un stol de iubite


traversează pagina albă desenând niște canioane

în care se ascund tot felul de vietăți care se hrănesc cu bucăți din inima mea

fără nicio jenă

absolut fără nicio jenă

să-mi spună și mie cineva dacă iubirea se naște ca un copil mic

învață să meargă, să citească, să moară

sau pur și simplu iubirea asta e așa un fel copil orfan care trebuie adoptat și învățat de toate

ca pe o rugăciune

toate astea mi le șoptesc iubitele, unele moarte, alte însemnate de mine cu tot felul de litere

ca niște stigmate

fără nicio jenă

absolut nicio jenă

să-mi spună și mie cineva dacă toate lucrurile pe care ne li dăruiește iubirea

trebuie puse în seifuri și cheia dată în păstrare îngerilor

sau puse pe rafturi în supermarketuri ca să le cumpere toată populația

ca pe niște simple mărgele colorate

toate astea le-am învățat de la iubitele mele, unele moarte de mult, alte date spre adopție îngerilor

fără nicio jenă

absolut fără nicio jenă

să-mi spună și mie unde începe și unde se termină iubirea

la marginea gropii, în scrisul de pe cruce, la dreapta domnului, sau acolo unde oameni în halate albe operează îngeri

Anunțuri

Întâia epistolă către cea mai iubită


Mon amour, îți scriu pentru prima oară

De când m-am mutat în cetatea asta

Toți oamenii se pare că te cunosc aici

Unii au în case portrete cu tine

(Sau așa mi s-a părut mie)

Cert e că am învățat o nouă limbă

Am cunoscut tot felul de dragoni care se plimbă liberi pe străzi

Unii dintre ei se poartă atât de frumos cu mine

Atunci îmi dau lacrimile din senin

Și îmi vorbesc cu atâtea detalii despre tine

Încât am impresia că dacă voi căuta în cimitirul cetății am să-ți găsesc mormântul

Foarte frumos decorat, evident, și cu flori proaspete mereu

Dar am evitat, îți dai seama, că nu ajuns aici pentru asta

Vizitez muzee, citesc cărți, stau prin cafenele

Mereu mă urmărește senzația că și tu ai fost prin aceste locuri

Uneori recunosc în unele cafenele, în unele teatre, exact scaunul tapițat pe care ai stat tu

Oamenii sunt blânzi și îmi spun că este normal așa ceva

În cetatea asta au locuit mereu oameni buni și frumoși

Chiar dacă m-am rătăcit într-un fel, și am ajuns aici, asta nu înseamnă

Că te-am pierdut pentru totdeauna

De aceea, îți scriu cu multă răbdare în fiecare zi

Aștept ziua în care Moartea o să-mi aducă înapoi toate scrisorile pe care ți le-am expediat

Zâmbind larg și povestindu-mi frumos despre tine

Așezându-mi cu grijă toate epistolele lângă crucea mea

Mirela


Când am ieşit din casă degetul ei era în palma mea. Mirela era o plângăcioasă cronică. Plângea din orice. Odată a plâns pentru că i se ofilise asparagusul de pe balcon. Degetul era rupt groaznic. Groaznic. O ţineam după umeri iar degetul rupt şi-l ascunsese în palma mea.
-Vezi, Albert, că nu plâng?!
-Tramvaiul ăsta parcă a trecut şi ieri la aceeaşi oră prin staţie.
În final am luat un taxi. În taxi a gemut de câteva ori. A gemut virgin. Şoferul taxiului purta ochelari. Eu cred că toţi taximetriştii poartă ochelari şi sunt vorbăreţi. Absolut toţi. Mi-aş dori să fiu taximetrist fără ochelari şi posac. Să nu vorbesc decât atunci când trebuie. Cuvintele în plus mă obosesc. Starea vremii o aflăm la televizor sau la radio KissFM. Mirela a gemut iar. Am zâmbit încet şi am mângâiat-o pe păr.
-Nu plâng, Albert, nu plâng!
Din colţul ochilor i se scurgeau încet lacrimile. Una câte una. Plângea.
-Când o să ajungi la spital şi o să-ţi pună degetul în ghips poţi să plângi. Până atunci fii fată mare şi rezistă.
-Rezist, Albert, rezist! Sunt o femeie în toată firea. În timp ce vorbea lacrimile i se înnodau direct sub bărbie.
-Vă rog frumos, puteţi să încetaţi să-mi povestiţi prognoza meteo de astazi? Eu urmăresc ştirile dis-de-dimineaţă. Ştiu tot ce se întâmplă în ţara asta.
Taximetristul vorbăreţ m-a privit frustrat prin oglinda retrovizoare şi a mormăit o jumătate de ”cretin”. Dar a tăcut. Asta era cel mai important, să tacă. M-am întors spre Mirela. Era albă complet şi-mi privea palma unde-şi ascunsese palma ei stângă cu degetul rupt. Era rupt groaznic. În momentul în care şi l-a rupt a venit zâmbitoare la mine. Eram în faţa monitorului şi scriam o mică nuvelă de suspans.
-Albert, mi-am rupt degetul. Nici măcar nu plâng! Uite-l, e rupt. Avea o paloare de cadavru.
-Nu-i nimic, Mirela. Toată lumea îşi rupe cel puţin un deget în viaţă.
-Ştiu, d-aia nici nu plâng.
-Hai să mergem la spital.
-Haide. Nu mai mă fardez că n-o să stăm mult, nu?
-Nu, e o chestiune de minute. Eu am avut mâna ruptă. E o nimica toată.
-Ai plâns?
-Nuuu! Cum să plâng? De la o mână ruptă? Eu plâng doar dacă mi se taie capul. În rest nu plâng pentru nimic. Reţine, doar dacă mi se taie capul plâng. Haide îmbracă-te repede şi să mergem la urgenţă.
În 2 minute eram jos în staţie. Era încântată că nu a plâns deloc.
Când am coborât din taxi în faţa spitalul era o ambulanţă foarte zgomotoasă. Un medic în halat alb cu o cruce fosforescentă imensă pe spate a sărit pe caldarâm şi a strigat tare.
-Pregătiţi sala de operaţii numărul 5. Avem o ruptură de arteră femurală groznică. Apoi a repetat ”groaznic㔠de câteva ori încet. Cuvântul ”groaznic” îi schimonosise limba, gura chiar şi ochii. Mirela s-a lipit de mine, tremura. I-am acoperit ochii să nu vadă targa cu pacientul acela cu artera ruptă.
-Ce-a păţit?
-Nimic, şi-a rupt două degete, cred.
-Plânge?
-Ha-ha. Nimeni nu plânge pentru două degete rupte.
-De ce-l duc pe targă?
-Pentru că e fricos. Tu dacă aveai două degete rupte aveai nevoie de targă să ajungi la spital?
-De ce mi-ai acoperit ochii? Nu cred că şi-a rupt două degete. Am auzit ceva de ruptură de arteră femurală.
-Pentru că e un fricos care a făcut pipi pe el. N-ai auzit bine. Hai să intrăm.
Ne-a preluat o asistentă grasă şi blazată. I-am explicat din priviri cum stă treaba. Mirela plângea înfundat. O durea degetul rupt. Îşi ştergea cu un şerveţel de hârtie lacrimile.
-Vedeţi ce admirabil se comportă? Şi-a rupt pentru prima oară un deget în viaţă şi nici măcar nu plânge. Şi i-am făcut discret semn cu ochiul asistentei grase care îi completa fişa.
A intrat în joc imediat.
-Un deget rupt e ca şi când te dai pe gheaţă cu un celofan sub fund. Te ustură puţin. N-am văzut pe nimeni să plângă.
-Nici eu nu am plâns deloc.
Apoi ne-am aşezat pe băncuţa de plastic şi am început să-i povestesc cum au reuşit americanii să mintă o planetă întreagă în 1969.
Doctorul avea barbă şi ochelari. Semăna cu un taximetrist.
-Mirela Popesco?
-Eu sunt. N-am plâns deloc, domnule doctor.
Doctorul o privea consternat. Lacrimile îi udaseră tricoul sub bărbie, iar în mână ţinea un mănunchi de şerveţele umede. Părea un pui de vrabie părăsit de mamă în mijlocul drumului. Tremura de durere. Şi a început să plângă cu adevărat. Cu voce tare.
-Auuu! Mă doare foarte tare, domnule doctor, n-am mai avut niciodată degetul rupt.
-Nici eu.
Apoi s-a făcut linişte totală. Pacientul cu artera femurală ruptă groaznic a trecut cu o targă cu rotile în viteză pe lângă ea. În cădere Mirela şi-a mai rupt încă un deget.
A început să plângă şi mai tare. Rămăsesem lângă băncuţă paralizat de rapiditatea întâmplării. S-a întors spre mine şi mi-a spus printre lacrimi.
-Acum că am două degete rupte pot să plâng cât vreau, nu?

Dostoievski și ai lui


uneori am un fler deosebit la oameni

când l-am văzut cum traversează strada, am știut că este el

m-am dus glonț spre dânsul

Dumneavoastră sunteți? Chiar dumneavostră?

m-a privit ca pe un condamnat la moarte ce-și mănâncă ultima cina

sau poate ca pe Iisus pe cruce

cu milă

și din spatele lui au venit ai lui

cărau tot felul de obiecte care servesc umanității pe timp de pace și de război

cadavre, femei frumoase și niște pungi mari pline de cadouri

mai m-am liniștit puțin

s-a oprit, a băgat mână în buzunar și a scos o batistă cu monogramă

poftim, șterge-te la nas, îți curge sânge

 

cadru pe mine, cadru pe mine

mă ștergeam cu batista la nas

și ei se îndepărtau în ritm de marș funerar

 

și m-am gândit că în timp ce alții adorm cu gândul să cucerească lumea

eu adorm cu gândul la tine, fără să realizez că e un alt fel de a cuceri lumea

 

atunci, chiar el, Dostoievski, citindu-mi gândurile

s-a întors spre mine

și a strigat oamenilor lui

Veniți, acest om are nevoie de ajutor!

