un stol de iubite


traversează pagina albă desenând niște canioane

în care se ascund tot felul de vietăți care se hrănesc cu bucăți din inima mea

fără nicio jenă

absolut fără nicio jenă

să-mi spună și mie cineva dacă iubirea se naște ca un copil mic

învață să meargă, să citească, să moară

sau pur și simplu iubirea asta e așa un fel copil orfan care trebuie adoptat și învățat de toate

ca pe o rugăciune

toate astea mi le șoptesc iubitele, unele moarte, alte însemnate de mine cu tot felul de litere

ca niște stigmate

fără nicio jenă

absolut nicio jenă

să-mi spună și mie cineva dacă toate lucrurile pe care ne li dăruiește iubirea

trebuie puse în seifuri și cheia dată în păstrare îngerilor

sau puse pe rafturi în supermarketuri ca să le cumpere toată populația

ca pe niște simple mărgele colorate

toate astea le-am învățat de la iubitele mele, unele moarte de mult, alte date spre adopție îngerilor

fără nicio jenă

absolut fără nicio jenă

să-mi spună și mie unde începe și unde se termină iubirea

la marginea gropii, în scrisul de pe cruce, la dreapta domnului, sau acolo unde oameni în halate albe operează îngeri

Fals poem de dragoste


Era un înger.
Un înger ca toți îngerii
Și nu ura pe nimeni, zău!
Și strada era adâncă
Oamenii mergeau cu valize și sacoșe în mâini
Unii mergeau la război, ceilalți habar nu am unde
Și îngerul stătea acolo în mijlocul străzii
Fără să facă un pas. Fără să bată din aripi.
Și oamenii plecau la război. Unii plecau la iubitele lor.
Așa spuneau. Ei nu se mirau de acel înger.
Pentru că își pierduse scriptura.
Își pierduse scriptura.
Și nici nu mai putea merge la război.
Și nici nu putea să mai iubească.

Trecuseră luni, ani
Multe zile, multe ploi, mulți oameni trecuseră pe lângă el
Degeaba
Absolut degeaba
Își pierduse scriptura, își pierduse scriptura
Și nu mai era nicio speranță
Într-o lume mai bună
Și zilele treceau, treceau ca niște păsări în noapte croncănind morbid

În dimineața aceea nimeni nu mai trecea pe lângă el
s-a ridicat de pe bordură
și-a strâns toate amintirile, tot ce avea mai de preț
purgatoriul părea atât de aproape
speranțele se prăvăleau ca în fața unui pluton de execuție
privirile i se tociseră pe zidul din fața lui pe care un om scrisese cu litere de-o șchioapă
o chestie pe care încerca să o descifreze din prima clipă a vieții lui
nu înțelegea, nu înțelegea
nu reușise niciodată
și asta îi cariase aripile
îi dizolvase încet sângele din vene
ar fi vrut să fumeze o țigară, dar chioșcarul plecase

s-a ridicat, pământul s-a înclinat spre înainte,
spre un război pe care nimeni nu avea să-l câștige
s-a gândit să meargă odată cu întregul pământ la război
și a început să alerge spre zidul acela din fața lui
spre cuvintele acelea scrijelite
acolo se va lupta, acolo va muri, acolo își va curăța aripile
acolo se va îndoi de trei ori ca în scriptură
și tot acolo va iubi să iubească
așa s-a gândit acel înger ca toții îngerii
și alerga, alerga printre oameni, printre valize răsturnate pe caldarâm
printre toți răniții zilei
și niciodată nu s-a simțit mai bine
mai uman
mai aproape de el

Apocalipsa după Alberto


Ale mele sunt toate culorile cerului
Roşu, albastru, negru sau roz
Toate avioanele care-l brăzdează
Toţi teroriştii
De pe linia Paris Tokyo
Bugetul Pakistanului
Toţi morţii din Irak şi Guineea Bissau
Toţi copacii de pe Calea Călăraşi
Pisicile călcate de maşini
Toate robinetele cu apă caldă şi rece
Toţi orfanii, toate vilele de la Marbella
Şi toţi subnutriţii din Darfur
Toate icoanele din biserică
Băncile din parc
Şi cozile de mătură
Toate cămăşile de forţă
Şi toate declaraţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite
Sunt cel mai puternic om de pe faţa pământului
Şi nimănui nu-i pasă dacă mâine pot să opresc conducta de gaze care alimentează
Europa de Vest
Dacă mor toate lumea va înceta brusc să mai vândă acţiuni la bursă
Sau să-şi plimbe câinii prin parc
Ceea ce mi se pare onest să se întâmple

Sursa răului este în mine
Iar Dumnezeu cunoaşte toate aspectele astea
Şi închide ochii condescendent
”E lumea ta, Albert, fă ce vrei cu ea!”

