chiar şi după ce s-a făcut culoarea roşie pentru pietoni.
Era a treia cursă la gară în ziua aceea. Ar fi mâncat nişte supă de fasole cu murături. Nevastă-sa era o bucătăreasă excelentă.
A auzit clar vocea puştiului.
-Nenea taximetrist, ai fost vreodată la mare?
-Da, anu’ trecut. Dar nu mi-a plăcut, multă mizerie, mulţi ţigani…
Însă şi-a dat seama că nimeni nu-l asculta aşa că a tăcut gândindu-se la fasolea neveste-sii.
Puştiul privea în continuare pe geamul taxiului marea.

Pe malul celălalt al râului era o pădure imensă. Nimeni nu intrase vreodată acolo. Oamenii bătrâni se mulţumiseră să inventeze poveşti despre ce s-ar putea întâmpla acolo şi atât. Alberto cunoştea aproape toate basmele lor.
-Ca să reuşim trebuie să lăsăm semne. Semne umane. Basmele spun că acolo s-a născut Dumnezeu. Nu există animale, doar copaci şi ierburi înalte, dulci. E atât de deasă încât trebuie să ne strecurăm printre copaci. Este un fel de labirint cu un milion de uşi. Fiecare copac este o uşă. Dacă ne strecurăm pe lângă un copac greşit, suntem pierduţi, vom rătăci ani şi ani. Este atât de întuneric încât și Soarele face echilibristică atomică să ajungă la sol prin iarba dulce şi înaltă de aproape 2 metri. Eu cred că ajunge acolo prin hipnoză. Iar în mijlocul pădurii este o poiană imensă. Sunt aproape 2 kilometri şi jumătate de copaci înalţi, adevărate blocuri de 8 etaje, până la poiană. N-o să vedem nimic. O să avem însă un avantaj: Moartea n-a intrat niciodată acolo. Îi este interzis. Când Dumnezeu a creat lumea a pus-o să jure că nu va păşi niciodată prin Pădurea Fermecată. Oamenii nu pot putrezi în pădure. Poţi rătăci şi un milion de ani, viaţa îţi părăseşte fiecare celulă dar nu putrezeşti. Rămâi acolo ca o statuie caldă printre ierburile înalte. Nemişcat. Iar Moartea îşi muşcă aripile de ciudă că nu va putea ajunge niciodată la tine. Aruncă cu pietre de pe celălalt mal al râului. Doar atât poate face.
Alberto a tăcut. Uneori tăcerea are un gust ciudat. Ar trebui construite săli de tăcere. Şi acolo să ne înfăşurăm în tăcere ca în nişte haine frumoase. Extraordinare.
A scos din sân o hârtie. A despăturit-o.
– Aici e o hartă. O hartă a pădurii. Am întocmit-o după ce am căutat cât mai multe informaţii despre Pădurea Fermecată. În mijlocul Poenii se găseşte o intrare secretă într-o încăpere, o peşteră, uriaşă. Şi peştera coboară adânc în pământ. Oferă protecţia perfectă împotriva oricărui dezastru ecologic major şi oricărui atac atomic. Pe jos Dumnezeu, prevăzător, a presărat tone şi tone de mană cerească. Cred că ştia că într-o zi va muri şi a pregătit tot în cel mai mic detaliu. Cu mana cerească putem supravieţui cel puţin 1000 de ani. E destul ca planeta să se refacă singură şi să putem ieşi iar la suprafaţă să redevenim nişte fiinţe ale Soarelui, ale luminii. Se spune că pe pereţii peşterii Dumnezeu a scris toate secretele universului, formula vieţii şi a trupului. Dar nu sunt formule matematice, ci sunt poezii pe care le poate înţelege şi învăţa oricine.
Alberto a făcut câţiva paşi la dreapta.
-Vreau o ţigară. A râs puţin. Şi foc, evident.
Cineva din primul rând i-a aruncat un pachet de ţigări Chesterfield şi o brichetă roşie.
-Mulţumesc frumos.
Şi-a aprins o ţigară şi a tras adânc în piept. Şi a zâmbit.
-Acum putem înţelege cu toţii că pot fi doar nişte basme de copii mici şi că în mijlocul Pădurii nu e nimic, absolut nimic. Dar trebuie să încercăm. Nu trebuie să încercăm pentru că avem de plătit vreo datorie morală faţă de Planetă sau faţă de Dumnezeu. Să fie clar pentru toată lumea: din punctul meu de vedere planeta asta poate să se topească la lumina soarelui în câteva minute. Prea puţin contează Planeta în momentul ăsta. Prea puţin contează Dumnezeu. Dincolo de munţii aceştia tociţi din spatele nostru sunt 100 de milioane de morţi. Toată civilizaţia noastră a fost distrusă în 16 secunde. Atât cât durează un vis. Tot ce era mai frumos din noi a dispărut. Va dura încă o mie de ani ca planeta asta să-şi recapete supranumele de Planeta Oamenilor. N-am iubit niciodată planeta asta cu adevărat. Cred că nici voi. E prea mare. E uriaşă. Mie mi-ar fi plăcut o planetă mică. Cam cât Luna. O planetă în care toţi oamenii, absolut toţi, îşi ştiu numele, se găsesc la colţul străzii şi discută despre tot felul de nimicuri. O planetă în care nu mai există teritorii de cucerit sau zone în care să nu poţi locui. O planetă pentru maxim o mie de oameni. Pentru aceşti o mie de oameni trebuie să ne luptăm. Ei sunt datoria noastră.
Râde tare.
-Pentru o planetă de buzunar trebuie să ne luptăm, ea contează în aceste momente. Noaptea când te duci la culcare să iei planeta şi să o pui în buzunarul pantalonilor. O planetă pe care să existe doar iubire.

Când am ieşit din casă soarele trecuse de cealaltă parte a blocului.

Azi a fost o zi minunată. Alberto a găsit la intrarea în staţia de metrou un puşti surd cu o mulţime de inimi de carton. Adorabil. I-am pus numele de Cleomenes şi în două ore am plecat la mare. Eu mă simt iubită. Întotdeauna Alberto mi-a promis că-mi va aduce acasă toate inimile pe care le găseşte pe stradă. A fost extraordinar să-l întâlbesc. Pentru unele femei iubirea înseamnă un complex de factori care trebuie să se ajusteze peste trecutul, prezentul şi viitorul lor. Însă pentru mine Alberto este un singur fapt. Doar un singur fapt şi mai departe de acest fapt nu mai contează nimic. Alberto este Iubire. Iubirea aceea care îţi goleşte tot corpul de sânge, toate celule de elementele nutritive şi totuşi nu mori, nu intri în letargie pentru că îl simt în toate pe el. În absolut tot îl simt şi îl văd pe el. Simt înaninte de a deschide uşa cu cheia că e furios, ştiu când va întârzia, ştiu când va răci, ştiu unde pleacă înainte de a-mi spune. Ştiu când vrea să facem dragoste sau să mâncăm fără să deschidă gura sau să-l privesc în ochi. Alberto s-a mutat în mine. S-a mutat cu totul. Nu mai există nimic altceva pe planeta asta decât el. Este atât de bun şi înţelegător cu mine, atât de tandru şi atât de romantic încât uneori plâng pe stradă de bucurie. Sunt atât de fericită încât toate tragediile care mi se întâmplă pe lume mi se par dulci nimicuri în comparaţie cu faptul că-l doare măseaua sau este trist. Nu vreau să-l doară nimic niciodată, să nu sufere niciodată, să nu moară niciodată, şi chiar dacă vreodată va conisdera că trebuie să plece fără mine, eu tot l-aş iubi şi l-aş urma peste tot fără că el să îşi dea seama. Cred, de fapt am toate dovezile posibile, că mă va iubi încontinuu indiferent dacă mă va părăsi sau se va culca cu toate femeile de pe lumea asta. Simt că în iubirea lui există o forţă, o forţă imensă, la fel de puternică ca deplasarea spre roşu a galaxiilor.

Azi a continuat minunat. În drum spre mare Alberto mi-a numărat toţi copacii care au trecut prin faţa ferestrei vagonului nostru. Mi-a spus două poveşti şi m-a mângâiat pe frunte până când am adormit. A continuat să-mi povestească basmul celor doi împăraţi netrebnici chiar şi după ce adormisem. Şi ceea ce este minunat e că am auzit basmul chiar şi în timpul somnului.
Extraordinar este faptul că şi Cleomenes, surd fiind săracul de el, a auzit tot basmul deşi adormise şi el.
Alberto conduce lumea iar eu sunt prinţesă. A ucis toţi balaurii din viaţa mea, a traversat toate deşerturile mele, a inventat tot felul de nimicuri care mă fac zi de zi mai frumoasă şi nemuritoare. Pentru că Alberto îmi tot repetă că eu nu voi muri niciodată. Pentru că eu sunt Iubirea, iar Iubirea nu moare niciodată.

Moartea ştia să trateze cu oamenii.
Se oprise exact deasupra lui şi îi număra firele de păr alb din cap.
-Ştii ce-ar trebui acum şi aici, Alberto?… Normal că nu ai habar. O muzică sinistră ar fi bine venită pe câmpul acesta. Iar voi toţi să dansaţi cu ochii închişi atingându-vă unul de celălalt. Iar, tu Alberto, să priveşti şi să vezi doar nişte cadavre în putrefacţie dansând. Carnea curgând de pe oase. Să-i recunoşti pe fiecare după forma inimii, sau după ce vrei tu, dar să-i recunoşti. Mie îmi este indiferent. Şi apoi ploaia, o ploaie puternică care să le şteargă carnea de pe oase. Nu poţi să faci nimic, Alberto, planeta asta îmi aparţine în totalitate cu vii şi cu morţi, cu ploaie şi soare, tot ce vezi tu, ochii tăi sunt ai mei. Ha-Ha!
Alberto s-a ridicat brusc. Toată mândria umanităţii îi vorbea. Nu trebuie să renunţe niciodată. Ar avea nevoie de un înger. Să stea de vorbă puţin cu el, să-i explice că nu va renunţa niciodată, că doar e o chestie de moment, superficială. Nu poate fi învins aşa uşor Alberto pentru că dincolo de cele 70 de kilograme ale lui stă toată forţa omenirii, toţi înaintaşii lui celebri care au reuşit asemenea lui să treacă graniţa care separă frica de nebunie.
Moartea s-a aşezat exact în faţa lui. Şi-a scuturat aripile peste faţa lui murdărindu-i vederea cu sânge proaspăt.
-Deci ai nevoie de un înger, bătrâne. Pune-ţi pofta în cui! Nu mai există niciun înger aici. Dacă vrei să-mi vopsesc eu penele în alb, spune-mi, draga mea victimă. Îi vezi dansând, nu?! Hai să-ţi arăt ce fac eu pe înaintaşii tăi celebri. Şi a ţâşnit în sus, atât de repede încât peste câmpia de lângă râu s-a aşternut întunericul în câteva miimi de secundă.
2000 mii de ochi s-au uitat înfricoşaţi spre cer de acolo de unde în mod normal vine lumina. Şi din cer a început să plouă cu oase umane. Oase umane pline de fecale. Oase umane îmbibate în urină. Pestilenţial. Mulţi vomitau. Oasele acelea îi loveau peste tot ca o pedeapsă, fecalele le săreau pe mâini, pe faţă, li se lipeau de firele de păr. Erau răniţi, sângele se amesteca cu rahatul lipicios. Se putea muri uşor de scârbă. Femei şi bărbaţi se aruncaseră la pamânt unii peste alţii ca nişte sclavi ai morţii. Părea destul de clar, niciodată nu vor putea restăpâni această planetă.
-Îndurare! Îndurare! O mie de voci scânceau un singur cuvânt „îndurare”.
În acele momente Alberto a avut viziunea unei planete care nu a acceptat niciodată omenirea. Erau doar nişte paie aduse de vânt, iar ei, sălbaticii, crezuseră că planeta i-a pus în capul mesei şi le-a dat-o de soţie pe fiica ei cea mai iubită. Oamenii erau doar nişte venetici iar planeta părea că s-a săturat de micile lor nerozii. Nerozii sterpe, umane.
Planeta asta nu s-a supus niciodată. A fost doar pur şi simplu îngăduitoare.
-Vezi, Alberto?! Şi i-a trecut prin faţă un craniu plin de fecale galbene şi puturoase. Îl ţinea puţin aplecat încât fecalele şi urina se scurgeau prin orbitele largi. Ştii al cui mândru posesor e acest craniu plin de căcat? Hai, eroule de o zi, ghiceşte!… E a lui Homer… Ha-ha-ha!
Dar Alberto nu mai putea vorbi. Nu mai vedea nimic. Nu mai auzea ploaia de oase, nu mai miroasea toată putoarea şi nici nu mai auzea văicărelile mulţimii de pe câmpia infectă.
Aproape că sărise un metru de la pământ şi a început să alerge haotic la fiecare om căzut la pământ repetând convins de adevărul spuselor sale. Aproape de graniţa unui atac de panică.
-Azi nu moare nimeni. Îi plesnea puternic pe cerşetorii de îndurare. Pe fiecare în parte. Ridică-te, omule! AZI NU MOARE NIMENI! Înţelegi?! Nimeni!!!
După câteva minute de alergare disperată a alunecat pe un femur lung şi a căzut exact între două mormane de oameni isterici.
-Bă, voi sunteţi cretini?! Nu înţelegeţi că azi nu moare nimeni?! Azi NU!!!

Deasupra câmpului unde oamenii erau terorizaţi de ploaia de oase nu mai zbura nimeni. Moartea îşi sorbea tacticos sângele de la ora cinci direct din craniul lui Kant.
-Alberto, ştii de ce îmi place mie aşa de mult sângele vostru? Evident, vorbesc singur. Dar nu te-ai întrebat niciodată de ce nu beau sânge de veveriţă şi beau lichid din artele voastre?
Dar Alberto nu auzea Moartea. În mintea lui luase naştere existenţa unui înger cu chip de femeie. Mi-Re-La care îl putea ajuta să oprească Planeta din cădere.
Mi-Re-La avea aripi. Aripile Salvării. Ce minunat să ştii că iubita ta are aripi?! Doamne-Dumnezeule ceresc! Ce minunat lucru! O iubită cu aripi!!! Mmmmmm!
Ar putea veni noapte de noapte la tine în cameră zburând la etajul 4. Când auzeai un fâlfâit de aripi la geam, te ridicai încetişor din pat şi doar deschideai geamul iar ea, iubita cu aripi, se strecura graţios direct sub cearceaf. Minunant. De două ori minunat!
De unde venea oare ploia asta ciudată şi grotescă de oase umane? Trebuie să existe un motiv. Oare cine a răscolit toate cimitirele planetei? Poate cataclismul care a lovit planeta din senin? Cine ştie?! Poate… Dar cui îi mai pasă? Oricum, ploaia nu schimbă cu nimic situaţia celor rămaşi. Gravitatea situaţiei rămâne constantă.
-Ştiu, Alberto. Situaţia rămâne aceeaşi. Tu îţi vei urma planul tău cutezător de a ajunge în poiana fermecată de pe celălalt mal al râului. Ha-ha! Aproape basme, nene! Alberto, basme pentru copii de grădiniţă. Nu poate exista aşa ceva. Nu există nimic în Pădure. Absolut şi absolut nimic. Veţi găsi nişte oase de animale proaste. Am fost de atâtea ori pe acolo. Nu există absolut nimic. Nimic care să-mi încânte privirea.
Însă Alberto nu putea auzi. El visa în plină zi aproape erotic la îngerul acela cu chip de femeie. Poate că dacă se va ruga, mâine dimineaţa, sau la miezul nopţii, va găsi pe aceste pietre de la marginea apei fulgi din aripile îngerului lângă el. Ca şi când ar fi vegheat toată noaptea. L-ar fi vegheat pe el. Mmmmm. Ar fi o adevarată minune. Ar trebui să le spună oamenilor. Celor 1000 rămaşi. Da… Ar fi o nouă poveste biblică. Moise în deşert. Povesteşte celor din jurul lui întâmplarea din noaptea precedentă. Da! Bravo, Alberto! Ridică-le moralul! Pe planeta asta mai există încă un înger. Şi ea îi va ghida şi proteja de meandrele destinului… De-ar putea găsi nişte fulgi să pară istoria şi mai veridică.
Şi-a aprins o ţigară. Şi un toiag iar servi foarte bine. Ceva mistic. Ceva să le ridice spiritul celor 1000 rămaşi. Şi o barbă. Un arsenal de lucruri care să-i creeze o imagine de profet salvator. Dar de unde toate astea printre pietroaiele astea ascuţite? Îşi atinse mandibula cu buricele degetelor. Hm… Aproape spân.
Alături de el Moartea se prăpădea de râs.
-Ha-ha-ha!!! Ţi-ai dori şi tu o barbă de profet!? Nu, puişor?! Dar nu ai! Alberto nu are barbă! Alberto nu are barbă!!! Sâc-sâc!… Şi nişte fulgi lungi şi albi ar fi nemaipomeniţi. Ştiu-ştiu. Sau măcar nişte pene. Dar nu există aşa ceva. Şi nici mâine dimineaţă nu va fi aşa ceva. Oricum, poţi să le spui povestea cu femeia-înger. Din partea mea poţi să le spui că vă mutaţi în patul lui Dumnezeu. Eu ştiu Adevărul, veţi muri unul câte unul. Nu mă crezi?!
Atunci îşi băgă mâna în sân însăşi Istoria. Un papirus gălbejit.
-Uite! Citeşte finalul!
Şi i-l trecu prin faţa ochilor.
Pentru o clipă Alberto avu viziunea exactă a sfârşitului. În întunericul pădurii, pierduţi printre ierburile înalte, înnebuniţi de sete şi de foame, ţipând unul la celălalt după ajutor. Nu există nicio minune. Nicio scăpare. Alberto tresări şi se târî îngrozit cu fundul prin pietrele ascuţite de la marginea râului pline de fecale şi oase. Totul îi părea pierdut.

În tren puştiul surd le-a povestit tuturor că se duc la mare. Controlorului i-a repetat de fiecare dată când îşi strecura capul prin uşa vagonului să vadă dacă s-a mai urcat cineva la staţia precedentă.
-Nenea controlor, Alberto mă duce să văd marea. Nu ştiu încă cât vom sta, dar sigur Mi-Re-La o să-mi cumpere pizza şi ochelari de soare. Ai mâncat vreodată pizza la malul mării, nenea controlor?
Controlorul răspundea invariabil de fiecare dată cu „nu”, dar puştiului surd nu-i păsa. Cu ochelarii de soare puşi la ochi şi cu felia triunghiulară de pizza delicioasă se va plimba prin valurile albe de la mal. Apoi va alerga spre Mi-Re-La, îi va da să-i ţină ochelarii de soare şi se va arunca în valuri.
-Dar valurile nu obosesc niciodată, tanti?
Doamna supraponderală cu pălărie de soare din stânga lui nu răspundea. Îşi pipăia cu insistenţă poşeta imensă gândindu-se cu groază că la mare sunt foarte mulţi hoţi. I-ar putea fura lanţul de aur de la gât sau telefonul mobil. Mai bine să nu iasă deloc din camera de hotel. Ar putea privi apusul şi răsăritul soarelui de la balconul hotelului.
-Cleomenes, te rog, las-o pe doamna în pace, il admonestă stânjenită Mi-Re-La pe puşti. Şi-l trăgea mai aproape de ea explicându-i că valurile nu obosesc niciodată pentru că există un domn bătrân în mijlocul mării pe nume Poseidon care are un minunat aparat de făcut valuri care funcţionează non stop. Vă rog să ne scuzaţi, doamnă. Este foarte exaltat pentru că nu a mai văzut niciodată marea.
Doamna cea grasă mormăia ceva şi îşi strângea cu atenţie poşeta albă uriaşă. Dacă îi mai trăia soţul le arăta el tuturor acelor borfaşi. Dar se stinsese bietul de el. Pasiunea lui fusese marea. Şi ea venea la mare în fiecare vară în memoria lui întocmai ca un pelerin la Mecca.
Cleomenes, puştiul cel surd, botezat așa ad-hoc cu câteva ore în urmă de Alberto îşi continua şirul întrebărilor.
-Dar cât costă, Mi-Re-La, un aparat de făcut valuri? Alberto, poţi să-mi cumperi un aparat de făcut valuri? Te rog! Te rog! Te rog!
Alberto însă l-a privit părinteşte spre absent. El îi mângâia foarte afectuos părul Mi-Re-Lei şi îi repeta într-una la ureche că o iubeşte.
S-a ridicat şi a ieşit pe hol să fumeze. Ceva era în neregulă în mintea lui. O dezordine desăvârşită. Cineva, exista cineva, care mânuia toată agitaţia asta din tren, de la malul mării, din viaţa lui, din mintea lui Cleomenes. Cineva care se juca cu ei. Ar da orice să-i dejoace planurile. Nu există decât o singură soluţie viabilă. Dar se va gândi mai târziu la soluţia asta. În compartiment Cleomenes vorbea înflăcărat despre mare, despre Poseidon, despre aparatul de făcut valuri. Îl auzea prin geamul gros al uşii compartimentul şi cu toate că era întors cu spatele vedea mişcările ample ale puştiului surd. Uneori avea impresia că Mi-Re-La este însuşi Satan-diavolul şi tremura. Să facă dragoste cu Satan-diavolul. Avea nişte viziuni groteşti, penisul lui intrând în gura diavolului. Iubirea este un mecanism complex, dar nu şi robust. Se putea strica, iubirea se strică cel mai des vara, de la căldură se contractă, iese din matcă, aproape că înnebuneşte.

Socola nu era nebun. Nu era nebun nici pe departe. Avea perversitatea, mai bine zis, meschinăria, aceea de infractor mărunt. Se născuse într-o familie cu un mediu care predispune din start la infracţionalitate; familii care se găsesc cu miile în cartierele prăfuite ale oraşelor provinciale. Părinţii aceia care nu dau doi bani pe educaţia odraslelor pentru că la rândul lor nici părinţii lor nu au făcut prea mult pentru propria lor educaţie. Aşa că Socola a crescut la colţul străzii venerând micii infractori de cartier care umpleau puşcăriile. Visurile lui din copilărie erau atât de… stupido-infracţionale încât, mai târziu, a primit porecla de „Socola”, adică „nebunul”, pentru că ajunsese să se comporte de la o vârstă fragedă foarte violent în speranţa că mai mari găştilor îl vor remarca şi ulterior îl vor accepta în lumea lor cât mai repede. Visa să aibă o gaşcă doar a lui şi să-i bată cu bâte de baseball pe capii infracţionalităţii din celălalt capăt al oraşului, duşmanii lui de moarte apriori. Lumea lui se reducea la rubrica „Urmăritul săptămânii” din paginile ziarului local. Dorea ca poza lui apărută în poza rubricii să devină un model de tatuaj pentru puştii din cartier. Aşa că pe corpul lui au apărut tatuajele. Primul a fost un şarpe anemic ce se vroia un dragon invincibil. Apoi au apărut, precum ciupercile după ploaie, toate acele desene făcute în scurtele lui vizite, dar dese, prin puşcării. Desene care se apropiau de viziunile lui Dante în înfern: femei cu sâni disproporţionaţi, diavoli cu nişte coarne imense, cătuşe peste tot, o pânză de paianjen care-i acoperea aproape toată faţa şi toată panoplia de desene care trasează harta vieţii unui infractor care nu a cunoscut niciodată gloria unui Al Capone sau Dutch Schultz.
Alberto nu se întreba cum nimerise Socola în compartimentul alăturat. Nici nu-i păsa. Pânza de paianjen a infractorului cu burtă nu-i stimula nici vigilenţa, nici frica. Poate doar un sentiment de compasiune pentru un rebut uman.
Însă era o problemă: rebutul uman era beat. Mort de beat cu acte în regulă. Controlorul a rămăs ca la dentist văzându-i zecile de tatuaje şi faţa aceea de Spiderman pus permanent pe scandal. Aşa că nici nu a mai îndrăznit să-i mai ceară biletul la control. Oricum nu avea. În drum spre mare compartimentul nebunului s-a golit treptat. Mai rămăseseră Socola, o blondă cu sâni superbi şi Petruş. Petruş, de profesie pompier, ar fi părăsit şi el compartimentul coalizând cu ceilalţi călători revoltaţi de veşnica sporovăială idioată, retardă şi vulgară împănată din cinci în cinci cuvinte de veşnicul „băga-mi-aş” ale lui Socola, dar avea două motive pentru care rămăsese. Unul era unchiul lui. Fost campion la ciclism. Acel unchi cu o statură impresionantă îi repetase mereu că nu trebuie să-şi arate teama niciodată chiar dacă „te caci pe tine de frică”. Unchiul emigrase de mult în USA într-o vreme în care Jack Şacalul arunca în aer birourile radioului „Europa liberă”. Pentru Petruş tatuatul beat şi cu un limbaj mai pestilenţial decât o haza publică era însuşi Jack Şacalul. Frica la cel mai înalt nivel. Era momentul perfect, acel moment în care trebuia să emigreze dincolo de frică. Acesta era primul motiv.
Al doilea motiv erau sânii blondei.
Socola gesticula precum Jack Dempsey. Blonda cu sânii mari asculta la câşti la maxim Metallica „Nothing else matters”. Piesa era pusă la căştile telefonului mobil pe repeat. De două ore asculta aceeaşi melodie. Se uita şi se uitase doar pe geam şi vedea fluturi. Făcuse abstracţie de prezenţa umană din jurul ei timp de 120 de minute. Nici gări, nici oameni, nici copaci. Nu contau decât melodia şi fluturii. Petruş avea un tricou galben pe care era desenat un fluture imens. Dar blonda nu observase până atunci acel fluture din compartiment. Nu avea cum să-l vadă pentru că ea era atentă doar la fluturi care zburau lângă geam odată cu trenul în drum spre mare.
Socola s-a ridicat spre bagajul de deasupra lui. A scos două cutii de bere. Le-a desfăcut şi una i-a întins-o blondei.
-Bei ceva, domnişoară?
Blonda cu sânii mari nu avea cum să-l audă. Pentru ea nu mai conta nimic, exista doar muzica telefonului şi fluturii în jurul ei.
Socola a repetat întrebarea şi a lovit-o încet peste mână.
-Bei cu mine?
Blonda şi-a întors pentru prima oară privirea de la geam. Nu a văzut nimic, nici măcar un infractor cu burtă transpirat cu o pânză de paianjen tatuată pe faţă. Nu a văzut nimic şi nu a spus nimic. Absolut nimic. Apoi şi-a mutat privirea la locul ei spre geam şi a continuat să dea încet din cap pe ritmul melodiei privind la fel de calm fluturii ei.
Socola nu a înţeles mare lucru din privirea ei. Dar a putut observa şi mai bine că are sânii şi mai mari decât crezuse el. Şi pofticios a repetat întrebarea dar cu tupeu de borfaş.
-Bei, fă, ceva cu mine? Păpuşo?!
De data asta tonul a zgâriat timpanul adormit a lui Petruş. A înţeles că trebuie să se trezească din somnolenţa autoimpusă şi să dea semene că este un erou în drum spre mare.
-Fii amabil şi las-o în pace!
Socola s-a uitat un pic contrariat la cheliosul acela care dormise tot drumul. Putea fi un pui de gabor sau cine ştie ce pula lui, ceva acolo care avea legătură cu legea, un legist. Aşa că a replicat un pic în gardă.
-Da‘ nu i-am făcut nimic, în pula mea. Fata merge la mare, la distracţie, o bere nu i-ar strica.
-Consumul de alcool în tren este strict interzis.
Aha, deci tipul era periculos, poate că era chiar gabor.
-Da‘ tu eşti gabor? Beau şi io o bere, ca oamenii.
-E a opta, deja.
Şi atunci i-a sărit muştarul. Doar nu degeaba avea tatuată o pânză de paianjen pe faţă iar pe spate scris cu litere aproape gotice „Moarte gaborilor oriunde!”
-Da‘ ce pula mea, mă urmăreşti? Şi s-a ridicat ameninţător spre el.
N-a mai apucat să mai audă răspunsul cheliosului. Petruş i-a expediat fulgerător o directă de dreapta în bârbie de jos.
S-a trezit în gară la Cernavodă. Primise o amendă pentru ultraj contra bunelor moravuri, călătorie fără bilet şi consum de alcool în tren.
A luat următorul tren spre mare hotărât să-i mănânce ficaţii cheliosului.
Alberto a trecut prin faţa compartimentului lui Petruş în drum spre WC. Nu a privit înăuntru aşa că a ratat să vadă cum Petruş şi blonda se sărutau. Ea îi mângâia fluturele de pe tricou.

În mijlocul Pădurii Fermecate câţiva arhangheli îşi tăiau unghiile.
-Oare Alberto ăsta e cretin?
Metatron era înalt. Înalt de 3 metri şi puţin. S-a uitat la ceas plictisit. Un Rolex veritabil.
Jophiel s-a uitat cu atenţie la ceasul lui mângâindu-şi barba aspră.
-Aş vrea să ştiu dacă s-a oprit ploia de oase.
Uriel a lăsat unghiera jos prin iarbă.
-Vrei să dăm o raită împreună?
-Nu pleacă nimeni de aici momentan.
Jophiel era liderul arhanghelilor rămaşi. Ceilalţi 4 îl ascultau cu supunere. Era cel mai înţelept dintre ei. Dumnezeu îl chema adesea în chilia lui şi discutau mult. Săptămâni întregi. Ieşeau doar că să bea apă şi să spele pe ochi. De când Iisus părăsise misterios Cerul, Jophiel era cel mai aproape de Dumnezeu. El îi ducea toiagul luminos pe post de baston şi stătea mereu în dreapta lui. A continuat privind ceasul de aur. O bijuterie umană. Nu putem interveni direct, doar ştiţi. Îşi mângâia barba aspră de mii de ani netunsă. Moartea nu trebuie să ştie că suntem aici. S-ar putea să bănuie că mai există nişte exponenţi ai divinităţii, dar nu are o idee exactă. Noi trebuie să fim falanga ascunsă. S-a oprit ploaia, Samuel? Câţi oameni mai vezi?
Samuel avea o vedere excelentă. Vedea prin oameni, vedea prin copaci, vedea prin frunze, prin planete şi nori stelari.
-1001. Ca-n Şeherezada.
Lui Samuel îi plăceau glumele şi şerbetul turcesc. Era fan Barcelona şi avea abonament la Playboy.
-Mai au ce mânca?
-Nu prea.
-Dar ploaia?
-Ploaia s-a oprit, Alberto încearcă să-i încurajeze să reziste.
-De ce spuneai, Metatron, că Alberto e cretin?
Metatron s-a ridicat în picioare. Uneori se deghiza în brad de Crăciun doar ca să simtă bucuria copiilor cât mai tangabil.
-Pentru că niciun pământean nu ar trebui să se opună Morţii. Nu are nici cea mai mică şansă. Pe aripile mele, dacă are vreo şansă!
-Aşa, şi care ar trebui să fie atitudinea lui? Hmmm. Jophiel nu mai dorea să audă răspunsul lui Metatron, era o întrebare retorică, el deja lucra la un plan de salvare a lui Alberto.
-Să meargă la casa lui. Să se întoarcă toată gloata asta de înfometaţi la ce a mai rămas din casele lor. Aici nu au nicio sanşă. În această poiană nu vor putea ajunge. Nu au cum să traverseze răul, este evident. Iar labirinul Pădurii Fermecate este indescifrabil pentru ei. Şi chiar dacă vor reuşi să descifreze labirintul pădurii nu vor rezista fizic până la poiană.
-Tu ce crezi, Rafel?
Rafel s-a întins cât era de lung şi a căscat.
-Eu pariez că Alberto nu va reuşi să ajungă aici.
Rafael juca adesea la casele de pariuri. Cu o cotă de 1,25 că nu ajunge. Tipul n-are cum să ajungă. Oamenii cred în iubirie şi chestii de genul acesta. Sunt convins că o face pentru iubita lui, decedata. Dacă trăia şi ea, îi măream cota la 2,50.
Jophiel nu fusese degeaba preferatul lui Dumnezeu.
-Oamenii chiar nu înteleg, aşa e. Cred că toate planetele astea se învârt pentru că există formulele din manualele de fizică. Sau că galaxiile se deplasează spre roşu pentru că aşa au stabilit formulele lor complexe. Cred că asteroizii uriaşi vin şi pleacă de capul lor pe lângă planete, că undeva există o teoremă imbatabilă care face ca legea gravitaţiei să fie stapâna universului. Cred că toate florile acestei planete sunt opera evoluţiei şi că ecosistemul are legi impuse tot impuse de atotputernicul evoluţionism. S-au învăţat ca tot timpul să gândească un grup restrâns pentru toată majoritatea şi că tot adevărul e în manuale, la televizor şi în cărţile de istorie. Perfecţiunea lor constă în a acumula cât mai multe informaţii, în a învăţa cât mai mult şi a putea explica de ce lucrurile se întâmpla aşa. Puterea omenirii nu este capacitatea de a învăţa cel mai bine arta supravieţuirii într-un mediu ostil.
Ceilalţi patru arhangheli ar fi putut să-l asculte cu atenţie, dar, nu, jucau maca întinşi pe jos pe iarbă.
-Hai, măi Jophiel, lasă chestiile astea. Crezi că Alberto e cretin pentru că s-a băgat în toată povestea asta de rahat? Moartea o să-l mănânce fript până mâine la ora asta. Pariezi?
-Prostimea tot prostime rămâne şi a ei rămâne Cerul. Alberto nu are niciun merit, are creierul spălat de romanele de dragoste şi metaforele umanitaţii. Dreptatea şi adevărul sunt pentru prostime. Universul nu se conduce cu dreptate şi adevăr. Prostimii însă i s-a spus să stea drepţi în faţa dreptăţii şi a adevărului. Nimeni dintre ei nu poate înţelege că Dumnezeu nu s-a născut din dreptate şi adevăr.
Metatron s-a ridicat încet.
-Samuel, auzi ceva?
Samuel puse urechea la pământ.
-Cineva vine spre noi. Destul de repede. Să ne transformăm rapid!

Niciodată. Era ceva ce mirosea urât. Niciodată. Mirosea urât ca „niciodată”. Pestilenţial. Îmi plesnea în cap. Îmi zgâria cutia craniană pe interior. Distanţa cea mai scurtă din două puncte este o dreaptă. Ce să fac? Niciodată! Niciodată! Undeva s-a produs o eroare. E în cutia mea craniană. O simt. Miroase pestilenţial. Cine e vinovat? Să iert? Ce e iertarea? O înfrângere recunoscută. Ha-ha! Niciodată! Ce să fac? Ce să fac? Niciodată. Miroase. Miroase. În craniul meu miroase. Distanţa dintre două puncte. Distanţa cea mai scurtă. O dreaptă. Nu mai pot să gândesc acum. Distanţa cea mai scurtă dintre doi neuroni este o sinapsă. Niciodată. Miroase urât. O să vomit.
În loc de neuroni am cuvântul ăsta tâmpit. Niciodată!
Mă simt mai bine. N-o să vomit. Mă doare în fund. Nu sunt eu stăpânul universului.

Nimic nu e veşnic!

