AŞA STRĂLUCESC OAMENII BUNI – Piesă de teatru în 3 acte


Personaje – El, 33 de ani
– Ea, 29 de ani
– Nonpersonajul, 36 de ani

Primul act

Pe scenă după ridicarea cortinei este beznă totală.
El – Da’ vino, dom’le încoace. (Aprinde o lanternă îndreptând fasciculul de lumină către spectatori.) Eşti acolo? (Agită fasciculul de lumină de la stânga spre dreapta spectatorilor.) Hai măi! Ce naiba te-a apucat frica aşa brusc?! Cinspreceze ani nu ţi-a fost frică de întuneric şi acum brusc ţi-e teamă? Ori cumva a intrat un lup în peşteră? Da’ răspunde în numele lui Dumnezeu şi lasă prostiile astea de copil mic! Unde eşti? (Agită fasciculul de lumină spre fundul scenei, apoi se deplasează spre fundul scenei cu tot cu lumină.) Auzi!? Am un cadou pentru tine. O lanternă. E foarte puternică. (Aprinde o altă lanternă. Acum scrutează fundul scenei cu cele două lumini.) Femeile astea sunt fricoase rău. Şi doar i-am spus că în peştera asta nu a intrat şi nu va intra nimeni niciodată. Alo! Pământul către Femeia din peşteră! Da’ răspunde, dragă! Vino să facem dragoste. Avem două lanterne! (Îşi îndreaptă luminile către spectatori.) (pe un ton îngrijorat) Ceva s-a întâmplat de nu răspunde femeia asta! Ceva terifiant! De câte ori o chemam să facem dragoste ţâşnea ca un arc. Alo! A intrat cumva un lup în peşteră cât am fost plecat?
Ea (dintr-o parte a scenei, cu o voce gravă) – Mai rău! Mult mai rău! Nici nu-ţi poţi imagina!
El (îndreptând ambele fascicule de lumină spre locul de unde se aude vocea ei) – Acolo erai? Pentru o clipă m-am temut de ce-i mai rău.
Ea (aprinzând o lanternă şi îndreptând-o spre el) – Nici nu-ţi poţi imagina. A fost terifiant, groaznic…
El (îndreptându-se spre ea) – Au fost mai mulţi lupi?… Câţi, trei-patru?… Mai mulţi?
Ea (fixându-i chipul cu lanterna) – Ce lupi visezi? Strălucea pur şi simplu! Strălucea ca o supernovă. Ca şi când prin vasele lui de sânge hematiile se transformaseră în licurici. Milioane şi milioane de licurici.
El (plimbând lumina lanternei pe toată suprafaţa corpului ei) – Era şeful haitei? Masculul alfa?
Ea (cu nerăbdare în glas) – Ce lupi vorbeşti tu acolo? Era ditamai omul! Avea peste doi metri. Mă înţelegi? Strălucea. Strălucea efectiv precum abajurul de la lustră şi muzica aceea… Apoi am leşinat… M-am trezit când te-am auzit strigându-mă… Să-ţi spun: era înalt….
El (întrerupând-o) – Ai spus că era un om? Im-po-si-bil! Este imposibil ca un om să intre în peştera asta. În cincisprezece ani de zile, de când eşti tu aici, nu a intrat niciun om în peştera mea. Imposibil cu I mare! (se apropie de ea şi cu un ton insunuativ) Poate că ai visat urât…
Ea (aproape ofensată) – Tu înţelegi ce spun? Un om, avea cap, două mâini, două picioare şi strălucea. Eu număram secundele acolo. (îndreaptă lumina lanternei către un colţ al scenei) Chiar în colţul acela număram secundele. Ajunsesem la secundele albastre când am auzit vântul.
El (mirat) – Vântul?! Ai auzit vântul?! Imposobil!