și ai lui

m-au apucat de mâini și de picioare și m-au aruncat atât de sus

încât am putut vedea cum planeta se face mică, atât de mică, cât o mărgea albastră

exact ca cea din colierul pe care îl porți la gât mereu

La vie en rose


Nu văzusem soarele de mult timp, habar nu aveam ce oră poate fi, dar trebuia să fie după-amiază, petrecusem mult timp conștient, ore bune, trebuia să fie după-amiază. În curând se va lăsa noaptea. Mă gândeam că nu aveam unde să dorm și prima dată m-am gândit că ar trebui să mă întorc la bunicul meu să dorm în hambarul acela murdar. Însă nu mai știam în ce direcție se află. Nu cunoșteam poziția soarelui, nu știam în ce direcție mersesem. Și atunci am înțeles adevărata tragedie a existenței mele: sunt atât de singur, încât nimănui nu i-ar păsa dacă aș muri aici pe câmpul ăsta pustiu, nu mi-ar săpa nimeni groapa, nu mi-ar duce nimeni crucea. Nu am niciun prieten, nu am nicio iubită, mama m-a părăsit într-un loc lugrubu, tatăl meu a murit demult, bunicul mă amenință cu arma, nu mai țin minte dacă am frați sau surori, nu știu cum mă cheamă. Rătăcit pe o câmpie pustie și rece aproape de venirea nopții. Ciudată existență umană, sunt atât de singur, încât mă rușinează propria mea neputință, ca și când eu aș fi de vină că nu am reușit să stabilesc o relație cu un alt semen de al meu. Nu e nimeni să mă caute acum pe câmpul ăsta pustiu și sordid. De ce aș crede în Dumnezeu, dacă eu sunt atât de singur? De ce aș crede că există cohorte de îngeri, dacă eu nu am văzut în viața mea un înger? Până la urmă faptele mele m-au adus aici în pustietatea asta, care a devenit însăși viața mea. Cleomenes, ești singur! Nu ai niciun drept să fii trist sau să înjuri pe cineva, ești aici pentru că acțiunile tale te-au adus aici. Greșisem undeva în viața mea de până acum și aveam teribilul sentiment că am să repet aceeași greașeală și în viitor. Errare humanum est, perseverare diabolicum. Dar nu o făceam eu, simțeam cum totul se năruia în jurul meu nu datorită mie, nu datorită acțiunilor mele, uneori găunoase ce-i drept, ci pentru că o forță inexplicabilă muta cum dorea piesele de șah din viața mea fără ca eu să am drept de apel. Cine era forța asta inexplicabilă care mă exilase în valea astea pustie în apropierea întunericului?

  M-am așezat în fund. Unde pula mea sunt? Cine morții mă-sii m-a trimis aici? Cum ies de aici? E noapte, e frig și sunt iarăși singur. Nu mi-a ajuns toată viața să fiu singur? Chiar nu mi-a ajuns? Unde e Dumnezeu ăla să-l iau puțin la bătaie. Chiar așa, frate?! Chiar așa?!

Am băgat mâna în buzunar să-mi aprind o țigară. Evident, nu aveam nimic. Atunci am devenit și mai nervos.

Am vrut să iau o piatră și să arunc înspre Cer, acolo unde toată lumea, absolut toată lumea, spune că stă Dumnezeu. Acolo se spală, acolo mănâncă, acolo își are el biroul și toată armata de îngeri ascultători. Dar nu am găsit nicio piatră. Apoi mi-am zis: cine e nevinovat, să dea primul cu piatra, așa că m-am liniștit și m-am așezat placid în fund.

Apoi mi-am adus aminte că aveam o iubită. Brunetă, voluptoasă, inteligentă, delicată și foarte perversă. Ea ar fi știut sigur cum să iasă din situația asta deplorabilă. Aș putea să o sun. Să vorbesc cu ea vreo oră până mă ia somnul. Dar eu nu sun bestii când sunt nervos. Nu sun pur și simplu.

 

Lecții de iubire


La cursuri erau prezenți toți: oameni, tigri, urși, frunze, lalele, fluturi

Și tot ce era viu.

Luau notițe, scriau la tablă tot felul de formule ale iubirii

Primeau note sau pur și simplu învățau

Până într-o zi când la ore nu a mai venit niciun înger

Toata planeta s-a panicat, încă nu dăduseră examenul final

Atunci au plecat cu toții pe casele lor, pe la viziunile lor

Unii dezamăgiți

Alții bucuroși, alții fără nicio stare.

Singurii care s-au întors în clasă în fiecare zi au fost oamenii

Zi de zi veneau și se uitau unii la alții

”Care e treaba cu iubirea? De ce nu ni s-a predat și finalul?”

Anii au trecut, oamenii veneau tot mai rar în clase

Școala s-a dărâmat, nu a mai reconstruit-o nimeni

Apoi un rege, primul rege al omenirii, a dat ordin să se pornească un război

Iar toți morții au fost îngropați pe locul fostei școli de iubire

Și nimic nu a mai fost la fel

Toți uitaseră că iubirea se predă la școală cu îngeri și cu manuale

Nu e chiar atât de ușor să știi să iubești

Anotimpurile vin și pleacă

Regii vin și pleacă

Planeta se învârte la fel prin Univers

Și nu mai există niciun manual despre cum să iubești

Deși odată, într-o școală cu ferestre largi

Îngerii predau lecții de iubire

Până și anotimpurile se uitau curioase pe geam

Și nimeni nu credea vreodată că cel mai important lucru din viață

Va fi lăsat la îndemâna oricui

Pentru că niciodată nimeni nu poate să învețe să iubească fără miracole

Simptom de preaputincios


Când eram mic voiam să salvez lumea

Așă că ajutam toate bătrânicile să treacă strada

Așteptam cu orele la colțuri

Și mi se părea că lumea e un loc mai bun

La liceu am crezut că omenirea are nevoie de sacrificii

Așa că am donat trei litri de sânge în două luni

Până când profesoara mea de geografie mi-a spus că

Ea a donat toată viața ei sânge și nu s-a întâmplat nimic

Așa că m-am gândit că lumea are nevoie de eroi

Batman mi s-a părut cel mai legendar

Și am început să sar de pe o clădire pe alta

Până când mi-am rupt o mână

Poți fi erou cu mâna în gips?!

Și m-am lăsat de eroială

Și m-am gândit că lumea are nevoie de dreptate

Am studiat dreptul și am devenit judecător

Degeaba, nu poți opri niciun război din tribunalul de la Haga

Trebuie să umbli la acel mecanism delicat care se află în interiorul

Gândirii umane care mandatează acțiunile noastre

Și atunci m-am apucat să studiez toate faptele bune ale oamenilor

Am plâns de multe ori

Umanitatea mi-a devenit prietenă și de multe ori stăm atât de vorbă

Și mă mângâie pe cap

”Lasă, Albert, sarcina asta de a mă salva, mi-e bine așa cum sunt

Cu toate războiele, cu toți dumnezeii care mișună la liber printre pământeni, cu Iisus,

Cu Iuda și cu bombele căzute la Hiroshima și Nagasaki.”

Am înghițit în sec. M-am uitat pe pieptul meu. Nu aveam nicio decorație, nimic de erou

Un simplu muritor al cărui viciu sunt oamenii fericiți.

Domniță, pot să


 

Să am și eu un moment de liniște aici pe planeta asta?
Puteți să faceți puțină liniște câteva minute?
Peste tot, absolut peste tot, chiar și în cimitire
Să nu mai plângă nimeni, să tacă toate necredințele
Să aud cum curge iubirea fluviu printre toți
Săpând faleze adânci în oameni
Să mă conving că nimic nu e întâmplător
Că toți oamenii de lângă mine sunt de fapt niște îngeri sub acoperire?
Și pentru câteva momente să auzim corul inimilor tuturor oamenilor
Acea hartă care ghidează Pământul prin întuneric
Strigându-ne numele.
Atunci ne-am putea întinde fericiți unul lângă altul
Lăsând oamenii să facă ce știu cel mai bine
Să dea vina unul pe celălalt pentru toate neputințele lor
Fără să ne pese, pentru că iubirea va fi scutul nostru

Întâmplări adevărate pe Facebook


Se întâmplă uneori ca amănuntele să se încolăcească atât de mult în jurul nostru încât avem nevoie de ajutorul unui psihiatru pentru a reuși să distingem iar corect realitatea. Mai precis, cazul unui foarte bun amic de al meu, Cleomenes. El nu s-a născut în Sparta, după cum s-ar putea crede cu ușurință după etimologia numelui, ci pur și într-un orășel de provincie din munți. Îi fac un scurt, foarte scurt, rezumat al biografiei lui: școală generală, liceu și apoi stat cu părinții timp de încă 5 ani. Purta ochelari și nu reușise să-și găsească o parteneră de viață și nici un job stabil, deși era un tip inteligent și un prieten pe care te puteai baza la două noaptea să-ți aducă o bulină. Asculta Vivaldi  și citea relativ mult, adică trei cărți pe săptămână. Nu avea cont de Facebook și nici măcar nu folosea un smart phone. Părinții lui îl sponsorizau în cea mai mare parte a timpului și erau mulțumiți că unicul lor băiat încă locuia cu ei și erau foarte dispuși să-i accepte acest ”dolce far niente” încă mult timp. Cleomenes dezvoltase o pasiune pentru plimbările montane și uneori pleca în excursii de unul singur câte o săptămână. Nu era deloc un asocial, pur și simplu găsea o plăcere infinită de a cutriera de unul singur poteci neumblate și să campeze noaptea sub copaci. Nu vorbea cu animalele, nu avea prieteni imaginari, nu se credea vreun haiduc modern.