Fizic Alberto nu mai rezista. Muşchii nu mai aveau energia necesară să mute kilogramele de carne şi oase deşi neuronii trimiteau ordine disperate. Înainte! Înainte! Înainte! Pădurea era un animal sălbatic care simţise mirosul sângelui. Alberto s-a oprit. Îl durea spatele, îl dureau braţele, îl dureau muşchii, îl durea în special inima. Fiecare mişcare micronică era un calvar.
-Trebuie să mă opresc. Pentru ce toată mişcarea asta? Şi-a apropiat mâinile de ochi. Voia să vadă toată acele celule care una lângă alta formează muşchii care i-au ridicat oasele şi pielea sfidând gravitaţia. Celulele mă ascultă pe mine sau ascultă doar de ele însele? Dacă ar asculta de mine, ar rupe toţi copacii din jur ca pe nişte beţe de chibrit. Dar ele „nu”, celulele corpului meu nu sunt la comanda mea. Ele au propria lor lege, un stăpân diferit. Înainte de orice sunt singur în pădurea asta. Nici măcar celulele trupului meu nu-mi sunt tovarăşi siguri de drum. Cu cine naiba mă lupt eu acum? Cu pădurea asta? Cu Moartea? Nicidecum-nicidecum, Alberto! Înainte de orice mă lupt cu trupul meu. De ce i s-au pus atâtea limite? Cine vrea ca trupurile fiinţelor umane să fie atât de fragile? Hmmm. Şi pădurea asta mă exasperează groaznic. Nu-mi dă nici măcar o şansă. De ce totul este atât de complicat? Nu puteam eu să trec prin cele mai grele momente din viaţă în câteva minute scurte? Şi dacă mă aşez eu aici pentru totdeauna? Să nu mai mă intereseze soarta celor rămăşi, soarta umanităţii. Nu şi nu! Aşa ceva nu este posibil. Mi se activează instantaneu o zonă din creier responsabilă cu protecţia semenilor, o zonă care îmi ordonă inconştient să protejez specia. Şi ordinul este dur. Eu reprezint specia umană. Ăsta e schepsisul. Fiecare individ e interconectat la specia umană. Codul de procedură în asemenea situaţii este clar: „Totul pentru perpetuarea şi salvarea speciei!”. Aşadar nu sunt nici măcar nu sunt stăpân pe celulele mele din creier, nici măcar pe muşchii mei. Sunt un fel de soldat al speciei care nu primeşte nicio medalie dacă se sacrifică pentru umanitate. Un robot construit în totalitate din celule vii. Aşa, şi?! Umanitatea se duce dracului. Păi de ce nu stai tu, Alberto, în banca ta şi îţi vezi în continuare de propriile tale drame?! Nu, Alberto! Tu trebuie să te lupţi pentru specie, pentru oamenii care nu i-ai cunoscut niciodată. Asta este toată şmecheria. Soldat Alberto, du-te la luptă, omoară toţi inamicii şi la urmă specia te va onora cu un loc în cimitir; cimitir construit tot de tine. Nu eşti decât o piesă de puzzle care se va folosi temporar. Pentru că însăşi umanitatea nu este decât un imens joc de puzzle în care fiecare individ are utilitatea şi importanţa sa vremelnică, temporară. Dar vine Măria Sa Specia şi spune: hai să nu mai fiu chiar aşa de curvă. Ca să nu pară totul un fel de neimportanţă-importantă, faceţi-vă voi oamenii o cronologie, un fel de istorie în care să vă notaţi tot zbuciumul prin care sunteţi forţaţi să treceţi ca să pară totul oarecum în regulă. Ca toată nebunia la care vă supun eu să vi pară o chestie frumoasă, plină de fapte bune şi de învăţăminte. Istoria asta a vostră e plină de muribunzi în slujba mea care au trăit vremelnic cu impresia că Speciei i-a păsat vreo clipă de existenţa lor. Fie vorba între noi, motorul speciei se pişă cu boltă pe Napoleon, Cezar sau Einstein. La fel de bine se puteau numi Friţ, Miţ sau Piţ. O masă de celule nervoase care comandă unei mase de muşchi, oase şi piele să facă tot ce le stă în putere lor (oaselor, muşchilor şi altor celule nervoase) pentru propăşirea, perpetuarea şi supravieţuirea speciei. Apa caldă, avioanele, iphone-urile şi prezervativele sunt opţionale şi fac parte din regula jocului.
Şi acum, Alberto, dacă ştii toate adevărurile astea, de ce le accepţi? Asta e întrebarea? De ce empatizezi tu specia umană, cea care nu dă doi bani pe singularitatea ta? De ce empatizezi cu specia umană? Cu toţi criminalii de război şi hoţii de buzunare? Cu toţi politicienii corupţi şi criminalii în serie? Pentru că, Alberto, oricât ai nega tu, ei sunt fraţii tăi. Aveţi aceeaşi conformaţie fizcă, acelaşi material genetic, aceleaşi necesităţi fiziologice; un extraterestru nu ar sesiza diferenţe fizice între tine şi un criminal de război. Ar lua lucrurile la modul general. Ar privi în ansamblul speciei şi nu s-ar oripila când ar observa diferenţa. Mama natură nu se oripilează când te întâlneşte în întunericul pădurii, deşi ai putea fi cel mai mare criminal de război.
Aşa că mai bine stau aici întins între copaci, prin iarba înaltă. O să-mi setez inima să capteze un post frumos de radio şi o să-mi ascult istoria vieţii povestite de un crainic cu o voce clară.
„Aici Radio Alberto, vă prezentăm ştirile.
Când a ieşit din scara blocului un dragon fără lumină proprie s-a apropiat de el şi l-a salutat destoinic.
Alberto a băgat mâna buzunarul blugilor a scos un pachet de ţigări şi şi-a aprins-o cu un gest tipic de fumător, aceea de a proteja flacăra brichetei deşi afară nu sufla pic de vânt. S-a aşezat cu fundul pe bordură trăgând cu poftă din ţigară.
-Stai în faţa mea, dragonule!
Dragonul fără lumină proprie nu vorbea deloc limba română dar înţelegea la perfecţie. Aşa că s-a aşezat exact-exact în faţa lui. Maşinile ocoleau dragonul fără lumină proprie extrem de natural, ca şi când acolo ar fi crescut instant din asfalt un copac cu trunchiul gros.
-Dragonule, a continuat fumătorul, crezi că e momentul cel mai oportun al zilei să avem o discuţie serioasă?
Dragonul a dat din cap în sens de „da, acum e cel mai oportun moment din toată viaţa ta”.
-Am să pun întrebări simple; te rog să dai din cap de sus în jos pentru „nu” şi în caz de „da” de la dreapta la stânga.
Dragonul fără lumină proprie a mimat „da”-ul, semn că discuţia serioasă putea începe oricând.
-Boon! Am o întrebare esenţială. Ne ştim de atâta amar de vreme, amândoi ştim că nu ai lumină proprie, amândoi ştim că apari doar când te chem eu. Aşa că întrebarea mea este, două puncte, „Inima ta este mai mare decât a mea?”.
Dragonul fără lumină proprie a dat din cap de sus în jos.
-Am înţeles. Acum vreau să te concentrezi. Cât de mare crezi că este inima mea?
Dragonul a ridicat coada şi a desenat un arc de cerc prin aer. Aerul din jurul cozii s-a înroşit şi a luat forma unei inimi.
-Da, e bine. Boon! Am o inimă mare. Ajunge inima asta să trec de partea cealaltă?
Dragonul nu a mimat nici „da”, nici „nu”.
Alberto a simţit nevoia să mai aprindă o ţigară. Aşa că s-a ridicat în picioare, a bagat mâna în buzunarul cu pachetul de ţigări, a scos pachetul şi apoi o țigară pe care a aprins-o protejând de asemenea flacara brichetei de un vânt imaginar.
-Vezi, tu-dragonule? Tu eşti dragonul meu personal fără lumină proprie. Oricare muritor are un dragon, numai că trebuie să îl gasească când are nevoie de el, nu-ţi mai repet chestiile astea ultracunoscute şi evidente pentru tine, omul şi dragonul. Tu eşti dragonul meu personal şi înţelegi la perfecţie tot ce îţi cer în orice limbă m-aş adresa. Noi doi putem să comunicăm chiar şi în somn. Uite cum stă treaba: sunt într-un moment dificil. Lupt pentru umanitate. Este o chestie de instinct, nu o pot controla, nu mă pot controla. Trebuie să ajut. Ceva din mine mă forţează să o fac. Toţi îngerii au murit. Iar eu sunt într-o pădure-labirint aproape de final. Ceva sfârâie în capul meu. Tu mă vezi pe mine fumând pe bordură iar prin spatele tău trec maşini în viteză. De fapt, adevărat îţi spun, eu sunt într-o pădure deasă, extrem de deasă, corpul se strecoară foarte greu printre copaci, Moartea mă pândeşte să-mi ia capul, iar tu acum eşti singurul meu sprijin, un dragon fără lumină proprie. Tu luminezi datorită mie. Hilar, nu?! Inima mea este mai mare decât a ta. Dacă îţi dau inima mea, vei deveni un dragon cu lumină proprie. Aici vreau să ajung. Să îţi dau inima mea şi tu să traversezi toată pădurea asta ucigaşă. Crezi că este posibil ca dragonul meu personal să traverseze toată pădurea asta întunecoasă ghidat de lumina inimii mele?
Dragonul nu putea plânge. Niciun dragon nu a plâns niciodată. Dar acest dragon personal a simţit cum lacrimile i se scurg prin interiorul craniului. Simţea nevoia acută să plângă. Alberto credea prea mult în el, iar el era doar un dragon fără lumină proprie. Tot ce trebuia să facă era să spună adevărul. Trebuia să-i ceară lui Alberto o cruce mare pe care să scrie: „Aici zace un vajnic dragon fără lumină proprie.” şi să îngroape în mijlocul inimii lui Alberto. Din inima lui uriaşă se născuse, tot acolo trebuia să fie îngropat. În atriul drept. Un dragon fără lumină proprie mort. Încă un alt dragon îngropat în atriul drept. Toţi dragonii lui Alberto au fost şi vor fi îngropaţi în atriul drept. Un şir lung de dragoni morţi. Iar atriul drept era o cameră aproape goală, fără tv, sau vreo masă cu scaune. Doar un pat, un fotoliu şi o mulţime de dragoni fără lumină proprie morţi şi îngropaţi în aerul plin de neputinţă de deasupra patului. Acolo şi-au găsit locul de final o mulţime de dragoni fără lumină proprie care au trecut prin existenţa lui Alberto.
Iar Alberto s-a apucat cu mâinile de cap. Simţea că dragonul fără lumină proprie ezita. A simţit frica de eşec. Era o misiune grea chiar şi pentru un dragon. Morţii nu îi este frică de dragoni. Moartea mănâncă în fiecare dimineaţa la micul dejun la o cană de ceai un dragon. Amândoi ştiau acest fapt de necontestat. Era pericol de eşec.
-Ştii ce ne trebuie nouă acum, dragonule? O muzică mişto, un fel de complex de multivitamine. Un întăritor. Să ne pună pe amândoi în funcţiune. Ai ceva în minte?
Dragonul a mimat un „da” foarte prompt.
Şi muzica i-a învăluit pe amândoi. Alberto a stins ţigara chiar lângă el pe bordură şi a început să mângâie coada dragonului. Încet-încet a început să lumineze. Puţin câte puţin. Apoi foarte puternic încât maşinile de pe stradă ocoleau zona lor. Treptat a ajuns să lumineze atât de puternic încât asfaltul frigea. Semn că dragonul primise inima lui Alberto. „
Aici postul de radio şi-a întrerupt transmisia.
Alberto s-a ridicat în picioare printre copacii din jurul lui. În pieptul lui pulsa luminând o inimă de dragon. Trebuia să meargă mai departe.

Leşinase de mult. De foame, de sete, de oboseală. Era doar un om. Inima lui de dragon bătea încet, foarte încet. Metatron de abia o auzea. Rafael l-a împins încet cu piciorul. Alberto s-a întins cât era de lung printre cei doi copaci care îl încadrau.
-V-am spus eu cu o cotă de 1,25 că moare până la miezul nopţii?! V-am spus, nu?! În 2-3 ore e mort de-a binelea. Şi e de abia opt şi un sfert.
Jophiel s-a aşezat lângă el. Cu mişcări lente. Exact-exact la fel de întins ca Alberto cu faţa la el.
-Are o inimă de dragon. A făcut trucul de la Marathon. Uriel, du-te şi fă o diversiune să nu prindă Moartea de veste că îl ajutăm. Mută râul cu doi kilometri mai în faţă. Metatron, porneşte o furtună de zăpadă puternică în faţa râului. Samuel, transformă-te în Alberto şi aleargă repede la cei rămaşi şi fă Moartea să creadă că nici măcar nu ai plecat spre Poiană. Rafael, am nevoie de inima ta. Urgent! Viteză dublă! Hai, toată lumea la treabă, băieţi. Azi nu moare nimeni în pădurea asta!

Câteva fragmente care vor prezenta eroul principal al acestei cărţi. Vom citi în continuare şi ne vom lămuri atât cât este necesar în acest moment. Găsim în rândurile următoare un CV şi o arenă în care se vor desfăşura lupte crâncene şi se va putea paria pe câştigător, evident.
Mi-Re-La îl minţise. Chestia asta i se înfipse în spate asemenea unui vârf de umbrelă îmbibat în otravă cu care te înţeapă un trecător oarecare într-o staţie de metrou. Simţea otrava în corp, era ca un pumnal rămas în spate, îl simţea la baie când se duşa, când se îmbrăca, când se lovea accidental de trecători şi de ziduri pe stradă.
Şi nu era prima oară când îl minţea. Nu va fi nici ultima, ştia atât de sigur. Era foarte sigur de acest adevăr al relaţiei lor. Dar când iubeşti, faci multe compromisuri cu tine însuţi. Alberto făcuse n compromisuri. Se simţea minţit. Era un sentiment de ură amestecat cu furie, cu dorinţa de a lovi şi cu multă neputinţă. Tipic un mixaj uman de sentimente profunde. Când a prins-o prima dată cu minciuna a trecut nepăsător peste. Poate că trebuia să nu accepte atunci situaţia. Poate era mai bine. Poate.
Mi-Re-La era măritată cu un judecător. Dar el a aflat mult prea târziu. Ah, femeile astea! Nu mai era nimic de făcut. A insistat să divorţeze. Ea a minţit că a fost la tribunal. Atunci bietul amorezat a izbucnit purulent.
-Băga-mi-aş pula în creierii tăi proşti. Chiar atât de cretin mă crezi când îmi spui că nu ai niciun document oficial care să ateste faptul că tu personal ai început procedura de divorţ?! Eşti o mare perversă cretină!
Şi a iertat-o iar.
S-au întâlnit din nou la hotelul acela ieftin de lângă Gara de Nord şi au făcut sex două zile şi două nopţi fără să sufle o vorbă despre toate măgăriile ei. Din punctul lui de vedere Mi-Re-La era iubita lui şi trebuia să-i ierte tot atât timp cât erau împreună. Plus că îi dădea bani şi îi făcea cadouri. Ea lui. Şi el se vindea de fiecare dată pentru câteva hârtii de bancă pe care erau imprimate clădiri şi simbolul „euro”. Banii îi pierdea la jocurile de noroc şi frustarea lui se amplifica.
-Perverso mitomană, când te duci să divorţezi, mitomano?
-Am fost, ţi-am spus.
-Nu te cred, mitomano! Dovedește-mi!
-Am fost, ţi-am spus. Nu am ce să-ţi dovedesc. Ti-am spus doar, aştept plicul cu citaţia de la tribunal. Ajunge cu subiectul ăsta, mă oboseşte îngrozitor. Şi mi-e rău de ieri. Ai milă de mine, te rog, nu mai mă teroriza.
-Cum dracu` se face că de câte ori te prind în corzi, ţi se face rău, perverso?!
– Nu mai mă jigni, te rog. Nu mai mă teroriza. Am fost, ţi-am spus.

Apoi ea îi închidea telefonul brusc. El o suna iar disperat. În ultima vreme aveau o relaţie de tip „Nokia”, ambii aveau telefoane mobile marca „Nokia”. Într-un târziu, după câteva apeluri lungi, ea răspundea. El o înjura ea, ea îi cerea scuze pentru limbaj, el cerea iar dovezi palpabile de la tribunal. Şi tot aşa până oboseau amândoi şi ea cerea steag alb.
Apoi dup 2-3 săptămâni se reîntâlneau iar în aceleaşi hotel ieftin unde făceau sex 2 zile şi 2 nopţi. Ea plătea tot mereu. El cobora din cameră doar pentru apă şi mâncare. Cât era el plecat ea vorbea la telefon şi la plecare îi cerea mereu să nu o însoţească. El, cu portofelul cu câteva hârtii de bancă în plus, nu mai comenta nimic. Îşi spuneau unul altuia că se iubesc.
Asta era relaţia lor, o relaţie de tip „Nokia H-sex”. Hotel, sex, ceartă şi tot aşa. Un fel de cerc fără ieşire. Alberto încercase de câteva ori să iasă din cercul ăsta, dar încă iubirea era prea puternică şi îl arunca înăuntru cercului.
Îşi spunea că o iubeşte, credea în ea, era clar. Ea îi repeta că îl iubeşte şi îi dădea 100 de euro la plecare. Lui asta i se părea Iubire.
Apoi o suna şi o înjura frustat. Se lamenta la telefon că îl plăteşte pentru sex şi o jignea foarte vulgar. Ea plângea la telefon şi cerea steag alb. Ăsta era Alberto, un pasionat de jocurile de noroc cu o relaţie aproape sporadică de iubire.
Dar era incapabil să-i pună punct. Nu mai muncea de câţiva ani şi depindea psihologic de banii ei, deşi nu-i ţinea în buzunar decât maxim 24 de ore după ce se despărţeau. Voia să scrie o carte care să lumineze omenirea. Să o scoată din ceaţă şi neputinţă. Iar cartea trebuia neaparat să se numească „Azi nu moare nimeni”.

Când dezastrul a lovit Planeta Albastră toţi îşi vedeau de treburile lor: hoţii furau, pariorii pariau, mămicile creşteau copii şi tot aşa. Nimeni şi nimic nu prevestea un asemenea cataclism. Mai bine zis, niciun om nu se gândise. Dumnezeu da, Dumnezeu ştia. Cunoştea ce va urma. Avea încredere în oameni, încredere oarbă. Dar cine era Dumnezeu? Filosofii îl trăgeau de barbă, iar preoţii îi depuneau la picioare cu daruri aurite şi îl înecau cât era ziua de lungă cu fum de tămâie. Oamenii erau jaloane vii prin care trebuia să te strecori ca să-l găseşti pe Dumnezeu, iar biserica are copy-right pe Dumnezeu. De fapt tot ea l-a impus. Aşa că degeaba ştia Dumnezeu că planeta va fi lovită de teribilul dezastru. El nu a intervenit în ajutorul ei dintr-un motiv divin şi prea neinteresant pentru a fi relevat oamenilor. Divin în sensul strict al cuvântului. Aşa că Alberto trebuia să-i ducă pe 1000 de rămaşi spre supravieţuire. Însă cine e Alberto? De unde a căpătat el acest drept de a fi lider? Care sunt însuşirile şi capacităţile lui propice şi optime pentru a conduce oamenii rămaşi spre supravieţuire? De ce Alberto?
Alberto, te rugăm, vorbeşte-ne despre tine. Un scurt CV şi o mică biografie.
Alberto s-a ridicat respectuos spre publicul din arenă. S-a înclinat apoi şi aprins o ţigară scoasă din pachet. Uneori se bâlbâia. Dar asta nu-i ştirbea cu nimic claritatea gândirii şi a imaginaţiei. Până şi marele orator Demostene a fost bâlbâit.
Mulţimea din arenă aştepta ca Alberto să se prezinte.
-Bună ziua, tuturor!
-Bună ziua, Alberto! a vuit mulţimea neutru.
-Mă numesc Alberto, am 33 de ani, sunt născut ca şi voi pe această planetă şi am venit să vă îndrum.
Un murmur a străbătut arenele. Mulţimea voia mai mult, eventual puţin sânge şi ceva sex, aşa cum a primit timp de atâtea secole. Putere şi plăcere.
-Ole! A replicat Alberto murmurului.
-Ole-ole! Au tunat arenele.
-În seara asta nu veţi primi sânge. Nici sex. Fiecare dintre voi e fratele meu.
O propoziţie aproape stupidă şi cam moale.
– Când am ieşit din casă soarele trecuse de cealaltă parte a blocului… Cei 5 paznici, cei 5 arhangheli mă aşteptau într-o maşină decapotabilă roşie americană. Era un Buick clasic. Cu tapiţerie tot roşie din piele, veritabilă. Metatron, cel mai înalt stătea pe capotă asemenea lui James Dean şi trăgea şmechereşte dintr-o ţigară fără filtru. Nu putea trece neobservat. Părea coborât din paginile unei reviste de benzi desenate. Avea bărbia aia pătrăţoasă specifică oamenilor puternici fizici. Însă era un Arhanghel. Un arghanghel trecut în Biblie. Nu avea legitimaţie, dar niciodată agenţii divinităţii nu au avut legitimaţie de serviciu. Cei cinci reprezentau forţa binelui. Adică ei erau piesele din angrenajul care trebuia să mă ajute pe mine să trec peste toate obstacolele care mi se ivesc în drum. Sunt super eroii mei personal fără legitimaţie de erou. Cei 5 plus dragonul meu personal fără lumină proprie. V-am mai vorbit de el. 6 şi cu mine 7. O cifră divină. Noi trebuie să aducem happy-end-ul în această carte… Eu am o iubită. O cheamă Mi-Re-La. Ea nu ştie că eu sunt într-o luptă. Crede că totul e minunat în viaţa mea. Că Planeta A e cel mai frumos şi cel mai primitor loc din tot universul vizibil. Planeta A, adică “Planeta albastră”. Numai că eu sunt într-o luptă. Într-o luptă continuă. Ca orice om, de altfel. Numai că în mintea mea se întâmplă lucruri extraordinare: arhangheli, dragoni fără lumină proprie, cataclisme devastatoare. Totul e în mintea mea. Aici. Exact ca la Imanuel Kant. Eu sunt începutul şi sfârşitul. Ea nu poate vedea toate aceste drame care mă sfâşie. Ea cere iubire şi atât. Dar eu ce sunt: un tonomat cu iubire? Mai bagi o fisă, mai scriu o poezie de dragoste. Bagi o altă fisă , auzi un alt “te iubesc!”. Aşa că în mintea mea, în craniul meu, aici mai exact, neuronii mei au creat o lume ireală, o lume cu dragoni, arhangheli, cu o arenă antică plină de o mulţime doritoare de sânge şi Moartea, forţa răului. Aici se întâmplă toată acţiunea. Aici, în craniul meu, azi nu moare nimeni. Punct.
Mai îmi aprind o ţigară. Mi-Re-La e o femeie frumoasă.
I-am scris multe poezii de dragoste. Dar am mai bine de un an de zile de când nu mai scriu poeme de amor. Acum sunt hotărât să salvez planeta. De la extincţie (prin nepăsare şi ignoranţă- notă 10 pentru chestia asta din paranteză pe care cei din tribună nu au cum să o audă, ei fiind concentraţi la spectacolul în sine). Pentru că această planetă, Planeta A, este casa mea, aici îmi place să trăiesc, aici sunt toţi cunoscuţii mei, toate iubitele mele prezente şi viitoare, toate poeziile mele. Mi-Re-La este iubita mea. Şi ca orice iubită ea merită să primească de la mine tot ce-i mai frumos şi mai bun.

Jophiel a deschis portiera şi a coborât de la volanul Buick-ului roşu.
-Iar se gândeşte la Mi-Re-La, nu?!
Ceilalţi 4 arhangheli au dat din cap la unison ca o bandă de dansatori profesionişti în sens de „da, din nou”.

Moartea asista absent la spectacol din locul ei privilegiat şi marcat cu atenţie.
-Ieftin şi prost. Marca Alberto. S-a ridicat de la locul lui şi a început să zboare pe deasupra arenei de piatră privind la mulţimea îngrămădită în aşteptarea unor lucruri extraordinare.
-Ha! A continuat cu sictir. Uite cu cine trebuie să mă lupt eu! Cu un amorezat şi cu neuronii lui. Un circar. Poate se termină tot mai repede şi ajung şi eu acasă mai repede să fac o baie în sânge proaspăt. S-a uitat la Rolex-ul de la mână placat cu căpăţâni de decedaţi în loc de cifre şi două coase în loc de limbi. Târziu, nenicule, târziu. Ăsta vorbeşte mult şi prost. De ce naiba nu termină şi el mai repede că să ne ducem şi noi pe la casele noastre?! Chiar nu înţeleg logica! Trebuie să ne batem! Okay! Lasă gargara şi să ne batem direct! Mi-e silă efectiv de toată gargara asta ieftină cu iubirea şi cu iubirea. Gar-ga-ră! Ca să fie clar: gar-ga-ră! Toate răspunsurile sunt la mine. Istoria planetei A o scriu eu.
A coborât lent şi s-a oprit planând chiar lângă Alberto care perora în continuare despre neuroni, dragoni, arhangheli şi iubita lui. Moartea s-a aşezat în fund turceşte pe nisipul arenei foarte aproape de orator. Acolo s-a pornit să-l maimuţărească. S-a uitat la ceas.
-Mai ai exact cinşpe minute să taci.
Apoi şi-a scos ceasul de la mâna dreaptă, şi a băgat mâna stângă în kimonoul negru de unde a scos o coasă cu mâner extensibil. A lăsat pe nisip kimonoul care avea scris pe spate „Te poţi ascunde de mine doar într-un mormânt!” şi a început să facă genoflexiuni plus flotări într-un ritm uimitor. Aproape supersonic. Prin pielea zbârcită şi groasă ca de varan venele i se profilau noduroase ca nişte şerpi veninoşi. Mirosul de transpiraţie emanat era toxic.
-Hai gata! S-a oprit din exerciţii şi-a ridicat ceasul de jos din nisip. Let`s getting to rummbleeeeeeee!
La un semn al maestrului de ceremonie al arenei, mai exact, la coborârea mâinii lui drepte în jos, deasupra arenei de piatră a apărut în zbor dragonul personal fără lumină proprie, dragonul personal a lui Alberto. Simultan cu apariţia înaripatului porţile s-au deschis larg iar pe nisipul arenei şi-a făcut apariţia Buick-ul roşu american încarcat cu cei 5 arhangheli.
Mulţimea era în delir. Spectacolul era gata să înceapă. Moartea a început să învârtească prin aer cu dexteritate coasa. Ca o pală de avion. Cei 5 arhangheli au sărit din maşina roşie cu viteză. Buickul a continuat să înainteze cu viteză spre zidurile de piatră de la marginea arenei de care s-a izbit zgomotos explodând spectaculos ca în filmele americane de acţiune. Mulţimea îşi continua delirul. Totul era pregătit pentru un spectacol pe cinste. Un spectacol, fără doar şi poate, mortal.
Doar oare cine va învinge? Cei 7 magnifici ai forţei binelui, sau Moartea cu piele de varan?
Pariaţi, vă rog!

Alberto fuma pe holul vagonului. Trebuia să găsească soluţia. Trebuia să-l găsească pe acel cineva care se juca cu ei. Să limprezească tot haosul din mintea lui.
În compartiment Mi-Re-La vorbea cu Cleomenes. Drumul spre mare părea drept. Trenul spre mare oprea în toate staţiile. În fiecare staţie coborâse să cumpere ceva pentru Mi-Re-La şi Cleomenes. O prună, o pară, un porumb fiert. Îşi propusese să facă dragoste noaptea pe plajă cu Mi-Re-La. Cumva vroia să i se întâmple ceva extraordinar la mare. Să găsească nişte răspunsuri. Sau, dacă avea noroc, să-l întâlnească pe acel cineva care crease tot acel dezastru din mintea lui. Îşi repeta că lucrurile trebuie luate aşa cum sunt. Să nu încerce niciodată să se uite în spatele lor.
Necunoscutul se apropia de el din celălalt capăt al holului. Era legănat de mersul trenului. Lui Alberto imediat i s-a părut ceva ciudat la el. Era un fel de semnal de alarmă, ceva de genul ăsta. Fusese înzestrat cu un mecanism interior de detectare a ciudaţilor. Îi recunoştea instantaneu. Necunoscutul care se apropia de el intra 100% în această categorie.
-Ai cumva o ţigară în plus? Necunoscutul avea o voce aproape metalică. Te zgâria pe timpan. Alberto s-a gândit din reflex ce femeie l-ar putea suporta 24 de ore din 24.. Sau poate că îi place vocea, mai ştii?! Doar e plină lumea de proaste, are balta peşte berechet.
-Bine-înţeles. Poftim! Şi i-a întins pachetul de ţigări. Necunoscutul a luat o ţigară, şi-a potrivit-o între buze şi a întrebat iar de data asta cu un ton mai politicos.
-Mai pot lua una? Până la mare mai este ceva de mers şi nu vreau să intru la tine în compoartiment pentru o altă ţigară. M-aş face de ruşine. Mă înţelegi?!
-Cum să nu?! Ia două, să-ţi ajungă şi pentru mai târziu.
-Mă duc în fiecare vară în august la mare. Trebuie să îngrop anual în data de 16 august la miezul nopţii în mijlocul mării un cadavru de dragon. Mă înţelegi?! Asta e misiunea mea. Mă înţelegi?! 16 august anual. Un dragon în minus pe suprafaţa pământului. Nu e greu, de fapt, pentru mine nu e greu. Mă înţelegi?! Sunt obişnuit. Ştiu unde să găsesc dragonii şi mai important ştiu cum să-i ucid. Mă înţelegi?!
-Şi viitorul dragoon mort unde e?
-Aaaaa. Anul ăsta dragonul e la mare? Nu-i trebuie să-i mai car cadavrul ca-n alţi ani. Mă înţelegi?! Anul trecut a închiriat pe banii mei o benă de 25 de tone tocmai de la Braşov până la mare. Ştii cum pute un dragon mort?! Pestilenţial! Mă înţelegi?! O groapă uriaşă de gunoi. Am mers numai noaptea. 3 zile am făcut. Chinul de pe lume. Dar a meritat… Un exemplar pe cinste. Numai coada avea 7 metri. A meritat toţi banii de pe motorină. Mă înţelegi?! Acum doi ani în urmă am omorât unul mai aprope, la Agigea. Era mai mititel, numai 4 metri coada. Mă înţelegi?!
-Şi cum îi găseşti?
-Păi e simplu: primesc pe data de 1 august un sms cu locul şi ora unde-l găsesc. Mă înţelegi?! Uneori e specificat în sms şi şi culoarea sau mărimea. Că se întâmplă să fie mai mulţi dragoni în acelaşi loc. Mă înţelegi?!
-Da, mi se pare corect. Culoarea şi mărimea, evident.
-Da, eu sunt pe România. Mă înţelegi?! Ucigaşul de dragoni din România. Dă un search pe Google şi ai să mă găseşti. Am vrut să mă bag şi pe Bulgaria că e aproape, mă înţelegi?! Dar, vezi tu, dragonii din Bulgaria, înţeleg bulgăreasca, şi eu nu vorbesc decât româneşte, mă înţelegi?!
-Şi dragonii din Ungaria înţeleg doar maghiara, nu?!
-De unde ştii?! Ori ai citit pe Google?
-Nu, deloc. Dar am dedus.
-Aaaa, şi ucigaşul de dragoni din Bulgaria vrea să iasă la penie, mă înţelegi?! Dar nu am reuşit să învăţ bulgara şi nu îmi primeşte CV-ul, dacă nu cunosc la perfecţie bulgăreasca. Mă înţelegi?!
-Înţeleg.
-Nu mă plâng. Salariul meu din România, comparativ cu preţurile din România e bunicel. Ce zic eu „bunicel”?! E chiar foarte bun. Mă înţelegi?! Plus că am şi timp pentru un alt serviciu. Mă înţelegi?!
-Şi doar o dată pe an te duci la job, la ucis de dragoni, să înţeleg, nu?
-Da, exact. Sigur nu ai citit pe Google despre mine?!
-Nu. Dar o să citesc, promit.
-Am şi cont pe Facebook „Dragons killer from Romania”.
-Mai bine, o să te adaug şi eu în listă.
-Vezi să-mi dai like-uri la poze la greu. Dacă strâng multe, primesc bonus la salariu 15%. Mă înţelegi?!
-Da-da.
-Anul trecut cele mai multe like-uri le-a strâns ucigaşul de dragoni din Japonia. Peste 70 de mii la o singură poză. Eu doar 700 şi ceva. Era noapte când l-am ucis şi nu prea a ieşit în poză bine. Mă înţelegi?! Anul ăsta m-am pregătit. Mi-am cumpărat din magazin la liber un Samsung Galaxy S III, m-am pregătit foarte bine, mă înţelegi? Face poze senzaţionale. Mă înţelegi?! Nu sunt prost deloc, dau un ban dar stau în faţă. Merg la primul loc, la victorie, la scor. Mă înţelegi?!
-Înţeleg perfect. Şi anul ăsta ce dragon trebuie să ucizi?
-Un dragon fără lumină proprie. Dar e un exemplar de rasă. Mă înţelegi?! Sms-ul spune clar: „coadă de 10 metri, uşor de ucis”. Uite, citeşte sms-ul.
I-a întins telefonul Samsung Galaxy SIII. Se putea citi clar. Dragonul uriaş fără lumină proprie urma să fie ucis.
-Şi de la cine primeşti sms-urile cu locul, data, ora, mărimea şi culoarea dragonului?
-De la AUDI. Adică Asociaţia Ucigaşilor de Dragoni Internaţionali. Mă înţelegi? AUDI, exact ca marca de maşini, tot Audi. Mă înţelegi?
-Da, cunosc şi înţeleg. Şi cum te-ai angajat?
-Aaaa, păi eu ucid dragoni de mic copil, mă înţelegi? Tatăl meu mă lua cu el la vânătoare de dragoni. Mă rog, alte vremuri, dragonii erau mult mai mari. Mă înţelegi?! Acum rar mai găseşti unul cu coada de 5-6 metri. Asta de 10 metri de anul ăsta e o raritate. Mă înţelegi?! Înainte erau alte preţuri. Primeai şi spor de periculozitate, spor de agresivitate, spor de pasiune. Mă înţelegi?! Acum, ciu-ciu! Omori dragonul, iei banii pe card şi „La revedere, drum bun! Pe anul viitor!”. Mă înţelegi?! Nu mai e ce-a fost odată! Acum oamenii au devenit mai calculaţi. Mă înţelegi? Nu mai e o artă ucisul dragonilor. Acum e meserie. Mă înţelegi? Primeşti sms-ul cu locul şi ora. Pac! Pui în funcţiune gps-ul. Pac! Omori dragonul. Banii pe card şi gata! S-a băşit mireasa. Ura şi la gară! Mă înţelegi? Înainte era frumos, se organizau spectacole, se organizau tabere plătite de AUDI. Mă înţelegi? Acum mai încet cu arta. Tehnologia e mama noastră. Înainte primeai recomandată la poştă. Mă înţelegi?! Te duceai frumuşel la oficiul poştal. Plicul era roşu cu două dungi negre lungi pe el, frumos, sigilat pe spate cu ceară cu emblema AUDI, un cap de dragon era emblema. Mă înţelegi?! Frumos, era o plăcere să ridic plicul, mă invidia toată lumea când îl ridicam. Mişto de tot, era mult mai frumos să ucizi dragoni înainte, era o adevărată plăcere. Dar s-au stricat vremurile. Mă înţelegi?! Nici ucigaşii de dragoni nu mai sunt ce au fost odată. Acum se face totul pentru bani. Numai mercenari. Mă înţelegi?! Înainte dacă ucideai 10 dragoni, erai tătic. Primeai diplomă, mă înţelegi?! Acum de la 44 de dragoni în sus ucişi primeşti diplomă. Păi când dracuˇ să mai primesc eu diplomă, dacă mă apuc de ucis dragoni la 30 de ani? Mă înţelegi?! Şi mai calculează că la 10 dragoni mai nimereşti şi unul greu de ucis ca Bruce Willis, şi mai calculează din nou că uneori poţi s-o mai şi mierleşti. Mă înţelegi?! Şi partea proastă e, dacă eşti ucis în misiune, nu primeşte pensie de urmaş nimeni din familia ta. Clauza asta e stipulată în contract, mă înţelegi? E o chestie mai nouă. Poţi să citeşti şi pe Google să te convingi că nu te mint. Să moară toată familia mea de foame, dacă te mint. Oricum, una peste alta, e rentabil să ucizi dragoni. Mă înţelegi, nu?!
Primul lucru care i-a venit în minte a fost să-i spună că toată viaţa lui a avut impresia că este urmărit de un dragon. Un dragon fără lumină proprie. Dar a tăcut.
-Există posibilitatea să asist şi eu la uciderea unui dragon?
-Ăăăă… nu cred.
-Cum te cheamă? Îmi cer scuze pentru impoliteţea mea crasă. Am vorbit atât şi nu m-am prezentat, eu sunt Alberto. Şi i-a întins mâna dreaptă.
-Bienvenido, încântat!
-Asemenea.
Cei doi şi-au strâns mâinile.
-Prietenii îmi spun „Bene” sau „Beneve”.
-„Bienvenido” nu înseamnă cumva „Bine ai venit!” în spaniolă?
-Exact-exact. Sigur ai citit despre mine pe net.
-Nu. Jur că nu am citit nici măcar o literă, dar ştiu puţină spaniolă.
-Am înţeles. Istoria numelui meu mic este ciudată, s-ar putea scrie o carte despre el, acum nu am starea necesară să-ţi povestesc. Poate cu altă ocazie, mă întelegi?
-Da, înţeleg la perfecţie. Cine ştie?! Sunt curios, oricum, s-o aflu… Şi, ia zi!… Neoficial vorbind, nu există nici cea mai mică posibilitate să asist la uciderea unui dragon? Toată viaţa mea mi-am dorit asta…
-Neoficial vorbind, există. Mă înţelegi? Dar trebuie musai să fie îndeplinite anumite condiţii…
-Cum ar fi?
-Unul la mână. Şi-a strâns pumnul eliberând în sus doar degetul meu. Trebuie să ai o legătură afectivă cu dragonii.
-Da, am, toată viaţa mea am avut impresia că pe urmele mele un dragon, un dragon fără lumină proprie. Sau, ca să fiu mai succint, toată viaţa mea am avut impresia că în preajma mea există un dragon fără lumină proprie, îl simt uneori atât de aproape încât, dacă clipesc extrem de repede, îi pot vedea coada uriaşă.
-Hmmm… Bienvenido a luat o pauză. A continuat didactic. Dragonii fără lumină proprie sunt cea mai periculoasă şi parşivă specie de dragoni din toate existente. Mă înţelegi?! Excelează prin forţă şi mărime, rar prin devotament. Dar, reţine cu mare atenţie, există cazuri, foarte rare, ma înţelegi?!, când înmagazinează aceste trei mari calităţi ale dragonilor: forţă, mărime şi devotament… Aşa, deci, neoficial vorbind, să continuăm, primul punct de pe listă este ca şi rezolvat. Acum, doi la mână, şi a ridicat şi degetul arătător de la mâna dreaptă, să nu foloseşti niciodată fără supravegherea unui specialist tehnica de ucis dragoni. Mă înţelegi? O să-mi dai tu o declaraţie de mână pe proprie răspundere în cazul ăsta. Okay, Alberto?! Ne-am înţeles?!
-Da. E foarte clar. O să-ţi scriu de mână o declaraţie pe proprie răspundere că nu am să folosesc niciodată tehnica de ucidere a dragonilor fără atenta supraveghere a unui specialist.
-Okay, ne-am înţeles. Când coborâm din tren mergem într-un bar, bem o cafeluţă şi îmi dai declaraţia cu data de 16 august, ma înţelegi?! Şi i-a făcut şmechereşte cu ochiul, ca un adevărat ucigaş de dragoni cu cont de Facebook. Punctul doi este 90% ca şi rezolvat. Bun, mai departe, trei la mână. Şi a ridicat degetul mijlociu în sus. Să nu faci poze înainte, în timpul şi după procesiunea uciderii. Asta e capitală, mă înţelegi?! Dar stai liniştit, o să-ţi fac eu o percheziţie corporală ca la carte înainte. Trebuie, mă înţelegi?!
-Da, sunt de acord, foarte de acord şi perfect convins că eşti un expert al percheziţiilor corporale.
-Bun, şi ultimul lucru de pe listă, şi a ridicat inelarul mâinii drepte, cash-ul mei, dreptul meu, răsplata mea, adică. Mă-nţelegi, nu?!
-Cum să nu?! 100 de inimi de carton ajung?
-Woow! Eşti un adevărat boier. Băteam palma şi pentru 44. Ha-ha! Dar te-ai pronunţat, vorba-i vorbă la mine!
-Nu e problemă: 100 am zis, 100 îţi dau. Puţină răbdare, revin. A mai băgat mâna foarte frebil după pachetul de ţigări, l-a scos şi i-a mai întins încă o ţigară. Două secunde, te rog frumos, porfavor, revin imediat.
A intrat în compartimentul lui de tren. Cleomenes aţipise în scaun cu gura deschisă. Mi-Re-La scria ceva pe o foaie de hârtie. Când a auzit uşa deschizându-se a ridicat repede capul şi i-a adresat un zâmbet de iubire. În schimb doamna supraponderală l-a privit plictisită. S-a aşezat lângă Mi-Re-La şi i-a şoptit la ureche.
-Da-mi o sută de inimi. Îmi trebuie urgent.
Mi-Re-La l-a interogat aproape aritmetic.
-100??? Pentru ce atât de mult? De ce ai întârziat aşa de mult pe hol la o ţigară? Cine e domnul acela ciudat cu care ai vorbit?
-O să-ţi povestesc mai târziu. Hai, te rog, dă-mi-le, ai încredere în mine.
-Iubitule, ţi le dau, dar să ştii că ne mai rămân puţine.
-Nu contează, am nevoie de 100 de inimi. Vreau să asist la ceremonia de ucidere a unui dragon fără lumină proprie.
-Wow-wow! Vreau şi eu să asist. Neaparat. Când are loc?
-Pe 16 august. Momentan am vorbit doar pentru mine, dar, dacă nu se poate să vii şi tu, am să-ţi fac poze. Dar o să vorbesc pentru tine chiar acum. O să fac tot posibilul, iubirea mea. Vreau să fii şi tu acolo cu mine. E un tip pe coridor, ucigaş cu contract de la AUDI pentru dragoni. Îl cheamă Bienvenido. De fapt, ia mai dă-mi vreo 20 de inimi în plus că să fiu sigur că vei participa şi tu.
-Păi, iubirea, dacă îţi mai dau 20 şi pentru mine, ne mai rămân doar 16 pentru noi.
-Nu contează câte mai rămân. Dă-mi 120 de inimi să-l plătesc pe om şi mai vedem noi ce facem după. Important e să asistăm la ceremonie. Facem şi poze, iubirea mea. Poate o să scriem şi o carte despre uciderea dragonilor, tu ai un extraordinar simţ al detaliilor.
Mi-Re-La a băgat mâna în poşetă şi a scos numărând 12 fişicuri de câte 10 inimi de carton fiecare.
Doamna supraponderală a devenit brusc atentă la vederea inimilor de carton.
Alberto s-a uitat la ea senin şi i-a spus aproape glumeţ.
-O moştenire de familie.
-Foarte frumoasă moştenirea.
-Mulţumim, a spus Mi-Re-La. Hai, du-i-le repede omului. Te aştept cu veşti bune. Şi l-a sărutat.
Alberto a luat cele 12 fişicuri de inimi. A băgat doar două în buzunar şi a ieşit rapid pe coridor.
Surpriză-surpriză-surpriză.
Bienvenido dispăruse.
Alberto a scăpat cu voce tare o înjurătură scârboasă.
-Unde rahatul meu a dispărut ăsta?
S-a dus repede spre celălalt capăt al coridorului uitându-se atent în fiecare compartiment. Nimic. Nada. Zero şi mulţimea vidă. S-a întors privind încă o dată dublu de atent în fiecare compartiment după silueta ucigaşului de dragoni. Zero barat. Ucigaşul de dragoni dispăruse.
-Asta era şansa vieţii mele.
A intrat supărat în compartimentul lor.
-A dispărut, iubita. Nu-l mai găsesc.
-Cum aşa?
-Uite aşa de simplu. Nu mai există niciun vânător de dragoni în acest compartiment de tren. M-am uitat extrem de atent în toate compartimentele. Nici cea mai mică urmă. De parcă nu a existat niciodată.
-Imposibil. Şi eu te-am văzut fumând împreună cu el pe coridor. La WC l-ai căutat?
-Nu, nu l-am căutat şi acolo.
-Păi caută în tot trenul, iubirea. Hai, lasă inimile aici şi du-te şi caută-l. E păcat să pierdem o asemenea şansă, mai ales că puteam asista împreună la ritual. Ce putea fi mai frumos?!
Alberto a sărutat-o iar, i-a întins cele 12 fişicuri de inimi, pe care Mi-Re-La le-a ascuns repede în poşetă, şi a ieşit din nou pe coridor în căutarea lui Beneve.
A mers puţin spre stânga trecând de compartimentul lui Petruş. Acesta l-a observat şi a ieşit repede după el.
-Alberto?!
Alberto s-a întors mirat spre Petruş.
-Da?!
-Eşti Alberto, nu?!
-Da, dar de unde ştii?!
-Nu are mare importanţă. Cetăţeanul cu care ai stat de vorbă m-a rugat să-ţi transmit: ce aţi discutat voi rămâne în picioare şi o să te contacteze el când o să coborâţi din tren.
Alberto s-a luminat, devenind zâmbitor.
-Mulţumesc frumos. Cum te cheamă?
-Petruş. Petruş Păcuraru.
Alberto i-a întins mâna.
-E o onoare să te cunosc, Petruş Păcuraru.
Alberto a reintrat în compartimentul iubirii. Lucrurile i se păreau brusc mai mici, mai neînsemnate. Mi-Re-La l-a apucat de mână fără să-i spună nimic. Doar îl apasă cu degetele ei subţiri pe podul palmei. Şi Cleomenes l-a apucat de cealaltă mână. Doamna supraponderală adormise fără însemnătate cu poşeta în braţe. Lucrurile frumoase pot dispărea fără urmă brusc, fără preaviz. Destinul lucrează mereu cu secundele, niciodată cu zile sau ani.
Dar îi rămânea Mi-Re-La, mereu îi va rămâne Mi-Re-La. În preajma ei, hematiile lui străluceau precum licuricii.
Cleomenes simţea marea aproape, ca un lup care-şi adulmecă prada. Devenise mai agitat. Înţelesese că Alberto suferise o deziluzie, ceva destul de urât, dar nu ştia exact ce anume. Se temea ca nu cumva să aibă de suferit sejurul la mare. S-a apropiat de el, l-a luat de gât şi i-a şoptit la ureche.
-Sunt convins că la mare voi descoperi o comoară. Ţi-o voi da ţie toată, nenea Alberto, aşa că nu mai fi supărat, te rog.
Alberto l-a mângâiat pe creştetul capului şi l-a privit în ochi.
-O s-o împărţim în trei părţi egale, evident. De acum înainte destinele noastre sunt comune.
-Ştiu ce voi găsi: o inimă de dragon, o inimă de dragon uriaşă. Uite atât de mare. Şi a desenat în faţa lui Alberto o inimă mare şi rotundă de dragon asemenea unei pâini uriaşe coapte pe vatră. Şi-o vom împărţi în trei, nenea Alberto.
-Aşa va fi. Doamne ajută!
Mi-Re-La a asistat cu încântare la discuţie. La final l-a luat în braţe pe Cleomenes şi l-a sărutat pe frunte.
-Nu ştiu cum arătai tu când erai mic, dar, uitându-mă la Cleomenes, îmi fac o idee clară. Ha-ha! Îţi seamănă leit, poate că eşti tu întors în timp ca să te ghidezi pe tine însuţi prin meandrele viitorului.
-Hmmm… Exact la asta mă gândeam şi eu. Cleomenes a apărut din neant, dar mă leagă atât de multe de el, iubirea mea.
-Te iubesc mult.
-Şi eu te iubesc, iubirea mea.