Ea – Nu mă întrerupe. Am auzit vântul, jur pe mormântul copilului nostru că am auzit vântul. (îşi însoţeşte explicaţiile cu gesturi) M-am ridicat şi am îndreptat lumina spre rafala de vânt. Şi atunci l-am văzut prima dată. Strălucea. Strălucea intens. Am crezut că am halucinaţii. Aşa că m-am muşcat de degetul mic. Până la sânge! Degeaba. Nu a dispărut. Ba chiar a început să strălucească şi mai puternic. Mi-am mutat lanterna în cealaltă mână şi m-am muşcat de celălalt deget mic. Tot până la sânge! (îi arată degetul maltratat) Degeaba! Perfect degeaba! Era tot acolo, strălucitor. Şi, fii atent, jur! I-am auzit inima bătând. Aproape că cânta. Inima lui cânta. Era o melodie tristă. Ca şi când ar fi cântat cineva în spatele peşterii o piesă tristă, ceva în genul ăsta „şu-bi-du-bi-du lu-lu-lu”
El (ironic) – Şi câţiva pinguini zburau deasupra lui, ca un fel de aură, fumând din pipe la fel de strălucitoare, nu?
Ea (ofensată la maxim) – Jur pe mormântul copilului nostru că este exact-exact aşa cum ţi-am spus. De ce te-aş minţi? De ce?
El – Păi ai mai minţit tu că ai fost atacată de un lup, nu?!
Ea – Nu am minţit! Chiar am fost atacată! Şi gata, nu-ţi mai spun nimic. Bănuiam eu că nu ai să mă crezi.
El (aproape strigând) – De ce te-aş crede, femeie? Spune-mi, de ce? Lupi care te atacă şi oameni strălucitori cu inimi care cântă şubidubi? De cinspreceze ani trăim în peştera asta. Avem lanternele astea de cinci. Am avut un copil acum zece ani. Ştii foarte bine ce s-a întâmplat cu băieţelul nostru. Ştii foarte bine, nenorocito!… (trist, foarte trist) L-ai lăsat să moară! Ăsta e adevărul, l-ai lăsat să moară.
Ea (acelaşi joc) – Ce-i putea oferi peştera asta? Ce-i putea oferi tu? Ce-i putea oferi planeta asta tristă? Spune! Hai, spune!… Am stat atâţia ani aici… Şi îţi spun pentru ultima oară şi termin pentru totdeauna discuţia asta: nu sunt o mamă denaturată. Copilaşul nostru a refuzat să mai mănânce. (începe să plângă) M-am chinuit săptămâni întregi încercând, forţându-l să-mi bea laptele din sâni. Săptămâni întregi. Plângeam împreună, amândoi, dar nu a vrut să mănânce.
El (stingându-şi cele două lanterne) – Lasă-mă dracului în pace. (trist) Trebuia să te părăsesc atunci. Pe loc. Atunci. Sau să te omor cu mâna mea. Să te strâng de gât… Asta e! Asta e soarta mea. Să fiu minţit, să mă mint singur şi să sufăr pe întuneric. De ce dracu’ nu părăsesc eu peştera asta şi mă întorc mereu la tine?
Ea (plângând) – Pentru că mă iubeşti!
El (încercând să fie ironic) – Crezi tu că te iubesc?! Hm. Trebuie să mai numeri de un miliard de ori un miliard de secunde albastre ca să te pot iubi eu. Te-am iubit dar nu mai pot. Nu mai pot. Jur!
Ea – Hai spune-mi că mă iubeşti! Spune-mi, te rog!
El – Lasă-mă! Îmi pare foarte rău că mă minţi.
Ea – Şi dacă nu mă mai iubeşti de ce te întorci mereu în locul ăsta unde mă păstrezi de ani de zile? De ce te mai întorci aici la mine în întunericul ăsta deplin unde nici măcar un milion de îngeri nu pot vedea nimic.
El (aproape doar pentru el) – Dacă aş avea în slujba mea un milion de îngeri aş muta planeta asta mai aproape de Soare încât să fie mai multă lumină pe planeta asta.
Ea – Şi totuşi, l-am văzut. Strălucea ca în poezia aia de Naum.
El ( gânditor spre ironic) – Da-da! Sunt convins. Extrem de convins.
Ea (tristă) – Păcat că nu mă crezi. L-am văzut cu ochii mei.