Toate astea până într-o zi când părinții lui i-au făcut cadou un smart phone de ultimă generație. La început a fost refractar ideii, dar, cu timpul, a cedat și a început să-l folosească tot mai des, tot mai des, până când a renunțat la de tot la munte și a început să slujească doar telefonul din buzunar. Ca și când devenise scalvul lui. Ce făcea toată ziua cu telefonul? În primul rând se juca, apoi își instalase Facebook, Whatsapp și restul de programe de socializare. Așa l-am cunoscut eu, mi-a dat add pe Facebook. Ce mi-a atras atenția la el a fost că era eminamente permanent on-line. De dimineață până noaptea târziu, de parcă era încătușat. Avea lecturi interesante, era cu bun simț, era logic în gândire, era mai mult decât normal. Discutam relativ rar, uneori nu vorbeam cu săptămânile. Până într-o zi când i-am spus că are o problemă. A recunoscut repede că era dependent. Mai mult decât atât, își întemeiase o relație de iubire exclusiv on-line. În principiu a fost discret, nu a dat nume, nu a dat detalii. Dar pe urma a cedat și mi-a mărturist tot. Cert e că în perioada aia eram într-o pană de inspirație și i-am sorbit toate replicile în credința nemărturisită că voi putea folosi toate detaliile pentru a creea ulterior un personaj. Și am început să sap: ea era foarte frumoasă, brunetă cu părul lung și ondulat, înaltă, zâmbitoare ca o zi de vară, locuia cu părinții în București și muncea la un hyper market bucureștean. Vorbeau de vreo 6 luni și se văzuseră doar o dată. Mi s-a părut frustrant. Am intrat în amănunte: făcuseră un fel de sex. Curl sex. Am trecut peste ca să nu pic de fraier. Nu auzisem în viața mea de ”curl sex”. Am căutat pe net și m-am luminat subit. Cleomenes era crescut în spiritul sincerității și al credinței în oameni și într-un fel îl compătimeam pentru că tipa mi s-a părut cel puțin diabolică. Mi-am propus să o cunosc. Putea fi un personaj interesant pentru romanele mele. Și apoi ”curl sex”, foarte ciudată. Ea dorise fix așa, el a vrut normal, mă rog, ceva mai pentru procreație, chestia asa mi s-a părut un pic bolnavă și venind din partea ei. Așa că m-am prezentat la Cora Pantelimon într-o zi de weekend. Eram liber și voiam să fac puțin pe detectivul. După o oră de investigații m-am lămurit complet, nu muncise niciodată acolo o Mihaelă cu părul lung și ondulat. Poate că își cumpărase tigăi la promoție, dar nu lucrase acolo nici măcar o oră. De unde știam atât de sigur? Pentru că jobul meu zilnic implica o relație strânsă cu acel super market, și anume eram distribuitor autorizat de aspersoare. Așa că mi-a fost ușor să îl rog pe amicul meu de la personal să-mi furnizeze informația despre Mihaela cea brunetă. Mai ales că i-am promis un discount la următorul lot de aspersoare. Deci nu exista nicio Mihaelă în Pantelimon. Era din București? Sau venise special la București pentru întâlnirea cu Cleomenes? El îmi spusese că se întâlniseră la un hotel pentru o noapte deoarece nu putea să se prezinte cu el acasă la ea din cauza părinților ei, care ar fi putut să interpreteze ceva greșit. Mi s-a părut normală în prima instanță motivația ei, asta înainte să-mi dau seama că era un pic cam mitomană. Apoi am început să îmi doresc cu adevărat să o cunosc. Deja o încadrasem la categoria malefic. Aveam nevoie de mai multe detalii așa că am început să le aflu de la Cleomenes. Bine-înțeles că nu i-am spus că l-a mințit în legătură cu locul de muncă. Și nici că am fost la Cora Pantelimon. După o săptămână am aflat aproape tot ce știa Cleomenes despre Mihaela: aproape mai nimic, că locuia în Voluntari, ”La gheață”, că intra doar de acasă pe Facebook, pe care uneori îl închidea fără preaviz câteva săptămâni și atunci discuțiile continuau pe Whatsapp. Nu prea era de găsit la telefon în cursul zilei, noaptea nici atât. Ca o medie folosea internetul cam o oră pe zi, și ora aia destul de fragmentată. Că mai vorbeau la telefon la două-trei zile, câteva minute, și atunci se întâmpla să-i închidă telefonul brusc scuzându-se peste câteva ore că au intrat părinții peste ea în cameră fără să-i bată la ușă. Așadar, suspecta de serviciu a următorului meu manuscris. Într-o zi mi-a venit ideea să mă duc în Voluntari. De la mine ajungeam destul de repede, așa că am făcut-o. Cleomenes îmi spusese că Mihaela i-a trimis o poză cu un gard verde și îi spusese că acolo stătea ea. Buuun! Am ajuns ”La gheață” în Voluntari, am găsit ușor casa cu gard verde de la șoseaua națională descrisă cu destulă acuratețe de Cleomenes. Deci, lucrurile păreau destul de facile acum. Doar să stau la pândă până se zărește Mihaela în dreptul gardului. Mi-am luat o cafea de la bărulețul de vis-a-vis și m-am pus pe așteptat. Casa era impunătoare la propriu. Înaltă cu trei etaje, cu mulți copaci în curte și cu patru coloane grecești la intrare. Coloane în stil ordinului doric, la fel ca la Partenon. Destul de improbabil ca o casieră de la Cora Pantelimon să locuiască într-o asemenea casă. După două ore de așteptare am observat că în curte a intrat și a ieșit cel puțin jumătate de milion de euro: două S-Klasse coupe de la Mercedes și un Jaguar F. M-am plictisit să aștept așa că l-am întrebat pe bătrânelul de la masa alăturată cine stă dincolo de gard. Bine-înțeles după ce l-am cinstit cu două beri la halbă.

-Hoțomanul de primar. Când era mic era bâlbâit. De abia ieșea din casă de timid ce era. Acum nici nu mă mai salută. Dar a făcut și pentru noi ceva, ne-a asfaltat străzile și ne-a mărit pensia. A furat și el ca toți, deh, meteahna românească, furi de unde muncești, nu?

-Câți ani are, umchiule, primarul?

-Cam de seama ta, nepoate.

Discuția a continuat steril, clar că Mihaela nu era fiica primarului, cel mult soția, căci bătrânelul mi-a spus că primarul a crescut singur la părinți.

Am adus în discuție și fata cu păr lung și ondulat care mai vine din când în când pe la primar pe acasă.

-Da` bruneta aia tinerică cu părul lung și cârlionțat care mai trece pe la el cine e? Domnișoara Mihaela cred că o cheamă.

-Hmmm! Domnișoara Mihaela? Poate o confunzi, nepoate, nu o cheamă Mihaela, o cheamă Anca și e prietenă cu soția primarului. Faină muire. Și mi-a făcut complice cu ochiul. N-am înțeles care dintre ele e faină, dar cel puțin i-am aflat prenumele real. Am mai aflat că trece destul de regulat pe la casa cu cu patru coloane dorice și că vine cu ”javra ei de buzunar”. Din câte știam eu de la Cleomenes, Mihaela, sau, mai nou, Anca, nu avea niciun câine. Putea fi o confuzie.

-Sigur are câine de buzunar domnișoara Anca? Cea cu părul lung, ondulat și negru?

-Da, sigur!

I-am mai comandat la bar o bere și am plecat. Domnișoara Anca venea întotdeauna pe jos. Dar nu știa de unde. M-am cam mirat, erau atâtea mașini în curtea aia și totuși o ființă atât de frumoasă ca Anca, venea pe jos. S-ar fi găsit cel puțin o duzină de bărbați care și-ar fi tăiat și o mână ca să o plimbe cu vreo mașină de fițe pe zâna brunetă.

Deja îmi plăcea misterul. Așa că am plecat meditativ spre mașina mea. O parcasem pe o alee destul de lăturanică.

Apoi toate s-au întâmplat la foc automat: când să bag cheile în contact am văzut-o. Mergea repede și ducea în lesă un Yorkshire toy. Nu am mai avut niciun dubiu, era chiar ea. Am coborât repede din mașină și m-am dus în direcția ei. Se grăbea teribil, când a ajuns în dreptul gardului verde și-a mai domolit viteza și discret și-a aranjat puțin părul. A sunat la interfon și din curte a ieșit soția primarului. Așa am dedus, pentru că s-au pupat pe obraz și au plecat împreună spre mine, ca două prietene descrise de bătrânelul de vis-a-vis. M-am prefăcut neatent, dar am trecut pe lângă ele uitându-mă pentru o secundă în ochii Ancăi. Era ea, fără niciun dubiu, o recunoscusem din poza de la profil de pe Facebook, deși acum îl avea închis. Și ca să nu mai existe niciun dubiu, soția primarului tocmai i se adresase cu ”Anca”. Au plecat amândouă pe jos în direcția stației de autobuz, foarte suspect de altfel, pentru că din curte ieșiseră cel puțin trei mașini. M-am dus după ele. Nu exista niciun risc. Nu știau cine sunt, așa că m-am așezat în spatele lor în autobuzul 212, cel care ducea la Piața Romană. Vorbeau puțin și în șoaptă, oarecum. N-am deslușit decât faptul că Anca era supărată cu ”puișorul” ei era constipat. Adică câinele-jucărie. Anca povestea ceva destul de hazliu pentru că soția primarului chicotea uneori. Au coborât la Piața Romană și au intrat într-un Starbucks. N-am intrat, am traversat strada și am intrat în cofetăria de vis-a-vis. Au stat destul. Ce-și puteau povesti? Nu-mi puteam imagina. După vreo două ore s-au ridicat și au ieșit, nu înainte de a vorbi la telefon, amândouă. Am mai stat preț de câteva minute în fața cafenelei până ce a oprit chiar lângă ele un Audi Q7 și din el a coborât un individ la vreo 40 de ani, musculos, bronzat și plin de tatuaje. Le-a salutat politicos, fără să fie tandru cu niciuna dintre ele, nici măcar nu s-au pupat pe obraji. Anca s-a urcat în spate și mașina a plecat cu viteză. Imediat m-am urcat în primul taxiu de lângă mine și i-am cerut șoferului să urmărească Q7-le. Avea număr de București. Au mers destul de mult, spre centură, apoi au plecat spre Corbeanca. N-am vrut să intru în complex pentru că mi-am dat seama că nu mai avea niciun rost și pe urmă puteam să devin eu suspect la rândul meu. Am plecat spre București ca să-mi recuperez mașina.

Când am ajuns acasă am început să derulez filmul întâmplărilor. Era clar că Anca, fostă Mihaela, îl mințise pe bietul Cleomenes. Uneori sunt diabolic, așa că mi-am făcut rapid un plan pentru a descoperi adevărul. Trebuia să-l aduc pe el la București și, într-un fel, să fiu la fața locului când se întâlnesc. Așa puteam să aflu adevărul și puteam să îmi construiesc scenariul ca într-o tragedie de Shakespeare.

Am intrat pe Facebook, Cleomenes doar ce postase o poezie de Eminescu ”De ce nu-mi vii?”. Clar era îndrăgostit până peste cap și în plină suferință. Așa că l-am apelat direct, din câteva propoziții i-am spus că poate să vină în weekend-ul următor să stea la mine, chiar să se întâlnească cu iubita lui la mine peste noapte. Că oricum plecam din București pentru câteva zile. I-am spus că am destulă încredere în el încât să-l las singur la mine câteva nopți. A acceptat entuziasmat. Și va veni, chiar dacă ”Mihaela” nu va rămâne peste noapte cu el, era prea îndrăgostit, voia măcar să o vadă, macăr să o țină în brațe. Chiar în clipa în care vorbea de ea, m-am uitat la ceas, era 13 și 13 minute. Ghinion curat, mi-am zis. O să iasă tragic, am avut sentimentul ăsta tragic de dezastru, dar am continuat să îi expun planul meu care părea atât de potrivit pentru dezvoltarea iubirii lui.