Ştii care e schepsisul fiinţelor umane? La un interval de timp ele năpârlesc precum dragonii, îşi schimbă solzii, atunci, când Alberto îşi pierdea solzii, în locul lui răsărea Mi-Re-La. Şi viceversa. Asta înseamnă dragostea la fiinţele umane. La un moment dat un iubit se transformă în celălalt şi viceversa. De asta, după ani întregi de iubire, bătrânii seamănă atât de bine între ei de parcă ar fi fraţi.
La Constanţa agitaţia era în toi. Doamna supraponderală s-a pierdut prin masa umană sub presiune cu tot cu poşeta ce o strângea puternic în braţe.
Alberto trăgea de valiza Samsonite a Mi-Re-Lei iar ea îl ţinea strâns de mână pe Cleomenes care o trăgea direct spre valuri.
-Încet, Cleomenes, mai întâi să găsim undeva să ne cazăm.
-Dar vreau acum să văd aparatul de făcut valuri al bătrânului Poseidon. Hai! Te rog! Te rog! Te rog!
-Hei! Răbdare! Avem puţină treabă mai întâi de toate.
Alberto scruta cu atenţie mărită peronul poate-poate va observa barul în care îl putea aştepta Bienvenido.
-Se vede pe undeva? La rândul ei Mi-Re-La privea cu toate simţurile la maxim pentru a-l putea intercepta pe vânătorul de dragoni.
-Nu! Se pare că a coborât înaintea noastră din tren.
-Ce facem, iubitul?
-Momentan nimic. Aşteptaţi-mă aici. Cleomenes, stai cuminte, te rog, şi ascult-o pe Mi-Re-La. Iubita, mă duc să iau cafele. Ţie, scurtă, nu?! Cleomenes, tu ce vrei?
-Fanta cu fructe de pădure… şi un corn cu ciocolată… şi mai vreau şi o felie de pizza.
-Ok. Revin.
A traversat în fugă şinele de tren şi s-a oprit în faţa unui chioşc de unde a cumpărat pentru el cafea la pahar dulce cu lapte, pentru Mi-Re-La un expreso scurt fără zahăr, de asemenea la pahar de plastic, iar pentru Cleomenes suc, corn şi o ciocolată aerată pentru că pizza părea veche. Apoi s-a întors în aceeaşi grabă la iubita lui şi la puştiul acela surd.
Mi-Re-La împreună cu Cleomenes se aşezaseră cu fundul pe valiza Samsonite şi îl aşteptau cuminţi ca nişte şcolari în bănci cu mâinile la spate. Cleomenes privea spre clădirea gării. Ştia că dincolo de ea este Marea. O auzea cum ajunge la mal şi asta îi calma agitaţia pe care o simţea continuu de când coborâse din tren.
Zumzăiala de pe peron se estompase. Alberto îşi aprinsese o ţigară şi fuma sorbind încet din paharul de plastic oarecum nepăsător. Bienvenido trebuie să fie pe undeva pe aici. Vânătorii autentici de dragoni sunt oameni de cuvânt. Mai ales dacă au şi cont pe Facebook.
Aproape că terminase de fumat ţigara iar peronul se golise complet. Gara părea părăsită, iar ei 3 singurele fiinţe vii care populau spaţiul dintre liniile de cale ferată.
-Hei! Hei! Alberto!
Patru ochi s-au întors simultan spre direcţia de unde venea vocea aproape metalică.
Şi iată-l! Bienvenido venea direct spre valiza Samsonite pe care stăteau toţi trei urmat de o procesiune de hamali care împingeau 10 valize voluminoase. Incredibil de voluminoase. Erau cele mai mari valize care existau şi existaseră vreodată în gara Constanţa. Hamalii le împingeau cu greu pe roţile mici. Dar erau foarte silenţioase. Păreau că nici nu existau.

-Scrie!
Alberto era obişnuit să dea declaraţii pe proprie răspundere dar nu întâlneşti în fiecare zi un vânător de dragoni care să îţi dicteze propria declaraţie pe proprie răspundere.

Eu subsemnatul, Alberto Cătănuş, domiciliat în strada Mioriţei, nr. 156, bl. B, sc. 4, etaj 4, ap. 44, de naţionalitate română, declar pe proprie răspundere că nu voi folosi niciodată tehnica de ucidere a unui dragon decât în prezenţa şi sub atenta supraveghere a unui vânător de dragoni autorizat de AUDI.

16 august Cătănuş

-Asta e tot?
-După cum pare… Bienvenido s-a uitat atent la coala A4 pe care era scrisă declaraţia. Da! Acum mai rămâne de lămurit aspectul pecuniar.
-Corect.
Alberto a băgat mâna adânc în buzunar şi i-a întins pe sub masă cele 100 de inimi de carton.
Ochii lui Bienvenido s-au aprins brusc, pupilele i s-au mărit dizgraţios, ca unei pisici în miezul nopţii. A luat tot pe sub masă cele 100 de inimi de carton filându-le rapid.
-Fix 100. Avem o afacere finalizată.
I-a întins mâna peste masă.
-Ar mai o problemă. O mică problemă. Şi Alberto a evitat să întindă şi el mâna la rândul lui.
-Ce problemă? Bienvenido încă îşi ţinea mâna dreaptă întinsă deasupra mesei.
-Iubita mea.
-Înţeleg.
-Îţi mai dau încă 20 de inimi în plus pentru ea.
-Dar îmi trebuie declaraţie şi pentru ea, mă-nţelegi, nu?!
-O pot da eu?
-Dacă e iubita ta şi doar a ta, da. Dar numai şi numai dacă e iubita ta. Mă înţelegi?! Altfel nu poate să asiste la ucidere. Mă înţelegi?
-O iubesc.
-Bine. Am înţeles. Hai scrie.
Bienvenido i-a înmânat aceeaşi coală A4 pe care dăduse el propria lui declaraţie.
-Scrie pe verso. Nu contează că e acelaşi scris. Trebuie să le am la dosar în cazul unui control, mă-nţelegi? Am şi eu un şef. Încă ceva, trebuie să mai scrii în plus că ea este iubita lui Alberto Cătănuş. Altfel nu are nici cea mai mică valoare. Mă înţelegi?
-Da, bine-înţeles.

Subsemnata, Miruna Popesco, iubita lui Alberto Cătănuş, domiciliată la aceeaşi adresă ca a iubitului meu, declar pe proprie răspundere că sunt iubita lui şi voi fi până la moartea amândorura şi că nu voi ucide niciodată dragoni decât în prezenţa iubitului meu şi sub atenta supraveghere a unui vânător de dragoni autorizat de AUDI.

16 august Mi-Re-La

-Poftim cele 20 de inimi.
De data aceasta Bienvenido a întins cele 20 de inimi pe masa barului fără să-i pese de privirile pofticioase ale mesenilor din jur. Doar el un vânător de dragon autorizat de AUDI. Ce-i puteau face nişte simpli băutori de bere din barul ăla ieftin?
-Rămâne să te caut eu pe data de 15 august şi să-ţi dau detalii despre ora şi locul evenimentului. Te caut eu. Mă înţelegi? Okay?
-De acord. Foarte de acord.
-Puştiul e surd, nu?
-Da-da. Şi inimile sunt de la el.
-Am bănuit. Aduceţi-l şi pe el. Pentru el e gratis. E minor şi nici nu trebuie declaraţie. Mă înţelegi?

Cei 10 hamali împingând cele 10 valize extraordinare călăuzite de Bienvenido s-au îndepărtat de barul populat de cetăţeni modeşti din oraşul Constanţa şi din alte localităţi de aiurea făcând brusc stânga şi dispărând din raza vizuală a celor 3 de pe valiza Samsonite.
-Acum putem să mergem să vedem marea, nenea Alberto?!
-Nici nu se pune problema. O să luăm un taxi care să ne ducă direct pe plajă.

Cleomenes se întinsese pe nisip lângă mal. Privea norii iar valurile îl atingeau încet. La fiecare interacţiune cu Marea Cleomenes râdea tare.
-Valurile nu obosesc niciodată, nenea Alberto?
Alberto o mângâia tandru pe Mi-Re-La pe genunchi şi pe umeri. Pălăria ei largă de plajă neagră şi cu boruri mari îi dădea un plus la aerul ei aristrocratic, evidenţiind-o clar de cocalarii şi piţipoancele din jur. Era un fel de castelul Peleş în mijlocul unui cartier de cocioabe acoperite cu stuf.
Cleomenes râdea. Valurile îl atinseseră încă o dată. Tot el monologa.
-Bine-înţeles că nu obosesc niciodată, Cleomenes.
-Eu pot fi un val, nenea Alberto?
-Bine-înţeles, Cleomenes. Poţi fi şi două valuri.
S-a ridicat brusc şi s-a îndreptat spre cei doi îndrăgostiţi iremediabil.
-Valurile nu obosesc niciodată, nenea Alberto?
De data asta i-a răspuns însuşi Alberto.
-Bine-înţeles că nu obosesc niciodată, Cleomenes.
-Eu pot fi un val, nenea Alberto?
-Bine-înţeles, Cleomenes. Poţi fi şi două valuri.
Cleomenes s-a îndepărtat de cei doi şi s-a trântit iar la marginea valurilor pe nisip.
-Uuuuu! Ce nori frumoşi?! Acela seamănă cu un pistol. Ha-ha. Îl atinsese iar un val. Acela seamănă cu un înger. Ha-ha. Alt val îi ajunsese la gambe. Şi acela seamănă cu o inimă. Cu o inimă de dragon. Ha-ha.
Într-o clipă a fost lângă Alberto.
-Nenea Alberto, aici e cel mai frumos loc de pe Pământ. Mulţumesc frumos. Am văzut un pistol, un îngerşi o inimă de dragon până acum. Când mergem la aparatul care construiesşte valurile mării?
-Cleomenes, mamă, mergem mâine să-l vedem pe Poseidon. Mi-Re-La i-a zâmbit matern. Nu îţi este foame? Ia un sandviş cu brânză cu roşii din rucsac. Şi bea şi nişte apă să te hidratezi. Trebuie să bei multă apă când stai la plaja, mamă!
Cleomenes a înţeles tot. Şi ca un copil foarte ascultător ce era şi-a luat din rucsac un sandviș cu brânză şi roşii plus o sticlă de apă şi a plecat iar la marginea mării acolo unde se opreau valurile.
Era o dimineaţă perfectă la mare. Cea mai frumoasă dimineaţă din viaţa lui Cleomenes.

-Ce ţi-a plăcut cel mai mult la aparatul de făcut valuri?
Alberto era curios să vadă cum se va exprima puştiul surd. Ce cuvinte va folosi. Era convins că plimbarea în larg îi lăsase o amprentă puternică în amintire. Voia să audă ce cuvinte va folosi puştiul surd, foarte curios. De când veniseră la mare vocabularul puştiului s-a îmbogăţit inexplicabil. Aproape că vorbea acum ca un academician deşi nu fusese la şcoală nicio oră în toată existenţa lui de până atunci. Îl auzise folosind termeni ca „inexpugnabil”, „monocrom”, „ancestral”, „silogism”, „sofism” şi altele. Personal, el, nu-şi aducea aminte să fi folosit în prezenţa puştiului asemenea termeni. Şi nici chiar Mi-Re-La care avea totuşi mai tot timpul un limbaj elevat şi rasat. Oricum, toată această transformare i se părea normală. Un pic cam rapidă, dar normală; în fond, Cleomenes fusese posesorul unei comori, şi acest lucru vorbea de la sine. Res ipsa loquitur.
-M-a impresionat la modul absolut inventivitatea lui Poseidon. Caracteristicile esenţiale ale aparatului sunt de inspiraţie divină, nu?
-Mai mult ca probabil, Cleomenes.
-Îţi mulţumesc frumos, nenea Alberto!
-Şi altceva?… Mai ţi-a plăcut şi altceva în mod special?
-Mi-a plăcut modul în care comunică cu fiinţele umane Poseidon. Rece, dar simultan, aproape protector. Are o retorică pe care nu am mai întâlnit-o până acum la niciun alt interlocutor. Este o trăsătură specifică zeilor.
-Foarte adevărat. Acum e momentul să mergem la hotel. Tu o să de duci la tine în cameră să dormi, sa te uit la desene animate, sau să desenezi, cum vrei tu. Iar eu şi cu Mi-Re-La o să ieşim să luăm cina în oraş.
Puştiul surd i-a sărit de gât.
-Mulţumesc mult, nenea Alberto, vă iubesc mult-mult.
-Ştiu, Cleomenes.
-Vă rămân dator toată viaţa la amândoi.

Zilele au trecut repede. Erau zile când Alberto uita complet de procesiunea uciderii dragonului fără lumină proprie pentru că Mi-Re-La îi umplea toată existenţa şi lumea exterioară cu tot cu dragoni, moarte, valuri şi inimi de carton nu mai putea cu niciun chip să se strecoare printre ei doi.
Era la o cură de iubire şi toate lucrurile erau extrem de frumoase. Când eşti îndrăgostit, eşti mai înalt, mai puternic, iar toată lumea îţi zâmbeşte pe stradă.
În fine, minutele au devenit ore, orele zile, iar ziua D a sosit pe neaşteptat.
Mergeau liniştiţi spre plajă. Alberto, Mi-Re-La şi Cleomenes cel surd. Era exact 15 august dimineaţa.
Ieşiseră din hotel. Puştiul surd o trăgea, ca de obicei, pe Mi-Re-La de mână în direcţia valurilor. Alberto fuma şi mergea pe lângă ei vorbind la telefon despre nişte jocuri de strategie în reţea cu un amic la fel de pasionat ca el.
Mi-Re-La purta nişte ochelari de soare cu lentile mari, stilul anilor 60. Tocmai ce trecuseră de colţul străzii, de hotelul acela nou şi aşteptau să se schimbe culoarea semaforului.
Atunci, din nimic, a apărut procesiunea valizelor. Trecerea de pietoni s-a aglomerat brusc. Cei 10 hamali împingeau transpiraţi cele valize uriaşe ale lui Bienvenido. Acesta mergea în fruntea procesiunii ca un adevărat şeic. Şi chiar purta un turban alb pe cap şi o pereche de ochelari de soare cu rame groase negre.
La vederea lui Alberto s-a oprit brusc. Circulaţia din ambele sensuri s-a perturbat.
-Prietenul meu cel darnic. Ce coincidenţă binevenită, asemenea numelui meu. Mă înţelegi? Ha-ha!
Abia atunci Alberto a reuşit să observe că Bienvenido avea canini din aur.
Şi-a întins braţele deschise în prealabil spre Alberto. L-a strâns în braţe şi timp de câteva momente i-a şoptit ceva la ureche.
Nu vom şti niciodată care au fost cuvintele rostite de Bienvenido, poate peste câteva generaţii le vom afla. Cine ştie?!
Vacarmul claxoanelor s-a potolit de abia când Bienvenido şi-a călăuzit toată caravana pe celălalt trotuar.
Alberto s-a oprit pe cel opus şi a rostit celebra replică dintr-un rol: „Al otro lado del puente estaras solo, pero parece que alguien sabe cuidarse.”
Mi-Re-La cunoştea perfect sensul celor spuse. Cleomenes, puştiul cel surd, l-a privit îndelung şi a rostit distrat după acel Bienvenido care tocmai dispărea împreună cu procesiunea valizelor extraordinare după colţul hotelului nou construit.
-Ecce hommo!
Şi liniştea s-a aşternut darnică peste partea aceea a locului.
-Iubirea mea, diseară la ora 22 si 22 de minute va începe ritualul de ucidere a dragonului fără lumină proprie. Omul mi-a zis să fim prezenţi toţi trei cu 15 minute mai devreme pe coasta falezei lângă far. Acolo se va afla şi victima de anul ăsta.
Mi-Re-La s-a lipit de el.
Alberto îi simţea sânii tari şi asta îl excita.
-Te iubesc.
-Şi eu te iubesc.

Pe plajă lucrurile au decurs aşa cum decurseseră mereu până atunci. Cleomenes întins la marginea valurilor identifica cu voce tare forma norilor, iar cei doi îndrăgostiţi stăteau împreună pe cearceaf ţinându-se de mână şi discutau despre poezie, politică, uciderea dragonului fără lumină proprie şi ce trenuri circulă pe ruta Constanţa-Varna.
-O să fie palpitant, o să mă ocup de poze. Sunt sigură că voi găsi o modalitate să înşel vigilenţa omului. Doar ştii că sunt foarte inventivă. Îmi vin instant ideile în funcţie de context.
Alberto a sărutat-o. Mi-Re-La era o persoană cu o capacitate extraordinară de a se adapta oricărei situaţii.Mi-Re-La era una la un milion, poate şi mai mult°°.

°° – Uneori se consideră necesar ca unele dintre personaje să fie prezentate cât mai vag, chiar dacă prezenţa lor e foarte activă. Mi-Re-La trebuia să personifice imaginea femeii care se sacrifică total pentru iubitul ei, deşi Alberto avea câteodată dubii groaznice în această privinţă. Însă Iubirea la fiinţele umane ţine loc şi de foame şi de familie şi de mândrie sau orice formă de vanitate umană. Important este ca Mi-Re-La să apară ca o fiinţă complet anti-ipocrizie. – nota autorului.

21:30 Afară se înnoptase complet. Trioul a ieşit din hotel. Taxiul i-a lăsat lângă far la aproximativ 21:37.
21:38 Mi-Re-La l-a sărutat cu pasiune pe Alberto. Cleomenes privea cu interes constalaţiile şi lumina farului.
21:40 Bienvenido a apărut urmat fiind de caravana celor 10 valize extraordinar de mari. Uriaşe. Bienvenido a plătit cash după care i-au mulţumit în cor pentru plata regească.
-Mulţumim, şefule. Eşti un adevărat prinţ.
-Hai! Uşcheaua! Nu vă cunosc, nu mă cunoaşteţi. Mă-neţelegi?! Şi a mai scos un teanc de banconte divizându-l în părţie egale în mâinile întinse ale celor 10 hamali. A rostit iar, de data asta atât de ameninţător, un „nu vă cunosc, nu mă cunoaşteţi”, încât Cleomenes, puştiul cel surd, a apucat-o cu teamă pe Mi-Re-La de mână.
21:41 Cele 10 umbre ale hamalilor au dispărut spre oraş.
21:42 Bienvenido şi-a aprins o ţigară. La fel şi Alberto.
-Dragonul fără lumină proprie trebuie să apară. E mai bine că aţi venit mai devreme. Vă rog, să-mi înmânaţi toate aparatele foto şi telefoanele mobile aşa cum ne-am înţeles.
Alberto şi Mi-Re-La i-au înmânat telefoanele mobil. Aparate foto nu aveau.
-Cleomenes nu are telefon. A rostit Alberto.
-Ştiu-ştiu. Aş ruga-o pe domnişoara să-mi dea şi celălalt telefon mobil pe care l-a ascuns în buzunarul lateral al poşetei după teancul de hârtii de bancă.
21:42 Mi-Re-La nu a părut deloc contrariată când şi-a deschis poşeta şi a cotrobăit după telefonul Nokia C7 cu cameră de 5 megapixeli şi dublu flash. Se aştepta ca acel Bienvenido să-şi facă bine meseria de vânător de dragoni. Doar era un profesionist autorizat de AUDI.
21:44 Bienvenido a dispus cele 10 valize extraordinare. Uriaşe. Le-a aşezat în cerc chiar lângă far. Apoi le-a culcat la pământ apăsând pe un buton lateral.
21:45 Bienvenido a apăsat pe butoanele unele telecomenzi minuscule pe care o scosese din buzunar cu câteva clipe mai înainte. După apăsarea butonului verde, căci despre el este vorba, cele 10 valize uriaşe s-au deschis simultan, din ele ţâşnind în aer o plasă de protecţie ca la circ susţinută de asemenea de 10 stâlpi care s-au ridicat mecanic din cele 10 valize extraordinare. Uriaşe.
21:47 Bienvenido le-a făcut calm şi cu vocea lui metalică protecţia muncii.
-Dragonii au o tehnică favorită de ucis oameni. Mă înţelegi?! Sunt foarte rare cazurile când au abdicat de la această modalitate de a ucide oameni. În 99,95% din cazurile în care au făcut victime au procedat în felul următor: le-au tăiat capetele lovindu-i puternic cu lama cozilor lor puternice în zona gâtului. Mă înţelegi?! Adică, decapitându-i, mă înţelegi?! De aceea eu v-am adus 3 apărători de argint pentru gât.
Cele 3 apărători semănau cu acele proteze care se pun la gâtul accidentaţilor pentru a le menţine gâtul imobil. Numai că erau din argint masiv şi mai late, mult mai late deccât acele proteze obişnuite din plastic, şi aveau un orificiu pentru gură, căci urcau mai sus de gât înspre nas şi coborau până în dreptul inimii ca nişte platoşe. Erau grele, dar ofereau protecţie garantată împotriva cozilor tăioase ale dragonilor.
În schimb el nu şi-a pus nicio protecţie. Tot el le-a explicat şi de ce.
-Tatăl meu m-a învăţat că trebuie să fiu curajos în faţa dragonilor. Singura mea armă este acest acest pistolet cu gloanţe de ucis dragoni. Mă înţelegi?! A băgat mâna în buzunar şi a scos un obiect minuscul prezetându-l cu gesturi largi audienţei. La lumina farului obiectul s-a transformat într-un pistolet nichelat.
-Tot tata mi-a spus că nu-mi trebuie mai mult de 4 gloanţe ca să ucid un dragon. Mă înţelegi?! Niciodată un dragon nu are mai mult de 4 inimi. Mă înţelegi?! Uneori mai ratez ţinta. Ha-ha! Oricum, inima dragonului nu am cum s-o ratez. Îi luminează din piept pentru cei iniţiaţi, plus că am şi ochelarii ăştia care mă ajută la ţintirea inimilor de dragon. Mă înţelegi?!
Erau exact aceeaşi ochelari negri de soare cu rame groase pe care îi purtase dimineaţa.
-Aşa. Mai departe: plasa are rostul ei. Mă înţelegi? Dragonul va veni din cer exact asupra mea. Va fi o luptă, scurtă ce-i drept, şi fără şansă pentru el deoarece plasa conţine o substanţă care produce o anestezie generală şi un somn profund. Mă înţelegi?! Se va năpusti asupra noastră ca un dragon, că doar e dragon. Mă înţelegi?! Dar plasa este invizibilă pentru el. Mă înţelegi?! Adică va cădea în plasă. Ha-ha! Mă înţelegi? În caz că rămâne agăţat cu inimile spre mine, e perfect. Va fi o lichidare uşoară. Dacă nu, trebuie să mă urc pe plasă şi să-l lichidez de acolo. Destul de simplu. Mă înţelegi?!
21:52 Cum chem dragonul? Dragonii în zbor pot ajunge la viteze supersonice? Am să folosesc acest corn. Mă înţelegi? Îl vedeţi? E de argint cum apare şi în celebra poezie cu mistreţul cu colţi de argint. Mă înţelegi? Suflu în el şi dragonul apare în cel mult cinşpe minute pe ceas. Mă înţelegi?
21:54 După cel ucid, îi fac poză la coadă şi în 2-3 minute postez poza pe Facebook, depinde de viteza netului. Mă înţelegi? Apoi apăs butonul negru al telecomenzii şi plasa se strânge ca o pungă uriaşă cu tot cu dragon înăuntru. Mă înţelegi? Cele 10 valizele ale mele vor porni cu punga, în care zace dragonul ucis, ridicată în sus spre valuri. În câteva minute un împingător cu care am contract anual va duce punga cu tot cu cadavrul în mijlocul mării. Atât de simplu. Mă înţelegi? Tehnica e totul. Dimineaţa la ora 8 va fi în port iar eu voi recupera de pe puntea lui cele 10 valize extraordinare şi voi pleca spre gară. Mă înţelegi? Cam ăsta va fi dragonul de anul ăsta. La anul viitor, altul! Mă înţelegi?
21:57 –Pare simplu şi eficient, a spus Alberto.
-Păi şi simplu este. Ha-ha! Haideţi, puneţi-vă centura de argint în jurul gâturilor!
22:00 Ora vânătorii de dragoni se apropie, prietenii mei.
22:01 Ţigările s-au aprins. Tăcerea este stăpână. Fiecare se gândeşte la ceva. Şi prezenţa dragonului se simte. Cleomenes chiar se uită cu atenţie spre cer şi îi indică Mi-Re-Lei ceva ca pare să semene cu un dragon uriaş.
22:04 Bienvenido se ridică de jos adresându-se iar celor 3 invitaţi la procesiune.
-Aveţi 3 minute să vă puneţi protecţia în jurul gâtului.
22:07 Sunt atât de multe stele pe cer şi un singur dragon ce trebuie ucis.
22:08 Bienvenido le-a strigat tare.
-Nu mişcă nimeni, cine mişcă, mişcă mort!
22:10 De undeva din din dreapta a căzut o stea.
22:11 Din stânga a căzut altă stea.
Bienvenido s-a ridicat în picioare, şi-a pus ochelarii speciali şi cu vocea lui metalică le-a spus celor 3 invitaţi.
-În noaptea asta doi dintre noi vor muri. Au căzut două stele. Mă înţelegi? Nu mi s-a mai întâmplat niciodată până acum. Chiar dacă plecaţi acum este inevitabil. Destinul a fost scris mă înţelegi?
Tot el a scos din buzunar cu gesturi calme cornul de chemat dragoni. A suflat în el. Nimeni şi nimic din cei prezenţi nu a auzit nimic. Poate că nu funcţiona.
21:13 Din cer s-a prăbuşit dragonul. Era URIAŞ. URIAŞ. A rupt plasa de circ tranchilizantă ca şi când nu ar fi existat niciodată. A picat exact între ei. Alberto i-a văzut inima luminoasă. Dintre toţi s-a repezit fix la el. Prima lovitură de coadă a nimerit în protecţia de argint a gâtului. Alberto s-a prăbuşit la pământ. Aproape sufocat. Pe retină îi rămăsese lumina inimii dragonului. Ca în filmele alb-negru interbelice.
21:14 Bienvenido a strigat cu vocea sa metalică către dragonul furios. Cu ochelarii negrii părea un android.
-Hei! Puştiule, eu te-am chemat. Ei sunt doar spectatori la moartea ta. Mă înţelegi?
Dragonul uriaş s-a întors spre cel ce ţinea în mână un pistolet minuscul nichelat.
-Niciodată până acum n-am văzut un exemplar ca tine. O să fie o onoare să te ucid. Mă înţe…
Nu a apucat să termine fraza în care dorea să spună că poza cu dragonul ucis va strânge cele mai multe like-uri din istoria Facebook-ului pentru că gâtul din care răsuna vocea metalică a fost retezat în 9,5 miimi de secundă.
21:15 Bienvenido e mort. Alberto e la pământ. Mi-Re-La se învârte agonizând în jurul iubitului ei. Dragonul uriaş şi încă foarte viu îl studiază cu interes pe Cleomenes.
Scena e copiată fidel dintr-o tragedie antică. Călăul e mort. Victima e în picioare şi pare că este interesată de un puşti surd. Dar mai trebuie să moară cineva ca profeţia să se îndeplinească pe deplin.
21:17 Alberto sprijinit de Mi-Re-La s-a ridicat şi s-a îndreptat spre pistoletul nichelat din mâna celui ce fusese Bienvenido, vănătorul de dragoni. Capul cu tot cu ochelarii negrii se înterpusese între Alberto şi pistolet. Când Alberto a păşit peste căpăţâna însângerată o nouă lovitură de coadă uriaşă i-a desprins definitiv protecţia de argint de la gât. Doar două lovituri era proiectată să reziste şi dragonul uriaş era un meseriaş.
Este posibil ca Alberto să fie cea de a doua victimă? Nu ştim.
22:18 Dragonul este foarte aproape de Alberto.
Este un dragon URIAŞ. Un dragon uriaş fără lumină proprie. Exact dragonul pe care îl simte uneori Alberto în preajma lui.
Dar de ce acest dragon doreşte să-l ucida? Nu ştim.
22:18 Dragonul URIAŞ îşi ridică coada uriaşă cu care îi va aplica lovitura fatală, exact în zona gâtului.
22:18 Cleomenes strigă.
-Hei, dragonule URIAŞ, omoară-mă pe mine! Te rog, omoară-mă pe mine, eu mi-am îndeplinit visul. Am văzut marea.
22:18 Dragonul URIAŞ îşi coboară un pic coada flexată pentru lovitura fatală cumpănind între puştiul surd şi Alberto.
Şansele lui Alberto de a rămâne în viaţă au crescut vertginos.
Dar cine va fi cea de a doua victimă din seara asta conform profeţiei? Nu ştim.
22:18 Mi-Re-La profită de dilema dragonului URIAŞ şi culege de pe căpăţâna însengerată a celui care a fost Bienvenido ochelarii negri cu rame groase care pot detecta inimile dragonului şi îi ascunde la spate.
-Hei, dragonule URIAŞ, omoară-mă pe mine. Îl iubesc prea mult ca să rămân fără el. Aşa că mai bine omoară-mă pe mine, te rog.
22:18 Cu o singură mână îşi desface protecţia de la gât împotriva dragonilor.
Şansele lui Alberto de supravieţuire au crescut iar. E posibil să reziste în faţa Morţii? Nu ştim încă.
22:18 Dragonul URIAŞ este şi mai nehotărât. Trebuie să mai ucidă încă un om, conform profeţiei. Dar pe cine oare?
22:18 Şansele lui Alberto sunt acum de 2 din 3. Oare va rezista până la capătul acestei vânători de dragoni, transformată subit în vânătoare de oameni? Nu ştim. Chiar nu ştim.
22:18 Mi-Re-La, foarte iscusit şi la protecţia întunericului, culege de pe jos şi pistoletul nichelat. Acum are arma şi ochelarii. Sanşele lor au crescut. Dar Alberto, personajul principal, va scăpa cu viaţă? Nu ştim.
22:18 Dragonul URIAŞ pare hotărât. Şi-a ridicat iar coada în poziţia ucigaşă. Alberto va fi cea de-a doua victimă a nopţii. Cea de-a doua şi ultima victimă.
22:18 În acest moment sunt miliarde de stele şi un singur dragon pregătit să îl ucidă pe Alberto. Dar cui îi pasă? Alberto e doar un om. Cineva trebuie să moară. Mai bine zis încă un om trebuie să moară pentru că din miliardele de stele două s-au hotărât să cadă exact acum. Iar destinul trebuie să-şi urmeze cursul indiferent de personaj. Cineva trebuie să moară. Alberto? Dacă destinul o cere.
22:18 Cleomenes s-a aruncat asupra lui Alberto. Coada URIAŞĂ a dragonului i-a trecut prin protecţia de argint atingându-i fatal jugulara, dovadă că forţa loviturii a fost extraordinară.
Mi-Re-La a ţipat isteric: -Aaaaa. Şi-a aşezat în milisecunde ochelarii la ochi şi a ţintit spre inima dragonului. A tras de 4 ori. De patru nimerind ţinta cu precizie olimpică.
22:18 Cleomenes, puştiul cel surd, este mort. Bienvenido este mort. Mi-Re-La plânge peste trupul slăbit a lui Alberto care are doar o claviculă ruptă.
22:18 Dragonul URIAŞ este mort.
22:18 Alberto, ajutat de Mi-Re-La se ridică. Cei doi părăsesc zona masacrului fără să privească înapoi. Se sprijină unul pe celălalt. Nu privesc înapoi ştiind povestea biblică a celui ce a privit înapoi spre oraşele în flăcări Sodoma şi Gomora.