El -Normal dacă stai cincisprezece ani într-o peşteră primu’ om pe care-l vezi ţi se pare că străluceşte ca un brad de Crăciun. E ca şi când nu ţi-ai mai pus-o de 20 de ani şi când o faci după atâta amar de vreme chiar şi cu septuagenar cu o jumătate de erecţie spui că ţi-a tras-o cel mai mare actor porno născut vreodată.
Ea (foarte nervoasă) – De ce eşti porc? Cere-ţi scuze imediat pentru toate ironiile astea gratuite şi inepte.
El – O să-mi cer scuze când n-o să mai vezi oameni strălucind în întuneric ca un brad de Crăciun. Apropo, ţi-a spus cumva punându-ţi mâna pe creştet: „Pocăieşte-te, copila mea, şi va fi mereu lumină în jurul tău?” Ceva de genul ăsta, nu?
Ea (îşi stinge lanterna şi se îndreaptă spre fundul scenei) – Pentru mojicia asta nu mai vorbesc cu tine toată săptămâna. Nu te mai suport când îţi baţi joc de mine. Eram convinsă că nu ai să mă crezi, mereu ai fost un cretin arogant şi fără bun-simţ.
El (urmărind-o cu lanterna) – Aşa, asta urma, exact asta, să mă jigneşti. Nu te cred şi gata. În peştera mea nu există oameni care luminează, nu există licurici în vase de sânge. Aici nu suntem la ora de literatura română să batem câmpii cu graţie căutând metafore alambicate. În peşteră nu a intrat niciodată niciun om care să strălucească pe dinăuntru. Exişti doar tu, o mitomană, şi eu, cel care te suportă pe gratis.
Ea – Du-te dracului! Într-o zi am să te părăsesc.
El – Aleluia! N-am eu norocul ăsta să scap de tine.
Ea – De ce ne faci viaţa şi mai grea, măi? Spune, de ce? După ce că nu ne vedem niciodată complet, după ce că suntem pândiţi de lupi şi alte bestii, ne mai urâm şi unul pe celălalt? De ce? De ce nu ai milă de noi?
El – Hm! Nu există „noi”. Nu a existat niciodată „noi”. Cuvântul ăsta l-au inventat fricoşii şi biserica. Dumnezeu nu este „noi”! Hai că vorbesc degeaba. Plec. Vezi, dacă mai apare omul cu licurici în sânge, spune-i să mă aştepte şi pe mine să mai schimbăm o vorbă-două. Şi nu glumesc deloc.
Ea – Pleci iar… (tristă) Mereu ai plecat.
El – Plec, poate găsesc ceva, o metodă prin care să pot lumina complet locul ăsta.
(El iese din scenă.)
(Câteva clipe de tăcere. Femeia începe să plângă încet. Deodată începe să se audă şuieratul vântului. Ea se deplasează în centrul scenei agitându-şi puternic laterna spre spectatori.. Mai aprinde încă o lanternă. Brusc zgomotul vântului se opreşte. Din fundal se aude cântând „Strangers in the night” de Frank Sinatra încet. Volumul muzicii creşte în intensitate. Ea caută cu cele fascicule de lumină sursa muzicii. Îndreaptă cele două lumini spre tavanul scenei. Muzica scade iar în intensitate ca şi când sursa zgomotului s-ar îndepărta.
Brusc, fără preaviz, apare exact în mijlocul scenei Nonpersonajul – complet îmbrăcat în alb.Străluceşte foarte puternic. E fixat cu două reflectoare puternice, unul din tavan şi unul pardoseala scenei. Ambele reflectoare se mişcă simultan cu Nonpersonajul. Acesta se uită atent la Ea. În tot acest timp Ea îşi agită cele două lumini spre Nonpersonaj şi spre public. Muzica are un nivel fonic scăzut dar constant. Nonpersonajul cântă după ritmul muzicii “du-bi-du-bi-da-da-ai”. Ea stinge ambele lanterne şi începe să murmure în acelaşi timp cu Nonpersonajul. Nonpersonajul se opreşte, Ea cântă în continuare.
Nonpersonajul – Îţi place inima mea?