A doua zi l-am apelat eu pe Facebook nerăbdător, extrem de curios. Da, Mihela accepta să se întâlnească cu el câteva ore, dar nu putea să rămână peste noapte pentru că părinții ei îi interziseseră. Și poate, vor avea timp pentru câteva îmbrățișări și săruturi pasionale. Nimic de curl sex.

 

 

A venit și weekend-ul. L-am așteptat la Gara de Nord. Cleomenes era înalt, slăbuț și cu ochelari de vedere. În pozele de pe Facebook apărea fără ochelari, probabil din vreo cochetărie masculină. L-am dus la mine și pe drum am fost atent la toate detaliile întâlniri cu Mihaela.

-Cleomenes, vrei să-ți spun ceva, ca de la bărbat la bărbat? Dă-te, fratele meu, la ea direct, n-o mai lua cu poezii, sau cu alte delicatețuri. Spune-i că ai venit 500 de kilometri pentru ca să stai cu ea măcar o noapte. Ia-ți o viagra, două, dacă e cazul,  și dă-i forță toată noaptea să te țină minte toată viața. Nu fi fraier, ce crezi că vor femeile?

Cleomenes a înghițit în sec, un moment dur.

-Mihaela nu e deloc așa. E suavă, e dulce, e romantică. Merge la teatru, la concerte de muzică clasică, e o fată delicată.

-Bine, așa să fie, dar măcar ia-ți o viagra cu tine, pentru orice eventualitate. Și tot nu am înțeles cum e cu ”curl sex”-ul ăla. Ai terminat pe părul ei, sau cum?

-Ceva de genul, mă rog. Părea

-Și a avut orgasm, sau cum? S-a dezbracat în momentele alea?

-Nu, nu s-a dezbrăcat deloc. Dar are sâni superbi, i-am luat în mână prin tricou.

-Nu?! Și cum ați dormit? Îmbrăcați?

-Da, îmbrăcați. Oricum, o iubesc, mi-a plăcut să fac tot ce mi-a cerut.

-Serios?! Și ce ți-a mai cerut? Că asta nu mi-ai spus pe Facebook.

-Să latru ca un câine și să o ling pe degetele de la picioare. Și ea îmi spunea: ”Cuminte, cuțu, nu mai da din coadă!”

-Cum dădeai tu din coadă? Ha-ha!

-Păi nu dădeam, dar asta făcea parte din joc. E adorabilă, îi plac câinii, dar părinții ei nu o lasă să aibă câine la bloc. E apartamentul mic, doar două cămăruțe. I-am zis că se poate muta oricând la mine, am apartament cu trei camere și două băi. Dacă se mută cu mine, ai mei se vor muta la Orăștie, că au și acolo o casă. Ai mei sunt foarte dornici să o cunoască. Vor să fac nuntă mare, să aducă formație de Oradea, să facem la cort. O sa iasă superb. Mă rog, cât de superb poate ieși o nuntă în provincie. Uneori mă îndoiesc de tradițiile noastre, sunt atât de arhaice.

-Cleomenes, ce fată din București s-ar muta la 500 de kilometri în munți să trăiască într-un anost orășel de provincie unde nu se întâmplă niciodată nimic? Ești naiv. Mai bine te muți tu aici pentru ea. Nu crezi? Aici sunt infinit mai multe posibilități de a avea o viața mai activă, mai plină de frumusețe. Crezi că Ancăi îi place să se plimbe prin munți și să doarmă noaptea în cort ca s-o mănânce toți țânțarii?

-Care Anca?

-Scuze, Mihaela. Apropo, ai sunat-o? Știe că ai ajuns?

-Da, știe. O s-o sun când ajungem la tine. O să ne vedem pe undeva pe la Universitate.

-Te duc eu, vrei? La ce oră?

-Cred că mai după amiază. Pe la 17-18. A rămas să stabilim detaliile. În funcție de cum o lasă părinții ei, înțelegi?

-Da` părinții ei sunt cumva paznicii comorii? Fie vorba între noi, Mihaela nu mai e de mult virigină. Și chestia asta cu ”curl sex” e un fel de n-ar mai fi, nu?

-Manuel, știi că semnificația numele tău în ebraică este: ”Dumnezeu este cu noi”? Asta apropo de Dumnezeu, ceea ce vreau să spun este că nu pot judeca eu tarele oamenilor, vin la pachet cu fiecare. Așa că iau totul ca o mână a destinului. Dacă a trebuit să mă îndrăgostesc de o fată cu asemenea preferințe sexuale, mă pot lupta eu cu destinul? Cine sunt eu să hotărăsc de cine să mă îndrăgostesc sau nu? Toți aveam o latură obscură. De ce să nu fie asta latura ei obscură? Și mai pune la socoteală un lucru: tu scrii, nu? Nu e cumva un defect ăsta? Nu cumva s-a produs un dereglaj în mecanismul tău interior care te face să faci altfel de lucruri decât ceilalți oameni? Ți-ai pus și așa problema ”curl sex”-ului?

-Mda. Lucrurile pot sta și așa cum le-ai expus tu. Am tăcut lung, mă gândeam la camerele video pe care le montasem în secret în apartamentul meu în ideea în care vor sta împreună o noapte sau două la mine. Eram extrem de curios cine e această frumoasă femeie malefică.

Nu am mai discutat nimic până când am ajuns la mine. I-am arătat camera lui, l-am lăsat să facă un duș, și, în timp ce era în baie, am mai verificat încă o dată dacă ascunsesem bine camerele de supraveghere. Le cumpărasem de pe un site specializat și erau minuscule, foarte greu de detectat, niște adevărate camere spion. Totul era perfect, Cleomenes nu avea cum să se prindă că va fi filmat, doar dacă era paranoic și ar fi răscolit casa cu fundul în sus. Dar mă bazam pe naivitatea lui nativă.

Trebuia să evit cu orice preț ca să ne întâlnim în trei, ea putea să mă recunoască. Se uitase fix în ochii mei, nu avea cum să nu recunoască un tip gras cu început de chelie într-o cămașă roșie. Sau, cel puțin, trebuia să fiu prevăzător.

Lucrurile s-au pus în mișcare, Anca, fostă Mihaela, l-a sunat scurt și i-a fixat ora de întâlnire la Universitate. La 18:30 la fântâna din spate, vis a vis de Teatrul Național, acolo unde adună porumbeii înfometați. Putea să ia metroul, sau să-l duc chiar eu. Nu trebuia să mă vadă ea.

La 18 fix am plecat din casă. L-am lăsat departe de Universitate pretextând că nu am unde să parchez și i-am dat cheia de la apartament, și i-am spus să mă sune când are idee de ce vor urma să facă la noapte. El a ieșit în grabă iar eu am am parcat la subteran în fața Universității, și am ieșit cu atenție în ideea să îi pot observa pe cei doi amorezi de la distanță. Dar nu mai erau acolo la fântână. Plecaseră repede. Poate că luaseră un taxi, sau poate plecaseră pe jos. Era multă hărmălaie și nu avea niciun rost să mai încerc să-i găsesc.

Mi-am luat o cafea și am început să-mi imaginez discuția, cuvintele, locul unde erau acum. Trebuia să fiu la fața locului, poate ea are niște ticuri verbale, poate își aranjează des părul în fața lui, poate îi spune anumite cuvinte cu schepsis. Nu mă puteam baza pe toată colaborea lui Cleomenes pentru că era îndrăgostit, iar îndrăgostitiți comit lucruri ciudate uneori în numele iubirii. Transpirasem destul umblând aiurea pe stradelele de la Piața Amzei așa că am intrasem  în primul pub din zonă. Deși eram un pic mai gras ca Balzac, mă gândeam adeseori că sunt mult mai talentat decât el cand e vorba de scris. Aveam aproape 100 de kilograme, în viu, cum glumeam eu cu mine însumi. Ceea ce mă deranja la aspectul meu fizic, pentru că mă frustra uneori asta, era faptul că aveam doar 1 și 68 de centrimetri. Aproape obez, mă gândeam uneori, deși nu mâncam foarte mult și fumam din abundență. Era ceva ereditar, toți ai meu erau grași. Mă obișnuisem să obosesc repede când mergeam pe jos și cel mai mult mă temeam de colesterol. Uneori, aș fi renunțat la talentul meu pentru toate kilogramele în plus. M-am reîntors cu gândul la cei doi amorezați. M-am uitat la ceas. Trecuseră deja trei ore de când erau împreună, oare ce făscuseră atâta timp? Așa că am hotărât să aflu mai multe. I-am dat un sms lui Cleomenes: ”Cum decurge? Unde sunteți?”. A durat ceva până să-mi răspundă. Cam mult chiar. Vreo 30 de minute. ”Totul în regulă. E posibil să dormi noaptea asta la hotel? Platesc eu. Te rog” Am zâmbit, visul mi se îndeplinea. ”Da, nicio problemă. Unde sunteți?” Am așteptat iar destul până să-mi răspundă. Vreo 15 minute. Probabil că Anca îi făcea programul. ”În Piața Amzei. Plecăm în 15 minute spre tine.”. La Piața Amzei?  Eram în pericol să fiu deconspirat, tot timpul au fost lângă mine și nu mi-am dat seama. M-am ridicat repede și m-am dus la baie. Era posibil să treacă cu taxiul prin dreptul ferestei mele și să mă recunoască. M-am așezat pe WC  și am zis să rămân acolo vreo 20 de minute, chiar de vor bate la ușă chiar pompierii. Mi-am dat seama că nu am avut ideea să ascund în casă și un reportofon. Așa aș fi avut și replicile.

La un moment dat, după ce bătuseră vreo 3-4 clienți la ușa WC, chelenerul care mă servise s-a prezentat dincolo de ușă și a bătut energic.

-Sunteți bine, domnule?

-Da, mulțumesc, sunt puțin constipat. Ies în 5 minute. Mii de scuze.