Nicio poză nu a fost făcută. A doua zi oamenii vor găsi lângă far cadavrul puştiului surd, trupul şi căpăţâna vânătorului de dragoni şi un dragon URIAŞ ucis.
Destinul a fost împlinit. Până acum Dragostea a învins Moartea.
Şi fără poze, vă rog!

O mie de oameni se spală în râu. De rahat, de sânge, de neputinţă. Alberto este terminat. Se simte ca şi când uriaşa povară a situaţiei dezastroase în care se află cei o mie de oameni i-a strivit de sus în jos toate oasele. Coloana vertebrală e îndoită ca un arc. Un arc ce va plesni. Aici pare să fie capătul omenirii. În mintea lui. Cei 1000 de oameni plâng şi se spală de rahat şi sânge în continuare. Cel care i-a călăuzit până la marginea râului mai are puţină încredere în şansele lor. De ar avea acum un înger să-l mângâie pe cap şi să-i aprindă o ţigară ar fi perfect. Dar aşa ceva nu mai există. Toţi îngerii au murit. Alberto ar fi vrut să dea timpul înapoi. În primul şi în primul rând nu ar fi repetat tot lanţul de greşeli făcute până atunci. Nu s-ar fi luptat niciodată cu Moartea.

Fragmentul de roman în care Alberto a spus: „Mâncaţi-vă între voi, dacă este cazul!”

Ploaia încetase. Un cadavru plutea pe râu.
Alberto le-a strigat celor care erau mai aproape de el şi de cadavru.
-Aduceţi-l la mal.
Doi vlăjgani au sărit imediat în apa rece şi au tras trupul la mal.
-Îl cunoaşte cineva?
Perechi de ochi curioşi s-au îndreptat spre trupul încă cald. Nimeni şi nimic.
Dintre rândurile concentrice de privitori s-a ivit o femeie. Cam pe la 27-28 de ani. Brunetă, cu ochii mari, înaltă, cu părul lung şi pielea albă.
S-a dus lângă cei doi vlăjgani în viaţă care încadrau cadavrul s-a aşezat pe vine şi i-a pus mâna pe piept în dreptul inimii.
În câteva secunde Alberto se afla lângă cei 3 vii şi cel mort.
Bruneta s-a ridicat şi l-a privit direct în ochi pe Alberto. Avea o voce frumoasă, caldă.
-E mort.
-Da, ne-am dat seamă cu toţii. Şi atunci Alberto s-a uitat adânc în ochii ei. A citit iubirea. Îl cunoşteai? Îţi este rudă?
-Mi-a fost şoţ.
-Aha! Îngropaţi-l! Îngropaţi-l acolo! Şi a indicat un loc departe de râu. Cum te cheamă?
Bruneta nu a răspuns. Cei doi vlăjani au apucat mortul de mâini şi de picioare şi s-au îndepărtat cu încărcătura spre locul indicat de Alberto. Bruneta îi urma păstrând ritmul lor de mers.

Moartea făcuse prima victimă. Era bucuros.

Un mic număr de oameni i-a urmat pe cei 4, trei vii şi un mort. Ca un fel de cortegiu funerar.
-E cineva popă dintre noi? Alberto era curios.
Trei mâini s-au ridicat în aer. Adică 3 popi.
-Vă rog, ocupaţi-vă de el. E primul nostru mort. Cred că nu şi ultimul, din păcate.
Cei 3 popi, doi cu tricouri murdare şi unul la bustul gol, s-au grăbit să ajungă din urmă mortul.
Alberto s-a aşezat pe pământul ud şi murdar. În jurul lui s-au adunat mulţi oameni. Le-a vorbit de jos.
-Trebuie să facem o selecţie şi un plan de penetrare a Pădurii Fermecate. Mai întâi vreau o listă cu profesiile oamenilor în viaţă. În mod special mă interesează atleţii de performanţă şi militarii activi. Trebuie să compun o trupă de şoc, un fel de comando, care să fie foarte capabil să traverseze răul şi apoi Pădurea Fermecată şi să ajungă cu bine la Poaiană. Tot noi, adică trupa de şoc, trebuie să marcăm traseul ideal până la Poiană ca să putem aduce aici în siguranţă şi restul oamenilor.
Privirea i-a fost atrasă de un tip vânjos.
-Tu de colo! Ce profesie ai avut?
Masa de muşchi profesionişti a răspuns imediat.
-Antrenor de fitness.
-Oooo! Super! Câţi ani ai?
-29.
-Mulţi înainte! Ocupă-te, te rog, de selecţia de care am vorbit. Caută 24 de persoane, de fapt 23 cu tine, care să fie apte pentru un efort fizic prelungit. Şi hrană zero, evident.
Alberto s-a ridicat de jos fără să-şi scuture turul pantaloni şi s-a îndreptat spre mulţimea care-l încercuise obedientă.
-Tu ce profesie ai avut?
Tipul firav şi înalt i-a răspuns prompt.
-Inginer de sunet.
-Nţţţ! Nu-ţi văd utilitatea în condiţiile actuale. Scuză-mi francheţea. Poate pe viitor. Du-te mai în spate. Tu? Şi şi-a îndreptat privirea spre cel de lângă tipul firav, inginerul de sunet. Un ins cu părul dat pe spate şi doi ochi foarte inteligenţi.
-Broker de asigurări.
-Mda! Ce să zic?! Nici tu nu pari a avea o întrebuinţare utilă pentru viitorul omenirii. Momentan ne trebuie forţă şi mai puţină inteligenţă.
Alberto a schimbat tactica. S-a îndepărtat de mulţime şi i-a strigat.
-Toţii medicii să se adune în dreapta mea. Şi toţi inginerii în stânga mea.
În 2-3 minute s-au produs două grupe compacte de oameni la stânga şi la dreapta lui Alberto.
-Boon! Avem şi medici. Avem şi ingineri. Asta înseamnă că progresul omenirii este asigurat. Să vedem cum stăm cu perpetuarea speciei. A strigat iar mulţimii. Toate femeile fertile să se adune în spatele meu.
O mulţime de femei, frumoase şi urâte, grase şi slabe, s-au adunat în spatele lui.
Alberto fuma dintotdeauna mult. Acum şi-a aprins o altă ţigară. Azi nu mai trebuia să moară nimeni. A privit şi la restul celor rămăsi în afara preselecţiei sumare. Şi ei erau buni la ceva. Aveau şi ei întrebuinţarea lor. Specia avea nevoie şi de ei ca de aer.

Mulţimea de oameni începuse să sufere de foame. Tot mai evident. Alberto trebuia să plece repede. Cei 24 de însoţitori ai lui erau gata adunaţi în jurul lui.
Mai trebuia să dea câteva instrucţiuni şi apoi să plece în grabă spre Poaină. Şi-a pipăit buzunarul de la spate unde avea harta Pădurii. Era la locul ei. Trebuia să o protejeze de apa rece a râului. În cel mult 24 de ore trebuia să ajungă înapoi. Le va aduce câţiva saci de mană cerească. Important era ca harta să fie corectă şi să găsească drumul exact prin labirintul Pădurii şi apoi să se întoarcă repede cu hrană la cei rămaşi. Evident că timpul de întoarcere va fi mult mai scurt odată ce au ajuns în Poaiană. Avea de gând să-i folosească pe cei 24 pentru a însemna traseul corect. Îi va posta din 100 în 100 de metri. Pădurea nu putea avea mai mult de 3 kilometri lăţime. De fapt, după harta pe care o avea în buzunarul de la spate avea exact 2400 de metri lăţime în linie dreaptă. Important era să găsească aceea linie dreaptă, nu?!

Moartea se amuza. Se amuza copios. Moartea râdea tare de ei. Atât de tare încât pe oamenii rămaşi îi dureau capul. Pe toţi deodată, dar nu realizau că durerea lor comună de cap era produsă de râsul Morţii.

Şi uite cum 24 de oameni plus Alberto s-au aruncat în valurile râului pentru a ajunge pe celălalt mal unde-i aştepta primejdioasă Pădurea Fermecată.

Şi Moartea era deasupra lor. Le veghea fiecare mişcare a braţelor prin apa rece.
-E sinucidere curată să-noţi în apa îngheţată! Ha! Ha! Ha! Ha!
Şi unul câte unul se duceau la fund.

Bruneta avea un vagin de puştoiacă. Foarte strâmt.
Alberto o penetra cu putere pe la spate stând în genunchi şi ţinând-o de fese. Amândoi gemeau compact. Alături era cadavrul acoperit cu pietre al soţului brunetei. Decedatul. Bruneta cu părul închis la culoare şi lung nu privea mormântul din pietre, doar gemea de plăcere.

Moartea era peste ei, îi acoperea cu aripile ei negre uriaşe iar cei doi se iubeau cu gemete profunde.

Povestea se derula înapoi.
Alberto s-a apropiat de Bruneta cu părul lung şi voce frumoasă. Stătea lângă mormântul improvizat al fostului ei soţ şi privea în gol. S-a aşezat lângă ea şi i-a întins ţigara. Bruneta a luat-o fără să-l privească pe Alberto.
-„Astronauţii nu mor niciodată sâmbăta!” Aşa îi plăcea să repete.
-Ştii că azi e sâmbătă?
-Ştiu. A murit sâmbăta, exact ca Neil Armstrong. Stabilisem să murim amândoi în aceeaşi zi. Nu credeam că sâmbăta se moare. A fost un om minunat.
-Cred. Din păcate, au mai rămas atât de puţini oameni, încât toţi sunt minunaţi.
-O să supravieţuim? Nu că m-ar interesa prea mult, dar vreau măcar să mai trăiesc încă o săptămână ca să mor şi eu tot într-o sâmbătă.
-Pfuu! Eu o să supravieţuiesc pentru că am o inimă de dragon în piept. Nu ştiu dacă şi tu. Deşi îmi doresc să fim împreună peste o săptămână.
-Am impresia că tot ce mi se întâmplă aici e doar un vis urât. Că tu nu exişti în realitate, că el, şi a arătat cu degetul spre mormântul improvizat, este viu şi doarme cu mâna pe sânul meu stâng, deasupra inimii iar ceasul va suna la 7:30 şi ne vom trezi să mergem la serviciu.
-Eu cred în drame şi în puterea exemplului. Am ajuns la concluzia că omenirea avea nevoie de acest dezastru. Mergeam în direcţia greşită de câteva secole. Uitasem ce înseamnă umanitatea şi relaţiile interumane.

Alberto şi-a scos penisul din vaginul strâmt, a întors Bruneta cu părul lung spre el şi a terminat strigând în gura ei.

Bruneta avea un vagin de puştoiacă. Foarte strâmt.
Alberto o penetra din picioare trăgând-o cu putere de păr. Sacadat. Bruneta cu părul lung şi frumos simţea cum penisul îi ajunge în stomac şi ducea instinctiv mâna la abdomen. Alături era cadavrul acoperit în grabă cu pietre al fostului ei soţ. Decedatul. Câteva degete îi ieşiseră printre pietrele aruncate în grabă peste trupul ce se răcise.

Moartea era peste ei, îi acoperea cu aripile ei uriaşe în timp ce gemeau.
-Ce poate fi mai romantic decât o partidă de sex alături de cadavrul soţului tău?! Ha-ha! Stafidiţilor!
Povestea se derula înapoi.
Alberto s-a apropiat de Bruneta cu părul lung şi voce frumoasă. S-a aşezat lângă ea şi i-a întins ţigara pe jumătate fumată. Bruneta a luat-o şi l-a privit lung pe Alberto direct în ochi. Ea avea ochi frumoşi, albaştri cu două luminiţe care străluceau ca în peliculele cu Greta Garbo.
-Nu pot să plâng! Nu pot să plâng! Dar l-am iubit profund. L-am iubit cu fiecare celulă a mea. Nu pot să plâng! S-a ridicat cu ţigara în gură şi a mângâiat degetele care se iţeau dintre pietre ca un periscop. Nu poţi să-ţi imaginezi vreodată atâta dragoste! Acum mă simt sfârşită. Nici măcar nu mai are rost să mai plâng. Dar, Doamne! Cât de mult l-am iubit! Cât de mult! În fiecare noapte, înainte de culcare îi repetam de zeci de ori, ca o rugăciune, cât de mult îl iubesc… A aruncat ţigara departe şi a privit în jurul ei. Nu vedea nimic. Şi acum… şi acum iată-mă aici la marginea lumii singură, goală pe dinăuntru ca o nucă seacă, mâncată de un vierme uriaş. Îmi stă aici în creier şi îmi mănâncă toate celulele. Şi l-am iubit cu fiecare celulă. Şi ele mor una câte una, simt cum mor şi eu pe dinăuntru, sunt doar o carcasă umană. Una câte una mor. Toate celule iubirii mor şi eu simt asta şi nu pot face nimic. Nici nu vreau. Vreau să mor.
Alberto a privit-o intens fără să spună nimic. Era o carcasă umană perfectă. Prin tricoul rupt i se vedeau doi sâni superbi, avea un păr lung şi frumos, o piele neverosimil de albă, picioare lungi şi glezne subţiri, două fese rotunde şi superb proporţionate. Un exemplar de rasă care putea figura oricând pe coperta oricărei reviste pentru bărbaţi.
-Ce mai pot face eu acum fără el?! Spune, tu! Mai e ceva de făcut pe lumea asta fără el?

Alberto şi-a scos penisul din vaginul ei strâmt, a întors-o cu faţa la el şi a terminat în gura Brunetei cu păr lung şi voce frumoasă.

Bruneta avea un vagin de puştoaică. Foarte strâmt.
Îşi împingea cu putere bazinul în penisul lui Alberto care era întins pe spate şi o strângea tare de sâni. Bruneta îl privea în ochi şi se repezea iar şi iar cu tot corpul ei de zeiţă în penis. Ritmic ca un ceas eleveţian.

Moartea era peste ei. Acoperise cu aripile ei uriaşe pe cei doi care se împerecheau şi mormanul de pietre care ascundea destul de prost cadavrul soţului Brunetei.

Povestea se derula înapoi.
Alberto s-a apropiat de Bruneta cu părul lung şi voce frumoasă. S-a aşezat lângă ea, chiar peste pietrele mormântului improvizat în grabă, întinzându-i ţigara aprinsă. Bruneta a luat-o fără să-l privească.
Era frumoasă. Cu ochi albaştri. Înaltă. S-ar fi putut îndrăgosti de ea lejer în autobuz sau în metrou. I-ar fi adus flori în fiecare dimineaţă în staţia de autobuz sau metrou.
-Ştii ce vreau acum?
Alberto nu a răspuns. Dar ştia ce-şi dorea Bruneta. Ştiuse din prima clipă când s-a apropiat de cadavrul decedatului scos din râu de cei doi vlăjgani. Dar era timp berechet să moară.
-La ce bun?! De ce atâta luptă? Unde vrei să ne duci acum? În Poiană? Eu vreau să rămân aici. O să-mi caut pietre şi o să rog câţiva oameni să mă acopere cu ele. Chiar aici lângă mormântul lui. Să mor lângă el. Să fim împreună.
-Aş putea să-ţi dau inima mea de dragon…
-Hmmm!… Mai bine mi-ai da o piatră în cap chiar acum. Pietrele celelalte le vor aduna oamenii mai târziu… La ce bun inima ta de dragon, dacă el nu mai e? Ce să fac cu ea?
-Repet: „aş putea să-ţi dau inima mea de dragon!”
-Şi eu repet: „da-mi cu un cataroi în cap!” Fac ceva pe inima ta de dragon. Cui îi mai trebuie o inimă de dragon când este fără iubire pe dinăuntru? Când eram cu el… Tu nu poţi înţelege… Când eram cu el iubirea îmi răbufnea prin toţi porii. Un fel de hemoragie care mă făcea mai puternică. El simţea toată aura cu care îl înconjuram şi era fericit. Eram într-o sferă. O sferă de iubire. Aveam universul nostru, avem timpul nostru, aveam fizica noastră, aveam limbajul nostru propriu. Noi înşine eram un univers cu condus de legile iubirii.

Alberto s-a ridicat în picioare cu penisul în erecţie maximă a apucat-o cu putere de păr şi a terminat în gura Brunetei cu părul lung şi frumos.

Bruneta avea un vagin de puştoiacă. Foarte strâmt şi umed.
Alberto îl penetra. Erau în poziţia lotus. Bruneta gemea generos şi dădea ochii peste cap. Mâinile lui îi mângâiau sânii rotunzi şi tari. Voia să termine în gura ei chiar alături de cadavrul soţului ei acoperit cu pietre în pripă de oameni. Erau chiar lângă el, lângă mormântul proaspăt. Printre pietre se putea observa culoarea verde a hainelor cu care era îmbrăcat decedatul. Tricou albastru şi pantaloni verzi.

Moartea era peste ei. Îi acoperise ca un iglu cu aripile ei uriaşe pe cei doi care se împerecheau zgomotos şi acel cadavru aproape rece. Un deliciu.

Povestea s-a derulat înapoi pentru ultima oară.
Alberto s-a apropiat de Bruneta cu părul lung şi voce frumoasă. Aceasta se ruga în genunchi lângă mormântul decedatului ce nu apucase să se recească pe deplin. Încă.
Primul dintre cei 1000 care murise. Lista era deschisă însă. Cadavrele urmau să se împută de-a lungul malului şi să plutească pe râu. Moartea ştia toate astea. Ştia exact şi numărul de morţi. Mai ştia şi că Alberto şi Bruneta vor face sex neprotejat după ce vor termina ţigara pe care o fac poştă. Ştia că Alberto o doreşte pe Brunetă. Slăbiciunea lui erau brunetele cu părul lung şi înalte. Cu sâni mari şi voci senzuale. Tipa aceastea le avea pe toate la pachet. Full option. Nu va conta cadavrul acoperit în grabă cu pietre. Era doar un cadavru. Oamenii morţi nu fac sex. Ha! Dar de ce acceptase Bruneta cu părul lung ca să îşi desfacă picioarele în faţa penisului în erecţie maximă. Pentru că Alberto era un lider iar ea o simplă muritoare. Un număr dintr-o statistică. Iar Alberto îi va da un singur număr, sexual vorbind, pentru că era în grabă.
În timp ce fumau Alberto i-a explicat aproape părinteşte că are nevoie de o partidă de sex înainte de a porni la lupta cea mare. Pentru că sexul îi dădea inspiraţie. Bruneta s-a supus docilă ca o şcolăriţă cu mâinile la spate. Şi apoi ştia că decedatul ei soţ nu ar fi avut nimic împotrivă dacă ea şi-ar fi luat o minimă doză de plăcere de 5 minute după ce cadavrul lui s-ar fi răcit.
Dar Alberto nu a putut aştepta ca decedatul să se răcească. Se grăbea. Aşa că la finalul celor 5-7 minute de sex s-a ridicat în picioare şi a terminat în gura Brunetei care stătea în genunchi în faţa lui. Din greşeală a scuipat sperma caldă a lui Alberto peste pietrele mormântului improvizat în grabă. Peste pietrele care ascundeau novice cadavrul încă cald. Sperma caldă şi ea s-a prelins printre pietre exact peste tricoul albastru al cadavrului. Nimeni nu a comentat nimic, nici Alberto, nici Bruneta cu părul lung, cu atât mai puţin soţul Brunetei care devenise rece între timp la toate greşelile soţiei.
-Mulţumesc! A zis Alberto ridicându-şi pantaloni şi plecând în grabă spre cei 24 de oameni care-l aşteptau să traverseze râul şi mai apoi Pădurea.
Bruneta cu părul lung s-a şters cu dosul palmei de restul de spermă care-i rămăsese pe buze continuându-și rugăciunea la mormântul de pietre observând apatică cum sperma încă se prelinge printre pietre pe tricoul albastru al decedatului ei soţ pe care îl iubise atât de mult.
Îi plăcuse, dar asta nu înseamnă că nu şi-a iubit soţul până în ultima clipă a vieţii lui. Îi venea în minte melodia lui Frank Sinatra „Strangers in the night”.

Moartea s-a apropiat de ea, de Brunetă.
Ea era numărul doi pe lista lui. Au privit amândouă o piatră mare, foarte ascuţită. Ştia că atunci când Alberto va ajunge lângă cei 24 de specialişti în exerciţii fizice şi supravieţuire Bruneta cu părul lung şi negru se va sinucide izbindu-se cu puterea singurătăţii la pătrat de colţul ascuţit al pietrei pe care o privea insistent. Şi în timp ce creierii i se vor scurge pe lângă colţul pietrei, vezica i se va goli prin vaginul umed şi proaspăt penetrat. Iar în timp ce Alberto şi restul de oameni vor alerga spre mormântul improvizat în grabă din pietre atenţionaţi de ţipătul de groază al Brunetei, creierii ei se vor amesteca printre pietre cu spermă lui Alberto şi se vor depune pe tricoul albastru al decedatului. La picioarele Brunetei se va naşte o băltoacă de urină galbă şi urât mirositoare care în scurt timp se va colora cu roşu de la sângele prelins din craniul găurit.

Alberto era mulţumit. Făcuse sex între 5 şi 7 minute. După fiecare partidă de sex creierul lui se oxigena puternic. Gândea mult mai clar. Improviza mai repede. Era un fel de vitamină pentru imaginaţie. Plus că Bruneta avea vagin strâmt şi alunecos. Un vagin de puştoiacă.
Mergea repede privind direct în faţă. Cei 24 îl aşteptau. Nu dorea să audă din partea lor comentarii despre cele întâmplate. Sexul este o componentă vitală care face parte din viaţa de zi cu zi a oamenilor.
Ca să le taie orice elan răutăcios în preajma lor s-a oprit brusc şi i-a privit dur. Un fel de şah.
-Aaaaaaaaaaaaaaa.
Ţipătul Brunetei cu părul lung şi frumos a invadat malul râului, era un fel de ţipăt de pasăre rănită.
Toată mulţimea s-a oprit din activitate sau gândire.

Moartea era deasupra lor. Luase doi dintre cei 1001, deşi Alberto le promisese în mod repetat că „Azi nu moare nimeni!”. Şi ziua părea să fie lungă. A privit cum marea de oameni s-a revărsat spre mormântul improvizat în pripă. Şi s-a bucurat.
Craniul Brunetei, mai exact fruntea, era spart de colţul ascuţit al pietrei care acoperea cadavrul soţului ei. Sânge amestecat cu creieri umani şi sperma lui Alberto printre pietrele care presau cutia toracică a decedatului. Bruneta urinase imediat după ce s-a sinucis.
Oamenii rămaşi în viaţă s-au închinat şi au privit spre cel care o penetrase cu câteva minute înainte.
-Pfuuu! Îmi pare foarte rău… Desfaceţi mormântul de pietre şi puneţi-o peste soţul ei şi acoperiţi-i pe amândoi cu pietre. Asta putem face acum pentru ei. Momentan doar atât. E vreun poet printre noi?
Într-o primă instanţă mulţimea s-a declarat apoetică.
Într-un final, după câteva momente în care oamenii s-au privit curioşi, un tip pişpirel s-a strecurat în faţa celor rămaşi în faţa lui Alberto.
-Eu sunt poet.
-Okay! Fă-le, te rog, un poem, un cântec, ceva de iubire. Să le cinstim măcar amintirea. Peste 1000 de ani atât va mai rămâne din dragostea lor.
-Am să le fac cu plăcere. Va fi o onoare pentru mine.
-Okay! Nu te grăbi. De abia peste câteva ore mă întorc. Ştie cineva cum îi cheamă.
Alberto s-a dresat mulţimii adunată concentric în jurul cadavrelor. Întrebarea s-a propagat ca un ecou din centru spre margine din om în om ca un ecou: „ştie-ştie cineva-cineva?”.
Mulţimea şi-a dat cu presupusul.
După un minut s-a întors şi ecoul întrebării spre Alberto.
Nu ştia nimeni.
Era negativ.
Alberto s-a uitat la poetul pişpirel.
-Atunci o să-i botezăm acum pe loc. Elena şi Carol Caraiman. De acord?!
-Da. Foarte bine. Mai am o întrebare: să evoc în cântec şi faptul că ai făcut înainte de moartea ei sex lângă cadavrul soţului încă cald? Întreb, nu fac decât să întreb…
-Nicidecum. Pe Carol fă-l primul nostru erou. Un gigant. Primul nostru erou, căci vor urma şi alţii. Şi pentru fiecare vei face un poem.
Mulţimea s-a răsfirat. Au mai rămas doar câţiva lângă cele două cadavre pentru a îndeplini dorinţa lui Alberto. Printre care şi cei 3 preoţi care urmau să oficieze o scurtă slujbă de bun-rămas. Unul dintre ei a călcat din neatenţie în urina amestecată cu sânge. A înjurat scurt şi apoi a reintrat rapid în rimtul celorlalţi doi preoţi care cântau pe nas despre un loc luminos, liniştit şi plin de verdeaţă.

Mulţimea a continuat să caute profesiile celor care o alcătuiau şi să moară de foame. Căci mulţi vor muri de foame. Cele mai favorizate păreau femeile feritile care erau la locul lor, gata să ducă specia mai departe prin istorie.

Şi Moartea privea de sus. Femei, bărbaţi pe toţi îi vedea sub forma unor numere care urmau să treacă de partea lui. A morţii. Şi Alberto ultimul, aşa cum i se cuvine unui lider.

-Azi nu moare nimeni! Aşa şi-a început Alberto discursul în faţa celor 24 aleşi pentru a penetra Poiana Fermecată. Elena şi Carol Caraiman nu au murit. Ei sunt un cântec al omenirii. Un cântec al iubirii supreme. Noi avem datoria să nu murim astăzi. Şi Azi nu vom muri. Noi suntem falanga omenirii. Vom reuşi împotriva Morţii. Să nu vă fie teamă. Datoria noastră de azi e să învingem, să nu murim. Datoria noastră pe viitor este să ne creştem copiii şi să-i învăţăm poezii despre faptele eroice ale strămoşilor lor. Astăzi scriem istorie. Este o onoare. Am trăit toată viaţa în aşteptarea acestui moment uriaş. Să mergem! Vom învinge! Ura!
Cei 25 de eroi s-au aruncat în valurile reci ale râului în uralele mulţimii.

De sus Moartea râdea de se prăpădea. Penele i se cutremurau de râs. Penele negre.
-Ha! Ha! Ha! Ce discurs anemic!? Cu speech-ul ăsta de 2 lei şi un leu vrea Albero să mă învingă?! Vai de rasa umană, dacă a ajuns pe mâna unui asemenea lider?! Şi mai şi spune tuturor că are o inimă de dragon. Poate că e o inimă de dragon Made in China! Păi eu mănânc la micul dejun doi dragoni uriaşi pe pâine. Ha! Ha! Ha! Alberto-Alberto, vai de specie, dacă a încăput pe mâinile tale! Încă un discurs ca ăsta şi n-o sa mai ai în faţa cui vorbi. Houuu, ţărane prost!

Râul nu era foarte lat. Maxim 250 de metri. Nici nu părea foarte adânc. Dar era destul de rapid, cât să facă victime umane.
Alberto şi cei 24 de atleţi şi militari înotau în apele reci. Primii 50 de metri au fost un mizilic. Cei 25 înotau grupat cu moralul ridicat.
Şi atunci s-a întâmplat imprevizibilul.
Prima victimă.
Efectiv s-a dus la fund ca şi când ar fi avut legat de picioare o greutate enormă.
Apoi al doilea înotător.
Al treilea în următoarele 2 secunde.
Un fel de Triunghi al Bermudelor, ceva de genul ăsta.
Şi unde mai punem că a treia victimă era un fost campion olimpic la 200 metri bras. Ăsta era un semn clar că lucruri misterioase se întâmplă cu acel râu.
Ştiţi cum s-a întâmplat?! Pfuu. Dădeau din braţe ca şi când înotau într-o piscină din acelea care se vând în supermarketuri şi pac!!! Direct la fund! Mai rămâneau doar nişte bule de aer care se ridicau din locul de unde a dispărut.
Alberto era disperat. Nu se aştepta ca râul să acţioneze atât de mârşav. Oare râul era blestemat?
Al patrulea a dispărut în timp ce Alberto repeta cu voce tare celor din jurul său.
-Oare râul ăsta e blestemat?
Ceva se întâmplă. Nu e bine deloc. Deja suntem mai puţini. Şi mai ales au dispărut ca şi când nu ar fi fost cei mai dotaţi fizic, cei care trebuiau să fie vârful de lance al supravieţuirii. Dacă nu vor reuşi cele mai cele mai favorizate gene ale umanităţii să traverseze râul, cum vor reuşi ceilalţi care sunt din start în dezavantaj? Dar femeile? Dar operatorul de sunet şi agenţii de asigurări?
Numerele 5, 6 şi 7 au dispărut simultan în adâncuri. Aceleaşi bule de aer au mai rămas martore ale destinului tragic, unicile mărturii că respiraseră aerul acestei planete.
Au mai rămas doar 18 şi cam 100 de metri de parcurs.
Din clipă în clipă trebuie să mai moară cineva. Dar cine?
S-au oprit, ştiau că inevitabilul va lovi din nou la întâmplare. Sfârşitul lor era inevitabil.
Şi atunci Alberto s-a panicat. L-a cuprins panica aceea nebună, de culoare albă.
Nu mai ai mamă, nu mai ai tată, soţ-soţie. Eşti doar tu şi frica atotcuprinzătoare care se încolăceşte în jurul gâtului tău ca un şarpe boa. Totul se va sfârşi din moment în moment, chiar acum. Înota haotic. Nicidecum cu ţintă. Poate-poate vă scăpa de şarpele acela care i se încolăcise în jurul gâtului. În toate direcţiile. Cei care îl însoţeau nu ştiau ce se întâmplă. Cineva să-i dea un pumn după ceafă. Uite-l cum a înghiţit apă. Ce face nebunul ăsta?! Înainte! Înainte! Simţea cum şarpele acela alb se prinsese cu coada de pietrele de fundul râului şi-l trăgea în jos. Efectiv nu înainta deşi dădea cu putere din braţe în toate direcţiile.
Mai rămăseseră 13. Cu tot cu Alberto. Cu tot cu şarpele alb al panicii. Era un calvar. Nebunia i-a cuprins pe toţi. Pe absolut toţi. Şi nu era niciun înotător care să nu aibă un şarpe alb în jurul gâtului.

Prin apă Moartea făcea ravagii. Îi trăgea cu putere la fund. Pe cei mai puternici. Pe Alberto doar îl panicase. Doar se juca cu el. Îi aruncase de gât şarpele acela alb al panicii.
Şi uite cum se duceau la fund. Mai erau câţiva. 7 sau 8. Cu tot cu Alberto.

Îşi reveniseră. Trebuie să ajungă înapoi. Şi ce dacă va junge singur? Mai contează? Important e să ajungă. Singur-nesigur, trebuie să iasă cu din apele râului cât mai urgent. Mai dă-i dracului pe restul.

Mai erau câteva aruncături de braţe. Malul s-a umplut de oameni. Au sărit în apa mică de la mal şi l-au tras afară. Era terminat. Şarpele alb enorm din jurul gâtului s-a descolăcit şi s-a ascuns printre pietrele de pe fundul apei. Pieptul lui Alberto se ridica şi cobora rapid. Răsufla greu. Ca un câine.
Rămăsese singur iar. Din 25 era unicul supravieţuitor al încercări eşuate de a traversa râul blestemat. Şi nu era nimeni în jurul lui să-l încurajeze. Oamenii căzuseră în genunchi şi nu puteau înţelege cum se întâmplase. Nu mai căutau răspunsuri de la Alberto. Erau doar nişte străini printre străini. Cine erau toţi aceşti oameni care-l înconjurau. Puteau fi cei de la rând de la supermerkat de la casă, nu simţea nimic pentru ei. Ce-l lega pe el de toată această mulţime pestriţă? Nimic. Nu avea nici fraţi, nici surori, nici iubită printe cei din jurul lui, printe cei care-l trăseseră afară din apele râului. Nu avusese niciodată o legătură afectivă cu cei care stateau la rând la casă la supermarket să-şi plătească moartea. De ce trebuia să mai continue? Pentru cine? Pentru cine?
Câteva voci l-au întrebat împotriva voinţei lor ce s-a întâmplat. Din reflex.
-Ne urmăreşte Moartea, oameni buni! Ce naiba altceva să se întâmple?! Au murit! Alţii la rând.
Alţii l-au întrebat ce urmează.
-Urmează să murim încercând.
-Şi dacă toate poveştile despre Pădurea Fermecată şi Poiana Minunată sunt doar basme?
Alberto şi-a pipăit cu gesturi ascunse buzunarul unde îşi pusese harta pădurii. O pierduse. I s-a părut normal. Totul era pierdut?
-De ce n-ar fi? Dar ce vreţi să facem? Să murim de foame aşteptând o minune?
-Putem încerca să vieţium aici. Dăm la peşte în rău, ne facem câteva colibe şi putem aştepta aici sperând să nu ajungă dezastrul şi aici.
Alberto era cu faţa în sus privind cerul. Începuse să respire mai ordonat, mai calm, pieptul lui nu se mai zbuciuma atât.
Vocile din jurul lui continuau să emită teorii despre supravieţuirea speciei în condiţiile în care zonele cu risc maxim din care fugiseră se aflau la zeci de kilometri distanţă.
O voce a declarat cu tărie.
-Teoretic contaminarea planetei se face în progresie geometrică. În maxim 2-3 zile va ajunge pe malul acestui râu. Nu vor mai rămâne din noi decât oasele albe şi firele de păr.
Mulţi străini erau în jurul lui. Culcat cu faţa în sus auzea discuţiile iscate. Nu mai îi era frică. Eroii mor mai tineri. În locul vacarmului uman şi-ar fi dorit o muzică. Ceva ritmat. Şi un pahar de Jack Daniels. La marginea râului. Singur. Paradisiac. Dar nu. El trebuie să ajute sute de voci care se lamentează şi cer soluţii. I-ar fi trimis pe toţi la casele lor, dar din păcate nu mai erau case în picioare pe această planetă.
S-a ridicat în picioare. Lupta trebuia să reînceapă. Vocea mulţimii a tăcut.
-Ascultaţi-mă bine! Cu atenţie. Repet! Ascultaţi-mă cu luare aminte! Mâine dimineaţă veţi traversa râul. În noaptea asta trebuie să va refaceţi forţele. Cine poate, e liber să se împerecheze. Cine ştie când veţi mai avea ocazia asta! Important e să ducem specia mai departe, dincolo de râu. Acum suntem nişte furnici care trebuie să traverseze un râu format din urina unui elefant de mărime medie. Pregătiţi-vă de orice poate fi mai rău. Pregătiţi-vă de final. Femeile trebuie însămânţate fără multe fasoane, urgent, iar doctorii, inginerii şi profesorii trebuie ajutaţi în misiunea lor de a traversa râul.
Oamenii din mulţime au schimbat priviri între ei. Câţiva s-au apropiat de Alberto. Printre ei şi inginerul de sunet. Acesta a vorbit în numelor celor care se apropiaseră.
-Te-am acceptat să fii liderul nostru pentru că ai o inimă de dragon şi harta Pădurii Fermecate. Toţi îţi cunoaştem povestea vieţii tale. Însă noi cei de lângă tine ne-am hotărât să nu te mai urmăm. Preferăm să murim aici. Ne-ai propus o soluţie pe care noi o socotim în acest moment utopică. Tot ce vorbeşti tu nu mai are nicio legătură cu imediatul şi cu realul. Vrem o moarte decentă şi suntem pregătiţi să o acceptăm pe acest acest mal.
În astfel de situaţii delicate, masculul alfa învinge întotdeauna. Numai că avem o problemă. Era Alberto masculul alfa? Încă nu ştim.
Alberto credea în democraţie şi în libertatea de opinie.
-Eu cred în democraţie şi în libertatea de opinie. Nu pot obliga pe nimeni să mă urmeze. Dacă vreţi să vă duceţi dracului, duceţi-vă! Cine vrea să meargă alături de mine, să o facă. Asta e! Jucăm cu cărţile pe masă.
E aceasta atitudinea unui mascul alfa?
Nu! Nicidecum! Un mascul alfa ar fi sărit din doi paşi la beregata inginerului de sunet, l-ar fi lovit cu picioarele în burtă, l-ar fi trântit la pământ şi apoi i-ar fi pisat craniul cu pietrele de pe mal. Şi la final, ca o exprimare supremă a masculinităţii supreme, fără jenă, şi-ar fi scos penisul şi ar fi urinat pe cadavrul inginerului de sunet în văzul tuturor şi ca o avertizare sumbră pentru oricine altcineva ar mai fi avut curajul să-i conteste autoritatea.
Când în istoria speciei umane un biet inginer de sunet a condus o revoluţie, o răscoală sau măcar o rebeliune mai mititică? Niciodată! Mai mult ca sigur.
-Şi eu cred în domacraţie. Hai să supunem la vot. Cine vrea să te urmeze, să treacă lângă tine. Cine nu, să treacă de partea mea.
În predica de pe munte Iisus s-a adresat unei mulţimi cifrate între 3 şi 5 mii de oameni cu sau fără vreo portavoce să-i amplifice volumul vocii. Discuţia celor doi s-a propagat cu repeziciune printre cei 973 de oameni rămaşi în viaţă. Nici atunci pe munte, nici acum pe marginea râului nu a fost nevoie de nicio portavoce.
Alberto şi-a făcut loc printre cei care începuseră se se adune în jurul lui şi s-a îndreptat spre mal printre pietrele colţuroase. Nu se aştepta să-l urmeze prea mulţi.
Apoi s-a aruncat în apa rece şi a început să înoate voiniceşte spre celălalt mal.
Noaptea aproape că pusese stăpânire pe malurile râului. Soarele toamnei se duce destul de devreme de cealaltă parte a orizontului.
Alberto nu mai voia să salveze pe nimeni. Nu mai voia să mai lumineze nimănui drumul cu lumina inimii lui de dragon.
Specia era compusă din hoţi, proşti şi îngâmfaţi. Oamenii simpli mănâncă ce li se spune în reclame, merg în concediu o dată pe an şi muncesc toată viaţa lor pentru o casă care e doar a lor tocmai la pensie. Nu citesc mai mult de 3 cărţi pe an şi, în general, nu au habar că viaţa nu înseamnă doar un job stabil, apă caldă, curent electric, o soţie cu celulita aferentă, 2-3 plozi îmbrăcaţi mereu la moda vremii şi un picnic la 2-3 săptămâni cu vecinii lui la fel de neînsemnaţi pentru angrenajul istoriei.
Nu avea de gând să moară pentru ei. Îşi dorea să există aceea Poiană Minunată pentru că lui îi plăceau poveştile pline de substanţă, de înţelepciune. Dumnezeu era, fără doar şi poate, un înţelept înainte de toate. Voia să-i calce efectiv pe urme. Nu voia să meargă la supermarket la sfârşit de săptămână şi să-şi încarce căruciorul cu alimente modificate genetic pentru că producătorii vor să obţină un profit mai mare. Nu voia doar să fie un număr într-o statistică globală.
Dacă lumea e plină de oameni proşti, el nu vrea să lupte pentru proşti, pentru cei săraci cu duhul. Trebuie să lupte pentru a cunoaşte esenţa lucrurilor, nu ceea ce te învaţă la şcoală profesori graşi şi care îşi aşteaptă cu nerăbdare ziua de salariu pentru a-şi achita ratele la bancă.
Înota şi se gândea că tot răul a fost adus odată cu inventarea banilor, unica modalitate de a diferenţia oamenii. Banii sunt bariera inventată de oameni pentru a-şi proteja ignoranţa, vanitatea, prostia, răutatea şi neputinţa în genere.
Trebuie o societate în care oamenii să comunice mai eficient unul cu celălalt. Limbile, graniţele, guvernele şi banii ar trebui desfiinţate. Câteva legi de bun simţ şi o educaţie adecvată va eradica în câteva generaţii foametea, răutatea şi tot ce reprezintă balst în dezvoltatea umanităţii.
Dar mai întâi de toate trebuie să ajungă la Poiană. Întotdeauna a fost singur şi a reuşit singur. Nu e greu. Trebuie doar să înoate, să treacă prin pădure şi să se întoarcă la cei rămaşi. Nici nu mai contează câţi au trecut de partea lui. Când se va întoarce va fi un adevărat conducător, un mascul alfa în carne şi oase.