Ea (se opreşte din cântat, extaziată) – Are o voce magnifică. Îmi place foarte mult.
Nonpersonajul – Vino mai aproape, te rog.
(Ea se apropie de Nonpersonaj.)
Ea (pentru ea) – Nu mă va crede iar. Îmi va spune iar “mitomană”.
Nonpersonajul – Eşti singura femeie din peştera asta, singura femeie din viaţa lui. Te va crede. Cel ce iubeşte, crede.
Ea – E atât de rău cu mine câteodată. Atât de crud, mă biciuie fără milă, fără remuşcari. Aş vrea să mă sinucid, dar îmi este teamă că voi cădea într-o altă peşteră de-a lui şi mai adâncă şi mai întunecată. Aici cel puţin îl am pe el zi de zi. Îi pot vedea chipul, îi pot auzi vocea. Sunt momentele mele de fericire extremă.
(Nonpersonajul se ridică în picioare. Muzica creşte în intensitate. Se deplasează spre fundul scenei. Luminile se mişcă simultan cu el. După ce dispare din scenă locul pe unde a ieşit rămâne în continuare luminat. Brusc muzica se opreşte iar zgomotul vântului reapare puternic. Ea aleargă spre fundul scenei cu cele două fascicule de lumină mişcate haotic prin întuneric. Zgomotul vântului se opreşte la fel de brusc cum a apărut. Ea se trânteşte pe jos şi începe să plângă.
În acel moment El intră în scenă cu cele două lanterne ale lui în mână. O fixează pe Ea cu cele două lumini şi apoi se deplasează spre Ea.
El – De ce plângi? Ce s-a întâmplat?
(Ea nu-i răspunde continuând să plângă.)
El (puţin isteric) – A fost vreo zi în viaţa asta a ta în care nu ai plâns? Măcar o singură zi?
Ea (printre sughiţuri de plâns) – Aşa, reproşează-mi că plâng. Nici să plâng nu am voie. Am să mă sinucid, poate aşa vei fi mai fericit, să scapi de mine.
El (pe un ton afectat) – Da’ ce s-a întâmplat de plângi?
Ea (fără să mai plângă) – Oricum nu mă vei crede.
El – Pâi spune! A venit iar omul cu licurici în sânge?
Ea – Nu e nevoie să fii ironic. Ce te interesează pe tine cine a venit?
El – Nu mă interesează dacă a venit sau nu. Pe mine mă interesează de ce plângi tu.
Ea – Plâng de proastă. O viaţă întreagă am plâns degeaba. De ce nu aş plânge şi astăzi?! Te mai întreb o dată, te interesează de ce plâng în fiecare zi?
El – Da! (O ia ăn braţe. Cei doi îşi sting simultan lanternele.)
Ea – Spune-mi că mă iubeşti! Hai! Spune-mi, iubitule!
El – Te iubesc! Eşti singura mea lumină. Nu aş putea trăi fără tine în peşteră. M-aş sinucide în prima secundă dacă aş rămâne fără tine.
Ea (pe un ton trist) – Şi atunci de ce te comporţi aşa de urât cu mine?
(Cei doi tac şi apoi se sărută pentru câteva zeci de secunde.)
El – A venit, iubita?
Ea – Da, a venit.
El – Aceeaşi muzică?
Ea- Da, aceeşi muzică. Am cântat împreună. (veselă) Mi-a spus că mă iubeşti.
El – Normal că te iubesc. Se vede prin întuneric cât de mult te iubesc.
Ea – Spune-mi că mă iubeşti şi că nu ai să mai fi ironic cu mine niciodată, te rog.
El – Te iubesc şi jur pe mormântul copilului nostru că nu am să mai fiu niciodată ironic cu tine.
Ea – Vreau să dorm, sunt foarte obosită. Vreau să profit de momentul ăsta de iubire şi să adorm fericită.
El – Dormi, iubita mea. Totul va fi bine, îţi promit.