Am ieșit. Trebuia să mă uit pe net la cele 3 camere ca le montasem. Așa că m-am dus la un hotel pe lângă Gara de Nord și mi-am luat o cameră ieftină. Am intrat pe net. Încă nu ajunseseră la mine, deși trebuiau să fi ajuns de mult. M-am pus pe așteptat. După vreo 15 minute s-a aprins lumina pe hol. Nu montasem pe hol, nici la baie, camere spion. Doar în cele două dormitoare și la bucătărie, în ideea în care vor face sex pe masa de acolo. Kinky, nu? Au intrat direct la baie. Mă înjuram cu voce tare că nu avusesem ideea să montez și acolo. Sunt un tolomac. Au stat ceva vreme la baie. Cred că făceau sex acolo, aș fi pariat pe asta. După vreun sfert de oră ea a apărut în camera dintr-un dormitor. Se uita cu atenție, ca și când ar fi căutat ceva. Apoi s-a dus la dulapul în care țineam hainele și prosoapele. Îi explicam lui Cleomenes că acolo le va găsi pe cele curate. Am bănuit că i-a spus ei și ea caută un prosop. Eram foarte atent la imagini, era îmbrăcată cu un tricou și o pereche de pantaloni scurți. A căutat ceva prin dulapul de haine și la un moment dat am vazut cum a scos din șifonier cămașa mea roșie. Cea cu care fusesem îmbrăcat eu în Voluntari. S-a dus repede spre baie și a venit înapoi însoțită de Cleomenes. Mi-aș fi tăiat o mână să aflu ce vorbeau. Au discutat destul de calm vreo 5 minute.Ea gesticula și îi tot arăta cămașa roșie. Apoi ea a ieșit din cameră.  Cleomenes s-a așezat pe pat și se uita undeva în parchet. Avea o privire tristă. După câteva minute a părut că ea l-a strigat și a ieșit din cameră. Apoi timp de o oră nu s-a mai mișcat nimeni prin apartament. Plecaseră. Nu știam ce să cred. Bănuiam că se întâmplase ceva serios. Nu puteam să-l sun pe Cleomenes. Cel mult să-i dau un sms. Ceea ce am și făcut. ”Totul okay?”. Mi-a răspuns instant. ”Cine pula mea ești tu, Manuel?” L-am sunat imediat. Ce naiba se întâmplase? Nu a răspuns. Mi-a dat iar un sms: ”Vei plăti scump toată perversitatea ta!” Mi-am dat seama că se întâmplase ceva grav și am plecat spre casă, nu înainte de a-i da alt sms. ”Despre ce vorbești, Cleomenes? Ce perversitate?”. Nu mi-a mai răspuns niciodată. Am ajuns acasă. Totul era în regulă. Am intrat pe Facebook. Cleomenes își ștersese contul. L-am sunat. Telefonul închis. Ceva se întâmplase. Ceva foarte serios. Nu puteam să dorm era deja două noaptea. Oare ce se întâmplase? Ce îi spusese Anca? Ce naiba se întâmplase?

Pe la 4 dimineața am auzit bătăi energice în ușă. M-am speriat. Cine naiba să-mi bată mie în ușă la 4 dimineața. Trăiam într-un bloc comunist. Vecinii nu băteau niciodată la ușă la ora aia, și, în plus, sunau. Dar cine bătea acum, intrase fără să mai sune la interfonul de la intrare. Am sărit din pat și m-am dus la ușa de la intrare. Bătăile continua și mai violent.

-Cine e? Am strigat aproape întrebarea.

-Deschide! Oameni buni! Prieteni!

-Prietenii sună la telefon înainte de a bate la ușă.

-Deschide!

Am deschis, regretând toată viața că nu aveam vizor la ușă. Instant am primit un upercut în ficat de am rămas fără aer. M-am încovoiat imediat. Apoi un genunchi în gură care m-a aruncat în sus și imediat-imediat o directă în tâmplă. Eram în lumea viselor.

Într-un târziu m-am trezit pe jos în cameră. Doi tipi îmi răscoleau prin casă, iar al treilea se uita pe telefonul meu. L-am recunoscut imediat: era tipul cu mușchi din Q7 care o luase pa Anca de la Romană. Mi-am dat seama că am fost neatent și că am subestimat-o pe Ancuța.

-S-a trezit umflatul!

M-am ridicat în fund.

-Băieți, luați ce vreți! Nu depun plângere! Dar, vă rog, plecați!

-Să ne pișăm pe tine, umflatule! Câte camere ai pus? Și unul mi-a dat un picior în stomac.

Am îngăimat un ”trei”.

-Să moară mă-ta că ai pus decât trei?!

Am trecut rapid peste greșeala gramaticală comisă și am devenit pisicuț.

-Să mor eu, am pus doar trei, nu am știut cu cine am de a face! Îmi cer iertare, nu mă mai bateți, vă implor!

-Nu te mai batem! Dar o să ne pișăm pe tine! Și unul dintre el și-a scos penisul și a urinat pe mine. Data viitoare, umflatule, o să-ți dăm și foc, ai înțeles?! Știam că nu glumesc deloc cele trei haidamaci agramați.

 

 

Au plecat luându-mi telefonul mobil, laptopul, cele trei camere de supraveghere, aparatul foto și cheile de la mașină.

 

Nu am depus plângere la poliție nici în ziua de astăzi, mi-am șters contul de Facebook, mi-am schimbat jobul, mi-am căutat altă chirie, mi-am făcut alte chei la mașină, m-am apucat de Kung Fu și nu am mai scris de atunci nici măcar o literă.

Și mă simt mai bine ca niciodată, mă gândesc că ar trebui să mă mut undeva în munți într-un orășel de provincie și să încep să fac de unul singur excursii montane.

chirurgie poetică


în mine există multe poezii
tu te plimbi printre ele ca o soră medicală
printr-un spital de campanie
toate mâinile se întind spre tine
unica salvare, ultimele momente minunate petrecute înainte de sfârșit
unora le pui atele, altora le coși versurile dureroase
le dai apă cu lingurița
le spui că îi aștepți în viața viitoare
unde totul va fi minunat
totul se înseninează
noi vorbim ca doi sfinți care l-au văzut pe Dumnezeu
fără se ne mai temem vreodată de întunericul din noi
pentru că dragostea e o forță atât de puternică
încât vindecă toate poeziile de tristețe și de așteptare
într-o clipă
momentul acela în care toate întâmplările din viața mea
se adună într-un singur loc, într-o singură cameră, într-o singură femeie, într-o singură iubire

Poveste adevărată


Dacă aș fi unul dintre frații Grimm
Aș cumpăra fiecărui cetățean al planetei un înger
Șchiopilor le-aș pune picioarele lipsă
Oribilor le-aș reda vederea pur și simplu în câteva secunde
Pe săraci i-aș trimite într-o croazieră de lux la Cannes all inclusive
Apoi l-aș trezi pe Dumnezeu din somn
Pe orice dumnezeu, al arabilor, al evreilor, al ortdocșilor, al catolicilor
Și i-aș spune
Uite ce-am făcut eu
Observi ce planetă frumoasă
Și ce drum lin avem prin Univers
Dacă te mai prind că mai te ia somnul, ne mutăm cu toții în altă galaxie
Poate acolo ne va merge mai bine
Căci în Galaxia asta am avut numai parte de războaie, crime, răutate, molime, cutremere de pământ, tornade și tot restul de blestemății
Știi vorba aia
Schimba galaxia, schimbi norocul!

Înaripaţi


Cu toții știm că Universul e infinit, la fel și Dumnezeu. Două entități la fel de infinite. Dacă am vorbi în unitățile noastre de măsură, lui Dumnezeu i-ar trebui cam o zi întreagă să străbată pe jos Universul de la un capăt la celălat. Și într-o dimineață, când noi nici măcar nu aveam planetă, nu avem absolut nimic, eram doar niște frânturi de cuvinte, Dumnezeu a plecat la plimbare prin Univers. Și a mers cale lungă, inestimabil și incalculabil pentru gândirea noastră de mai apoi. Pe la amiază a ajuns într-o galaxie în formă de spirală, un fel de cerc strâmt. Dumnezeu și-a dus mâna streașină la ochi și a privit galaxia aceea singură printre alte galaxii, nici mică, nici mare. Și i-a plăcut așa de mult încât s-a așezat în fund pe un colț al ei. Și a zis ”Aș bea niște apă!” Și atunci, dorința lui s-a transformat instaneu într-o planetă albastră plină de apă proaspătă și cristalină. Oceane, mări, fluvii, heleștee și tot ce se mai află acum pe Pământ. Și i-a plăcut mult dorința lui. ”Voi mai sta puțin pe planeta asta nou-născută!” Și pe unde pășea el, viața înflorea, copacii creșteau, iarba înverzea subit și păsărelele zburau în urma lui. Și s-a dus la marginea oceanului. S-a jucat puțin puțin cu valurile și așa au apărut toate viețuitoarele marine: pești, caracatițe, meduze și absolut toate tipurile de pinguni și tot ce înoată prin apă. Dar i s-a părut că uscatul e prea pustiu și a zis ca ar fi bine niște animale. Și așa au apărut urșii, lei, tigrii și restul de animale.  Animalele trăiau în armonie și se bucurau de fiecare de aptitudinele cu care le înzestrase necunoscutul care se plimba cu picioarele goale prin apa oceanului. Nu exista nici moarte, nic durere pe planeta nou-născută. Și lui Dumnezeu i s-a făcut somn. A trimis Soarele să se învârtă puțin mai departe pe orbită și s-a gândit că planetei i-ar trebui un fel de bec noaptea. Și a suflat puțin asupra unui asterioid care trecea grăbit pe lângă Pământ și l-a transformat în Lună. Și uite așa Dumnezeu avea și lumină de noapte pe planeta pe care tocmai o născuse. A doua zi dimineața a chemat toate animalele la el. Toate animalele îi știau cuvintele și se temeau de el ca de un stăpân atotputernic. Pururea atotputernic. Și el s-a mâhnit puțin în sinea lui. Temea crasă și fără niciun temei îi displăcea. Așa că s-a gândit să creeze o creatură după chipul și asemănarea lui care să fie nu mai fie atât de temătoare și obedientă. S-a gândit preț de câteva ceasuri dacă e necesar să lase liber din imaginația lui creatura pe care deja o intitulase ”om”. Și atunci, într-un acces de divinitate, a rostit clar cuvântul ”om”. Și în fața lui a apărut primul om de pe planeta asta. Dumnezeu l-a luat în brațe și l-a mângâiat ușor pe frunte, ca pe un copil mic. Și omului i-au crescut instantaneu aripi de înger. Și apoi Dumnezeu a mai rostit de câteva ori cuvântul ”om” și Pământul s-a umplut de oameni frumoși și cu aripi. Era chiar mulțumit, oamenii trăiau în pace și toți se iubeau ca frații. Și într-o zi, într-o zi cu soare mult și două dimineți, Dumnezeu a hotărât să plece mai departe, până la capătul Universului. I-a chemat pe oamenii și le-a spus scurt: ”Plec pentru o vreme, dar mă întorc repede. Să mă așteptați!” Și oamenii s-au întristat peste măsură. Atât de tare s-au întristat când Dumnezeu a plecat încât le-au căzut aripile, dinții, și unii au început să moară. Dumnezeu știa că așa se întâmpla, dar chestii absolut esențiale și urgente îl așteptau la marginea Universului sprea a fi rezolvate. Știa că plecare lui de pa Pământ va atrage stihiile morții. Dar credea în oameni și îi iubea ca pe copiii lui. Și îm plus nici nu întârzia prea mult. A doua zi dimineața se va reîntoarce pe planeta lui preamultiubită. Și iată că s-a făcut noapte, și noi îl așteptăm cu drag pe Dumnezeu să revină. Dar mult mai e până mâine dimineață, iar noaptea e plină de moarte și de tristețe. Pentru că în noapte satan și-a făcut culcuș. Dar, să nu ne temem, Dumnezeu se întoarce mâine dimineață cu nouă ne vor crește iar aripile înapoi. Aripile de iubire!