On the road to failure


primul vers eşti tu

lângă tine toţi îngerii adorm

aici ar fi multe de spus, unul dintre ei şi-a pus capul în poala ta, aripile le-a închis în mod miraculos în carne, sunt oameni la fel ca tine, la fel ca mine, cu ifose, capricii, se foiesc în somnul autumnal, se zvârcolesc până când a două zi le cresc alte aripi noi, alte destine, se duc pe rând să-şi viziteze mormintele, niciodată nu rămâi singură, asta e cura ta de dezintoxicare

e după amiază

o ploaie de noiembrie izbucnită parşiv pe monitor
te face să poftești la poeme de dragoste ca o gravidă

în unele versuri apari cu niște semne lungi sub piele
(reflexia iubirii)
ca un cârlig
îmi întinzi pielea la maxim să te poţi aşeza pe ea

sub epiderma ta este un turn făcut din cărţi de joc, la cea mai mică atingere inima se clatină spre mine, prima zi ești sălbatică, iese din tine toată dorința, o fiară ținută doar cu pâine și apă, lasată doar să miroasă carnea de la distanță

tu nu încapi într-un singur poem
mai am nevoie de câţiva ani să pun tandrețea, orgasmele, ferestrele de la etajul 9
un război ar fi suficient sau măcar o noapte polară

la o palmă de tine se poate respira mai ușor, aerul e mai plin de oxigen, nu există riscul vreunui atac de cord, nu mă îmbolnăvesc niciodată, mâncarea are alt gust, poate doar o supradoză de salivă, mănânc numai în pat, nu mă interesează știrile şi nici de ce se claxonează strident în fața blocului
ultimul vers eşti tu
lângă tine adorm

Albastru Marin


Cineva îmi bate cu putere în coşul pieptului.
Nu vreau să deschid ochii,
Nu vreau să-mi stric plăcerea asta de a-l lăsa să bată.
Poate că sunt chiar eu şi atunci e mai bine să aştept
Dar dacă e un albastru marin?
Wow, Albastru Marin!
Ar fi frumos.
Deschid ochii şi le deschid
Da, suntem doi, eu şi el
Ce bine că ne-am găsit acum la locul potrivit!
Stăm la taifas şi până la urmă
Achisez la ideea lui
Are talentul de a desena prin mintea mea numai cercuri care mă las mut de plăcere
Şi tac, şi tac şi tac!

Fără formă iniţială


stau în genunchi
toate secundele cu mâini abile de crupieri
îmi înfig ace în degete

sângele se retrage înspăimântat spre zona verde
acolo unde toate metaforele s-au ascuns
să-şi facă siesta dupa un dejun copios
printre poze cu femei care se prabuşesc
în mine ca un bungee jumping

mă ridic totuşi
o femeie s-a legat cu elastic de inima mea
pulseaza în mine
sus
jos
bază
pisc

sunt ca un edificiu recent construit
în care muncitorii au uitat
saci de ciment, ciocane, cuie

deşi pare imposibil
în mine e destul loc pentru a-ţi pune un hamac
îmi modific forma şi dimensiunea
sub acţiunea acestei forţe exterioare
mă curbez uşor până devin tu

Iubirea are formă ovală


Motto :
”Cerul se apropie de pământ ca un copil în preajma unor ecleruri”

Între nebunie și iubire e o fâșie deșertică

Pe care umblu în picioarele goale

Mă ustură, mă doare, sângerez

îmi vin în minte scenele din război în care soldații se gândesc în tranșee la iubite

da, alberto

ești îndrăgostit, femeia asta te scoate din trupul tău uscățiv, alberto, te așează pe un platou de argint pentru a te devora fără sare, fără mirodenii

predă-te, alberto, de aici nu scapă nimeni

iubirea asta te transformă

nu îți cresc aripi, nu îți crește o altă inimă

primește solzi, primești încă două picioare și încă 10 degete pentru a te putea strecura

totuși, alberto

femeia asta e dragostea ta, e fundația în care ai vrut să crești toată viața

e toată nebunia de care ai fugit toată viața

dar îți place, alberto, recunoaște că îți place

te așezi mereu lângă ea să o săruți pe sâni

să-i miroși părul, să-i asculți inima

și știi de ce ai să stai mereu lângă ea, alberto

pentru că aici e țara ta, aici sunt recoltele tale, amintirile copilăriei, aici crește grâu, aici se coace pâinea, aici sunt toate notele tale de 1o, toate extemporalele, toate cărțile de istorie și tot ce ai tu mai de preț pe planeta asta asta

poem (înca) în lucru


lucrez mai ales noaptea, de câţiva ani buni
deschid uşi, astup gropi
uneori plec din casă, trag draperiile, acopăr masa de scris cu un cearceaf
ca şi cum poemul ăsta e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată
şi trebuie să-l protejez de soare, de praf şi priviri indiscrete
nu îl voi termina niciodată
pentru că uneori am impresia că nici nu l-am început
mi se pare ciudat când primesc telefoane de ameninţare
unde e poemul?
unde e poemul ăla genial, cretinule?
ţi-am dat bani pentru el, te-am ţinut în braţe
şi tu nu eşti în stare să naşti un singur poem genial?
pam-pam
hocus-pocus
poemul e o targă, aici mă întind ca un muribund
salvarea nu mai vine
dar nu conteaza, e senzaţia aia ca poemul îmi învineţeşte
palmele, labele picioarelor
mă cangrenează dar nu am nevoie de ajutor
îti spun acum
poemul acesta nu va fi niciodată gata, iubito
şi ştii de ce?
ştii de ce nu va fi gata niciodată poemul ăsta, iubito?
pentru că nu te saturi cu un poem genial
nuuuuuuu
nu cu un poem genial te poţi culca liniştită
tu ai nevoie de ideea că eu scriu zi de zi la poemul genial
că în fiecare zi mai găsesc un vers nemaipomenit
aici e plăcerea
să ştii că iubitul tău în fiecare zi, mai ales noaptea
lucrează, transpiră, deschide uşi, astupă gropi
doar pentru tine
nimeni nu ştie cât va dura poemul ăsta