– Cortina-

Actul II

(După ridicarea cortinei se poate observa o cameră de zi mobilată cu mult bun gust în stilul contemporan. O bibliotecă plină de cărţi, o măsuţă în mijlocul scenei pe care stau un pachet de ţigări, o scrumieră cu o ţigară aprinsă şi alături o carte deschisă. E foarte multă lumină în toată scena.
El -îmbrăcat într-un tricou negru şi un short la fel de negru – intră în viteză în scenă şi ia ţigarea din scrumieră trăgând cu nesaţ.
Ea – îmbrăcată cât se poate de sumar, doar în bikinii şi un sutien negru – intră din partea opusă a scenei.

Ea – Bună dimineaţa, iubitule! Aprinde-mi o ţigară, te rog frumos.
El – Bună dimineaţa. (Îi aprinde o ţigară şi i-o întinde.) Când te-ai trezit, iubita?
Ea (se apleacă asupra lui şi îl sărută, apoi trage din ţigară) – Odată cu soarele. (Ea lasă ţigarea în scrumieră şi bate din palme de două ori.
Brusc începe să se audă Frank Sinatra – Strangers in the night, dar fără zgomotul vântului, şi în scenă îşi face apariţia Nonpersonajul îmbrăcat complet în alb, extrem de elegant.)
Nonpersonajul – Bună dimineaţa! M-aţi chemat, domniţă?
Ea – Bună dimineaţa. Adu-ne, te rog, încă un expreso scurt pentru mine şi pentru domnul o cafea cu lapte fără cofeină.
Nonpersonajul – Ca de obicei, nu?
El – Auzi?! Azi vreau să fiu puţin mai haiduc, adu-mi cafeaua normală, cea mai puternică cafea. Azi e o zi mare.
(Nonpersonajul se retrage cu spatele ieşind din scenă, muzica dispare complet odată cu ieşirea lui din scenă.)
Ea (se întinde tandru spre El sărutându-l) – Dar ce se va întâmpla astăzi, iubitule?
El – Astăzi am să te omor. Întotdeauna mi-am dorit să te omor din dragoste.
Ea (chicotind) – Cum ai să mă omori, iubitule?
El – Încet, ca să suferi foarte mult. Probabil că am să te sugrum după ce-o să facem dragoste. O să mă gândesc în timp ce-mi beau cafeaua.
Ea (veselă, foarte veselă) – De abia aştept. Îmi vine să bat din palme de fericire. Poate aşa te vei linişti şi tu. Dacă nu voi mai fi eu, poate vei putea să dormi şi tu nopţile, să nu mai rătăceşti într-una pe străzi.
El – O să scap de frică. De când te iubesc, îmi este foarte frică.
(Nonpersonajul intră în scenă însoţit de muzică în surdină. Ţine în mână o tavă strălucitoare pe care se poate obesrva două ceşti de cafea şi o zaharniţă elegantă din metal preţios. Aşează cu grijă ceaşca aferentă fiecăruia şi apoi pune trei linguriţe de zahar în cafeaua lui, apoi adoptă o poziţie expectativă în spatele lor.)
Ea – Mulţumim frumos, asta e tot.
Nonpersonajul (înclinându-se) – Plăcerea e de partea mea. O dimineaţă minunată vă doresc.
El – Mulţumim. La fel!
(Nonpersonajul iese din scenă însoţit de muzică care se opreşte odată ci dispariţia lui de pe scenă.)
(Ea soarbe încet din cafea şi citeşte din cartea deschisă. El fumează privind-o cu atenţie. O sărută pe gât şi o mângâie pe sâni.)
El – Eşti foarte frumoasă.
Ea – Merci.
El (calm) – M-am gândit cum o s-o fac. Vom face mai întâi dragoste în jacuzzi, luăm o mică gustare apoi. Îţi fac un masaj şi apoi te strâng de gât. Scurt şi cuprinzător.
Ea (extaziată) Mmmmmmmmmm
El – Îţi place ideea?
Ea – Da, foarte mult. Cât timp mai avem?
El (privind-o) – Două ore, trei cel mult. Ce vrei să mănânci?
Ea – O salată de roşii cu castraveţi, brânză de vaci puţin sărată şi un să beau un vin roşu ca un poem de dragoste.