Video Poem


              Litanie

oamenii curg ca niște râuri pe lângă mine

unii sapă faleze adânci

 

uneori este ca și când întunericul devine solid

ca o piatră pe care o ții în mână

colțuroasă, fără o formă precisă

 

un timp, am mers așa, în neștire, pe faleza ta

puteam să jur că recunoșteam niște sfinți pe celălalt mal

scrumul țigării îmi pica pe haine

le făceam cu mâna

”hei, eu sunt, eu sunt!”

ei băgau mâna în buzunare și scoteau tot felul de cărți

probabil că biblii, probabil

și le aruncau spre mine

ca niște raze de lumină

 

apoi am ajuns acolo unde eu mă întâlnesc cu tine

cu totul întâmplător

absolut întâmplător

soarele începuse să zidească o superbă zi de vară

lumina ploua printre noi

o superbă ploaie de lumină

și ne-am așezat pe nispul cald în timp ce

alții își mărturiseau vina unor sfinți îngenuncheați

m-am ridicat

printre cei îngenucheați m-am recunoscut

tu mi-ai acoperit gura cu palma

 

curgeai ușor pe lângă mine

ca un râu ce sapă o faleză adâncă

ca o rugăciune

 

frenetic, febril, fenomenal


stăteam eu aşa, cu viaţa mea în mâini
oarecum liniştit, să zicem, liniştit
adică ce mi se mai putea întâmpla?
linia frontului era departe, viaţa torcea ca o mâţă blândă
mă rog, ştiam că dedesubtul meu, împrejurul meu, deasupra mea
se întâmplă lucruri revoltătoare
se întâmplă iubiri
pasiuni, crime, revoluţii
dar eram într-o bulă atemporală în care adăstau cu mine soarele de vară, iarba verde şi copaci plini de frunze
era o vară frumoasă, nici măcar nu aşteptam ploaia, nimic poetic
chiar îmi săpasem groapa, scosesem toţi bolovanii din ea şi îmi scrisesem foarte caligrafic numele pe cruce, adică eram relaxat
şi torcea încet prin toate hârtoapele prin care treceam alături de vieţile celorlalţi care se loveau de mine accidental, pur şi simplu fortuit, să zicem că uneori mai zâmbeam, mai dădeam din mâini în semn de refuz, dar nu era nimic profund, totul la nivel superficial, ca şi când sângerezi pentru că te-ai înţepat puţin cu unghiera, nimic grav, viaţa mi se părea absurd de liniştită, nu înţelegeam de ce vieţile altora erau ciuruite, durerile îi făceau să ceară îndurare şi inventau cărţi de rugăciuni pentru a putea trece mai uşor punţile dintre ei
aşa deci, stăteam liniştit şi îmi sorbeam tacticos cafeaua de pe marginea gropii
viaţa mea stătea cuminte lângă mine ca un căţeluş ce aşteaptă să-l mângâi pe creştet
şi mi se părea atât de extravagant restul, încât adormeam la filmele de la tv, sau ţipam la actori să vorbească mai încet pentru că mă deranja tangajul rolurilor interpretate


până într-o zi, o zi oarecare
când te-am găsit în groapa mea măsurând cu ruleta
m-a apucat râsul, înţelesesem de prima dată, voiai şi tu acolo cu mine
dar nu te-a deranjat, ai aruncat câţiva bolovani afară
te-ai căţărat afară şi ai început să mângâi şi tu căţeluşul de lângă mine
ca şi când era şi alt tău
şi atunci am început să aud un zgomot de fundal puternic
viaţa mea se lovea de a ta precum titanicul de iceberg
cineva se va scufunda, ţi-am zis
sau poate amândoi, mi-ai zis
ahhhh
şi atunci am început să aruncăm pământul înapoi în groapă
frenetic, febril, fenomenal
niciunul dintre noi nu mai era ceea ce fusese înainte, cred că dragostea era de vină şi universul se crăpase ca după un cutremur lăsând alături de fostul meu mormânt proaspăt acoperit, un alt mormânt proaspăt săpat care putea să ne cuprindă pe amândoi oricând.
şi căţeluşul a început să alerge de parcă turbase, mă rog, era o frenezie febrilă fenomenală, ca în preajma unei iubiri iscate din senin, sau poate că nu, poate că toată viaţa aşteptam pe marginea gropii venirea celuilalt şi cutremurul care trebuie să ne aducă o altă groapă şi mai mare, pentru doi

Long way down


Imaginează-ți că ești un pescar care nu a pescuit niciodată

În fiecare dimineață, foarte de dimineață, atunci când stele mor

Îți bei cafeaua și fumezi

Ceilalți pescari își aruncă undițele departe în larg

și peștii se agață cu gurile de cârlige pentru că așa se întâmplă

toții mor, chiar și pescarii

Dar tu nu

Pur și simplu ești un pescar fără undiță

Aștepți soarele și apoi pleci acasă

Mulțumită

Pe drumul de întoarcere nu te gândești la tine,

Nu te gândești la mine

Nu te gândești la stelele care au murit

Pur și simplu e un drum lung, foarte lung în care nu te poți să te gândești la nimic

Doar mergi, fără tine, fără mine, fără absolut nimic

 

Ani de zile, ani de zile

și tu ești un pescar care nu a pescuit niciodată

până când într-o zi când la mal adusă de valuri ajunge la picioarele tale o undiță

irelevant ce fel de undiță

dar tu tot nu pescuiești

o iei acasă

și anotimpurile trec

copii se nasc

mor

dar tu vii în fiecare dimineață a fiecărui anotimp la marginea mării

undița lângă tine, stele mor, soarele răsare, tu zâmbești cafelei

dar tot nu pescuiești

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

dar într-o dimineață de vară toți pescarii, absolut toți oamenii din jurul tău pleacă

dispar ca printr-un miracol

ca și când Lazăr s-ar fi sculat din morți, ceva în genul ăsta

inexplicabilă puterea iubirii din oameni, ai putea gândi

poate că au plecat spre morții lor, să-i învie, ți-ai putea spune

și atunci apuci undița

în următoarele câteva secunde un pește a înghițit cârligul, fără măcar să gândească

e un pește destul de frumos

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

 

și te întorci iar a doua zi cu undița pregătită să prinzi din nou același pește

el vine, se agață cuminte de cârlig

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

zilele trec vertiginos, ca o defilare a unor soldați grăbiți să ajungă acasă la iubitele lor

tu pescuiești preț de câteva secunde același pește

uneori nici nu te mai obosești să mai arunci undița în apă

intri desculță și vă întâlniți la mal

el vine, tu vii, e ca o întâlnire de dragoste

și viața devine miraculoasă preț de câteva secunde

două lumi se întâlnesc, două dimensiuni se întâlnesc mereu și mereu câteva momente, o viață de om ai putea spune

și tu îi dai mereu și mereu drumul înapoi în lumea lui, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv care are legătură cu lungul drum spre lumea ta

 

nopțile trec greu, poate că alt pescar îl va prinde

poate că într-o zi nu va mai veni la tine

poate că, poate că

poate că miracolele nu se mai întâmplă

și atunci ieși pe balcon și fumezi mult

privind lungul spre tine, spre mine, spre Dumnezeu

și te rogi

te rogi pur și simplu ca un sfânt care nu a făcut niciodată nicio minune

atât de sfânt, atât de plin de credință în iubire, încât îngerii fac miracole în numele lui

 

și dimineața pleci iar la malul mării

uneori nici nu-ți mai iei undița

pleci atât de sigură că lumile voastre se vor întâlni preț de câteva secunde

toate hematiile tale indică marea ca o busolă

și tu alergi, zbori, nicio moarte nu te poate opri, nicio armată de gânduri

nici strigătele celorlalți oamenii care te anunță că furtună lovește țărmul

el nu are cum să nu fie acolo

printre valuri uriașe, corăbii răsturnate și cadavre plutind între două ape

și el este, el există ca de obicei în acel moment

acolo trebuie să fie

iar tu te bucuri nespus, atât de mult încât lumea devine un loc minunat

preț de câteva secunde

 

 

 

apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

și iubirea învinge de fiecare dată în tine

pentru că te întorci mereu acolo, mereu te întorci în locul acela

la mine, la tine, la ce e mai frumos în oameni

și toți ceilalți pescari din jurul tău te salută voioși

pentru că au înțeles totul fără să îți vorbească, fără să te atingă

pe lungul drum spre casă

pentru că și ei parcurg același drum înapoi în fiecare zi, zi de zi

alături

ca niște iubiți care nu-și vorbesc din teamă

cuvintele uneori sunt doar niște prelungiri neinspirate ale umanitații din noi

important e ca tu și eu să fim mereu acolo în aceeași dimineață, în aceeași viață

în același gând

 

 