Trecuse de jumătatea râului. Nu a vrut să privească înapoi. Nu îl interesa câţi oameni îl iubeau. Fix în acel moment el nu iubea pe nimeni şi nici nu simţea nevoia să iubească pe cineva. Nu avea mamă, nu avea tată, nu avea fraţi sau surori sau iubită. Dar nici nu-şi dorea. Şi nici nu-l îngrijora faptul că distanţa dintre el şi oameni creştea. Creştea cu fiecare mişcare de braţe prin apele reci ale râului. Era singur. Singurul lui prieten. Şi nu îi păsa că nu îşi doreşte niciun alt prieten în plus.

Moartea trăgea pe nas lângă mormântul Elenei şi a lui Carol Caraiaman. Sute de grame de praf alb direct de pe pietrele mormântului improvizat stângaci.
Nu se ştie de ce avea impresia că Alberto încă se ceartă cu inginerul de sunet pentru conducere. Şi asta era bine pentru Alberto care tocmai se afundase în Pădurea Fermecată. Şi acolo nu putea să-l vadă.
-Ah! Ce bine eeeeee!? Şi oamenii cred că numai ei se pot desfăta cu minunăţia aceasta. Ha! Ha! Ha! Eu trag pe nas tocmai de când Soarele făcea pipi în scutece şi Calea Lactee era doar o adunătură de praf şi câteva stele rătăcite şi speriate. Ce bine eeee!? Un deliciu la serviciu! Toată lumea e la picioarele mele, tocmai în fundul Gropii Marianelor, acolo sunt toţi. Ha! Ha! Ha! Să le dau şi lor puţin?! Hmm… Nu cred! Nu cred! Nu le dau nimic-nimic! Tot pentru mine! Şi şi-a îndesat cu ambele mâini praf alb în ambele nări. Asta îmi place cel mai mult la rahatul ăsta. Să am praf şi în cur. Na! Să-ţi ajungă, prostule! Şi a mai aruncat în aer în aerul de deasupra mormântului improvizat în grabă două mâini de praf alb pe care le-a inspirat cu putere cu ambele nări. Nu se pierde nimic. Nimic! Tot praful alb să apeleze la mine!!! Ha! Ha! Ha! Ha! Ce proşti şi oamenii ăştia care-şi refuză nişte plăceri atât de profunde. Dacă toată planeta s-ar droga în grup aş fi un pic mai trist când mi-aş face meseria. Nu le-ar mai păsa de mine. Aş fi doar un funcţionar al vieţii zilnice. N-aş mai fi atât de urât şi blestemat. Dar uite că nu toţi au norocul meu. Ha! Ha! Ha! Tot înainte cu putere! Şi a aruncat iar în sus o mulţime de praf alb apoi a dat din aripi creând un curent de aer care a direcţionat zecile de grame de praf alb direct spre nările lui uriaşe. Gata! Destul pentru acum, calicule! Mai du-te şi mai fă-ţi şi tu datoria. Mai omoară şi tu nişte fraieri şi fraieri.

Un alt fragment de roman în care cei 5 arhangheli încearcă să-l ajute pe Alberto să se întoarcă înapoi.

Arhanghelii se pitiseră la pământ luând diferite forme. Copaci şi pietre uriaşe. Auziseră un zgomot dinspre pădure. Putea fi Alberto sau Moartea.
Jophiel s-a uitat spre Samuel comunicându-i telepatic să scaneze toată zona cu vederea lui excelentă.
Nimic. Absolut nimic. Şi totuşi auziseră ceva. Un fel de herghelie de dragoni care se deplasau spre Poiana Fermecată. Spre ei.
Uriel a dat din aripi.
-Se întâmplă ceva ciudat cu planeta. Dacă nici noi, arhanghelii, nu mai puteam înţelege semnele ei, atunci cine?
Uriel avea aripi frumoase. Cele mai frumoase aripi din regatul cerului. Toţi arhanghelii şi cohortele de îngeri îl invidiau pe ascuns sau făţiş pentru superbitatea de aripi ce o poseda. Fusese numit arhanghel şi datorită acestor aripi senzaţionale. Înaintase ierarhic destul de uşor pentru că era foarte-foarte competent dar contau şi cele 2 aripi de vultur care-i ieşeau atât de maiestos din cutia toracică.
Rafael a băgat mâna în buzunar şi a scos un gen de băţ scurt, un beţigaş, pe care l-a lovit cu trei degete, apoi cu două şi acesta s-a transformat într-o lance uriaşă.
-Jophiel, lasă-mă pe mine să inspectez zona. Ceva este în neregulă. Samuel nu se înşeală niciodată. Plus că şi Metatron a auzit ceva.
Jophiel şi-a mângâiat barba aspră. L-a privit pe lunganul de Metraton. Acesta se scobea între dinţii extrem de albi cu un fir de iarbă. Apoi şi-a mutat privirea spre Rafel şi lancea lui uriaşă. Puteai jura că Rafel este cu tot cu lance un hoplit veritabil din falanga macedoneană. Îi mai lipseau doar hainele roşii care ascundeau sângele.
-Mă duc cu el, Jophiel!
Jophiel a tăcut. Creierul procesa zeci de scenarii posibile.
-Nţţţ! Rămâi aici. Nu ne putem permite să pierdem doi arhangheli simultan.
Samuel a pus iar urechea la pământ.
-Sttt! Gata, ştiu ce s-a întâmplat. 25 de oameni în frunte cu Alberto încearcă să traverseze râul.
Jophiel s-a lăsat pe vine. Asemenea unui samurai.
-Sunt cretini. N-au nicio şansă. Nu ştiu că râul aparţine Morţii?! Rafael, cu discreţie, du-te şi raportează-mi situaţia. Vreau să ştiu dacă Alberto va supravieţui.
Acesta şi-a lovit iar lancea uriaşă cu două degete, apoi cu trei şi aceasta s-a transformat la loc în beţigaş pe care şi l-a băgat la loc în buzunar.
Şi cu o viteză uimitoare a început să alerge printre copaci. Se subţia, se alungea ca un elastic reuşind să se strecuare printre copaci cu atâta uşurinţă că părea o pasăre-şarpe.
Uriel, Metatron şi Samuel s-au trântit iar pe iarbă continuându-şi jocul de macao fără nicio grabă sau teamă la lumina slabă a crepuscului.
-Data asta trebuie să bat eu, a declarat solemn Metatron. Ultima oară am câştigat acum 200 de ani.
-Păi ce să-ţi fac, nene, dacă joci împotriva lui Rafael?! Nu ştii că tipul are toate combinaţiile posibile în minte? Numai când pune mâna pe pachetul de cărţi ştie cu exactitate unde sunt aşii şi zecarii. Ha! Ha! Cum poţi, nene, să câştigi în faţa acestui fenomen al pachetului de cărţi?
Uriel se amuza copios. Juca doar din dorinţa de a avea o activitate. Din când îşi întindea aripile pentru a le cerceta grijului dacă fiecare fulg e la locul lui.
Samuel a privit înspre direcţia râului. Avea 3 şeptari în mână, era inevitabil să nu câştige jocul în absenţa lui Rafael. Dar acum era mult mai interesat să vadă prin copaci şi iarba înaltă şi dulce ce face Rafael la marginea Pădurii.
Rafael ajunsese de câteva secunde. Acum comunica telepatic cu Jophiel. Râul blestemat îşi făcea scrupulos datoria. Apăra Pădurea de oameni.
-Au ajuns aproape de jumătate. Nu-mi miroase deloc a bine, Jophiel. Gata! Gata! Se duc la fund!
Ceilalţi 3 arhangheli se conectaseră şi ei la canalul telepatic dintre Jophiel şi Rafael.
-Pe aripile mele! Metatron s-a ridicat în picioare aruncând cărţile de joc nervos. Alberto ăsta e cretin! Păcat de ei. Vor muri cu toţii! Chiar nu ştiu asta?! Cine naiba i-a pus să facă pe înotătorii în asemenea ape în care nici măcar eu nu mă simt în siguranţă?! Cretin! Nu mai joc. Peste 200 de ani o să câştig şi eu. Dar vă spun pe aripile mele că-l voi pocni pe acest Alberto direct în mutră cu prima ocazie. Nu trebuia să săvârşească asemenea stupiditate.
Jophiel a ordonat.
-Tăcere! Toată lumea să tacă. Mă gândesc la un plan de salvare a celor rămaşi. Rafael va rămâne momentan la marginea pădurii.
S-a aşezat iar pe vine mângâindu-şi barba aspră.
Rafael transmitea în continuare cu toate detaliile situaţia din apă.
În final au aflat cum Alberto s-a panicat şi cum 24 de oameni au dispărut cu desăvârşire în apele râului.
Era totuşi bine, Alberto scăpase.
-Samuel, ce face Moartea? O poţi vedea?
-Da, foarte clar. Ce crezi că poate face acum? Sărbătoreşte moartea celor 24.
-Trage pe nas?
-Kilograme.
-E bine. O va ţine ocupată ceva vreme. Rafael, înapoi! Retragerea! Apoi a continuat cu voce tare, pentru că până atunci folosise doar canalul telepatic de comunicare. Trebuie să găsim o soluţie rapidă să-i salvăm. Şi mai terminaţi cu jocul ăsta stupid de cărţi! Planeta se prăpădeşte şi voi jucaţi macao. Halal arhangheli!
Metatron l-a privit plictisit.
-Hai măi Jophiel, acum te-ai găsit şi tu să ne faci morală?! Dar de ce nu ai acţionat când dezastrul ne-a lovit planeta? Oricum, pe aripile mele, nimic nu e pierdut. Dacă n-a murit Alberto, mai avem o speranţă, nu?!
Uriel a strâns cu grijă cărţile de joc împrăştiate pe jos.
-Eu cred că tipul ăsta are ceva special. A suferit atât de mult şi totuşi nu s-a dat bătut. Orice om se panichează, e normal, pe mine mă bucură capacitatea lui de merge înainte deşi e singur. Tu-ţi dai seama că omul ăsta e singur cu adevărat? Şi totuşi rezistă cu brio, magna cum laude, împotriva tuturor.
Arhanghelii au concluzionat că Alberto este special şi specia mai are totuşi o şansă.
-Totuşi, repet şi pentru Metatron care se caută în dinţi de 2 zile cu acelaşi fir de iarbă, pentru Alberto şi cei rămaşi mai există o şansă, dar noi nu trebuie să intervenim în mod direct, a conchis Jophiel.
Rafael a apărut brusc lângă cei patru arhangheli. Şi-a scuturat penajul din care au căzut frunzele pe care le agăţase în goana lui nebună spre râu. Rafael era un arhanghel frumos, femeiele se topeau după el.
Jophiel şi-a mângâiat iar barba aspră.
-Momentan nu putem lăsa situaţia aşa. Nu îmi place deloc cum decurg lucrurile de cealaltă parte a râului.
Uriel şi-a întins încă o dată aripile lui frumoase. Senzaţionale.
-Îmi pare foarte rău de Elena şi de soţul ei Carol Caraiman.
Metatron cu firul de iarbă în dinţi s-a apropiat de Jophiel care încă îşi mângâia barba aspră utându-se cu atenţie la aripile senzaţional de frumoase ale lui Uriel.
-Jophiel, te rog frumos, te implor chiar, lasă-mă să ma ocup de Moarte. Îi dau două directe şi jur pe aripile mele că va dormi 1000 de ani garantat.
-Nţţţ! Metatron, Moartea e prea puternică acum. E foarte posibil să nu-i poţi face faţă.
-Jophiel, pe aripile mele, mă bat cu ea 1000 de ani, destul ca ceata asta de nenorociţi să taie pădurea asta şi cu lame de ras şi să ajungă la Poiana Fermecată.
Metatron era excitat de posibilitatea unei lupte cu Moartea. Muşchii braţelor i se întăriseră instantaneu, îşi strânsese pumnii care semănau acum cu nişte mânuşi de box uriaşe, iar venele de sub pielea braţelor deveniseră mai mari decât coada unui leu. O maşină de luptă corp la corp imbatabilă.
-Nu, Metatron. Nu! E prea riscant. Plus că prin lupta asta a ta încălcăm regula cea mai importantă a jocului: fără intervenţie directă.
-Jophiel, nu mă poţi opri! Nu eşti tatăl meu! Nu mă poate opri nimeni acum.
Excitarea se citea în ochii lui mari. De câte ori îşi punea ceva în cap Metatron reuşea şă-şi facă pe plac. Comisese câteva erori cândva pentru care Dumnezeu îl mustrase dur, dar, în genere, era un spirit independent aflat în slujba umanităţii. Jophiel ştia toate astea. Ezita să fie prea autoritar sperând că măcar încă un arhanghel să încerce să-l împiedice pe Metatron să se ia la trântă cu Moartea. Nu dorea să folosească un ton dur în faţa lui Metatron pentru că ştia că acestuia din urmă îi sărea foarte repede muştarul.
Din păcate, situaţia a luat o direcţie extrem de proastă pentru Jophiel în momentul în care Rafael şi-a scos din buzunar beţigaşul lui de lemn pe care l-a transformat în câteva secunde în binecunoscuta lance uriaşă. Deja erau doi arhangheli acum dispuşi să se lupte cu Moartea.
Acum ori niciodată! Era momentul culminant al disputei.
Jophiel s-a aşezat pe vine şi a început să-şi mângâie barba aspră făcând abstracţie de cei doi arhangheli care erau gata să zboare în spre o luptă cu Moartea. Se gândea ce se putea întâmpla dacă cei doi vor fi scoşi rapid din luptă. Nu era bine deloc. În trei aveau şi mai puţine şanse de a învinge şi implicit de a ajuta specia umană care rămăsese toată în mâna lui odată cu dispariţia subită a lui Dumnezeu.
Hm! Ce-ar fi făcut Dumnezeu în locul lui?! Nimic. Evident nimic. Ar fi lăsat lucrurile să decurgă de la sine. Nu puteau interveni de maniera asta în niciun chip.
S-a ridicat.
-Măi băieţi! Îşi cântărea cu atenţie cuvintele. Uitaţi-vă la mine! Vă promit că până mâine vom avea o luptă directă cu Moartea. Toţi cinci. Dar nu acum. Să vedem ce hotărăşte Alberto.Ttrebuie să respectăm decizia oamenilor. Ştiţi şi voi faimosul „liber arbitru”.
Dar Rafael şi Metatron deja îşi întiseseră aripile pentru decolare. În câteva minute se vor lupta cu Moartea. Invocarea liberului arbitru nu avusese efect.
A privit spre Uriel şi Samuel. Aceşti doi arhangheli păreau încă dispuşi să ţină cont de atotputernica directivă a lui Dumnezeu. Trebuia să îi oprească. Să îi oprească înainte de a decola peste pădure şi să înceapa lupta epică cu Moartea.
Rapid. Foarte rapid.
A întins ambele braţe. Dreapta spre Metatron şi stânga spre Rafael.
Îi apucase de aripi.
Era un gest extrem, disperat.
Aripile arhanghelilor sunt lucruri intangibile. Doar ei îşi pot atinge cu bună ştiinţă propriile aripi. Doar ei înșiși şi Dumnezeu în persoană.
Ambii s-au întors simultan privindu-l cu furie pe imberb.
Între cei 3 arhangheli se născuseră nori negri, tensionaţi. Situaţia putea deveni tragică din clipă în clipă. Şi existau indicii că tragismul se va produce. Lipsa lui Dumnezeu era esenţială. El era garantul iubirii între înaripaţii din cer.
Dar dacă şi arhanghelii se bat ca chiroii între ei, ce pretenţii să mai avem de la nişte simpli muritori înfometaţi şi speriaţi?

Alberto înota în apa rece precum un pix pe o foaie albă de hârtie.
Aproape. Foarte aproape de el. Era fericit. Cel puţin va muri încercând. Nu era greu să traverseze acel râu. Tot ce trebuia să urmărească era linia pădurii care se apropia. Noaptea începuse să cadă peste locul acela sumbru şi plin de neputinţă umană.
Trebuia să ajungă. Nu pentru cei rămaşi. Acum ei contau mai puţin. Importanţa numărul unu era să îşi întindă oasele obosite pe celălalt mal al râului.
Îşi aducea braţele din spate prin apa rece. Se împingea cu tot corpul înainte. Nu-i era frică de cârcei. Nu făcuse niciodată cârcei înotând. Şi, în plus, avea mare încredere în talentul lui de înotător. A calculat că în 5 minute va fi pe celălalt mal. În ritmul ăsta va junge chiar în patru minute. Nu trebuia să se oprească. Dacă se oprea, era posibil că şarpele acela alb al panicii să se ridice iar din adâncuri şi să i se încolăcească în jurul gâtului. Mai bine să numere. 4 minute înseamnă fix 360 de secunde. Cât gradele unui cerc. Deja au trecut 5 secunde. Mai repede. Mai repede. Muşchii lui pot. E tânăr. E slab. Apa i se opune mai uşor unui corp filiform. Plus că patru minute sunt o nimica toată. Nu trebuie să dea din cap în timp ce înoată. Dacă ar da din cap, ar obosi mai repede şi el trebuie să-şi prezerve puterile. Oare cât de adâncă e apa? Cinci, poate şapte metri adâncime. Oare câte secunde au trecut de când a stabilit baremul de 4 minute? 30? Cine ştie? Este exact ca unul căruia îi este frică de înălţime aflat la etajul 20 ieşit în afara balconului pe o platformă de 20 de centimetri lăţime. Esenţial e să nu priveşti în jos. Capital. Aşa şi el, nu trebuie decât să-şi imagineze că înoată într-o piscină de un metru şi şaptezeci adâncime. Dacă se lasă în picioare, poate să atingă fundul betonat. Nu?!
Uite copacii! Se văd foarte clar prin semiîntunericul acesta. Nişte umbre uriaşe. Aproape. Oare va mai găsi acum Poiana Fermecată fără hartă? Oricum, e bine. Mai are puţin. Cel mult 120 de secunde.
Am obosit puţin. Dar mai pot. Mai pot. Mai pot să dau din braţte fără oprire încă o oră. 60 de minute ori 60 de secunde 3600 de secunde. Şi mai sunt doar 118. Eu nu înţeleg de ce mă panichez aşa uşor? Sunt un om slab, asta e clar. Râul ăsta l-ar putea traversa şi un puşti de 13 ani.
Mai e puţin. Vreo 100 de secunde.
Hai, Alberto! Dreapta şi apoi stâna. Dreapta şi apoi stânga. Încă 3 secunde.
Dacă ai obosit, încearcă alt stil. Oboseşti mai repede, dacă ridici mâinile prea sus prin aer.
Okay! E momentul să înoţi precum broaştele.
Aşa! Hai ca e mai bine. Şi ţine mereu gura închisă. Respiră pe nas. Cu grijă. E perfect.
Mai sunt cel mult 60 de secunde. Poţi! Poţi să traversezi râul. Dacă ajungi pe celalalt mal, treaba e pe jumătate rezolvată.
Hai! Hai! Hai! Ai obosit! Ştiu!
Hai! Nu te opri! Te dor braţele!? E normal. Aşa se întâmplă oricui la efort. Hai! Lopătează! Încă cel mult 30 de metri. Adică 30 de mişcări din braţe. 15 de dreapta, 15 de stânga. Dreapta şi apoi stânga. Dreapta! Acum stânga!
Alţii au traversat Canalul Mânecii fără o mână. Doar dreapta! Dreapta! Dreapta!
Poţi! Aşa! Nu contează că te doare coşul pieptului. E de la efort. E normal, absolut normal.
Încă o dreaptă prin apă. Acum ridică şi stânga prin apă. 17 secunde.
S-a trântit cu faţa în sus pe prundiş, printre pietre. Reuşise.
Pieptul i se urca şi cobora ameninţător de rapid. Inima dorea să o ia la goană prin prundiş, dar coastele îi erau gratiile cele mai perseverente.
Încă două minute întins şi-şi va reveni.
Oare cei rămăşi dincolo ce vor mânca? Nu mai contează. Important acum e să ajungă în Poiană. Si ce dacă nu mai are harta? Va reuşi şi fără hartă. Oricum, harta putea să fie greşită, nu?! În Poaină va găsi tot ce trebuie. Poate va avea norocul şi de un pat în care să se întindă câteva minute. Îl doare spatele de la prundişul acesta ascuţit pe care este întins acum. Un pat adevărat, cu pernă şi cearceaf alb. Şi ce dacă îl va murdări?! Mare pagubă-n ciuperci! Serios, foarte serios, are nevoie de odihă. Şi mâncare. Hrană şi repaus. Nimic altceva. Nu are nevoie de iubire, de Dumnezeu, puţină hrană – un sandviş cu carne şi un pat confortabil.
Au trecut 2 minute? Nu! Dar, oricum, dacă se ridică, sigur îi vor tremura picioarele de la efortul traversării.
Ca să vezi ce gândire simplistă are un om extenuat?! Disperartă gândire. Mâncare şi odihnă. Hai, Alberto! misiunea ta e prea importantă. Scoală-te şi caută poteca cea mai scurtă prin labirintul copacilor.
S-a ridicat. Picioarele îi tremurau, într-adevăr.
Ar fi fumat o ţigară, dar ţigări nu erau aşa că nu trebuia să se enerveze pe picioarele care încă îi tremurau. Nu va mai fuma şi gata! Asta e!
Pădurea părea şi era un zid compact de copaci. Ştia că trebuie să caute o breşă acolo unde copacii nu erau atât de înalţi.
Uite! Acolo! Pare că sunt mai mici decât restul.
Mergea în picioarele goale prin prundiş. După câţiva zeci de paşi pielea lui fină de pe talpă obişnuită cu ciorapi şi pantofi sport s-a crăpat. Chiar sângera. Ha! Aşa şi trebuie. Ce erou aş mai fi şi eu, dacă nu sângerez pe pietre?! Câteva picături de sânge pierdute! Iarba din pădure e dulce şi înaltă. Mănânc ceva şi-mi fac un fel de opinci. Problema e alta însă. Cum naiba o să găsesc eu traseul norocos? E noapte deja.
Nţţţ! Nu am luat în calcul asta. Eu am zis că o să fie lumină toată viaţa… O să fie beznă completă în pădure. Acum să te văd, Alberto!
Trebuie să improvizezi o torţă, ceva de luminat.
Din ce? Cap sec!
Dacă eşti prost, suferă, cretinule! Eşti cel mai prost erou din câţi a cunoscut vreodată omenirea. Cum naiba vezi tu prin întuneric? Hai, spune-mi, eroule de roman!
Nu mai exista decât el, pădurea şi inima lui de dragon.
Aha! Inimă de dragon ai zis, Alberto?
N-ai citit tu povestirea în limba rusă în care eroul luminează prin pădure drumul mulţimii care îl urma cu inima lui drept torţă?
Asta e! Inima lui de dragon va lumina prin pădure. Okay! Hai la drum, Alberto, că ai lămurit şi acest aspect!
Să facem o probă.
A păşit printre doi copaci. Corect! Inima lui de dragon lumina puternic.
Putea observa prin întuneric scoarţa copacilor şi ierburile înalte. Momentan nu-i era foame. Trebuie să rupă câteva fire de iarbă lată pentru a-şi bandaja picioarele însângerate şi pentru a proba legenda ierbii dulci şi hrănitoare. Le-a rupt şi a făcut un pas înapoi din pădure. Atât înaintase. Era doar un test. Testul de lumină. Şi-a bandajat picioarele. Degetele îi ieşeau afară. Era comic. E bine totuşi. Poate că iarba are şi proprietăţi terapeutice. Poate are. Dar gustul? A muşcat puţin şi cu teamă. Se prea putea ca legendele să se înşele şi iarba să fie otrăvitoare. Erou mort otrăvit cu iarbă. Ha-ha-ha! Bleah! Nu e deloc dulce. Şi are un gust de plastic topit. Nu e comestibilă. Poate că a evoluat în atâţia mii de ani de când nu a mai gustat-o nimeni. Cred că nici valoare energetică nu are. Iarba asta e degeaba. Mda. De două ori „mda”, Alberto. Hai, nu e nimic. Cel puţin ai făcut rost de încălţăminte şi lumină. Alţii nu au nici măcar atât.
Înainte! Tot înainte! A început să înainteze. Mergea fără să ţină cont de vreun semn anume. Credea că trebuie să meargă drept înainte pentru a ajunge la Poiană. Copacii păreau toţi la fel, de fapt le vedea doar scoarţa groasă şi foarte ridată plus iarba înaltă, abundentă, ca nişte spade verzi.
Era cald. Obosise. Dar mergea înainte. Nu se putea orienta după stele deoarece copacii ascundeau cerul, dar nici măcar nu ştia să se orienteze după stele, dar putea fi un ghidaj primitiv şi mai mult cu efect psihologic de încurajare. Nu se putea orienta nici după Lună pentru că arborii erau foarte înalţi şi nu permiteau niciunui foton de lumină să pătrundă prin coroanele lor abundente. Obosise şi îl apucase foamea. Ştia că obosise în special pentru că lumina generată de inima lui de dragon nu mai avea aceeaşi intensitate ca la primul pas făcut în pădure. Şi nici nu avea habar dacă era pe drumul cel bun. Aceleaşi scoarţe de copac, aceeaşi trunchi imenşi prin care trebuia să se strecoare cu dexteritate. Distanţa dintre copaci era atât de mică încât uneori îşi rănea pielea de pe coaste când se strecura printre ei. Probabil că au trecut 10 minute. Cel mult 15 minute. După calculele lui înaintase cam 250- 300 de metri prin pădure. Poate că mai puţin. Dar înaintase totuşi. În ritmul ăsta în două ore şi ceva, maxim trei trebuia să pună piciorul în Poiană. Dar îi era foame. Îl durea stomacul de foame. S-a oprit între doi copaci şi a rupt din iarba înaltă şi lată cât o palmă umană ce creştea pe lângă trunchiurile copacilor, groase cât o roată de căruţă. Trebuia să mănânce ceva urgent. Stomacul îl durea din ce în ce mai tare şi inima nu mai lumina cu atât putere ca acum 10-15 minute în urmă. Semnul cel mai clar că organismul lui are nevoie de energie. Iarba avea aceleaşi gust de plastic. De data asta a scuipat-o cu greaţă. Era şi riscul să vomite.
Hai, Alberto! Poţi rezista câteva ore fără să mănânci! La un momen dat i s-a părut că copacii sunt mai rari, în sensul că nu trebuia să-şi julească pielea când se strecura printre ei. Oare să fi ajuns atât de repede la Poiana Fermecată?
-La naiba! La naiba! Să mă piş pe ea de pădure tâmpită! M-am învârtit în cerc?! Pfuu! Am ajuns tot la râu. Ce dracu` am făcut? Cum e posibil să mă învârt în cerc fără să-mi dau seama nicio clipă.
Vorbea tare la margine pădurii şi înjura din abundenţă.
Râul era chiar lângă el. Afară era noapte de-a binelea. Luna pe jumătate plină îşi rânjea mutra la nerozia lui.
Atunci a înţeles pentru prima oară că fără o hartă, fără ajutor, nu va reuşi niciodată să ajungă la Poiană. Era prea riscant să înoate înapoi pe celălalt mal al râului şi să ia ajutoare. Plus că nu auzea niciun zgomot uman de pe celălalt mal. Oare oamenii plecaseră? Dormeau? Ar putea încerca să strige. Ce-ar fi făcut Mi-Re-La în locul lui? Oare ce? Da, ştia! S-ar fi odihnit puţin la marginea pădurii şi ar fi intrat iar în labirint. Nu putea sub nicio formă să rişte cerând ajutor celorlalţi. Traversarea ar aduce iar victime. Râul turbase atunci când încercaseră să-l treacă în grup înotând. Poate că soluţia era să fie traversat de câte un singur om pe rând. Foarte multe necunoscute în ecuaţia asta. Şi trebuie să ia în considerare că şi ziua labirintul pădurii rămâne la fel de complicat.
Ia să mă aşez eu aici şi să mă gândesc cum să parcurg pădurea înainte să leşin de oboseală şi de foame. Inamicii mei principali. Mi-ar fi fost de folos şi o pereche de aripi acum, dar de unde?! Cine are să-mi împrumute şi mie o pereche de aripi? Sau o pereche de aripi de unică folosinţă. Ha-ha! Te ţii de glumă, eroule!
Hai, gata! Ia-ţi inima şi luminează-ţi traseul!
A intrat iar în pădure. De data asta mult mai prevăzător. Lumina emanată de pieptul lui pulsa în ritmul cardiac al unui om. Oare cum să facă să nu se învârtă iar în cerc? Unde este înainte? Unde este la dreapta? Unde este la stânga? Unde este Mi-Re-La? Unde este Dumnezeu?
Copacii erau mereu la fel, groşi și aproape gemeni. Habar nu avea dacă o luase înainte, la dreapta, sau înapoi. Dar trebuia să meargă. Iarba a început să-l deranjeze. Îl zgâria pe faţă şi pe mâini. Lumina pulsa tot mai slab, iar bandajele de la picioare i se rupseseră de tot. Simţea ceva cald în ambele tălpi, semn că sângera iar. Nu s-a mai oprit să verifice. Atât timp cât putea să înainte, era neglijabilă problema sângelui.
A simţit o zvâcnitură în dreptul creierului mic, deasupra cefei. Asta era într-adevăr îngrijorătoare. Foarte. Primul semn al leşinului. Presiunea sângelui. Mi-Re-La îi detaliase leşinurile ei şi ştia cu precizie că e un simptom care nu trebuia neglijat. Al doilea semn era că inima îi pulsa o lumină tot mai slabă . atât cât să-şi vadă doar palmele care bâjbâiau pe scoarţa copacilor şi nimic mai mult, 20-30 centrimetri în faţa lui.
Dar nu trebuia să leşine. Nici gând. Dar are nevoie totuşi să se aşeze puţin jos. În căderea provocată de leşin s-ar putea lovi la cap şi ar fi mai grav.
Ah! Ce bine e să stai întins! Stau câteva minute aici şi pornesc iar înainte.
Dar oare unde este Înainte?
Ceea ce citise el pe net era destul de vag: se caută o intrare în pădure printr-o zonă în care copacii sunt mai puţin înalţi decât cei din jurul lor. Apoi trebuie înaintat drept înainte timp de o oră fără să te abaţi nici în dreapta nici în stânga. Harta pe care o pierduse desena doar o linie dreaptă care se rupea pe alocuri şi redevenea tot dreaptă. Oricum, ştia că harta era aşa doar un moft. Un fel de struguri acrii şi o vulpe. Ha-ha! Poiana Fermecată este un cerc concentric în mijlocul pădurii şi nu avea cum să o rateze. Numai că în întunericul profund te înşela adesea trimiţându-te când la dreapta, când la stânga ocolind ziduri întregi de copaci plus iarba înaltă care devenea un adevărat coşmar al orientării.
Sigur făcuse la stânga acum 2 minute ocolind un grup de copaci crescuţi unul lângă altul aproape simetric. O să stea aici câteva minute să-şi revină. Bricheta trebuia să fie în buzunarul pantalonilor. Dacă va încerca să scapere de două ori piatra brichetei se va usca şi va putea să obţină o lumină în plus.
Oare cât timp avea de când rătăcea în pădure? Ce putea fi mai dificil decât atât? Singur, fără lumină, fără hrană, fără nicio idee care să-l ajute să iasă din labirintul ăsta. Toată viaţa lui se simţise singur, chiar şi când Mi-Re-La trăia. De ce oare?
A stat acolo câteva minute. Poate două, poate zece. Nu mai putea cronometra. Şi-a impus să nu mai gândească pentru că ştia că aşa trupul lui pierde energie. Şi mai avea mult de mers prin întunericul dintre copaci.
Fizic Alberto nu mai rezista. Muşchii nu mai aveau energia necesară să mute kilogramele de carne şi oase deşi neuronii trimiteau ordine disperate. Înainte! Înainte! Înainte! Pădurea era un animal sălbatic care simţise mirosul sângelui. Alberto s-a oprit. Îl durea spatele, îl dureau braţele, îl dureau muşchii, îl durea în special inima. Fiecare mişcare micronică era un calvar.
A mai făcut câţiva paşi nesiguri. Şimţea tot mai atroce că o să leşine. Inima aproape că nu mai lumina. Era înconjurat de întuneric. A vrut să bage mâna în buzunar după brichetă. Îşi simţea mâna fără vlagă. Apoi presiune intensă, urmată de o căldură în ceafă.
S-a prăbuşit fără zgomot în iarba înaltă.

Acolo l-au găsit arhanghelii.

Fragmentul de roman în care vedem cum şi casele de pariuri se pot înşela.

Aţi pariat? Nu uitaţi cota de supravieţuire a lui Alberto cifrată de Rafael la 1,25. Adică foarte puţine şanse de supravieţuire, deşi romanul se numeşte “Azi nu moare nimeni”.