El – Perfect. (Bate din palme de două ori.
Muzica de lui Frank Sinatra începe să se audă. În scenă apare Nonpersonajul.)
Nonpersonajul – La ordinele dvs, stăpâne.
El – Ştii ce ne dorim, nu?
Nonpersonajul (încredinţând din cap) – Iar roşiile şi castraveţi să fie mărunţite foarte mult, nu, stăpâne?
El – Da, şi vinul foarte roşu, extraordinar de roşu.
Nonpersonajul – Într-o oră să fie gata, nu?
El (uitându-se către Ea) – O oră şi un sfert. Până când ieşim din apă, plus că mai facem o dată dragoste la fereastră chiar lângă soare. Cam aşa. Te anunţăm atunci.
Nonpersonajul – Am înţeles perfect. Mă retrag cu permisiunea dvs. (Părăseşte scena odată cu muzica care se opreşte în momentul în care el dispare din câmpul vizual.)
El (meditativ) – Muzica asta se opreşte exact între noi. Ai obervat?
Ea – Mă gândeam că ar trebui să mergem undeva înainte. Poate la casa de la ţară, printre cireşii din livadă.
El – Putem merge, ar fi frumos acolo la umbră. Să aşteptăm… (o ia în braţe) Să aşteptăm.
Ea – Da. Să aşteptăm. Strânge-mă tare, iubitule. Vreau să-ţi aud inima.
El – Ar fi frumos să murim aşa amândoi. Îţi mai aduci aminte Pompei?
Ea – Da, a fost frumos. Moartea încerca să se strecoare între noi ca o hârtie albă pe care ne scrisese ea de mână epitaful. Dar nu reuşea.
El (râzând cu poftă) – Turba. Ha-ha! Îi curgeau mucii şi se albise toată de nervi. Moartea se albise de nervi. Ha-ha!
Ea (nostalgică) – Avem atâtea amintiri frumoase împreună. Ştii de când mi-a plăcut planeta asta?… De când mi-ai spus cum se numeşte inima ta. Din noaptea aia în care am rămas împreună pe băncuţa aceea din gara aia mică din Dobrogea… Îmi place numele inimii tale “Mercenar”…
El – Şi inima ta are un nume frumos “Aripă”. Nu am mai cunoscut pe nimeni cu o inimă pe numele “Aripă”, şi nici nu va mai exista.
Ea – Mai ţii minte noaptea aia din strada Mântuleasa. (râzând) Scările acelea rotunde aproape că se desfăcuseră ca nişte aripi şi se vedeau florile de câmp care crescuseră acolo la lumina Lunii. Stăteau ele exact ca nişte hematii purpurii. Abisal…
El (pierdut) – Păcat că nu mai există nicio stradă Mântuleasa. După noaptea aia s-au surpat toate clădirile de acolo şi a doua zi primăria în “Strada Mântuirii”.
Ea – Ştii ce mă gândeam eu: dacă ar fi în jurul nostru nişte spectatori invizibili nu ar înţelege nimic din discuţiile noastre. Ar spune exact aşa: “Uitaţi-vă şi la nebunii ăştia! Ce prostii spun?! Haideţi să plecăm la casele noastre!”
El (râzând) – Ha-ha! Ba chiar câţiva din primele rânduri s-ar ridica şi ar striga: “Hoţii-hoţii! Daţi-ne banii înapoi! Spuneţi tâmpenii. Noi am venit aici pentru o poveste de dragoste, nu să vă auzim pe voi doi cum bateţi câmpii cu graţie!” Şi ar începe să bată din picioare cu toţii strigând: “Nu înţelegem nimic! Nu înţelegem nimic!”
Ea (aprinzându-şi o ţigară) – Noi avem limba noastră, codul nostru de legi, gravitaţia noastră nu e cea standard, noi plutim, ei nu fac parte din lumea noastră, pentru ei suntem nişte străini în noapte cu care s-au întâlnit accidental pe stradă şi îi aud cum vorbesc ţinându-se de mână într-o limbă ciudată.