Scurtă poveste cu un taximetrist probabil decent


De la un timp am luat-o efectiv razna, ascult melodii triste, dar foarte triste, nu am somn noaptea, vorbesc din ce în ce mai des singur și nu mă mulțumește absolut nimic. A început să-mi fie frică de paginile albe, ca și când un monstru care s-ar oglindi în ele când încerc să le privesc frontal. Evit ideea de psihiatru, evit ideea de psiholog, mă evit pe mine însumi din ce în ce mai des. Nu vreau să știu cine sunt, ce-am făcut, ce-aș putea să fac, pur și simplu mă ciocnesc de întâmplările din viață fără să emit pretenții, fără să încerc să le surprind esența. Dacă destinul ar fi un tip orb, nici măcar nu l-aș ajuta să treacă strada, ba, din contră, chiar l-aș împinge ”accidental” în fața unei mașini. Acestea fiind spuse, mergeam așa singur pe stradă, fără vreo țintă precisă și așteptam să se facă ora să mă întorc acasă. Nu mă gândeam decât că e iarna și ziua e mai scurtă. Atât, nu mă minunam de puterea lui Dumnezeu, nu mă minunan de nimic, așteptam să mă întorc acasă. Oameni durdulii, oameni slabi, oameni înalți, oameni pitici treceau pe lângă corpul meu. Nu simțeam că facem parte din aceeași specie, nu simțeam nimic vis a vis de trecători. Cum s-ar spune, eram cam ”nesimțit”. Nici măcar nu voiam să le văd fețele. Și am mers până când mi-am dat seama că m-am rătăcit. Asta da, voiam puțină tensiune pentru celulele mele cerebrale, puțină alertă. Evit, din principiu, să întreb pe cineva direcția corectă, așa că m-am rătăcit în continuare. Casele deveneau din ce în ce mai jalnice, mai triste, mai negre. M-am uitat la ceas. La ceasul meu CK primit de la vărucu`. Jur că n-am înțeles cât e ceasul. Limbile se îndoiseră inexplicabil și spuneau o poveste pe care nu o înțelegeam, așa că m-am abandonat în brațele timpului obscur. Și am mai mers până când am obosit. Mi-am scos telefonul mobil. Eram fără baterie. Mai ciudat nici că se putea. Dar nu și pentru mine. Ce fac în această situație? M-am întrebat cu voce tare: ”Ce faci, cavalere al nesimțirii, în aceste momente atât de ciudate? Zi-mi și mie cum o să reușești să te întorci acasă?” Și pe urmă am avut o revelație: acasă sunt eu, eu și numai eu, o armată invincibilă! Și din neant un taxi a oprit lângă mine, a oprit pur și simplu, nu am avut timp să-mi dau seama de unde venise. ”Unde mergi?” m-a întrebat șoferul prin geamul deschis. ”Oriunde!” A râs cu voce tare. ”Oriunde nu te costă nimic. E din partea casei.” Și m-am urcat. El fuma, eu fumam. Am tăcut vreo cinci minute strategic. Nici nu știu dacă aveam bani la mine. Și când am ajuns acasă șoferul a oprit inexplicabil. „Nu cobori aici?” De unde știa el că eu locuiesc exact acolo??? ”De ce să cobor?! Unde mergi acum?!” ”Oriunde!” Am coborât, nu mai suportam să mai stau încă treizeci de minute cu o persoană necunoscută și să nu scot niciun sunet. Nu mă am pe mine pentru asta?!

auprès de toi, mes hématies brillent comme des lucioles


adică, dacă mor, toate celule mele se vor aduna în forul meu interior
și vor afișa o mină gravă
ca niște senatori care discută probleme importante
Albert a murit, ce facem acum, ce mai putem face pentru el?
și se vor retrage pentru deliberări fiecare în cămăruța lui
pentru că toți avem o cămăruță în care luminăm cel mai puternic
pentru că acolo trăim, acolo existăm, acolo iubim, acolo aproape ne
asxfisem de atât noi, de atâta tu

dar nu e asta traducerea exactă
a fost doar o introducere, iubirea poate fi orice, poate fi și moarte
dar sunt detaliile iubirii
mă rog, toți știm detaliile iubirii
traducerea exactă e că
toate se întâmplă pentru că lumina din noi devine mai puternică
în preajma îngerilor, în preajma celor pe care îi iubim
asta e adevărata forță a iubirii
totul se transformă în lumină
chiar și inamicii noștri devin niște omuleți patetici, niște don quijote autentici
iar tu ești puternic, atât de puternic încât universul dă mâna cu tine
pentru că ești puternic, iar iubirea ta face ca lumina să se îndoaie ca în
E=mc2

Un stol de îngeri


Se lovește de pereții inimii mele
Făcând un zgomot atât de puternic
Încât se aude în tot cartierul

Un stol de îngeri se lovește
De pereții inimii tale
Într-o gălăgie infernală
Ca și când un stol de vrăbii s-ar lovi de o fereastră închisă

și seara se lasă peste cartierul meu, peste vrăbiile tale
Oamenii se plimbă imperturbabili cu planeta prin Univers
Dumnezeu le face cu mâna de la fereastră
și eu mă gândesc că nimic nu e mai frumos ca un stol de îngeri
care ciugulesc iubire din palmele tale

iar tu ești o mincinoasă patologică, ca de obicei

Destinul poeților în România


Aseară, când am fost să casc gura la Sun Plaza, mi-am uitat portofelul pe bordura din fața mall-ului. Fumam o țigară și mă uitam atent după o brunetă cu fundul mare care a venit direct la mine să-mi ceară un foc. Direct la mine. O tipă categoria lux, splendoare de mall, lux-lux! M-am fâsticit, am băgat mâna prin toate buzunarele, am mai băgat o dată, nimic, nici urmă de brichetă. Atunci ea, bruneta voluptoasă, mi-a luat direct țigarea din mână și a aprins-o pe a ei. A zâmbit, mi-a spus ceva de genul: ”Merci, domnule!” și a dispărut pe ușa rotativă de la mall mișcând lasciv din fund. Am înghițit de două ori în sec, regulamentar, mi-am scos portofelul zăpăcit din buzunarul de la spate să văd dacă am bani de două cafele la terasă. Îmi luase mințile, evident că uitasem că aveam doar doi lei singuri și triști, cât să mă întorc acasă cu maxi-taxi. Așa că am înjurat toate Starbucksurile din lumea asta că nu dau și cafea pe datorie. M-am oprit din înjurat de abia când am ajuns acasă, că de nervi am plecat pe jos spre casă, să mă răcoresc de nervi. Am intrat în hol, m-am dus direct la bucătărie să-mi aprind o țigară! Nu-mi revenisem încă din sărăcie, tot doi lei mici și urâți aveam în portofel. O să mor sărac. Hmmm! Oare? Am fumat o țigare, două. După a treia m-am dus să mă schimb de blugii largi și cu multe buzunare. I-am scos de pe mine și am realizat grozăvia. Portofelul meu nu mai era în buzunarul de la spate. La dracuuuuuuuuuuuuuuuuu`! Ahhhhhh! Știu și unde l-am uitat. Prostule, care ești atât de prost! Prostule, care ești zevzec! Prostule, care te-nmoi când vezi femei frumoase pe stradă! L-ai uitat pe bordură când ai scos portofelul să te uiți după bani! Sperai într-un Dumnezeu al săracilor să-ți umple într-o secundă portofelul, nu?! Na, săracule, descurcă-te acum! Să te vedem! Cum ajungi tu acum la mall, e aproape miezul nopții!
M-am oprit să-mi fac singur morală și m-am așezat pe marginea patului. Mi-am făcut un inventar rapid al portofelul, nu aveam mare lucru: buletinul, două hârtii de un leu, o cartelă de metrou cu 7 călătorii disponibile, una de RATB, două carduri goale (normal, nu?), și două poezii. Ahhhh! Poeziile alea le scrisesem cu vreo săptămâni înainte când mă întâlnisem cu o distrusă într-un parc. Atunci am realizat grozăvia. Poeziile erau problema. Cel care îmi va găsi portofelul o să dea inevitabil peste poezii. Problemă majoră: după ce că eram mort de foame, mai și scriam poezii! Ce va zice găsitorul: ”Du-te, bă, la muncă, și lasă-te poezii!” Pentru că eu sunt și poet. Adică în timpul liber scriu poezii. Unele de dragoste, altele cu Dumnezeu și îngeri, mă rog, una peste alta, scriu poezii. Dacă nu aș fi scris poezii, poate că aș fi fost bogat, dar, nu sunt. Sunt doar un poet sărac. Și mi-e rușine să știe lumea că sunt un poet sărac. Prefer să fiu un bogat fără talent literar, decât să fiu un poet care nu are bani de două cafele la mall cu o brunetă lux-lux! Tragedia e că poeziile le scriu așa pe furiș, nu știu prea mulți din colegii mei de muncă că scriu poezii, ei cred că sunt un sărac oarecare, acum, dacă s-ar afla că scriu poezii, aș fi ciuca bătăilor: ”După ce că nu ai o chiflă în stomac, mai scrii și poezii, săracie!?” Pentru că poeții în viață sunt priviți ca niște ciumați care nu produc nimic pentru cei din jurul lor. Doar, dacă mori, capeți o oarecare notorietate printe muritori. Un poet în viață nu valorează aproape nimic. Mă rog, doi lei singuri și triști. Așa că m-am hotărât, dacă găsitorul portofelului, dă de mine pe Facebook, n-am să recunosc nimic, am să spun că poeziile nu sunt ale mele, le-am împrumut de la un sărac pe stradă. Ba nu, i-am dat două țigări, iar el, generos, mi-a întins doi hârtii scrise pe care nu le-am citit niciodată, jur! Le-am băgat de jenă în portofel. Asta e: nu sunt poet, poeziile nu sunt ale mele, nu am să recunosc nimic. Și acum să pun anunțul pe Facebook: ”Pierdut BI pe bordura de la Sun Plaza, poeziile nu sunt ale mele!”

Religia mea ești tu


Mergeam noi doi de mână pe stradă,
Printre fel de fel de oameni, printre fel de fel de povești
Nu mai țin minte unde, dar știu că ne grăbeam groaznic
Zău! Ne grăbeam groaznic, nu cred că aveam vreun țel precis
En fin
Mergeam repede, săream peste gropi, săream, aproape că zburam
ne țineam de mână, regulamentar
când deodată a început să mă doară un picior
aproape că îmi cangrena
mi-ai zis foarte îngrijorată
”Hai să ne oprim puțin!”
”Cu ce rost? Mai dă-l dracului de picior, e doar un picior.”
Și am mers mai departe
Brusc a început să mă doară o mână
Mi-ai zis iar la fel de îngrijorată
”Hai să ne oprim, te rog!”
”Cu ce rost? Mai dă-o dracului de mână, pot trăi și fără o mână!”
Și nu ne-am oprit iar.
Săream, zburam și ne grăbeam.
Jur că nu mai știu unde alergam așa ca doi posedați
Printre fel de fel de oameni, printre fel de fel de povești
Printre fel de fel de anotimpuri
Și am mers cale lungă, dacă priveai înapoi
Și atunci a început să mă doară un ochi
”Hai să ne oprim, e totuși un ochi!”
”Mai dă-l naibii de ochi, te pot iubi și cu un singur ochi, nu?”