Cei cinci arhangheli s-au aşezat în semicerc în spatele lui Alberto şi al dragonului fără lumină proprie.
Moartea îi privea zâmbitoare pe cei 7 magnifici.
-Pilaf vă fac! Le-a strigat batjocoritor.
Metatron s-a apropiat de Alberto.
-Pe aripile mele, lasă-mă să-l atac eu primul pe individul ăsta cu gură mare.
Alberto s-a întors spre Jophiel întrebător. Acesta părea să fie strategul lor din orice poziţie şi în orice context. Jophiel s-a lăsat pe vine şi a început să deseneze ceva cu degetul în nisipul arenei. Ştia că Moartea nu-i va ataca fără să prizeze ceva înainte pe nas. Şi-a mângâiat barba aspră. A indicat spre Metatron şi spre dragonul fără lumină proprie.
-Voi doi îl veţi ataca primii. Frontal. Încercaţi să-l ţineţi ocupat cât mai mult. Samuel şi Rafael, asiguraţi flancurile! Eu şi Alberto o să atacăm imediat dup şarja lui Metatron şi a dragonului. Încercaţi să-i daţi lovitura decisivă cât mai rapid şi nu să-l obosiţi pentru că Moartea e infinită când vine vorba de energie consumată. Doar lovituri fatale, asta e ideea. Numai lovituri la cap, nimic în altă parte, doar la cap.
Moartea auzea clar cu supertimpanele ei strategia celor 7 magnifici.
-Ha! Ha! Ha! Jophiel, mai bărbăreşte-te şi tu! Îţi iese prostia prin barbă, frate!
Apoi a zburat direct spre maestrul de ceremonie al arenei indicându-i time-out ca la meciurile de baschet.
Maestrul în togă i l-a acordat instantaneu.
Aşa cum a prezis Jophiel, Moartea s-a apucat să prizeze. Arunca cu praful alb în sus, zbura cu faţa în sus pe sub ele şi le inhala zgomotos.
Mulţimea din arenă forfotea. Ştia că urmează un spectacol grandios. Omul se lupta cu Moartea sprijinit de divinitate, mă rog, ce mai rămăsese din ea, doar 5 arhangheli. Dumnezeu şi Iisus erau în acele momente „most wanted”.
Mai mult decât atât, Moartea a terminat de tras pe nas şi şi-a dezvelit tatuajul de pe palma stângă: chipul lui Iisus sub care era scris „Wanted! Just dead!”
Mulţimea la vederea tatuajul a început să scandeze sacadat.
-Moarte lor! Moarte lor! Moarte lor!
Alberto a înţeles mesajul. Ca şi casele de pariuri, oamenii de rând îi apreciau drept minime şansele de supravieţuire deşi divinitatea era prezentă în conflict de partea lui cu o divizie de zburători- războinici.
Dar dragonul fără lumină proprie chiar era cantitate neglijabilă?
Rafael şi-a scos din buzunar beţigaşul fermecat. L-a ciocănit conform instrucţiunilor de folosire, transformându-l în binecunoscuta Lance uriaşă.
Lupta era gata să înceapă.
Metatron era înalt de 3 metri. Ştia că e puternic. Moartea se temea cel mai mult de el.
Jophiel săvârşise o greşeală aruncându-l în prima linie? Trebuia păstrat pentru momentul proprice?
A atacat direct. Şi-a cabrat aripile şi s-a repezit ca din arc cu pumnii în faţă zburând exact ca Superman spre capul Morţii. Dragonul fără lumină proprie îl seconda cu ghearele înainte.
Impactul a fost orbitor. Metraton lovise cu toată puterea lui de arhanghel Moartea. A dat-o câţiva metri înapoi. Aceasta îşi proptise aripile lungi şi negre în nisip drept sprijin. Nisipul înregistrase violenţa impactului. Urme adânci se puteau observa pe o lungime de câţiva metri. Exact aşa cum îl împinsese Metatron pe individul cu piele de dragon. Dragonul s-a ridicat brusc deasupra celor doi şi a căzut în picaj ca un Messerschimmt Bf 109 asupra Morţii apucând-o în gheare. Exact în acel moment, Rafael i-a înfipt din lateral Lancea uriaşă în ţeastă. Oţelul divin i-a ieşit pe partea cealaltă a craniului.
Moartea avea un sânge negru-vâscos precum ţiţeiul.
Lupta părea câştigată destul de simplu şi rapid.
Dragonul i-a dat drumul din gheare şi Moartea a căzut în genunchi.
Un fior a străbătut arenele.
Oare asta să fie totul? Atât de simplu?
Alberto a avut o presimţire nefastă. Într-o clipă l-a văzut pe Metatron sfâşiat de Moarte şi dragonul lui fără lumină proprie horcâind alături pe nisip.
Metatron la câţiva metri de Alberto savura victoria. S-a întors cu spatele la Moarte, a ridicat braţele lungi şi puternice în sus îndemnând mulţimea să strige în favoarea lor. Părea un copil uriaş care a luat un 10 la matematică şi aştepta alintul mamei.
Dar a primit în schimb o groaznică lovitură în spate care l-a proiectat direct în braţele lui Jophiel.
Moartea, pentru că e atotputernică, s-a ridicat încet şi parşiv cu tot cu lemnul lancei uriaşe traversându-i toată ţeasta s-a proptit în aripi şi l-a lovit cu picioarele noduroase cu gheare ca lame de cuţit rambo în spate pe Metatron cel imprudent.
Îi rupsese o aripă. Câteva firişoare de sânge i se scurgeau din colţul gurii.
Jophiel a înţeles grozăvia. Metatron era scos din luptă, mai grav era însă că era rănit de Moarte.
Mulţimea s-a însufleţit iar. Era spectacolul pe care şi-l dorea.
Apoi Moartea şi-a arătat adevărata putere. L-a lovit cu coada tăioasă drept în beregată pe dragonul fără lumină proprie. Aproape că i-a retezat capul.
Dragonul ieşise din luptă la fel de brusc precum intrase. Situaţia devenise dramatică pentru cei 7 magnifici. De fapt, doar 5 magnifici pentru că Metatron era grav rănit şi dragonul rămăsese fără cap.
Moartea a rupt lemnul lancei uriaşe şi apoi cu un gest rapid şi-a scos bucata de lemn care îi traversa dintr-o parte în alta ţeasta. A aruncat lemnul plin de ţiţei la picioarele lui Rafael.
-Chiar credeai că o lance mă poate ucide? Hm! Ţiţeiul i se scurgea din abundenţă prin cele două găuri uriaşe din ţeastă. Moartea s-a aplecat şi a luat în palme nisip pe care şi l-a îndesat în cele două găuri negre oprind conductele de ţiţei să mai aibă pierderi. Gata! Vezi?! Sunt ca şi nou, gata să vă mănânc de vii.
Apoi a început să-şi ridice mâinile în sus scandând spre reprezentaţii speciei umane din arenele de piatră.
-Moarte lor! Moarte lor! Moarte lor!
Mulţimea i-a urmat exemplu bubuind ca un tunet asupra celor care se luptau cu Moartea.
-Moarte lor! Moarte lor! Moarte lor!
Uriel şi-a întins aripile lui magnifice ca un arc. Oasele lor erau mai dure decât titanul şi mai uşoare decât aluminiul.
L-a lovit zdravăn peste craniu. Moartea s-a dezechilibrat, dar nu a căzut. S-a întors cu faţa spre Uriel. În schimb îi căzuseră plombele de nisip din cele două găuri din ţeastă. Ţiţeiul a reînceput să ţâşnească ca dintr-o sondă a familiei Ewing.
-Măi Uriel! Ce naiba, frate?! Atât poţi?!
Uriel l-a mai lovit încă o dată, mult mai puternic. De data asta bruscheţea loviturii a făcut ca sângele negru al Morţii, ţiţeiul, i-a pătat aripile magnifice. De data asta Moartea a mai căzut încă o dată în genunchi.
Fix la timp ca Jophiel să lase trupul lui Metatron în grija lui Alberto şi să se lanseze cu viteza sunetului către Moartea căzută în genunchi.
L-a apucat pe la spate de gât cu ambele mâini.
Voia să-l sugrume. Şi chiar îi reuşea procedura ucigaşă.
Moartea pierdea din ce în ce mai puţin ţiţei prin cele două găuri din ţeastă semn că sângele, recte ţiţeiul, nu mai ajungea atât de facil la creier.
Deci, Jophiel putea ucide Moartea sugrumând-o.
În strânsoarea lui Jophiel a intervenit şi Uriel, amplificând-o. Şi el şi-a încleştat mâinile în jurul gâtlejului prăbuşitului în genunchi.
Mulţimea aştepta. Moartea părea învinsă. Plus că în ajutorul celor doi sugrumători au sărit şi ceilalţi doi arhangheli, Rafael şi Samuel.
8 mâini în jurul unei beregăţi.
Mulţimea a început să scande clar în favoarea celor care păreau că vor câştiga lupta. Prostimea trece foarte uşor de partea învingătorului, renegându-şi orice principiu.

Ce avem până acum? O privire de ansamblu.
Un arhanghel rănit şi cu o aripă ruptă. Foarte grav. Un dragon fără lumină proprie al cărui cap se mai ţinea de trunchi doar printr-o bucată de piele de dragon. Mort, scos din luptă. Patru arhangheli în stare perfectă de funcţionare şi Moartea cu ţeasta găurită dintr-o parte în alta, în genunchi încercând cu şanse minime să învingă divizia de înaripaţi a divinităţii. Până acum forţa binelui pare că va învinge.
Dar cum rămâne cu Alberto? Oare lupta dintre bine şi rău nu era o luptă lăuntrică. O luptă în interiorul ţestei lui căzută în iarba înaltă?
Să rămânem totuşi în cadrul arenei. Alberto pur şi simplu asista la spectacolul uciderii Morţii. Nu ştia cum să intervină. Jophiel i-l lăsase în grijă pe uriaşul arhanghel rănit. Metatron stătea întins pe o parte. Cel cu aripa vătămată. Din colţul gurii i se prelingeau în nisipul arenei picături de sânge. Era o rană serioasă, probabil îi erau grav afectate organele interne- săracul de el, a reuşit să îngaime.
-Alberto, ajută-mă, te rog, să mă ridic. Pe aripile mele, de nu termin o dată pentru totdeauna cu Moartea.
Dar Alberto nu-l auzea. Îşi mutase privirea spre arenele în picioare. O căuta pe Mi-Re-La. Cineva, ceva îi spunea că ea, iubita lui, asista la această luptă epică dintre bine şi rău. La un moment dat i s-a părut că-i observă în spatele unui individ gras blond şi transpirat părul. S-a uitat fix la acel supraponderal. Masa blondă de grăsime s-a simţit privită. Alberto i-a făcut un semn discret să se dea într-o parte. Grasul a înţeles mesajul şi şi-a mişcat cele 120 de kilograme (aproximativ) spre stânga. În spatele lui era un loc gol. Semn că Mi-Re-La plecase. Nu suporta să asiste la lupta aceasta distrugătoare? Sau poate că nu fusese niciodată în preajma lui când se lupta cu Moartea. Hm! Nu! Mi-Re-La era iubita lui şi trebuia să fie bucată din carnea lui în orice moment al vieţii lui. Chiar şi în comă. Să sufere şi să se bucure odată cu el. Să stea lângă el în iarba înaltă până la moarte. Poate că s-a înşelat. Şi-a mutat căutarea în partea opusă a arenei. Şi atunci a văzut-o. Superbă. Ca-ntotdeauna. Ridicase o pancartă pe care scrisese mare: „Iubirea mea, sunt alături de tine indiferent de rezultat!”. I-a făcut semne largi cu braţele ridicate în aer. Ca nişte sinapse. În aerul tumefiat al arenei gestul său a fost interpretat greşit de mulţimea care a început să scandeze contra arhanghelilor. Din nou.
-Moarte lor! Moarte lor! Moarte lor!
Apoi a pierdut-o din raza vizuală. Mulţimea scanda sacadat. Era clar pentru Alberto că Mi-Re-La nu era decât alături de el.
S-a apropiat de cei patru arahangheli care o strângeau la unison pe Moarte de gât. Dar aceasta nu ceda. Încă nu ceda. Alături de grupul înaripaţilor şi Moartea în genunchi zăcea pe nisip lancea ruptă a lui Rafael.
S-a aplecat şi a ridicat-o. Era foarte uşoară. Foarte aproape de Moarte era şi el. Îi vedea ochii tâmpiţi şi îi simţea în nări respiraţia toxică.
Şi atunci s-a produs dezastrul.
Cu un gest pervers Moartea şi-a rotit coada uriaşă şi tăioasă ca o lamă de bulduzer lovind pe rând pe cei patru arhangheli care o strângeau de beregată. Niciunul dintre ei nu se preocupase de lama de buldozer.
Ca nişte popice cu aripi au căzut la pământ în cele 4 zări. În nord Uriel, în sud Jophiel, în este Samuel şi Rafael în vest. O cruce perfectă.
Brusc Alberto s-a trezit cu Moartea în iarbă. Era foarte înaltă.
Moartea era înaltă ca o iarbă dulce. Pielea de varan îi era stropită din abundenţă cu sângele-ţiţei care-i începuse să ţâşnească din cele două găuri din ţeastă.
Una peste alta, Moartea nu mai era aceeaşi de la începutul luptei.
S-au privit faţă în faţă. Mulţimea s-a oprit din zgomot. Aştepta lovitura.
Arhanghelii priveau aproape terifiaţi. Metatron se îndrepta împleticindu-se şi sprijinindu-se în aripa nevătămată spre cei doi în picioare.
Alberto a strâns lancea uşoară în mână. Aştepta ca din clipă în clipă Moartea să se repeadă asupra lui şi să-l sfâşie.
Mi-Re-La a strigat atât de tare în liniştea dinaintea loviturii încât toţi din arenă plus luptătorii s-au întors spre ea.
-Te iubesc!
Mai puţin Alberto. A fost salvarea lui. A ridicat lancea în sus şi cu tot corpul a împins-o între ochii duşmanului.
Asta a fost tot.
Moartea a fugit laş. A zburat într-o secundă spre adâncul întunecat al nopţii schelecăind ca o haită de hiene.
Arhanghelii s-au strâns împrejurul lui Alberto felicitându-l.
Jophiel i-a şoptit la ureche.
-Am să mă ocup personal de beregata dragonului tău fără lumină proprie. Felicitări pentru lovitură! Nici mie nu mi-ar fi reuşit mai bine. Încă o dată felicitări!
Alberto încă ţinea în ambele mâini lancea ruptă. De pe tăişul oţelului divin se scurgea ţiţei. Încă nu realiza ce se întâmplase.
Oare câştigase cu adevărat sau doar visa în iarba înaltă?

Cei cinci paznici înarmaţi cu aripi au început să-l ajute în viteză pe cel leşinat în pădure. Părea că a întrat în comă.
La ordinul lui Jophiel, Rafael şi-a scos inima şi a întins-o spre acesta. Între timp foarte rapid Jophiel îi scosese lui Alberto inima de dragon din piept.
Trebuie să menţionăm aici pentru toţi cei care nu ştiu că Jophiel avea această dexteritate chirugicală încă din antichitate când îl învăţase pe Asclepios tainele anatomiei umane.
Uriel plecase deja să mute râul cu doi kilometri mai în faţă aşa cum hotărâse ad-hoc Jophiel, cel mai înţelept dintre arhangheli.
Metatron trebuia să pornească furtuna de zăpadă pentru a disimula cât mai bine toată situaţia tragică în care se afla Alberto prin ierburile înalte.
Samuel s-a aplecat spre Alberto. I-a trecut palma dreaptă peste faţă pentru a-i memora perfect fizionomia. Apoi şi-a trecut palma peste propria lui faţă.
Iată! Acum avem doi Alberto.Uunul căzut la pământ şi altul în picioare. Noi ştim însă care este cel adevărat, Moartea nu ştie însă.

De partea cealaltă a râului o parte a mulţimii rămasă în viaţă parlamenta vocal la lumina darnică a lunii despre următorul lor pas. Alberto dispăruse.
Unii afirmaseră că acesta se aruncase în apele râului şi l-au văzut înotând spre pădure. Alţii nu erau atât de convinşi de relatările celor dintâi şi sugereau voalat că Alberto doarme pe undeva şi îl doare în fund de specia lor.
Inginerul de sunet începea să capete putere în jurul celor rămaşi. Propunea să se întoarcă înapoi. Nu avea încredere în planurile lui Alberto, mai ales după ce 24 de oameni voinici se prăpădiseră inexplicabil în apele râului.
-Eu zic să ne întoarcem, explica el calm la lumina lunii. Probabil că exită o poiană pe undeva prin pădurea de dincolo de râu, dar cine ne garantează că acolo se întâmplă lucruri magice? Câteva indicii găsite pe net? Dar există clar dovada empirică că în această presupusă poiană putem găsi hrană din abundenţă şi adăpost pentru încă o mie de ani? Alberto e un idealist. Nouă ne este foame, nu avem nevoie de basme. Nu putem mânca doar cuvinte. Vorbele goale nu ţin de foame. Cine vrea să-l urmeze pe Alberto, s-o facă, dar îi avertizez pe cei care vor s-o facă, îi avertizez la modul cel mai iubitor cu putinţă, că în apele râului ai pierit în mod inexplicabil 24 dintre cei mai dotaţi indivizi la nivel fizic dintre noi. Să le fie ţărâna uşoară! S-a închinat şi apoi şi-a continuat tirada împotriva lui Alberto. Şi să presupunem că voi, cei idealişti ca Alberto, veţi reuşi să traversaţi printr-o minune râul, sunteţi siguri că veţi găsi poiana aceea? Alberto părea ca şi-a pierdut harta la prima încercare. Repet, aşa mi s-a părut mie că nu mai are nicio hartă. Hm! Dacă există ceva ireal în povestea lui Alberto este faptul concret că 24 de înotători experimentaţi nu au reuşit să traverseze un râu. Nu vorbim de Oceanul Atlantic, vorbim de un râu cu o lăţime de 2-300 de metri. Aici şi numai aici putem vorbi de ireal şi fantastic. Eu vreau să-i protejez pe cei care vor să meargă după basmele lui Alberto şi le zic că realitatea imediată este că oameni puternici s-au înecat în apele râului în condiţii misterioase şi atât. Nu contează că Alberto a ieşit din apă. Râul e foarte dificil de traversat…
Cam aşa decurgeau discuţiile.
O altă parte a mulţimii făcea sex. Aşa cum îi îndrumase Alberto. Profitau de lumina lunii şi se împerecheau fără jenă sau inhibiţii. La modul inconştient asigurau perpetuarea speciei.
Câteva femele erau atracţia nopţii. Masculii făcuseră coadă lângă ele, fiecare dintre ei cerând să le fie îndeplinte poftele trupeşti. Numai că încă era o societate democratică pe malul acela de râu. Femelele acceptau doar ceea ce le atrăgea. Dar la un moment dat au obosit şi au plecat să se spele în apa râului, aşa că masculii care încă nu reuşiseră să se împerecheze şi-au îndreptat atenţia spre alte femele mai puţin atractive din punct de vedere sexual, totuşi dornice să fie penetrate la lumina lunii.

Şi atunci a început o ninsoare teribilă. Metraton exagerase. Era o adevărată furtună de zăpadă. Specialiştilor în climatologie li s-a părut normală.
-E normal să ningă cu atâta putere ţinând cont de schimbările climaterice produse de cataclismul care a lovit planeta. Ţipau ei în mijlocul furtunii, încercând să acopere teama mulţimii.
Dar Moartea ştia că nu e normal deloc.
Privea cu atenţie la cer, cocoţat deasupra mormântului improvizat în grabă. Spera să găsească indicii care să lămurească furia bruscă a naturii. Încetase să mai prizeze, oricum vântul puternic îi împrăştiase prafurile peste tot.
-Ceva nu este în regulă aici. Ceva îmi miroase a aripă de arhanghel. Hm! Ceva nu este în regulă, sută la sută!
A dat din aripi zburând spre înălţimile câmpiei.
-Da, e clar, nene. Furtuna asta de zăpadă nu este naturală.
Cum a dedus asta?
Pentru că la un kilometru altitudine noaptea era la fel de calmă cum fusese acum câteva minute în urmă.
Furtuna a fost adusă aici de cineva. De cineva care putea provoca la comandă o furtună de zăpadă.
-Oare e mâna lui Jophiel aici? Sau a lui Metatron?
Moartea îşi cunoştea foarte bine inamicii şi a hotărât că mai bine este să rămână în expectativă. Oricum, ceva se întâmplase dacă au intervenit atât de brutal arhanghelii în cotidian, a dedus el.
-Ceva grav i-a silit să intervină. E doar o diversiune. Nasul meu de copoi a simţit-o. Ha-ha! Unde e Alberto? Unde naiba e Alberto?
Apoi şi-a dat seama că în ultima oră îl văzuse alături de muritorii rămaşi, certându-se cu ei. L-a văzut când a ieşit din apa râului după tentativa eşuată de a-l traversa. Şi doar îl avertizase. Ha-ha! Nu direct, dar îl avertizase. Apoi cu inginerul acela de sunet pe care trebuie să-l omoare cât mai repede. După aceea nu îşi mai amintea să-l fi văzut. Sigur că a prizat mult. Nu ar fi prima oară, dar asta nu înseamnă că-şi neglijează jobul. Dar pur şi simplu Moartea nu-şi mai amintea de Alberto.
Scana mulţimea rămasă.
Nici urmă de Alberto.
-Nasol! Alberto e toată cheia poveştii. Trebuie să fie pe undeva. În pădure nu are cum să fie pentru că mă anunţau imediat simţurile mele. Nu m-au înşelat niciodată până acum. E pe undeva pe aici. Trebuie să-l găsesc şi să stau lângă el că să mă lămuresc câţi arhangheli au mai rămas în viaţă.

Samuel-Alberto a auzit vuietul furtunii de zăpadă. Era în toi stihia. Aşa că s-a strecurat prin labirintul pădurii spre râu.
Era de neimaginat: noapte adâncă, de sus din cer zăpada se repezea cu furie asupra solului pietros ca nişte avioane germane în picaj din al doilea război mondial; era o nebunie a naturii fără niciun alt termen de comparaţie. Nu se putea vedea absolut nimic prin albul acela înnebunitor şi rece.
Metatron îşi făcuse treaba spectaculos.
Samuel-Alberto aştepta ca Uriel să mute râul cu doi kilometri mai în faţă.
Problema problemelor era însă alta: niciun arhanghel nu ştia cu precizie poziţia Morţii faţă de râu. Era pericolul să se afle în raza celor doi kilometri care trebuiau câştigaţi pentru specia umană.
-Jophiel, aici Uriel! Mă recepţionezi?!
-Aici Jophiel, comunică, Uriel!
-Jophiel, dacă mut râul şi în aria pe care o câştigă specia încape şi Moartea? Aştept instrucţiuni!
-Uriel, ia legătura cu Metraton să-ţi comunice poziţia Morţii. Jophiel, terminat!
-Am înţeles. Uriel a terminat comunicarea!
Pare că această comunicare are un puternic caracter militar. Arhanghelilor le plăcea la nebunie să se joace de-a soldaţii. Deşi comunicau telepatic, le făcea plăcere să se exprime rigid, milităreşte, în asemnea cazuri.
Uriel a încercat să ia legătura cu Metatron. Dar a eşuat.
-Uriel către Metatron! Recepţie!
Nimic. A încercat încă o dată.
-Uriel către Metatron. Eşti pe recepţie? Dacă eşti, comunică urgent poziţia Morţii în raport cu umanitatea rămasă!
Dar pe canalul de comunicare deschis decât nişte bâzâituri şi pocnete aproape metalice.
Uriel a luat atunci legătura telepatic cu baza, adică cu Jophiel.
-Uriel către bază! Recepţie! Metatron nu comunică.
-Baza recepţionat! Aşteaptă un minut şi apoi mută râul cu 1 600 de metri din direcţia pădurii spre exterior. Baza a terminat comunicarea!
Între timp Metatron încerca şi el să ia legătura telepatică tot cu baza, adică cu acelaşi Jophiel. Nu observa nicăieri Moartea şi asta îl îngrijora. Ştia că individul cu aripi negre şi piele de varan era un inamic redutabil, aproape invincibil.
-Metatron către bază! Recepţie!
Nimic. Pocnituri şi bâzâituri. Probabil că era din cauza furtuni de zăpadă, el fiind chiar în ochiul urganului alb.
Uriel a început să numere până la 60. Când a ajuns la 44 i s-a părut că observă silueta Morţii planând deasupra unui pâlc de oameni care se strânseseră claie-grămadă pentru a se proteja mai bine de nebunia iscată din senin.
A aproximat distanţa, mai puţin de un kilometru între el şi Moarte.
Trebuia să ia o hotărâre în grabă.
În grabă. Acum ori niciodată.
A mutat râul exact în dreptul Morţii.
Exact-exact la 2 metri în faţa ei.
Acţiunea disperată a dat roade doar pe jumătate. De cealaltă parte a râului rămăseseră destui oameni. I-a numărat în grabă. 666. Ştia că soarta lor este pecetluită vor fi tributul plătit. Moartea se va ocupa de ei. Însă salvase 308 şi pe Alberto. Era ceva, nu?!
Apoi a zburat rapid la centrul de comandă.
De sus Metatron a observat mutarea lui Uriel. Ştia că rolul furtunii de zăpadă a încetat. Aşa că şi-a oprit bătăile puternice ale aripilor şi a încetat să mai stoarcă norii care produceau apa îngheţată a zăpezii.
L-a fel de brusc şi neexplicabil precum a început, zăpada viscolită a încetat să mai cadă din cer în rafale.
O Lună anemică a dezvăluit situaţia existentă.
Se putea şi mai rău. De partea cealaltă a râului 666 de oameni au înţeles că Dumnezeu i-a părăsit a doua oară. Şi Alberto, bineînţeles. Erau ai Morţii. Ţipau, îşi smulgeau hainele de pe ei şi părul din cap. Ridicau pumnul ameninţător spre cer, acolo unde credeau că-şi face veacul Dumnezeu şi îi înjurau cu dispreţ pe cei care rămăseseră pe celălalt mal. Însă comiteau o greşeală imensă. Se aflau acolo nu din vina Domnului, ci din cauza slăbiciunii fizice a lui Alberto. Dumnezeu nu mai era în cer, nu mai era acolo unde se aşteptau toţi să fie. Alberto însă da. El se luptase pentru destinul lui şi comisese o eroare. Eroarea lui Alberto s-a resfrânt asupra lor. Acum erau doar victime.
Totuşi, nimeni dintre cei 666 nu îşi puneau întrebări în legătură cu modul în care evoluase geografia locului.
Printre cei blestemaţi se afla şi inginerul de sunet. A încercat să se facă auzit în acel cor al plângerilor, încerca să aducă puţină speranţă.
-Oameni buni, păstraţi-vă calmul! Mai sunt speranţe. Oameni buni!
Dar apelurile lui la calm au fost întâmpinate cu furie de cei din jurul lui. Un gealat i-a repezit o directă de dreapta în dinţi. În cădere şi-a pierdut 3 dinţi din faţă. Însă nu putea înţelege de ce a fost lovit. Nu a putut însă se mediteze prea mult asupra gestului sălbatic căci o ploaie de pumni şi de picioare i-a lovit trupul. Lovitura de graţie i-a dat-o tot gealatul, fost director economic la o companie de telefonie mobilă şi internet. A luat o piatră imensă de câteva kilograme şi de la înălţimea lui de 1.87 i-a turtit craniul direct la lumina lunii.
Democraţia şi dreptul la libertatea de exprimare dispăruseră.

Moartea era staisfăcută parţial. Cel puţin va avea parte de distracţie.
-Cel puţin voi avea parte de distracţie. Alberto va rămâne ţinta mea de mai târziu. Momentan să mă ocup de fraierii ăştia abandonaţi mie şi numai mie.
S-a apropiat de cadavrul inginerului de sunet înmuindu-şi o aripă în sângele care se scurgea din craniu, apoi trecându-şi aripa umedă prin dreptul nărilor.
-Mmmmm… Marfă de calitate. Mai vreau. Mai vreaaaau!
Acum se află lângă gealat, fostul director economic şi îi şuşoteste la urche.
-Nene, mai vreau, mai vreaaaaaaaaau!
La comanda vocală gealatul a reacţionat corect.
Şi-a întors privirea infectată de furie către cei din jurul lui.
-Cine mai vrea să-mi păstrez calmul???
Nimeni. Nimeni nu a îndrăznit să scoată un sunet. Şi totuşi gealatul mai trebuia să ucidă conform ordinului. Aşa că s-a repezit ca un leu turbat către un grup de femei care boceau.
-Să mă piş pe Dumnezeul vostru, târfelor proaste! Şi a început să lovească aleatoriu cu pumnii şi picioarele.
În ajutorul bocitoarelor au sărit câţiva bărbaţi care încercau să mai apere ce mai rămăsese din spiritul iubirii de aproape şi sexul slab. S-a iscat o luptă cvasigenerală. După câteva minute bilanţul tragic s-a ridicat la 7.
Gealatul s-a căpătat cu o ditamai gaură în cap şi acum plutea cu faţa în jos prin apele reci ale râului.
-E distractiv. Pe cuvântul meu, dacă nu e foarte distractiv. Toţi blestemaţii ăştia mi-au fost oferiţi pe tavă de Alberto şi de arganghelii care au mai rămas.
Nu a stat să calculeze câţi arhangheli au mai rămas sau să scaneze dincolo de râu poziţia lui Alberto. Avea de muncă cu oamenii ăştia, nu glumă. Îşi propusese să-i înjumătăţească până în zori. Apoi să se ocupe de Alberto personal.
-Termin cu jumătate din ei până la 6:30 când răsare soarele de dincolo de pădure, apoi o să mă ocup personal de Alberto. Arhanghelii nu mai pot interveni într-un interval de 24 de ore în ajutorul lui. Aşa am semnat convenţia, nene. Şi după cum spuneau şi latinii: „verba volant, scripta manet”.
Şi şi-a scos de la pieptul negru convenţia pe care o semnase cu milenii în urmă privind ajutorul divin acordat unui om în 24 de ore.
-Uite, nene, aici scrie clar: „Niciun arhanghel nu poate interveni decisiv în ajutorul unui om decât o singură dată într-un interval de o zi (24 de ore terestre), şi nu mai mult de 7 ori într-un interval de 365 de zile (un an terestru)”. Am încheiat citatul din convenţie.

Alberto începuse să surzească. Puţin câte puţin. În tren când se întorcea cu Mi-Re-La de la mare şi-a dat seama că aude din ce în mai puţin cu urechea dreaptă. Nu au vorbit deloc de moartea lui Cleomenes, puştiul cel surd, şi a lui Bienvendo, sau de moartea dragonului. Nici despre faptul că el nu mai auzea decât cu urechea stângă. Inimile de carton le aruncaseră în mare. Tezaurul acela le aducea numai nenorociri. De fapt, Alberto păstrase o singură inimă, o ascunsese la piept de privirile Mi-Re-Lei. Şi blestemul a continuat să funcţioneze cu motoarele la turaţie maximă.

Era o dimineaţă rece de noiembrie. Cine nu urăşte dimineţile reci şi triste de noiembrie?
Alberto s-a trezit mai târziu. Pe la vreo 9 şi ceva. Gura îi mirosea urât. Trebuia neaparat să se spele pe dinţi. Mi-Re-La nu mai era în pat. Vorbeau din ce în ce mai puţin de când veniseră de la mare. S-a dus direct la baie să se spele urgent pe dinţi. Era ciudat. Etajera de sub oglindă era aproape goală. Periuţa lui de dinţi, roşie, pasta lui de dinţi cu aromă de mentă, after-shave-ul, parfum bărbătesc, un aparat de ras. Toate bărbăteşti. Într-o fracţiune de secundă a procesat rapid datele pe care celulele lui nervoase le primiseră prin intermediul celulelor din globul ocular: Mi-Re-La plecase. Sau era pe picior de plecare. Dezastru. Scenariu l-a năucit. Va rămâne singur. Ce se va întâmpla cu el? Dar înainte de toate trebuia să facă ceva capital pentru toată exitenţa lui. De zeci de ani executa acest ritual de a întâmpina viaţa în fiecare dimineaţă: să se spele pe ochi cu apă rece. Dacă nu se spăla dimineaţa cu apă rece când se trezea din somn, se simţea obosit toată ziua, plus că avea impresia că nu vede bine. S-a spălat pe ochi. Îşi mai revenise, nu putea fi atât de tragic. A renunţat să mai se spele pe dinţi. Când a ieşit din baie nu se gândea la Mi-Re-La. Pachetul de ţigări îl lăsese pe masa din bucătărie. Şi bricheta tot acolo. Oare când Mi-Re-La a plecat i-a făcut şi lui măcar o cafea? O ultimă cafea. Aproape că s-a repezit spre încăperea unde-şi lăsase ţigările peste noapte. Trebuia să treacă prin salon ca să ajungă în bucătărie, încăperea din apartament unde-şi depozita în mod tradiţional ţigările şi bricheta. Nu fuma în dormitor pentru că Mi-Re-La nu suporta fumul de ţigară, deşi era şi ea fumătoare.
În salon a dat peste Mi-Re-La. Primul lucru pe care l-a remarcat a fost pachetul lui de ţigări, bricheta şi o ceaşcă de cafea. Îi fumase din ţigări, era sigur. De abia apoi a observat că ea era îmbrăcată pentru plecare. În plan îndepărtat a observat cu coada ochiului o grămadă de bagaje depozitate lângă uşa de ieşire.
S-a aşezat lângă ea. A întins mâna după ţigări şi brichetă. A sorbit o gură de cafea din ceaşcă şi şi-a promis că indiferent de situaţie să nu se înfurie, să-şi păstreze calmul. „Dacă vrea să plece, dă-o dracului de nebună, să plece!”
-Unde pleci, iubita mea? A vorbit calm, ca şi când nu se va produce nicio ruptură între ei, deşi era atât de clar că bagajele de lângă uşă nu semnifică decât o despărţire iminentă.
-Mai întâi de toate „Bună dimineaţa!”. Vorbea tare, ştiind că este surd de o ureche.
Ideea era că şi-a dat seama că aude perfect şi cu dreapta. Dar nu şi-a mişcat niciun muşchi al feţei de bucurie, trebuia să fie calm în pofida faptului că ea a evitat să-i răspundă la fel de iubitor, ignorând apelativul de „iubita mea”. Aseară, când făceau dragoste, nu se mai sătura să-i spună „iubitul meu”. En fin. E ca un joc de şah, câştigă cel care mută mai inteligent într-un spaţiu restrâns de manevră. Oare de ce îl părăsea? Cel puţin să-i dea o explicaţie logică şi plină de substanţă. Măcar atât. A intervenit politicos.
-Bună dimineaţa!
Mi-Re-La fuma din ţigările lui. Trăgea adânc în piept, ridica capul în sus şi expira profund fumul inhalat. Părea foarte concentrată la jocul de şah.
-Te părăsesc.
Alberto trebuia să se prefacă stupefiat. Se bucura. N-o mai iubea din noaptea aceea, noaptea în care păstrase inima de carton, singura. Îi trebuia un ton afectat de destăinuirea ei frustă. A tras din ţigare şi apoi, înainte de a răspunde afectat, a sorbit o gură minusculă de cafea. Îi preparase o cafea excelentă aşa cum îi plăcea lui, cu lapte şi foarte dulce. Oricum, cafea îşi făcea şi el singur dimineaţa înainte să o cunoască, aşa că nu pierdea nimic pe segmentul acesta important al existenţei lui cotidiene.
-De ce, iubirea mea?
Oricât s-a străduit el să obţină un ton afectat, nuanţa expresiei „iubirea mea” lui i s-a părut ironică. A sperat că nu şi ei.
-Pentru că a murit iubirea dintre noi. Eu nu te mai iubesc. Simt că fără niciun motiv am început brusc să nu te mai iubesc. Îmi doresc enorm să te pot iubi ca acum un an, dar nu reuşesc.
Plângea. Oare se preface? E posibil. Cine ştie?!
A continuat cu lacrimile înnodându-i-se în bărbie. Imaginea l-a emoţionat.
-Plâng pentru că ştiu cât de mult te-am iubit şi ce frumos a fost totul între noi. Nu înţeleg de ce aşa şi îmi pare rău de mor. Îmi vine să-mi smulg părul din cap, să mă zgârii pe faţă, să mă automutilez.
Întrebarea lui i s-a părut normală în acest context.
-De ce nu mai mă iubeşti?
-Pentru că nu mai ştiu de cine m-am îndrăgostit. Nu mai simt că eşti iubitul de la început. Te-ai schimbat mult. Sufăr enorm, am slăbit, am albit. Cred că nu mai eşti tu aceeaşi persoană pe care am cunoscut-o acum 4 ani. Sau poate nu ai fost niciodată aşa cum te-am văzut eu prima dată.
Ce putea să o întrebe? Sinceritatea ei nu l-a dezarmat. A stins ţigara în scrumieră. Era fumată până la filtru. Rar mai lăsa ceva tutun. Şi-a aprins alta imediat. Proteja flacăra brichetei, gest inconştient de fumător împătimit, deşi în salon nu sufla pic de vânt. Ce-o să mai întrebe? Dacă vrea să plece, să plece în morţii ei de panaramă! A întrebat extrem de calm.
-Şi de ce nu mi-ai spus din timp? De ce aşa târziu? Şi mai ales acum, iarna?
Plângea în continuare. Părea foarte afectată.
Simţise el de ceva vreme că nu mai făcea dragoste cu el cu aceeaşi pasiune ca altă dată. Sau că îi spunea foarte rar „te iubesc” şi numai la declaraţiile lui (automatisme, ce-i drept) amoroase. Sau că îl săruta foarte rar, îl pupa pe obraz ca pe o cunoştinţă oarecare în momentele cheie în contrast cu sărutările exuberante din aceleaşi momente cheie din trecut. Erau semne care îl deranjaseră, îl supăraseră, dar le acceptase. Nici el nu mai simţea aceeaşi nebunie în sângele lui pe o care o experimentase secundă de secundă demult, acum un an. Toate acele semne prevesteau ruptura. Dacă vrea să plece, asta e, oricum, ştia că odată şi odată trebuia să-şi caute o iubită mai înaltă şi sâni mai voluminoşi.
Răspunsul ei a venit sec şi foarte logic în prima parte.
-Contează mai mult că e iarnă, decât că nu te mai iubesc?! Nu ai nimic frumos să-mi spui? Nici acum în ultimele momente? Spune-mi ceva frumos, Alberto, nu vezi că plâng?! Fă ceva iubitor!
Unde e logica ultimelor propoziţii, oameni buni??? Sunt nebun sau trăiesc într-un vis urât?
Era cu bagajele la uşă, era îmbrăcată de plecare, i-a spus că nu-l mai iubeşte de mult, şi acum vrea să audă ceva frumos, ceva iubitor de la ea.
La ce bun, dacă-l părăsea? Unde e logica?
Avea două opţiuni: să rămână calm-calm sau să o înjure. Dacă rămânea calm, ea s-ar fi supărat pentru pasivitatea lui. Dacă o înjura, se supăra dublu.
A ales să tacă. Se gândea că dacă pleacă acum, o să iasă imediat după ea să se uite aşa dramatic pe stradă după ea şi apoi va intra în primul bar să mai fumeze două ţigări şi să mai bea încă o cafea. Nu-i prea era foame. Cred că va mânca după ora 2, o să-şi facă nişte cartofi prăjiţi, ouă ochiuri şi cârnaţi.
Ea a simţit că nu va primi niciun cuvânt frumos. Asta a înverşunat-o în logoree.
-Nu merit nimic frumos, Alberto! Plângea. Nici măcar acum în al doisprăzecelea ceas nu merit un cuvânt frumos. De ce, când vreau şi eu ceva de la tine, nu poţi să-mi spui măcar un simplu „te iubesc”? Spune şi tu: „iartă-mă, iubita, o să încerc să fiu iar bun şi iubitor cu tine ca la început!” Nuuuu! Nu poţi să spui asta nici dacă te plătesc. Cât vrei să te plătesc ca să aud ceva frumos ca să mă facă să mă reîntorc la tine? 100 de euro? 200 de euro? 300?
Parcă pleca. Mă doare capul. Dacă mi-ar da vreo 500 de euro, poate că i-aş spune: „Sunt un cretin, iubita, iartă-mă că m-am purat aşa de rece cu tine în ultima perioadă de timp.” Şi apoi ar lua-o pe sus şi ar duce-o direct în patul din dormitor, şi-ar da pantalonii jos şi i-ar băga penisul în erecţie direct în gura ei mare fără să o mai dezbrace.
Ce putea face? Ce atitudine să adopte?
Dacă îi spunea că regretă, pierdea cartofii, ouălele şi cârnaţii prăjiţi de la ora două. Plus că i se părea aiurea. Împachetezi toate hainele din şifonier în cel puţin o oră, ameninţi că părăseşti, plângi, faci pe victima, acuzi de nepăsare şi apoi pentru un cuvânt frumos despachetezi totul, uiţi totul şi îţi continui aceeaşi viaţă tristă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Cum rămânea cu părăsirea? Unde e logica? Unde dracu` e logica la femeia asta nebună?

