Ministerul durerii


Când ți-am zis că dacă mi se taie capul

Picioarele, mâinile, degetele

Celule rămase te vor recunoaște oricum

Ai spus: „Prostii, Albert, prostii!”

Când ți-am spus că inimile noastre

Suferă de aceeași disfuncție mecanică

Ce se numește iubire

Ai zâmbit condescendent

„Dulcegării, Albert, dulcegării!”

Când ți-am prescris o cură cu poezii scrise de mine

Ai murmurat amuzată

„Ești beat, Albert, băut!’

Când am spus că planeta asta pentru mine are un singur locuitor

Doar tu

Ai râs cu putere

Și nu e loc, nu e piatră, nu e biserică, nu e parc

Care să nu-mi pară trist atunci când nu sunt cu tine

Poate nu e vreo boală care să îmi macereze încet inima

Și toate organele interne noapte de noapte

Poate nu e nimic grav

Poate că iubirea e doar un fleac

Un fel biserică din care s-au furat

Toate icoanele și toți îngerii

Un fel de instituție a durerii

Fără niciun angajat

Și ai zâmbit și de data asta

La toate propozițiile mele

Hai, Albert, tu crezi că se mai moare din iubire în ziua de astăzi?

N-am zis nimic căci simțeam cum mor puțin câte puțin

Privindu-te în ochi.

Reclame

chirurgie poetică


în mine există multe poezii
tu te plimbi printre ele ca o soră medicală
printr-un spital de campanie
toate mâinile se întind spre tine
unica salvare, ultimele momente minunate petrecute înainte de sfârșit
unora le pui atele, altora le coși versurile dureroase
le dai apă cu lingurița
le spui că îi aștepți în viața viitoare
unde totul va fi minunat
totul se înseninează
noi vorbim ca doi sfinți care l-au văzut pe Dumnezeu
fără se ne mai temem vreodată de întunericul din noi
pentru că dragostea e o forță atât de puternică
încât vindecă toate poeziile de tristețe și de așteptare
într-o clipă
momentul acela în care toate întâmplările din viața mea
se adună într-un singur loc, într-o singură cameră, într-o singură femeie, într-o singură iubire

Instituţia Iubirii


când şi-au vorbit prima dată au descoperit că îşi puteau alege orice vis
absolut orice vis avut vreodată
iar celălalt îi putea desena conturul aproape miraculos de repede
apoi după câteva zile au observat că între ei era o câmpie pe care creşteau nişte copaci
ca nişte curcubeie de care îngerii legaseră leagăne
şi se bucurau în toate zilele de miracolul întâmplării de a-l găsi pe celălalt
totul era atât de frumos şi echilibrat încât zilele se adunaseră în urma lor
ca un cârd de păsări care nu mai migrau nicăieri
pentru că iarna nu putea să mai vină în emisfera lor
şi iubirea creştea între ei ca un copil alăptat de două doici
atât de mult încât un judecător a decretat că atât pe timp de pace cât şi pe timp de război
iubirea e un fel de instituţie care trebuie protejată cu armele
şi singura în măsură să-l urmeze pe Iisus pe Via Crucis