El – Mie nu-mi folosesc la nimic oamenii. (Se ridică în picioare.) Hei, voi spectatorilor invizibili! Ştiu că sunteţi acolo! Nu-mi folosiţi la nimic! Plecaţi la casele voastre! Oricum nu înţelegi nimic din toate astea. Spectacolul s-a terminat. Lăsaţi-ne acum să murim!
Ea (acelaşi joc) – Lăsaţi-ne să murim!
(Melodia Strangers in the night începe să se audă. Nonpersonajul apare din fundul scenei.)
Nonpersonajul (strigând spre spectatori) – Lăsaţi-ne să murim!
Ea, El şi Nonpersonajul (strigând la unison) – Lăsaţi-ne să murim!
(El se opreşte brusc. Ea şi Nonpersonajul continuă să scandeze “Plecaţi! Plecaţi!” Se deplasează în faţa celor doi şi bate din palme de trei ori. În acel moment Ea şi Nonpersonajul încep să scandeze din ce în ce mai slab până când doar li se mişcă doar buzele, dar li se mişcă.)
El (cu voce tare) – Dar dacă Ea şi Nonpersonajul nu există? Dacă spectatorii nu există. Dacă asta e moartea. Hei, moarte! Unde eşti? Arată-te, bre! Hai vino mai aproape să-ţi văd mutra aia pocită. (Aşteaptă câteva secunde, apoi începe să se rotească în jurul celor doi care continuă să mişte din buze “Plecaţi-plecaţi!” Îi împunge cu degetul pe fiecare în parte, fără să obţină vreo reacţie din partea lor care continuă să-şi mişte doar buzele.) Asta e carne! Deci moartea e pe aproape. Hmmm! Cineva se joacă cu mine. Clar acel cineva nu e moartea. Moartea e prea calică ca să mai aibă şi răbdarea asta de a se juca cu mine. Dar cine e acel cineva? Hei tu! Arată-te! Cine eşti? Răspunde-mi! (se îndreaptă spre spectatori) Unde au plecat toţi spectatorii? De ce naiba trebuie să rămân mereu singur? Aş vrea să fie soare, soare puternic. Să-mi rănească ochii. Să mi scoată din orbite. Să mă doară de atâta lumină. Să mi se umple fiecare celulă de lumină. (tace. Cei doi continuă să-şi miştele buzele.) Şi dacă totul e un vis şi spectatorii nu au existat niciodată şi nici Ea şi nici Frank Sinatra şi nici strada Mântuirii. Nu a existat niciodată nimic, doar creierul meu care inventează iubiri, spectatori şi cântăreţi. Dacă totul e o mare minciună şi am să mă trezesc mâine dimineaţă la un miliard de ani lumină de Calea Lactee fumând pe acoperişul unui bloc în formă de inimă… Hmmm. Şi totuşi mai e cineva în visul meu. Cineva viu. Îl simt, îi ştiam numele, îi ştiam culoare pielii. Hei tu! Spune-mi ceva! Hai nu mă lăsa aici singur. Nu pleca! Hai nu pleca! (începe să alerge pe scenă, coboară în primul rând de scaune uitându-se atent la spectatori) Îl simt! E aici. (Îşi aprinde o ţigară.) Trebuie să fie aici. (Se urcă iar pe scenă şi se aşează meditativ în fund.) Aha! (se ridică brusc în picioare) Ştiu! Ştiu! Acum ştiu. Ştiu totul. E aici! E în mine. A fost mereu cu mine. E în mine. Eu sunt el.

– Cortina-

Actul III

(Pe scenă e întuneric. Se aude un zgomot de paşi. Se opresc. Se aprinde o lanternă. El îşi aprinde o ţigară.)
El – Am ajuns iar aici. Mereu ajung în peştera asta. Dacă ar fi puţin mai cald. Şi oamenii dacă ar intra în peştera asta şi ar sta măcar 5 minute cu mine ar fi mai cald. Şi ploaia asta nu se mai opreşte. Mă înnebuneşte ploaia asta stupidă. Combinaţia perfectă: întuneric şi ploaie. Coşmarul umanitaţii.