Mama lui o internase pe bunica lui într-un azil de bătrâni. Era o clădire veche din centrul oraşului cu mulţi îngeri pe acoperişul de tablă. Sala de mese se afla la subsol. Bătrânii coborau un şir lung de trepte şi înguste. Era foarte periculos acel drum pentru o farfurie cu mâncare. Îngerii nu coborau niciodată de pe acoperiş în sala de mese. Nu ştiu de ce, dar nu voiau să coboare.
Alberto n-a vizitat-o niciodată.
Se lovise la un deget încercând să spargă nişte lemne. La degetul mare de la mâna dreaptă. A ridicat toporul cu stânga şi a lăsat fierul greu şi ascuţit să cadă peste buturuga uscată pe care o ţinea cu mâna dreaptă. În cădere fierul i-a lovit uşor degetul mare. Nu foarte grav, dar destul cât să se urce într-un taxi cu destinaţia spitalul de urgenţă. Avea degetul bandajat în pripă într-un tricou vechi. De fapt toată mâna până la cot. Până la spital tricoul galben, pe care nu-l mai purta de ani de zile, s-a înroşit abundent. Trebuia să-l arunce undeva, într-o ghenă de gunoi.
De la bun început asistenta i s-a părut suspectă. I-a desfăcut tricoul galben şi a plecat să o cheme pe doctoriţă.
Aceasta a venit în grabă, de parcă îl aştepta de mult timp, şi a vrut să-i introducă ceva de plastic în deget. Cel mai probabil un chip.
A ieşit aproape alergând din spital şi s-a întors cu autobuzul acasă. Fără bandaj, evident. Rămăsese la doctoriţă. Acum aveau şi ADN-ul lui şi dat el seama în autobuz. Săvârşise o greaşeală, trebuia să ardă tricoul plin de sânge în sobă. În autobuz şi-a ţinut degetul lovit în căuşul pumnului. De atunci tot aşa îl ţine, mereu în căuşul pumnului strâns. După un an degetul mare i s-a atrofiat. Dar de cât să-i implanteze chip-uri în deget, mai bine ţine pumnul strâns. Se putea descurca în viaţă şi cu o singură mână.
Mama lui l-a certat. Dar nu contează. Nu a ripostat. Mama lui fusese posedată. Ştie sigur.
După un timp mama lui l-a trimis la dentist. Mama lui era acum posedată de-a binelea. De asta l-a şi trimis. Între timp s-a lovit şi la picior şi umblă şchiopătând. A mers la dentist şchiopătând hilar. Dinţii din faţă i-au căzut. 3 sau 4. De foarte mult timp nu s-a mai spălat pe dinţi.
Şi de data asta dentistul a vrut să-i introducă un chip în gingie. A procedat în felul următor dentistul: i-a spus să dechidă gura şi să ţină capul pe spate. Apoi a încercat să-i introducă chip-ul. Era foarte mic. L-a simţit. Mic şi rece. A închis gura, a sărit de pe scaun şi s-a răstit la doctoriţă.
-Ce-ai mă, eşti nebună? De ce vrei să-mi pui chipul în gură? Crezi că eu nu mi-am dat seama că ai vorbit cu mama la telefon?
Femeia în halat alb l-a dat afară din salonul alb fără prea multe explicaţii.
A ştiut atunci că totul e conspiraţie împotriva lui. Doctorii şi mama lui.
Dacă nu era conspiraţie, cum se explică faptul că la fiecare intersecţie, de câte ori întorcea capul, observa o maşină de poliţie? Sau cum se explică faptul că atunci când călătorea cu autobuzul fără bilet era prins imediat de controlori? Cineva îl urmărea. Cineva îi anunţa pe controlori că el s-a urcat fără bilet în autobuzul 21.
Slăbise foarte mult. Oasele feţei i se ascuţiseră foarte mult. Îi ieşeau prin piele dezolant. Avea foarte multe fire argintii pe la tâmple. Avea părul foarte încâlcit şi doar 2 prieteni: un pictor de biserici, Nenei, şi un scriitor, Viorel.
Cu Nenei vorbea doar la telefon. O singură dată în ultimii doi ani. Cu Viorel se întâlnea mai des pe pe stradă. L-a sunat şi de câteva ori.
Se întâlniseră într-o iarnă toţi 3 să bea o bere într-un restaurant din centru. Atunci îl văzuse ultima oară pe Nenei. Se îngrăşase. El avea un pulover larg care îi tot aluneca pe gât. Şi o geacă groasă. Tot largă.
-Alberto, ai slăbit foarte mult. I-a spus Nenei.
-Am slăbit? Era foarte mirat. Nu simţea că slăbise. Degetul mare încă nu i se atrofiase şi încă nu-şi pierduse toţi dinţii din faţă.
-De când nu mai ai prietenă? A continuat Viorel interogatoriul.
Înainte de a răspunde s-a scuturat din tot corpul pentru a-şi aranja puloverul larg.
-Nu ştiu. De mult timp. De ce? Apoi a continuat să-şi aranjeze puloverul larg.
-Mai lasă-l în pula mea de plovăr! Ce tot dracu` tragi de el? Îţi stă perfect.
Nu-i făcuse nimic. Doar îl aranjase.
-Ce-ai, Viorel? Unde vezi că l-am aranjat? Eşti nebun? Şi totuşi simţea că geaca îi este cam scurtă. Aşa că şi-a tras-o până aproape de vârful degetelor. Apoi şi-a ridicat mâinile în sus ca să vadă efectul. L-a întrebat pe Viorel într-o doară ca să le atragă atenţia celor doi care se uitau la degetele lui. Şi zici că ai scris o carte?
Viorel a auzit întrebarea, a trecut peste ea şi i s-a adresat lui Nenei.
-Ţi se pare ceva suspect la plovăr? Mie nu! Şi acum a început cu geaca.
Nenei a adoptat o poziţie împăciutoare.
-Alberto, ce face mama ta?
De ce toată lumea îl întreabă de ea? Nu putea să le spună că e posedată.
-E bine, pe acasă.
Au băut berile, Nenei şi Viorel vorbind între ei făcând abstracţie de prezenţa lui, iar el luptându-se încontinuu cu puloverul şi geaca care nu stăteau bine de loc, oricât le aranja el. Când i se urcau prea sus pe gât, când îi alunecau pervers pe umeri şi pe mâni. Şi nu înţelegea de ce toată lumea din restaurant se uita la puloverul şi geaca lui.
Chelnerul a venit să-i întrebe dacă vor să mai consume ceva. Chelnerul a apucat cele 3 sticle de bere goale vorbind cu cei doi dar cu privirea aţintită la gâtul pulloverului lui larg. A dus instinctiv mâna la ceafă şi şi-a aranjat iar pulloverul a 3 oară în ultimele 20 de secunde.
Viorel a enunţat.
-Mai bem încă o bere, dacă Alberto promite solemn să nu-şi mai aranjeze plovărul. Deja sunt la limita saturaţiei.
De data chiar se enervase, Viorel credea şi el că puloverul îi stătea aiurea. Avea dreptate să se enerveze pe pulover, dar totodată Viorel trebuia pus la punct pentru că îi înţelese problema puloverul larg. Oamenii nu trebuia să-i afle punctele slabe. Puteau profita de ele.
-Ce-ai mă, eşti nebun?! Şi a a reînceput să-şi aranjeze puloverul. Îl avea rămas de la iubita lui. Îl spălase foarte rar în ultimii 7 ani.
Viorel i-a evitat întrebarea lui şi i s-a adresat iar lui Nenei ca şi când el nu se afla acolo.
-Nu-l văd bine pe tipul ăsta. După atâţia ani de făcut labă a luat-o razna.
-Nu cred că Alberto nu a mai avut o femeie în ultimii 7 ani. Se uita foarte curios la Alberto. Aştepta ca acesta să nege acest fapt veridic totuşi.
Chiar în momentul acela, când Nenei se uita curios la el, puloverul a găsit de cuviinţă să alunece iar pe gât. L-a ridicat şi l-a privit timid cu o pereche de ochi tulburi pe Nenei şi a găsit corect să răspundă anchilozat.
-Eeee… Ce-ai mă?
Nenei i-a dat şah.
-E adevărat ce a presupus Viorel, că nu ai mai făcut sex atâta amar de vreme?
Putea să le spună adevărul. Putea să le recunoască faptul acesta. Femeile nu mai reprezentau pentru el ceva important. Oricum şi ele îl priveau ciudat, ca şi când ştiau că e urmărit de o conspiraţie formată din medici, controlori, poliţişti şi mama lui posedată. S-a uitat cu coada ochiului la gulerul puloverului. Parcă îi stătea strâmb puţin, căzut. Niciun om nu trebuia să intre în mintea lui. Le va răspunde evaziv.
-Şi tu, Viorel, zici că ai mai scris încă o carte?
În clipa aceea Viorel şi Nenei au făcut un schimb sugestiv de priviri, de învingători.
Îl cunoscuseră pe Alberto când era un bărbat inteligent, viril şi foarte sociabil. Femeia aceea îl distrusese.
Viorel era ca un leu în cuşcă. Simţea victima de cealaltă parte a mesei.
-Alberto, ştii pe unde trece trenul ăla rapid?
A căzut în capcană.
-Da, pe lângă Metro.
-Şi de ce nu te arunci în faţa lui? Nu mai omoară şi trenul ăla pe nimeni?
Au mai băut încă o bere. Alberto a continuat să tragă de gâtul puloverului larg şi ceilalţi doi vorbind unul cu celălalt. Era singur. Şi se simţea bine singur. În mintea lui se întâmplau lucruri extraordinare iar cei doi de cealaltă parte a mesei habar nu aveau. Şi nici nu vor afla niciodată.
După întâlnirea asta în 3, nu s-au mai văzut niciodată cu Nenei. Avea impresia că-l ocolea intenţionat pe stradă şi nici nu-i mai răspundea la telefon de mult timp.
În schimb cu Viorel s-a mai întâlnit de câteva ori în ultimii 3 ani care trecuseră din aceea seară în care se luptase cu puloverul larg. A încercat să-i povestească întâmplarea cu asistenta şi chipul. Viorel a râs cu putere în plină stradă şi l-a făcut nebun. Dar el nu era nebun. Viorel se v-a convinge, dacă va merge cu el la spital. Dar îi era teamă să-l invite pe Viorel în cabinetul doctoriţei. Era posibil ca acesta să intre el şi conspiraţie, şi să-i implanteze chipul amândoi cu forţa. Mai bine nu.
După un timp a început să plece de acasă dimineaţa şi să se întoarcă seara târziu cu ultimul autobuz. Nu-şi mai tăia nici unghiile de la degetele mâinilor. Era hidos. Stătea prin staţii şi privea oamenii. Ştia sigur că este urmărit.
Un grup de mafioţi i-au interceptat convorbirile telefonice şi plănuiseră să-l ucidă. Să-l elime. Trebuia să stea în staţiile de autobuz. Mafioţilor le este frică de mulţime. Şi, în plus, dacă îi va observa, se va putea urca repede în primul autobuz ca să fugă de ei.
I-a mărturisit toată povestea cu mafioţi lui Viorel. La început acesta s-a arătat revoltat şi preocupat de soarta lui.
-Şi de ce nu suni la poliţie, Alberto?
Păi nu putea suna, Viorel habar nu avea că mafioţii găsiseră o modalitate să-i asculte absolut tot timpul apelurile telefonice.
-Nu pot suna, sunt mână în mănă cu poliţia.
-Atunci e grav. Şi de ce vor să te omoare?
Nu ştia clar, se simţea ameninţat şi urmărit în permanenţă.
-Pentru că le-am auzit accidental convorbirile când plănuiau o crimă.
Nu era chiar adevărat, dar trebuia să-l convingă măcar pe Viorel că este într-un pericol imens. Nu-l crezuse până atunci nimeni, nici mama lui, nici bunica lui. La poliţie nu îndrăznea să se ducă de teamă să nu fie împuşcat de luneşti când urca scările din faţa clădirii poliţiei. Măcar Viorel să-l creadă.
-Dă-mi numărul lor să vorbesc eu cu ei ca să îi conving să te lase în pace. Sunt foarte persuasiv doar ştii. Şi încă ceva, vrei să-ţi cumpăr eu o unghieră? De ce naiba nu-ţi tai unghiile astea uriaşe? Tu nu vezi ce scârboase sunt?

Alberto a luat-o razna complet. Uitase că avusese o prietenă. Că vânase dragoni. După un timp şchiopăta şi mai mult. Viorel l-a întrebat de ce nu se tratează. I-a explicat clar că se lovise când încerca să taie ceva cu fierăstrăul. Nu putea să meargă la doctor. Toţii doctorii în halat alb sunt mână în mînă cu mafioţii. Şi poliţia era cu ei. I-a spus lui ce remarcase el de când stătea în staţiile de autobuz de dimineaţă până seara.
-S-au înmulţit vampirii.
Îşi cumpăra o cafea la pahar, câteva ţigări la bucată şi urmărea vampirii din staţiile de autobuz. Viorel putea fi şi el mână în mână cu toţi cei care-i vroiau viaţa.
-Bă, tu eşti nebun de legat! Unde vezi tu vampiri în staţiile autobuz? Taie-ţi unghiile astea de mort în pula mea! Hai acum urgent la psihiatru, că e aproape spitalul de nebuni!
A tăcut. Viorel încă nu făcea parte din cercul oamenilor răi. Din conspiraţie. Nu era vampir. Numai că nu putea să vadă ceea ce vedea el.
Viorel a continuat să se lege de unghiile lui negre şi mari, de câţiva centimetri.
-Băi Alberto, tu nu vezi că ai luat-o pe arătură rău de tot? Vezi doar vampiri, mafioţi şi agenţi secreţi în jurul tău. Taie-ţi unghiile alea, ce gagică să se uite la tine cu mortăciunile alea la degete?!
-Ce-ai mă, eşti nebun? Când am zis eu că văd agenţi secreţi?
-Păi nu ai spus, dar urmează să-mi spui că bătrânica aia cu sacoşă roşie care aşteaptă în staţie e un spion infiltrat în cana cu apă.
A privit cu atenţie spre spetuagenara indicată. Brusc a avut o revelaţie că acum ceva timp în urmă a auzit fără să vrea că mafioţii discutau despre nişte spioni israielieni care puteau fi oricine. Avea dreptate Viorel, bătrânica cu sacoşă roşie era un spion.
Aha! Acum era încolţit din toate unghiurile în staţia asta de autobuz.
Trebuia urgent să-şi schimbe postul de observaţie, să schimbe staţia de autobuz.
-E posibil.
-Ha! Ha! Ha! Eşti nebun de-a binelea! Şi îţi repet iar, de ce nu-ţi tai unghiile astea în pula mea? De 6 luni de zile de când te-am văzut ultima oară tot aşa de mari şi de jegoase le ai.
Şi-a ascuns unghiile obscen de mari.
-Ce-ai mă, eşti nebun? Unde vezi tu că sunt mari?
-Vrei să-ţi cumpăr eu acum o unghieră să le tai?
Din păcate pentru el şi pentru Viorel nu putea să-i spună că unica unghieră pe care o folosea de ani de zile i-a dispărut într-o noapte de pe noptieră inexplicabil. Ştia sigur că i-o furase mama lui, posedata, şi a ajuns ulterior în posesia unui grup de 5 arhangheli. Dar nu-i putea spune asta lui Viorel. L-ar crede nebun, iar el nu era nebun.

După încă 2-3 ani de zile de pribegit prin staţiile de autobuz a rămas fără mamă. Bunica murise mai de mult, nu a fost la înmormântarea ei pentru că nu putea purta cămaşă. Iar la înmormântare era exclus să meargă în puloverul lui larg. Era exclus. Nici la înmormântarea mamei nu s-a dus. Un grup de mafioţi şi poliţişti s-au plimbat multe ore prin faţa casei după ce a murit mama lui. Îl aşteptau pe el să-l interogheze. Mai mult ca sigur. Mafioţii şi poliţiştii erau mână în mână. Dar nu o omorâse el, ci dracii care o posedau.
Nu s-a mai dus de atunci pe acasă. Dormea prin scări de bloc şi continua să vegheze prin staţii de autobuz. Nu mai mânca aproape nimic. Bea o cafea la pahar de plastic şi fuma câteva ţigări pe zi. Nu se mai întâlnea nici măcar cu Viorel. Îl evita. Îl văzuse dar s-a ascuns de el pentru că era împreună cu o bătrânică care ţinea în mână o sacoşă roşie.
La un moment dat cineva i-a dat un covrig pentru că i s-a făcut milă de aspectul lui jegos. I-a fost ruşine să primească.
Mânca de 2 săptămâni doar cornuri cu rahat. 2-3 cornuri pe zi.
Mergea din ce în ce mai greu. Şchiopăta foarte puternic. Mâna cu degetul atrofiat i se anchilozase complet. Mirosea greu a boschetar. Îşi schimba şi scările de bloc noapte de noapte. Îi era frică să doarmă în canalizări pentru că acolo se mai află şi vampiri. Deşi în canalizare e mult mai cald decât în scările de bloc.
Într-o zi a început să ningă slab. Era cam ameţit şi tuşea violent din tot corpul lui firav. Boschetărea şchiopătând între două staţii de autobuz. Stomacul îl durea de foame, însă nu mai avea niciun ban ca să-şi cumpere un corn cu rahat. De câteva zile nu îşi mai cumpărase niciunul. Nici cafea. Doar 2 sau 3 ţigări. Dormise prost într-o scară de bloc la etajul 4. Pe la 6 dimineaţa dintr-un apartament a ieşit un tip corpolent care l-a gonit jos pe scări.
Când s-a îndepărtat de bloc şi-a dat seama că tipul corpolent e mână în mână cu mafioţii care vor să-l omoare.
Era aproape 12 ziua, umbla ameţit prin zăpada care pica încet de sus. La un moment dat s-a oprit să se sprijine de un stâlp de iluminat stradal. Se simţea foarte rău. Mai mult ca sigur că tipul corpolent când l-a împins pe scări l-a înţepat cu o seringă cu otravă prin geacă şi prin pulover. A simţit un fel de durere. Ceva intens. Tipul corpolent l-a lovit în spate. Îşi aducea aminte perfect. Atunci înseamnă că i-a înfipt şi seringa cu otravă. Nu putea merge la spital. Acolo vor încerca iar să-i implanteze chipuri lăsate în gaura lăsată de seringă.
Trebuie să se întindă puţin. O să-şi revină. A început să tuşească. Probabil că răcise la plămâni de când dormea prin scările reci de bloc cu rusacul sub capac. Dar nu putea să se ducă acasă la el. Sigur îl aştepta poliţia să-l aresteze ca să-l dea pe mâna mafioţilor. Poliţia e mână în mână cu mafioţii. Şi nici nu putea să doarmă într-o canalizare caldă. Îi era frică de vampiri.
A căzut direct în zloata pe care o formase zăpada care pica încet de sus.
După câteva zeci de minute o bătrânică l-a observat pe boschetarul căzut în zloată pe straduţa dintre blocuri, aproape pustie.
Bătrânica avea o sacosă roşie din care a scos un telefon ultraperformant. S-a apropiat de cadavru, i-a făcut o poză, apoi a sunat la Salvare.
Până să vină ajutoarele Alberto decedase.
Paramedicii au încercat aproape 40 de minute să-l resusciteze. Dar Alberto era doar un cadavru scheletic, murdar şi fără acte de identitate. A mai stat aproape încă două săptămâni în lumea aceasta pe mesele reci de la morga municipală a oraşului.
L-au îngropat într-un cimitir de la marginea oraşului. La finalul traseului autobuzului 21. Pe crucea de lemn nu au trecut niciun nume, ci doar data morţii.
La înmormântarea lui nu au asitat decât groparii, un preot grăbit, un reprezentat al primăriei şi bătrânica cu sacoşie roşie care sunase la salvare.
Şi aşa a dispărut dintre cei vii cel care asitase la uciderea unui dragon. Alberto murise şi specia umană îşi continua nestingherită traseul bine stabilit.

Un alt fragment de roman în care Moartea se plimbă printre cei rămaşi cu mâinile la spate cu atitudinea unui general SS

De cealaltă parte a râului isteria era în toi. Oamenii se omorau unii pe alţii, sau fugeau pur şi simplu fără ţintă îngroziţi. Unii se aruncau în râu în plină noapte încercând să ajungă pe partea cealaltă unde ştiau că acolo nu moare nimeni. Dar nu reuşeau să ajungă mai departe de jumătatea apei. De înecau ca nişte muşte fără aripi. Era imposibil să traversezi acel râu om fiind. Moartea era în toi. Mai erau puţine ore până la răsăritul soarelui, dar ore pline de morţi. Vor muri foarte mulţi. Aşa că unii dintre ei se strânseseră în grupuri şi se rugau în genunchi. Credeau că rugăciunile le vor ajuta la salvarea lor. Alţii stăteau în fund şi priveau în gol prin întuneric. Se simţeau ai nimănui şi fără nicio speranţă. Tot ce trăiseră ei frumos în toată viaţa lor acum era foarte departe. Soţiile, copiii, berea la rece şi meciurile de la televizor păreau că nu existaseră niciodată.
Moartea se plimba ţanţoşă printre cei rămaşi şi îi număra cu coada ochiului.
-Îmi mai trebuie un ajutor în noaptea asta pentru un randament maxim. O dizinterie, o paranoia generală, ceva de genul ăsta.
S-a oprit în faţa unui grup de indivizi care se băteau între ei. Nu cred că vă puteţi imagina de ce se împărţeau cu atâta furie pumni şi picioare. Pentru incredibilul motiv că unul dintre ei a privit la luna anemică şi a conchis că este ora 12 şi 35. Erau şi femei şi bărbaţi implicaţi în bătaie. O tipă de aproape 30 de ani era lovită cu brutalitate de o altă femeie direct cu pumnii în cap în timp ce soţul celei din urmă o ţinea de mâini. Victimei i se rupseseră hainele de pe ea şi un sân îi ieşise prin rupturi. Bătăuşa a observat acest amănunt care a înfuriat-o şi mai mult.
-Aaaaa. Eşti şi prostituată, mincinoaso!!!
La auzul cuvântului „prostituată” bătaia dintre ceilalţi s-a oprit. Moartea s-a oprit şi ea lângă ei savurând momentul. Ştia că se va lăsa cu lansare de pietre.
„Lapidare”. „Da, lapidare!” Era clar. Toţi din grupul care se bătea pe câteva minute în plus sau în minus a hotărât ca bătuta cu un sân afară să fie lapidată.
În câteva secunde i-au rupt hainele de pe ea şi cu fâşii rupte din ele au improvizat nişte sfori cu care au legat-o de mâini şi de picioare. Deşi era aproape întuneric furia le sticlea în ochi atât de clar încât zona de beligeranţă părea plină de licurici care zburau la înălţimea unui om.
Viitoarea victimă ţipa că nu s-a prostituat niciodată, mai mult decât atât striga că este încă virgină fiind membră a sectei Martorilor lui Iehova.
Dar nu a contat. În 30 de secunde ploaia de pietre a transformat-o într-un morman de carne sfâşiată şi sânge. Moartea a avut însă o ultimă curiozitate în privinţa ei. I-a şoptit unui tip care avea faţă de profesor.
„Ia vezi, nene, e virgină aşa cum a zis? Încearc-o acum cât încă mai este caldă!”
Individul cu faţă de profesor s-a apropiat prin semiîntuneric de masa de carne încă aburindă. A întors cadavrul cu faţa în sus. Încă mai părea să respire. I-a atins sânii plini se sânge. Asta l-a excitat. I-a rupt ce mai rămăsese din pantaloni şi s-a trântit peste ea. Intrase în erecţie. A încercat să o penetreze. A strigat la mulţimea curioasă care aştepta să se producă o penetrare fără probleme.
-Da, bă! Este virgină! N-a minţit!
Şi atunci încă 7-8 inşi s-au repezit excitaţi către membra sectei.
Primul a ajuns un individ cu un tatuaj pe braţ. L-a apucat de haine pe individul cu faţă de profesor care încerca să o defloreze pe lapidată şi l-a ridicat în sus ca pe un fulg. În acel moment, cel ce părea profesor a ejaculat gemând pe lapidată. Momentul ejaculării a concis cu momentul decesului. Dar prea puţin a contat pentru tipul cu tatuaj pe braţ că dezvirginează o moartă, căci profesorul nu o penetrase, suferea de ejaculare prematură. Toată viaţa lui tatuatul îşi dorise să facă acest serviciu unei femei. „Să o spargă. Să o spargă de domnişoară.” A spart-o. Apoi individul cu faţă de profesor a reuşit să o penetreze în toată regula. Fără nicio jenă. Avea un vagin foarte strâmt şi foarte umed. A durat puţin. După el au mai urmat încă 2 indivizi. Deja lapidata intrase în rigor mortis şi era cam dificilă de penetrat. Restul cozii s-a lăsat păgubaşă. Lapidata era crăcănată, dar vaginul era atât de strâmt încât devenise o fortăreaţă inexpugnabilă.
I-au înfipt în băţ în vagin şi au aruncat-o în râu.
Moartea îşi freca mâinile bucuroasă. Lucrurile nu numai că mergeau conform planului, dar chiar îi oferea şi spectacol. Şi asta era cel mai important. Fără spectacol Moartea nu are niciun farmec.
Avea o pasiune ascunsă. Alta în afară de trasul pe nas. Îi plăcea să fie regizor. Şi mai ales toate pelicule ei să se realizeze cu slow-motion de la început până la final. S-a concentrat. Moartea s-a concentrat intens şi a reuşit să-şi realizeze visul. Toate scenele de pe acel mal de râu au început să se deruleze cu încetinitorul. S-a uitat la lacrimile bocitoarelor. Acestea ieşeau din găoacea ochilor foarte încet, ca nişte viermi, se prelingeau pe ambii obraji foarte încet umezind pielea, ocoleau buzele şi apoi se întâlneau la baza bărbiei. Se întâlneau acolo, pactizau într-o picătură mai mare şi cădeau peste pietre, peste ţârână. Atât de încet încât puteau fi numărate.
Lapidata plutea încet prin apa rece. Uneori băţul înfipt în vagin cu atâta răutate se ridica puţin deasupra apei părând un periscop orizonal. Moartea şi-a zis că ar fi fost bine să fie şi comandant de submarin. Părea să fie interesant să distrugă în noapte vapoare pline de civili. Mmmm. Un deliciu.
Şi-a mutat aparatul de filmat către un cuplu de îndrăgostiţi. Stăteau în fund pe pământul rece lipiţi unul de celălalt savurându-şi iubirea. Ultima lor noapte. Nu mai erau conectaţi la dezastrul din jurul lor. Erau doar ei doi şi se simţeau excelent unul cu celălalt acolo în tot acel măcel şi răutate umană dusă la paroxism. Morţii nu i s-a părut foarte interesant. Nişte îndrăgostiţi oarecare. Voia ceva mai dramatic, mai morbid.
Ia să vedem ce avem aici?! Aha! Uite un grup de idealişti. Era un cerc de 15-20 de persoane care încercau să încropească un plan urgent de salvare a celor rămaşi.
Moartea s-a apropiat de ei în pas de general SS. Cu mâinile la spate. Mustăcind. S-a rotit în jurul celulei de criză. Păreau uniţi. Vorbeau pe rând, civilizat şi fără să gesticuleze. S-a enervat. Încă o bălărie pe scenă. Trebuia să caute ceva sânge. Ceva sex. Ceva fremătător. Moartea se plictiseşte destul de repede de oameni. Ceasul indica aproape 2 noaptea. Nu doarmea niciodată, dar începuse să se plictisească. S-a apropiat de mormântul improvizat în grabă al Elenei şi al lui Carol Caraiman aşezându-se peste pietrele ascuţite. Şi-a întins aripile lungi şi negre. Nu se simţea niciodată singură, dar în noaptea asta simţise un fel de durere în piept. Nu durerea pe care o simt oameni. Moartea nu avea inimă. Simţea un fel de gaură, ceva de genul ăsta. Ceva cald. O deranja căldura asta. Se mai distra cu Alberto, dar Alberto nu mai era. Îl simţea aproapiat cu toate că era doar o altă victimă. Oamenii ăştia rămaşi nu-l exictau atât de tare încât să zboare printre ei şi să bată din palme de fericire ca un copil mic. Mai ales că violenţele încetaseră odată cu aruncarea lapidatei dezvirginate post-mortem în râu.
A căscat prelung. Şi-ar dori să ucidă măcar un arhanghel. Asta ar aduce mai multă tensiune în ultimele 24 de ore ale existenţei ei pe suprafaţa planetei. Până acum doar Alberto avusese curajul să i se împotrivească. Restul i se oferisă pe tavă. Nişte simple marionete.

Arhanghelii se strânseseră în mijlocul Poienii Minunate. Îl cărase şi pe Alberto cu ei. Îi aduseseră şi inima de dragon învelită într-o frunză mare de copac. La lumina anemică a Lunii inima de dragon pulsa slab prin verdele frunzei care acum devenise negru emiţând un zgomot şi o lumină slabă. Alberto părea să se afle într-o comă indusă. Lipsea doar Samuel, cel care se transformase în Alberto pentru a menţine Moartea în alertă şi la fel spiritul speciei în alertă, în picioare.
Tăceau cu toţii. În mijlocul lor Alberto întins cu faţa în sus respira anevoios. Era aproape ora 3 noaptea. Luna era exact deasupra lor şi încerca şi ea să-i ajute cumva.
Jophiel s-a aşezat în poziţia lui tipică de samurai, pe vine mângâindu-şi barba aspră. S-a uitat spre Alberto. A clătinat din cap şi a scos doar un „nţţţ” dublu. Apoi şi-a mutat privirea spre Rafael.
-Cum te simţi, Rafael?
-Nu prea bine, Jophiel, dar mai pot rezista încă 8-10 ore.
Jophiel s-a ridicat îndreptându-se spre Rafael. Arhanghelul fără inimă avea o atât de albă încât şi-a îndreptat instantaneu şi involuntar mâna spre pieptul lui Rafael. Apoi şi-a dat seama de gafă şi i-a luat pulsul direct de la jugulară.
-Ai o viteză a sângelui înfricoşător de mică. Aproape că nu se mişcă. În următoarele ore nu trebuie să faci nici cel mai mic efort. Ai înţeles?! Zero efort! Stai întins jos pe spate şi încearcă să nu mai respiri.
Rafael s-a întins cât era de lung lângă Alberto. A întrebat de acolo de jos.
-Dar dacă îmi dai inima de dragon a lui Alberto?
Jophiel s-a îndreptat spre frunza de copac care adăpostea temporar inima lui Alberto. A dezvelit-o şi a pipăit-o cu două degete. Şi-a mângâiat îndelung barba aspră. Arhanghelii aşteptau verdictul samuraiului.
-Ar fi o soluție, dar nu ştiu dacă după ce îţi transplantez inima lui Alberto, după ce vom facem schimbul, inima lui de dragon va mai putea funcţiona în pieptul lui, având în vedere că a pulsat pentru un arhanghel. Ideea este că dacă aşteptăm răsăritul soarelui, inima lui se va umple de energie şi va putea funcţiona iar la parametri normali. Mai sunt cam 3 ore şi ceva până la răsăritul soarelui, plus încă aproximativ 6 ore până la energizarea ei completă. Avem o marjă destul de mică de eroare.
Era un moment delicat pentru arhangheli. Trebuie să aştepte, nici măcar nu mai puteau interveni iar în ajutorul oamenilor. Deja prezenţa lor a fost mirosită de nasul expert al Morţii. Trebuie să rămână ascunşi şi cât mai departe de prezenţa Morţii.
-Pe aripile mele, nu-mi place deloc situaţia asta. Mor de ciudă că tocmai în acest moment delicat Moartea se plimbă cu mâinile la spate întocmai ca un general SS. Îi mai lipseşte doar uniforma. Din punctul ei de vedere tocmai am abandonat umanitatea rămasă pe celălalt mal al râului.
Uriel şi-a întins o aripă frumoasă, extraordinar de frumoasă, peste cei doi întinşi la pământ.
-Le va fi mai bine. Aripa mea îi va ajuta să respire mai uşor. Aripile mele au efect terapeutic.
-Ştiu, a spus Jophiel. Linişteste-te, Metatron. Şi dacă ajung aici şi doar 100 de oameni cu Alberto cu tot, rasa umană, specia, este ca şi salvată.
-Pe aripile mele, după ce expiră cele 24 de ore, mă voi bate cu Moartea chit că îmi voi pierde toate avantajele de arhanghel-prim. M-am săturat de rânjetul ei, cineva-undeva trebuie să aibă curajul să o înfrunte faţă în faţă. Dacă Alberto nu a reuşit, asta nu înseamnă că Moartea este indescifrabilă.
-Mă bag şi eu. Uriel era hotărât. În 24 de ore te ajut să te lupţi cu ea, nicio problemă dacă ne vom pierde privilegiile.
Jophiel îşi mângâia barba aspră.
-Nu este exclus ca să vă pierdeţi în câteva minute rangurile de arhangheli şi să deveniţi umani, neputincioşi în faţa Morţii.
-Ce mai contează rangul meu de arhanghel când suntem legaţi cu mâinile la spate în faţa acestui general SS-ist? Pe aripile mele, dacă mai contează ceva în momentul ăsta de cumpănă al speciei umane! Tu nu observi că Alberto are inima într-o frunză de copac?! Se putea fi ceva mai grav decât atât, Jophiel?!
Johiel nu a răspuns. Teoretic se puteau întâmpla şi mai multe grozăvii decât atât. S-a întins pe spate şi cu arătătorul a început să numerele stelele. Chiar şi cele din spatele Lunii.
Metatron s-a calmat. Ştia că Jophiel era devotat cauzei şi că avea dreptate. Momentan nu aveau ce face. Trebuiau să aştepte răsăritul soarelui.
S-a întins şi el pe spate lângă Jophiel şi asemenea acestuia a început numărătoarea stelelor.
-De fiecare dată îmi iese un număr diferit. Semn că se nasc şi mor la fel de repede ca şi oamenii. Natalitatea stelară este aproape cu 1 procent mai mare decât mortalitatea stelară.
-Câte ţi-au ieşit până acum? L-a întrebat Metatron care-şi mişca degetul arătător într-un ritm atât de rapid încât părea elicea unui venitilator de birou.
-213 miliarde 843 de milioane 576 de mii 214 stele
-Am înţeles. Sunt de abia la 198 de miliarde.

Samuel-Alberto era în mijlocul oamenilor. Încerca să se adapteze în forma trupului acestuia. Era destul de anost, pentru că Alberto nu avea aripi. Apoi îl deranja aspectul astenic al acestuia.
Întrebările oamenilor veneau în valuri.
-Cum de am ajuns doar noi pe acest mal?
-Ce facem acum când suntem în faţa pădurii?
-Ce se va întâmpla cu cei de pe celălalt mal?
-Dumnezeu a revenit iar printre oameni?
Samuel-Alberto nu a răspuns la nicio întrebare. Şi-a aprins o ţigară şi a continuat să tacă. Se plimba doar cu mâinile la spate prin faţa copacilor trăgând din când din ţigară.
Un pâlc de oameni îl urmărea cu atenţie.
-Ce vom face acum, Alberto? Traversăm pădurea?
Samuel-Alberto s-a întors cu ţigarea în gură către urmăritori şi a spus calm.
-Mai întâi de toate să ne rugăm pentru cei care au rămas pe celălalt mal. Soarta lor, din păcate, este pecetluită. Bucuraţi-vă că voi sunteţi cei aleşi!
De el s-a apropiat o tipă înaltă, cu părul lung şi zâmbet frumos.
-De ce există atât de multă singurătate în noi, Alberto? Uite, cum staţi toţi aici împreună, în jurul tău, în jurul meu. Şi totuşi, suntem singuri.
Samuel-Alberto nu a răspuns. A privit cu ochii lui ageri dincolo de râul blestemat, un Styx modern. Moartea se plimba ţanţoşă printre cei rămaşi cu mâinile la spate întocmai ca un general SS.
S-a întors spre individa înaltă şi zâmbet frumos. A privit-o atent fără haine. Avea sâni mari şi un clitoris mediu. Era un exemplar de rasă ce putea figura nudă fără nicio problemă în paginile oricărui număr Playboy. Nu era un moment proprice împerecherii aşa că şi-a mutat privirea către cei care se aşezaseră în genunchi rugându-se pentru cei abandonaţi pe celălalt mal al râului. Oare ce ar face adevăratul Alberto în acest moment? Ar încerca să traverseze pădurea şi apoi să se întoarcă cu mană cerească pentru cei slabi şi cu o hartă a labirintului pădurii. Dar el nu avea voie să întreprindă acţiuni hotărâtoare în numele lui Alberto. Era doar un înlocuitor. Şi în plus nu mai putea comunica telepatic cu arhanghelii din poiană pentru că avea aripile pliate sub coaste şi asta era un impediment dramatic. Apoi prezenţa Morţii la câteva sute de metri îl convisese să-şi închidă absolut toate canalele de comunicare. Nu putea să rişte sub niciun chip să fie deconspirat tocmai când balanţa luptei era atât de fragilă.
Privea cu atenţie la cei care se rugau la marginea apei. A simţit o uşoară bătaie pe umăr. Nu s-a întors, dar a ştiut că era femela înaltă cu clitoris mediu.
-Te ascult.
-Alberto, vreau să fiu iubita ta în noaptea asta. Ar putea fi ultima noapte de dragoste a speciei noastre.
Tot nu s-a întors.
-De ce nu?! Ideea îi surâdea. O partidă de sex nu face rău nimănui. Dar chiar nu putea să comită asemenea erori de tactică. Şi-ar fi lăsat cu plăcere sperma în vaginul femelei, dar nu în noaptea asta. Pentru o clipă i-a părut rău că era arhanghel şi avea reguli clare pentru următoarele ore până la răsăritul soarelui.
Femela înaltă s-a lipit cu sânii de spatele lui interpretând „de ce nu”-ul lui drept un „Da” categoric. Însă Samuel-Alberto nu avea de gând să se împerecheze în noaptea asta, dar, totuşi, trebuia să păstreze atitudinea lui Alberto-originalul în materie de sex cu necunoscute. Va găsi în următoarele momente o strategie ca să scape de femela excitată.
S-a întors spre ea cuprinzând-o în braţe.
-Cum te cheamă?
-Magdalena. Îmi promiţi că mă iei cu tine în poiana ta fermecată?
-Da, Magdalena, îţi promit! Mâine la prânz vom sta împreună în mijlocul Poienii Fermecate şi vom face dragoste în iarbă.
Era periculos să promită. Un arhanghel trebuie să-şi ducă întotdeauna promisiunile la final. Aşa că, orice s-a întâmpla cu Alberto-originalul, mâine la prânz trebuia să facă dragoste cu Magdalena în mijlocul poienii. Tot ce-şi dorea era să nu se supere Jophiel de acest fapt.
-Dar până atunci? Magdalena se agăţase cu braţele de gâtul lui şi îi căuta buzele cu gura.
-Până atunci trebuie să-i ajut pe cei rămaşi. Dar ţi-am promis şi mâine va fi aşa cum ţi-ai dorit.
-Şi totuşi?
Magdalena insista. Samuel-Alberto avea o slăbiciune binecunoscută pentru sexul frumos, dar nu putea efectiv să o ducă în pădure şă-şi dea pantalonii jos şi să o penetreze. Pur şi simplu nu era posibil.
S-a aşezat jos pe o piatră. Era plăcut în unele momente să fii în pielea lui Alberto. A aprins o femelă. Ştia că emite feromoni care o înnebuneau pe Magdalena, de unde şi pisicelile ei. A calculat rapid situaţia. Trebuia doar ca Moartea să-l observe în viaţă. Cel mai bine era să mişte pe mal ca să fie observat de cine trebuie.
Nu ştia ce s-a întâmplat în Poiana Fermecată. Oare Alberto-originalul şi-a revenit din leşinul acela comatos? Era în dilemă. Cât trebuia să mai îşi ascundă aripile sub coaste? Începea să-l doară. Era doar un arhanghel, nu inventase nimic, nu era stăpânul nimănui, respecta doar nişte ordine şi reguli stricte. Avea avantaje, nimic de zis, dar nu putea lua hotărâri care să zdruncine mersul firesc al speciei umane. Aşa ordonase Dumnezeu. Unde era însă Dumnezeu? Nici măcar Jophiel nu ştia. Unde era Iisus? Unde era Duhul Sfânt? Din regimentele de îngeri şi arhangheli rămăsesră doar 5. Oare Dumnezeu premeditase totul? Să lase specia umană să-şi conducă destinul? Şi acest Alberto? Cine era? Ce reprezenta el în toată povestea asta? Apăruse din senin, şi ei, arhanghelii îl protejaseră necondiţionat. De unde avea inima de dragon? Era ceva ce-l depăşea, sincer. Toată cheia se afla la Alberto. Era foarte posibil ca toate evinementele acestea să nu se fi întâmplat niciodată. Să fie doar nişte proiecţii derulate între pereţii craniului acestui reprezentat al speciei umane? Posibil, foarte posibil. Dar, dacă el nu exista, de ce îşi simţea aripile sub coaste? Să fie el, cu tot cu aripi, doar o altă imagine într-o oglindă deformată a lui Alberto? Nu. Oricum, în câteva ore se va lămuri tot misterul. Dacă Alberto este cheia, moartea lui înseamnă şi finalul poveştii, dacă nu, moartea lui va trece neobservată de specia umană. Şi totuşi, câţi muritori au o inimă de dragon? Hm! Ar fi bine să aibă o discuţie lămuritoare cu Alberto.
Oare ce fac în mijlocul poienii? Trebuie să ajungă neapărat acolo sau să găsească o cale să ia legătura cu centrul de comandă. Şi peste toate, este imprescindibil să fie remarcat viu şi nevătămat de Moarte.
S-a ridicat. Magdalena l-a urmat. Era şi cazul. Meditaţia lui de pe piatră a accelerat procesul de eliberare a feromonilor în aerul din jurul lui. Când a ajuns lângă mal mai strânsese lângă el încă 7 femele excitate. Cu vederea lui excelentă a scurmat tot malul celălalt.
Era infernal. Carnagiu. I s-a făcut pielea de găină. Moartea omora la discreţie. Încet-încet, când a înţeles amploarea genocidului, l-a cuprins o furie fără margini. Cadavrele pluteau pe râu în aval, cadvrele zăceau la întâmplare peste pietre, prind prundiş. Era un spectacol macabru. Era un spectacol macabru. El şi restul de arhangheli abandonaseră 666 de oameni. De fapt, făcuseră un schimb pentru Alberto şi restul de indivizi din specia umană de pe acest mal. Măcar cinismul lor să dea roade. Să salveze tot ce rămasese pe acest mal. Dar nu observa Moartea. Nu putea să-şi activeze sistemul de termoviziune pentru că putea fi o eroare fatală. Moartea l-ar putea detecta. A încercat să-i numere pe cei rămaşi în viaţă pe celălalt mal. Puţin sub 400. Un carnagiu.

Alberto era ca şi decedat. Arhanghelii credeau în ceva iluzoriu. Un om singur nu poate schimba soarta omenirii oricine ar fi el. Cine mai era şi Alberto ăsta?!
Jophiel s-a ridicat din iarbă de unde număra stelele.
-Situaţia e disperată! Şi-a dus o mână la spate şi cu cealaltă îşi mângâia barba aspră. Se plimba cu paşi apăsaţi în jurul celor 4, Alberto, Rafael, Uriel şi Metatron. Alberto o să moară fix când o să-i schimb inima. Ştia asta, am viziunea unui boschetar care o să moară în zăpadă. Nu văd poiana plină de oameni. Destinul e aproape scris. Mai avem o singură soluţie.
S-a apropiat de Alberto. S-a aşezat chiar lângă el, sub aripa lui Uriel. Şi-a adus craniul lui mare de arhanghel foarte aproape de craniul lui Alberto, lipindu-l de al comatosului. Totul s-a luminat. Toată poiana lumina ca şi când Dumnezeu coborâse printre ei ca în vremurile bune de altădată.

S-a trezit. Visa urât?! Un cataclism lovise şi el era conducătorul celor rămaşi. Nu visa. Chiar asta era realitatea imediată.
La un semn al mâinii drepte cei 1000 de oameni au răpăit spre dreapta.
-Are cineva ceva de adăugat?
Vocea era clară, extrem de clară, aproape că a căzut ca o ploaie de vară asupra celor 1000 de capete.
Niciunul dintre ei nu avea nimic de adăugat
Cei 5 paznici înarmaţi cu aripi, cei 5 harapi, toţi mai înalţi de 2 metri s-au relaxat.
Alberto a continuat.
-Astăzi Dumnezeu va coborî printre noi să ne salveze Planeta şi pe noi toţi de la pieire. Pentru ultima oară.
Voise să mai aduage ceva tragic, dar nu a reuşit.
Din spatele lui a apărut un bătrân cu barbă lungă şi deasă. Era îmbrăcat tot într-o lumină albă, caldă. Şi toiagul din mâna dreaptă lumina la fel de puternic.
Toţi s-au părbuşit la pământ. Absolut toţi.
Şi atunci, la marginea ultimului prăbuşit s-a putut vedea Moartea. Şovăia. Nu ştia ce să facă: să se arunce la pământ, să fugă, sau să se bată bărbăteşte cu moşneagul acela luminos.
E o nebunie curată să te baţi cu Dumnezeu, nu?! Dar Moartea avea şi ea mândria lui.
Cei doi s-au privit cu atenţie peste cele 1001 de trupuri prăbuşite la pământ. Dumnezeu se gândea că în ultima mie de ani Moartea a devenit tot mai puternică, a inventat boli noi, a născocit motive de războaie între oameni cu o ferocitate morbidă şi a crescut alarmant rata sinuciderilor în masă. I se părea că evoluează. Progresa. Dar nu înţelegea cum şi de unde căpătase curajul de a-i înfrunta lumina. Erau lucruri necunoscute lui care se întâmplase în lipsa sa? Cineva trebuie să-l lămurească cât mai curând. Dar mai întâi de toate să-i dea o lecţie de neuitat imberbului din faţa lui.
A ridicat toiagul luminos spre Moarte. Aceasta a simţit Puterea. Puterea luminii. A căzut în genunchi, dar cu privirea sfidătoare încleştată pe silueta moşneagului luminos. Nu voia să renunţe la luptă. Era ca o haită de hiene ce-şi înconjurase victima însângerată la pământ şi smulgea rapid bucăţi mari de carne din prada conştientă, deşi de haită se apropia în goană o turmă de lei furioşi.
Dumnezeu a înţeles că lupta nu era deloc uşoară. Ştia, era convins că va câştiga, dar nu voia să-şi piardă din timpul său extrem de preţios. Avea atâtea de făcut. Nu putea să se lupte o veşnicie cu Moartea.
A rostit.
-Eu sunt Dumnezeu atotputernicul! Piei din faţa mea, năpârcă!
La început a fost Cuvântul. Cuvintele sale au tunat în pieptul Morţii energia a un milion de bombe atomice. Oamenii prăbuşiţi pe pietrişul câmpiei nu au mai auzit nimic preţ de câteva zeci de minute.
Şi Moartea s-a prăvălit pe spate. Din urechi i-a ţâşnit sângele acela negru care părea ţiţei veritabil de cea mai bună calitate.
Şi Moartea s-a prăbuşit ca un om împuşcat în piept de o carabină Winchester de la mică distanţă.
Moşneagul luminios a lăsat toiagul la fel de luminos jos. Şi-a făcut loc printre oamenii asurziţi de cuvintele sale intenţionând să se deplaseze spre Moartea căzută la pământ într-o poziţie hilară. Cunoştea pe fiecare prăbuşit din jurul său. Le ştia numele de familie, prenumele, soţia, copiii, părinţii, locul de muncă, şefii, bolile de care au suferit şi de care vor suferi pe viitor. Când a păşit peste trupul lui Alberto l-a atins uşor cu vârful toiagului între ochi.
Alberto a deschis ochii şi s-a bucurat. S-a bucurat. Era pentru prima dată atât de aproape de Dumnezeu conştient. S-a umplut de lumină. Toţi dragonii îngropaţi în atriul lui drept au înviat precum Lazăr din morţi. Prezenţa lui Dumnezeu însemna cât 1000 de tuburi cu vitamine şi 100 de femei superbe. Nu mai putea să-şi dorească nimic. Mi-Re-La era un punct pe retina lui. Iubirea se comprimase, bucuria se comprimase, tot ce însemna viaţa lui se comprimase. Primise o doză din drogul fericirii. Putea să zboare, deşi încă nu-i crescuseră aripi. S-a ridicat în picioare.
În sfârşit. În faţa lui Dumnezeu. Lumina moşneagului îi traversa fiecare celulă din corp. Primise viaţa veşnică. Alberto nu va putea muri niciodată. Era atât de fericit încât a alergat spre Moartea prăvălită comic pe spate cu genunchi sub trupul ei negru şi a luat-o la picioare.
Dumnezeu aştepta în mijlocul oamenilor. Ştia că lucrurile nu pot fi atât de simple.
Alberto îşi continua seria loviturilor. Foarte puternic. Lovea conştincios cu toată umanitatea palpitând în fiecare lovitură aplicată. Se simţea puternic şi fericit. Avea o lumină proprie extraordinară.
Să fi trecut doar câteva minute? Sau poate secole? Cert este că Moartea a deschis un ochi. Avea faţa tumefiată din cauza loviturilor primite. La început nu a conştientizat ce i se întâmplă. Dar treptat a simţit loviturile muritorului din faţa ei în coaste, în cap, în aripile negre şi şi-a adus aminte cum a ajuns acolo prăbuşită la pământ.
S-a întrebat dacă au trecut câteva minute de când zăcea acolo. Sau poate că trecuseră secole.
Dumnezeu privea scena în care un muritor cu lumină proprie lovea cu putere Moartea. Ar fi vrut ca Pablo Picaso să imortalizeze acel moment glorios al umanităţii, al speciei. Ar fi fost o scenă de genul în care taur cu o coadă uriaşă târâie în coarne un frigider uriaş din care cad pe nisip toate bolile pământului. Unde era Pablo acum? A, da! A murit. Şi-a adus aminte şi cum murise.
-Ajunge, tâmpitule!
Dar Alberto nu auzea ce ţipa Moartea. El lovea. Era surd de când vorbise Dumnezeu. Lovea. Lovea. Lovea în continuare cu putere.
Şi Moartea s-a încordat. Trebuia să fugă. Nu avea nicio şansă. Dar cum putea să scape de pământeanul acela luminos? Unde să fugă? În faţa ei loviturile luminoase, în spate, la dreapta, la stânga, sus şi jos simţea prezenţa lui Dumnezeu. Era ca într-o colivie. Dumnezeu avusese grijă ca să construiască în jurul ei un câmp de forţă. S-a ridicat în genunchi. Atunci reprezentantul speciei umane a început să o lovească şi mai tare. Îi rupsese un dinte. Nu o durea, dar, totuşi, Moartea îşi pierduse un dinte. Hilar, nu?! A hotărât că trebuie să apeleze la mila divină.
-Iartă-mă, Dumnezeule atotputernic, că am îndrăznit atât de mult!
Avea o voce slabă, sâsâită şi temătoare.
Dumnezeu nu voia să se apropie mai mult. Nu i-a plăcut niciodată mirosul respiraţie morţii. Îl induspunea. Dar nici nu voia să-i adreseze niciun cuvânt.
A ridicat doar toiagul luminos făcându-i semn să plece.
Şi Moartea s-a ridicat bucuroasă a întors spatele şi a dat să plece rapid.
Atunci Alberto i-a mai dat câteva şuturi în fund şi a apucat-o de aripi, trăgând-o înapoi. S-a întors cu o privire diabolică spre Alberto cel luminos.
-Ajunge, tâmpitule!
Dar pe Alberto l-a bufnit râsul. Moartea era ştirbă.
-Iartă-mă, Doamne! Te implor, spune-i să mă lase în pace!
Dumnezeu s-a făcut că nu aude. Unde era îngropat Pablo Ruiz y Picasso? Trebuia neaparat-neaparat să picteze un tablou în care Moartea cu un dinte lipsă este în inferioritate în faţa unui pământean.
Moartea ar fi putut să-l facă arşice pe Alberto. Însă în prezenţa lui Dumnezeu era un simplu cetăţean al planetei cu aripi negre. Dacă voia să-şi recapete puterile, trebuia să fugă la 1000 de kilometri de moşneagul luminos. Aşa că a început să alerge. Simţea picioarele primite în fund de la Alberto. Dar nu-i păsa, trebuia să fugă cu orice preţ. Apoi îi va arăta ea acestui tâmpit.
Dumnezeu se amuza copios. Nu era prima dată când Moartea primea şuturi în fund de la un pământean. Îl distrau mereu momentele astea. Oricum, se va întoarce după ce pleacă el. Moartea era un copil neascultător şi pofticios. Dar măcar pentru câteva zeci de minute să ofere umanităţii acest prilej al răzbunării. A privit iar câmpia presărată cu oameni prăbuşiţi. Ştia că unii dintre ei îl vor urma peste tot, ştia şi care îl vor părăsi. Dar asta nu conta, mereu păţise aşa, cu fiecare generaţie învăţase să aprecieze şi să nu se mai mire de capacităţile fiinţelor umane. Ştia că într-o zi vor învinge definitiv Moartea şi îl vor părăsi şi pe el.
Ar mai fi vrut să stea acolo printre oameni. Să vindece celor rămaşi lacrimile. Dar avea treburi urgente. Gonise temporar Moartea din preajma lor. Îl înzestrase pe acest Alberto cu lumină. Treburile urmau să meargă spre bine. Planeta era momentan salvată. Poiana Minunată nu era departe. Toate lucrurile mergeau spre bine.
-Azi nu moare nimeni! A rostit doar pentru el Dumnezeu şi a dispărut.
Alberto s-a întors la cei prăbuşiţi fluierând. Ştia că lumină este, ştia că vor învinge, vor ajunge întregi şi nevătămaţi dincolo de râu, vor traversa Pădurea Fermecată şi la noapte vor odihni în mijlocul Poienii Minunate. Apoi a doua zi dis de dimineaţă vor intra în peştera construită de Dumnezeu pentru ei şi vor aştepta ca planeta să-şi revină încet.
Totul era atât de frumos şi liniştit.
-Azi nu moare nimeni!
Şi Alberto lumina în mijlocul Poienii.

Simţise o lumină puternică apropiindu-se de craniul lui. O lumină de arhanghel. Nu ştia cât timp avea de când leşinase în pădure. Acum simţea că există doar în interiorul craniului. Nu simţea nimic din exterior, ca şi când nu mai avea inimă. Şi totuşi ştia că trăieşte. Cât timp trecuse de când leşinase? Câteva zeci de minute? Era doar în craniul lui. Nu simţea cum pieptul i se ridică şi coboară în ritmul respiraţiei. Era doar în interiorul craniului. Nu putea lua contact cu cei din jurul său. Oare ce făcuseră cei rămaşi pe cealaltă parte a râului? Câţi mai trăiau dintre ei? Oare Mi-Re-La l-a iubit cu adevărat? Dacă l-a iubit, de ce nu este în acest moment cu el în ungherul cutiei craniene? I-ar simţi prezenţa şi în cel mai sumbru şi nociv întuneric. Şi-a adus aminte că era un fumător înrăit. Dar aici, în cutia craniană, nu se fumează. Îşi privea din interior pereţii cutiei craniene. Rotunzi. Era destul de plăcut. Nu miroase a nimic! Ar putea trăi veşnic aici. Doar el şi cu gândurile lui. Fiecare idee lua o formă concretă. Pe Mi-Re-La o destingea cel mai clar în nebuloasa de idei. Apoi apa aceea rece pe care a traversat-o. Şi apoi copacii din pădure. Cum şi-a ridicat mâinile în sus la lumina slabă a inimii de dragon încercând să-şi vadă celulele de sub piele. Ceva se întâmplase cu inima lui. Era clar. Din mijlocul cutiei craniene nu-şi putea simţi inima. Ştia că este acolo, că bate şi îi întreţine existenţa în cutia craniană. Nu trebuie să facă nimic. Nu-şi simţea niciun muşchi din corp, nici os, nici deget, nimic-nimic. Trebuie să iasă din cutia craniană. Trebuia să se ducă după Mi-Re-La. Să o caute printre dărâmături şi să-i spună cât de mult o iubeşte. Dar cum să iasă de aici? Cum? În fond, poate iubi şi aşa. Dacă îţi ghemuieşte picioarele la piept şi îşi aprinde o ţigară, cutia craniană va fi o garsonieră minunată pentru ei doi. Toată existenţa lui ar fi atât de simplă. În interiorul cutiei craniene, proiectând pe pereţii rotunzi imaginea unui fumător şi a iubitei lui. Nici cald, nici rece, nici întuneric, nici lumină. Doar sentimentul că exişti. Ca şi când ar închide ochii în cada plină cu apă caldă şi tot universul se mută doar în craniul tău. Totul e atât de frumos şi liniştit. Şi tu luminezi fără să-ţi pese de ce se întâmplă în exteriorul cutiei tale craniene.

Jophiel s-a ridicat de lângă Alberto. Lumina craniului său a devenit din ce în ce mai slabă până s-a stins de tot.
Metatron s-a ridicat şi el privind cu atenţie la Alberto.
-Ce se întâmplă cu el?
-Am încercat să pătrund în mintea lui şi să-l ajut. Momentan e bine. Visează că a învins Moartea.
-O să reziste până mâine dimineaţă?
Jophiel şi-a mângâiat iar barba aspră.
-Sper că da. Oricum, terapia prin lumină a avut efect. Şi-a revenit. Transplantul l-a slăbit. Trăieşte doar în craniul lui, dar a ieşit din comă.
Uriel stătea în continuare cu aripa întinsă peste piepturile celor doi întinşi la pământ. Văzuse scenele din cutia craniană a lui Alberto, cele în care în care îi dădea şuturi în fund Morţii ştirbe.
-Oare Dumnzeu se va mai întoarce vreodată? Sau va mai exista doar în imaginaţia umană?
Metatron şi Jophiel s-au uitat lung la Uriel şi la aripile lui extraordinare. Arhanghelul acesta pusese o întrebare capitală.
-Pfuuu… Eu sper că se va întoarce. Oricum, datoria noastră rămâne aceeaşi: să ajutăm umanitatea rămasă.
-Jophiel, ce suntem noi-arhanghelii fără Dumnezeu?
Jophiel voi să răspundă la această întrebare. Toţi bănuiau răspunsul într-o formă sau alta, dar voiau să audă confirmarea din gura celui mai înţelept dintre ei.
Dar răspunsul lui Jophiel nu a mai venit niciodată.
În loc de răspuns a venit un întuneric tăios. Moartea se pogorâse peste ei.
Cum? Cum reuşise Moartea să traverseze Pădurea Fermecată?
Însă nu mai era loc de explicaţii. Era acolo peste ei. Venise cu tot cu întuneric.
Era oare acesta sfârşitul?
Metatron-uriaşul a avut prima reacţie violentă. Şi-a deschis aripile şi a zburat în sus cu mare viteză. Aveau nevoie de lumină. Şi-a îndreptat pumnii strânşi spre locul cel mai întuncat spre locul de unde părea că vine Moartea. Dar a lovit în gol, Moartea tocmai plecase de acolo.
Era chiar în spatele lui Jophiel. L-a lovit mişeleşte cu coada coasei peste picioare. Foarte puternic. Coada s-a rupt iar Jophiel a căzut în genunchi.
-Hi-hi! Bine v-am găsit, băieţi! Sunteţi pregătiţi să muriţi?
Acum se vedea totul atât de clar: Metatron în aer cu aripile desfăcute, Uriel la pământ acoperind cu aripa dreapta piepturile lui Rafael şi Alberto, inima de dragon înfăşurată într-o frunză uriaşă de copac şi pe Jophiel căzut în genunchi. Şi în spatele lui cu lama coasei deasupra capului celui mai înţelept din arhangheli Moartea. Avea un zâmbet stupid, prevestitor de moarte.
-Hârşt!
Lama coasei i-a travesat cutia craniană pe toată lungimea ieşindu-i prin gât.
Trupul arhanghelului s-a prăbuşit la pământ. Sângele lui lumina precum un roi de licurici. A dat de câteva ori din piciorul drept şi a Murit. Aripile i s-au prefăcut în nisip care a căzut pe lângă corp.
Jophiel murise. Moartea se prăpădea de râs.
-Ce uşor?! Vai ce uşor e să omori un arhanghel?!
Nu mai era nimic în afară de vocea ei.
Rafael a dat la o parte aripa lui Uriel, s-a ridicat şi s-a apropiat împleticit de trupul lui Jophiel. Uriel şi-a strâns aripa şi s-a apropiat şi el de acelaşi trup prăbuşit pe iarbă. Metraton a coborât plângând. Moartea râdea în continuare sadic. Pe iarbă zăceau aruncate cărţile de joc.
Cei trei arhangheli din poiană rămaşi în viaţă au început să cânte. Un cântec trist despre un erou care nu-şi va mai vedea niciodată castelul mult iubit.
Morţii nu-i păsa de eroul din cântec. Râdea în continuare diabolic şi cu un picior de ţeasta arhanghelului încerca să-şi recupereze lama coasei.
Cei 3 arhangheli din jurul trupului lui Jophiel făceau abstracţie de strădaniile ei. Nu-şi va mai putea recupera niciodată lama coasei.
Nu trebuie să fii niciodată trist când moare un arhanghel. Cântau. Vocea lor răsuna prin pădure, se izbea de frunze, de ramuri, de cer. Samuel a auzit-o. Ştia. Şi-a dat seama de grozăvie. A început şi el să cânte de la marginea pădurii. Oamenii rămaşi nu ştiau ce se întâmplase. Alberto, din cutia craniană, nici el nu ştia.
S-au apropiat de trupul celui ce fusese Jophiel. Metatron, Uriel şi Rafael s-au aşezat lângă el şi au început să-i atingă inima lui mare de arhanghel.
Moartea avea însă alte preocupări.
-Alo! Cântăreţii! Şi cu lama coasei cum rămâne? Şi tot trăgea de oţelul acela ca să iasă din ţeasta lui Jophiel.
Cântăreţii au ridicat trupul celui ce fusese cândva Jophiel, cel mai înţelept dintre arhangheli şi cu paşi apăsaţi, fără să se oprească din cântat s-au îndreptat sprea intrarea în Peştera Nemuririi.
Moartea se ţinea disperată după ei.
-Măi băieţi! Lăsaţi glumă, măi! Daţi-mi, măi, oţelul! Ce mă fac eu fără lama coasei?! Nu mă nenorociţi, măi! Terminaţi, fraţilor, cu cântatul şi daţi-mi lama! Nu sunt eu fără ea, măi!
Dar Metatron, Uriel şi Rafael îşi continuau paşii egali. Muzica lor răsuna peste toată Planeta. Era imposibil ca Dumnezeu să nu o audă.
Moartea se agăţase de picioarele lui Metatron cu ambele mâini. Acesta nu o băga în seamă.
-Metatron, te implor, dă-mi un pumn în gură, rupe-mi doi dinţi, dar dă-mi lama înapoi, frate! Jur că nu mai fac!
De sus a apărut şi Samuel. Îşi recăpătase aspectul de arhanghel. Cânta şi zbura. A ajutat şi el la transportul neînsufleţit al celui ce fusese cândva cel mai înţelept dintre arhangheli.
Acum erau toţi 5. Toţi cei 5 paznici înarmaţi cu aripi ai umanităţii.
Se apropiaseră de intrarea în peşteră. Lespedea grea de piatră a început uşor-uşor să se mişte lăsând să se vadă intrarea.
Moartea era îngrozită.
-Jur că nu mai fac! Jur! Promit! Daţi-mi lama înapoi, vă rog frumos! Nu mai fac niciodată! Jur că nu mai fac niciodată! Vreau doar lama mea înapoi…
Patru arhangheli cântau un cântec trist despre un erou care nu-şi va mai vedea niciodată castelul mult iubit.
Patru arhangheli duceau pe umerii lor laţi cadavrul celui ce fusese cel mai înţelept dintre ei. Îl iubiseră prea mult. Nu mai conta răzbunarea lor acum. Pierduseră atât de mult încât singurul lucru pe care îi putea face să mai zâmbească vreodată era doar gândul că puteau alege să rămână veşnic împreună toţi cinci. Ca-n atâţia mii de ani de odinioară.
Intrarea în peşteră era foarte mare. Mai aveau de îndeplinit o simplă formalitate înainte de a intra pentru totdeauna în Peştera Nemuririi. Ca Rafael să-şi recapete inima din pieptul lui Alberto. Dar Rafael nu s-a mai întors niciodată lângă Alberto ca să-şi recupereze inima. Urma să folosească inima celui ce fusese Jophiel. O mai folosise de atâtea şi atâtea ori pe parcursul anilor ce au trecut.
Lespedea de piatră, grea de câteva zeci de tone, s-a închis în urma lor. Divizia înaripată a divinităţii dispăruse pentru totdeauna de pe faţa planetei.
Moartea turba de ciudă.
-Nenorociţii naibii! M-au lăsat fără coasă! Nişte bulangii de arhangheli! Puteau să-mi dea lama din ţeasta decedatului, dar nu au vrut! Ce naiba pot face cu ea?! Să şi-o bage în cur?! Lasă că văd ei răzbunare pentru mârşăvia asta!
Şi de nervi a vrut să împingă lespedea uriaşă ca să intre în peşteră după ei şi să-i ia la bătaie pe toţi. Chiar şi pe decedat. Dar când a pus palmele pe piatră şi-a pierdut brusc puterile. Nu a reuşit să o clintească nici măcar un micron. Nici măcar un amărât de micron.
-Să mă cac în creierii voştri de arhangheli proşti! Ce naiba o să faceţi cu lama aia?!
A început să bată puternic cu pumnii în lespede.
-Alo! Fraţilor, îmi pare rău! Regret enorm. Îmi cer scuze, mii de scuze, trilioane de scuze! Pe cuvânt de onoare, dacă am vrut să-l ucid! S-a întâmplat. Se mai întâmplă, doar ştiţi şi voi, fraţilor! Hai, daţi-mi drumul înăuntru! Ştiu că mă auziţi. Jur că nu mai fac! Pe cuvântul meu. Regret enorm.
După un timp s-a oprit din milogeală. Arhanghelii rămaşi nu mai aveau cum să-ol audă. Moartea s-a aşezat direct în fund şi a început să arunce în sus cu iarbă smulsă şi praf.
-Ai naibii arhangheli. Ăştia chiar nu ştiu de glumă. Vai de mine acum. Cum mai ucid eu fără coasă!? Ha-ha!
S-a uitat în jur. A văzut trupul lui Alberto în comă indusă şi lângă el inima de dragon înfăşurată în frunza de copac uriaşă. Inima încă pâlpâia ca un bec slab. A înţeles dintr-o privire toată situaţia. S-a ridicat şi a mers legănat cu aripile târâte prin iarbă spre inimă. A ridicat-o din frunza uriaşă de copac şi a privit-o în lumina slabă a Lunii. A întors-o pe toate părţile.
-Uite un lucru frumos. Dacă tot am rămas fără coasă, o să iau totuşi ceva din poiana asta. Am să iau această inimă de dragon drept suvenir ca să nu plec cu mâna goală.
Şi-a întins aripile negre şi a dispărut în întunericul de deasupra pădurii.

Ultimele două pagini ale cărţii°° în care personajul principal fumează relaxat şi ascultă muzică la căştile telefonului mobil chiar în mijlocul Poienii Fermecate, singur fiind şi intrarea în Peştera Nemurii apărând neacoperită de nicio lespede uriaşă.

°° – ultimele două pagini ale manuscrisului scris de mână, două pagini de caiet „studenţesc” (nota autorului)

Alberto fuma. Fuma întins pe iarba din mijlocul poienii. Era o linişte deplină. Oprise muzica telefonului mobil. A privit ecranul digital al telfonului 10:45 dimineaţa. Era minunat. În jurul lui pădurea adia blândă. Tot locul emana o bucurie prietenoasă. S-a uitat în pachetul de ţigări şi şi-a numărat cât ţigări îi mai rămăseseră.
-Destule pentru toată ziua de astăzi. Îmi place aici pe iarbă. E foarte multă linişte.
Nu-şi mai amintea nimic. Nici cum ajunsese acolo pe iarbă lângă lespedea uriaşă, nici cum îl chema, nici cum se numea Planeta. Uitase că avusese o iubită pe nume Mi-Re-La. Nu-şi mai amintea de râul acela, de viaţa lui de dinaintea dezastrului ce lovise planeta.
S-a ridicat în picioare.
-Îmi place foarte mult să mă plimb prin pădure.
S-a îndreptat cu paşi înceţi spre pădurea din jurul său. Când s-a apropiat de primii copaci şi-a dat seama că este încălţat. Şi-a lăsat la marginea pădurii pantofii tip sport şi cu picioarele goale a intrat printe copaci.
Pădurea era frumoasă. Găsise o potecă ce părea umblată şi s-a hotărât să o urmeze. Trebuia să-l ducă undeva. Era foarte relaxant să te plimbi printr-o asemenea pădure. S-a oprit de câteva ori să culeagă nişte mure extraordinar de dulci de marginea potecii. Pădurea răsuna de ciripitul păsărelelor iar Alberto a recunoscut o grămadă de specii de copaci. Uneori Soarele i se ivea căzând aproape perpendicular pe frunzele copacilor din jurul său. Simţea iarba moale a potecii sub tălpi şi s-a felicitat pentru ideea genială de a se descălţa la intrarea în pădure.
-Am avut o idee bună de a mă descălţa.
A mers destul de mult pe poteca aceea. Părea că e dreaptă ca un fir de aţă intins la maxim. La un moment dat şi-a scos telefonul din buzunar ca să se uite la ceas.
-Aproape unu după amiaza. Mai e destul timp. Şi-a scos pachetul de ţigări şi şi-a numărat încă o dată restul ţigărilor.
Părea mulţumit.
După câteva minute copacii au început să se rărească. A ieşit din pădure.
În faţa lui era un râu. Nu era foarte lat. Poate cel mult 150 de metri lăţime.
Ah! Ce bună ar fi o baie! Pe malul râului era un nisip foarte fin. Nisip cald. Şi-a scos tot din buzunare: telefonul, bricheta, portofelul şi pachetul de ţigări. Apoi şi-a dat jos pantalonii şi a rămas într-un short de culoare albastră. Şi-a scos şi tricoul verde.
Malul părea pustiu, nepopulat. Alberto s-a întors cu faţa spre pădure. Şi-a scos o ţigară din pachet şi a aprins-o. Avea chef să meargă prin apa mică de la mal. Apa era caldă. Foarte relaxantă. Apoi a observat că în dreptul inimii are o cicatrice. A pipăit-o. Nu-şi amintea de ea. S-a oprit. Oare de unde avea cicatricea aceea? A pipăit coasta din dreptul inimii. Părea netedă. Apoi şi-a apăsat palma peste piept ca să simtă bătăile inimii. Erau regulate. A trecut peste curiozitatea sa şi a terminat ţigara. Avea o mare dilemă. Unde să arunce mucul? L-a îngropat în nisip. Apoi s-a aruncat în apă. A înotat câţiva metri pe sub apă. Apa era limpede şi caldă. Curentul nu era puternic. A dat energic din braţe cam până la jumătatea râului. Acolo s-a oprit cu faţa spre pădure calcând apa.
-Parcă aş fi într-o piscină privată. Minunat. Foarte minunat.
A început să înoate înapoi spre hainele de pe mal. Prima dată i s-a părut că se înşală, dar a privit cu mai mare atenţie.
O femeie se plimba prin apa mică de la mal cam la un kilometru în aval de el. Oare cine era necunoscuta în costum de baie albastru de baie. A ieşit curios din apă.
-Oare cine este şi ce caută în pustietatea asta de aici?
A privit spre celălalt mal. Nu observase nicio prezenţă umană de când ieşise din pădure pe niciun mal al râului. Celălalt mal rămăsese la fel de pustiu ca prima dată. Nici urmă de prezenţă umană.
-Nici urmă de prezenţă umană. Şi-a repetat cu voce tare gândurile.
S-a hotărât să nu-şi mai pună hainele pe el. Doar şi-a aprins o ţigară şi s-a îndreptat hotărât să dezlege misterul necunoscutei de pe malul lui de râu.
Mergea încet prin apa mică şi caldă de la mal. Îşi privea cicatricea din dreptul inimii. Părea proaspătă.
Necunoscuta l-a reperat şi ea şi venea simetric spre el.
În curând aveau să se întâlnească în apa mică şi caldă de la mal.
Erau foarte aproape unul de celălalt. O recunoscuse. Era Mi-Re-La.

SFÂRŞIT

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s