(Începe să se audă Strangers in the night, apoi vântul. Muzica creşte în intensitate. Din fundul scenei apare Nonpersonajul luminat ca-ntotdeauna. Se opreşte lângă El.)
Nonpersonajul – Mai sunt lupi în peştera asta?
El – Mai sunt pe dracu’! Ai omorât-o?
Nonpersonajul – Cu greu. Nu vroia să moară.
El – A plâns?
Nonpersonajul – Nicio lacrimă. S-a ridicat de la pământ cam 30 de centrimetri. A bătut de două ori din aripi şi a început să-mi povestească ceva ciudat despre un ghiozdan plin cu poeme şi un cireş din fundul curţii.
El – A durat mult?
Nonpersonajul – Aproape o oră. Mi-a citit poemele, am mâncat cireşe şi am ascultat muzică.
El – A întrebat ceva de mine?
Nonpersonajul – Doar atât: “Unde este El?”. I-am spus că nu eşti singur.
El – Să-i fie ţărâna uşoară! Am iubit-o mult. Foarte mult. Când mă gândesc cât de mult am iubit-o, mă doare fiecare celulă din corp. Dar trebuia să moară, înţelegi? Trebuia să moară.
Nonpersonajul – Trebuia! Să-i fie ţărâna uşoară!
El – Nu am crezut că va muri aşa greu. Au fost bune cireşele?
Nonpersonajul – O nebunie! Dulci, mari, zemoase, roşii. I-am prins câteva de ureche. Cele mai bune cireşe din câte am mâncat vreodată.
El (nostalgic) – Aş fi vrut să fiu şi eu acolo.
Nonpersonajul – Ai fi mâncat şi tu cireşe şi ai fi ascultat poeme de iubire!
El – Poate data viitoare.
Nonpersonajul – Nu va mai veni încă o data viitoare la tine.
El – De unde ştii? Ai simţit ceva?
Nonpersonajul – Sunt oameni care trăiesc o singură data, foarte puţini, ce-i drept. Ea a fost unul dintre acei oameni care au o singură moarte.
El – Bănuiam. Ştii, mereu m-am gândit că în peştera asta a mea intră doar oameni care au ceva unic. Ea putea să zboare, putea să te vadă, putea să îţi vorbească, să îţi asculte inima.
Nonpersonajul – Doar tu puteai să mă vezi. Asta până când a apărut Ea.
El (aprobând) – Da, şi atunci totul s-a schimbat. Nimic nu va mai fi la fel de acum înainte. Acum suntem doi care te-am văzut şi ţi-am vorbit.
Nonpersonajul (zâmbind) – Şi nici nu i-a fost frică.
El – Da. Ăsta a fost un lucru extraordinar. Celorlalţi le este frică de tine. De lumina ta, de muzica asta din noapte, de ceea ce le poţi face. Ei nu i-a fost frică.
Nonpersonajul – Şi acum ce-ai de gând?
El (stingându-şi lanterna) – Nu ştiu. Dar nu mai vreau să ies din peştera asta pentru mulţi ani de acum înainte. Vreau să rămân singur, să aud muzica şi să zbor între pereţii ăştia pe întuneric. Până mă vindec, până când încep să luminez.
Nonpersonajul – Şi cu mine ce vrei să faci?
El – Tu o să pleci pe blocul acela înalt ăn formă de inimă. Iar dacă întreabă cineva de mine, spune-i că m-am înecat.
(Nonpersonajul se întoarce spre fundul scenei. Muzica şi vântul se aud cresc în intensitate, apoi încep să scadă, semn că Nonpersonajul a ieşit din scenă.)
El (tare) – Aşa să le spui dacă întreabă de mine: “S-a înecat!”
Nonpersonajul (din off) – Da, am să le spun că te-am înecat!
Se aude un tunet puternic care luminează pentru o clipă complet întreaga scenă. În mijlocul scenei se pot oberva El si Ea îmbrăţisaţi.

– CORTINA-

Anunțuri

2 gânduri despre „AŞA STRĂLUCESC OAMENII BUNI – Piesă de teatru în 3 acte

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s