La un moment ai încetinit
Te durea un picior, o mână, un ochi și îngerul tău trăgea să moară
și de abia atunci m-am oprit și eu
”Nu te opri, nu te opri, mergi fără mine!”
”Nu mai contează, dacă tu nu ești, ce rost mai are să merg singur?!
La ce mai îmi folosesc mâinile, picioarele și ochii dacă tu nu mai ești cu mine?”

Și ne-am așezat la marginea drumului
Printre oameni tăcuți, printe morminte și cruci rupte
Nimerisem într-un cimitir
Chiar lângă crucile noastre, chiar lângă gropile noastre
Acolo unde îngerii cântau în cor pentru noi
”Cine dracu` mai are nevoie de îngeri, dacă tu nu mai ești?!„

I say a little prayer for us


E Joi. Mergem, eu și vărul, cu mașina pe centura Bucureștiului la un depozit. Vărul vrea să vândă niște marfă, eu vreau să… eu vreau să… Am uitat ce vreau așa că navighez pe telefonul mobil pe Facebook. Vărul vorbește la telefon, radioul este pornit în surdină pe un post de muzică iar eu știu sigur că voi întârzia la job. Dar nu mai contează, e încă o dimineață frumoasă, aș fuma o țigară, încă una, de fapt, dar nu se poate, nu se poate în mașină la vărul. Nu mă concentrez la discuția lui telefonică interminabilă. Oricum, ceva cu prețuri în euro. Postul de radio pare decent. Îmi arunc un ochi spre display. Ceva cu 104, sau 106.
Brusc muzica se oprește, se aude un fâșâit prelung. Nici eu, nici vărul nu părem interesați. Poate trecem printr-o zonă fără semnal radio. Apoi cineva intră subit în emisie:
”O știre de ultimă oră! O știre de ultimă oră!” Vocea e sugrumată de emoție. Mă uit spre display-ul radioului din bordul mașinii. Sunt foarte atent. Am simțit multă panică în vocea crainicului. Bătăile inimii mi se opresc pentru câteva milisecunde, destul cât să-mi dau seama că e ceva grav. Continuă la fel de panicat: ”Un grup de oameni de știință americani a comunicat întregii umanități în această dimineață că un asteriod de dimensiunile Europei se îndreaptă vertiginos spre Terra! Repetăm: un asteriod cât toată Europa va lovi Pământul!” Apoi emisia se întrerupe brusc. Mă uit speriat spre vărul. Tensiunea arterială mi-a crescut subit. Mă bâlbâi. Aproape țip.
-AI AUZIT?! AI AUZIT?
Vărul se întoarce spre mine calm, are căștile pe urechi, nu aude.
-1000 de euro mi se pare prea mult, cred că trebuie să te mai gândești, prietene! Îmi face semn din priviri gen ”ce se întâmplă?”
-Ai auzit? Ai auzit? Un asteriod gigant va lovi Pământul. S-a anunțat acum câteva clipe la radio. Nu ai auzit? N-ai auzit când s-a oprit muzica? Și mi se pare că asteriodul e chiar deasupra noastră pândindu-ne fiecare mișcare. Mi se face frig brusc.
Își scoate o cască dintr-o ureche.
-Scuză-mă o clipă, nu știu ce are vărul. S-a albit la față, cred că vrea să pișe. Ha-ha! Se uită fix la mine. Ce e, vărule? Ce zici, că nu te aud?!
Arunc cuvintele cu maximă viteză spre el, sunt neinteligibil: asteriod, Europa, murim, americani, NASA… Și la final pronunț clar și speriat cât să se înțeleagă în toate limbile pământului: ”O să murim cu toții!”
-Ha-ha! Vărul a zis că o să murim cu toții! Ha-ha! Ți-am zis că vărul a scris o carte? Da, mă, omu` are ceva, să știi. Ha-ha! S-a întors la conversația lui cu prețuri în euro și depozite închiriate. Am înghițit în sec. M-am pipăit discret, poate că visam. M-am uitat la telefon. Era 9 fără 15 minute. M-am concentrat la postul de radio. Își reluase emisia. Părea că nu s-a întâmplat nimic și că nu există niciun asteriod ucigaș. Poate că am eu probleme psihice. La mine în familie s-au mai găsit cazuri. Mai bine tac și caut ceva concret pe net. Dacă s-a anunțat la radio, e imposibil să nu fie și pe internet. Fac un zapping rapid-rapid pe Facebook. Ahhha! Victorie! Un link cât Casa Poporului pe Facebook: ”Un asteriod uriaș va lovi Terra în aproximativ două zile!” Evrika! Îi fâlfâi prin față vărului smartphoneul cu linkul în cauză. Vărul se enervează, dar nu oprește conversația telefonică.
-Ce ai, vărule? Ai înnebunit? Vrei să ne omori? Își aruncă un ochi pe display-ul telefonului meu. Ce e asta? Nu cu tine! Vorbeam cu văru`. Îmi arăta o pagină de net cu un asteriod, o prostie. Ți-am zis că vărul a scris o carte? Da, mă! Și scrie și poezii! Foarte tare! Cum rămâne, săptămâna viitoare îți trimit două tone? Sau vrei trei?
Poate că nu e nimic grav, poate că imaginația mea îmi joacă feste. Deși, niciodată, absolut niciodată, nu am avut halucinații. Jur! Am început să privesc cu atenție la mașinile de pe șosea. Nimic, absolut nimic, nu confirma linkul de pe Facebook sau vocea sugrumată de panică de la radio. Oricum linkul avea doar câteva like-uri și nicio distribuire, plus că nicio mașină nu se oprise la marginea drumului, nici nu vedeam vreun șofer fugind pe câmpuri. E o glumă, nu va lovi niciun asteroid Pământul. Oare ce țară se află pe partea cealaltă a Pământului opusă României? Poate că va lovi țara aceea și eu mă voi refugia în subteranele metroului. Cred că la Piața Unirii e cea mai adâncă stație subterană de metrou. Sigur voi supraviețui! Ha-ha! Cred că totul a fost o glumă. Mai bine să mă uit cine e on-line pe Facebook. Mă uit. Cu noaptea în cap pe Facebook e Maria. O apelez instant.
”Ai auzit? Ai citit?” ”Bună dimineața!” Și îmi pune un emoticon cu o tipă pleoștită de culoare albastră. ”Ce să aud? Ce să citesc? Albert, scuză-mă, dar am o perioadă proastă, zac de o săptămână, azi mi-am luat liber de la serviciu și vreau să stau în pat. Te las, îmi cer scuze pentru starea mea, zac pe mine.” Îmi mai aruncă un emoticon cu o maimuțică la fel de albastră și dispare de pe ecran.
Ce mă fac? Un asteriod cât Europa va lovi Pâmântul și oamenii vând tone de mărfuri sau zac în paturi de la prima oră. Ceva e în neregulă pe planeta noastră. Ori eu sunt nebun, ori e vreo chestie care-mi scapă mie aici la noi în omenire. Și atunci am început să mă rog pentru prima dată în viața mea pentru întreaga umanitate. Nu am ratat niciun subnutrit african, nici măcar un evreu din congresul american.
M-am rugat tot drumul. Vărul oprise conversația telefonică și a dat sonorul mai tare. Știu precis ce am repetat tot drumul până la muncă, o rugăciune foarte umanistă: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
Când am ajuns la muncă am sărit din mașină și m-am uitat îndelung pe cer. Era senin și frumos, era o zi minunată de vară. Și atunci mi s-a făcut iar frică, tot ce iubisem, tot ce iubesc, se află pe planeta asta care se plimbă singură prin Univers fără nicio țintă aparentă și deodată un nenorocit de asteriod vrea să o înjunghie perfid pe la spate. Sau nu pe la spate, vrea să-i dea o directă în buză. Am băgat mâna în buzunar după telefon să-mi sun iubita ca să-i împărtășesc tragicul sfârșit al iubirilor mele. I-am căutat numărul în agendă apoi am avut brusc revelația că mă părăsise de vreo trei luni. Nu mai eram iubitul ei ”cu aripi de înger”, eram un”criminal în serie impotent și chel”. Aaaa și să nu uit: ”un diavol terorist”. Pentru o clipă am uitat că planeta e în prag de colaps și am vrut să-i dau un mesaj: ”Năpârco perversă și paranoică, o să mori mai repede decât te-am rugat eu. Ha-ha!”
M-am răzgândit repede, nu-i mai dau niciun mesaj nebunei, o las să creadă că o să trăiască o viață lungă și prosperă călcând cu bocancii pe inimile fraierilor din viața ei și am intrat în hală. Colegii mei deja lucrau febril la masa de ambalare. Niciunul nu părea prea afectat de ideea că un asteriod gigant va lovi planeta și vom muri cu toții în timpul programului. Sau poate că în timp ce dormim. E mai bine să mori în somn, așa am auzit. M-am schimbat rapid și m-am dus la ei. Prima mea grijă a fost să-i întreb dacă au auzit de știrea catastrofală.
-Aseară m-am uitat la ”Master Chef” și am adormit după aia. Nu am apucat să ascult știrile că i-am făcut lui Bibică cartofi prăjiți și în bucătărie nu merge sonorul la televizor. Dar ce e cu asteroidul ăsta? Vine încoace, vine spre noi? Și unde o să cadă? La americani, nu?
Niciunul dintre ei nu auzise de vreun asteroid gigant în viteză spre noi. Ba se uitaseră la emisiuni stupide, ba făcuseră mâncare, ba fuseseră la cumpărături. Din nouă niciunul nu auzise vreo știre de asteroid.
Mda-mda! De două ori ”mda”. Am ambalat toată ziua tâmpenii și din când în când intram pe Facebook să văd comentariile la linkul catastrofei noastre pământești. Comentase un tip cu o poza unui leu fioros la profil din Satu-Mare: ”o să cadă la americani”. Apoi mai m-am liniștit: toate filmele cu tragedii de genul ăsta au acțiunea în SUA, Casa Albă e mereu distrusă, nu se pomenește în niciun film cu asteroizi care lovesc Terra de Casa Poporului. Pentru câteva ore am răsuflat ușurat, deși toată pregătirea mea astronomică îmi spunea că dacă ne lovește un asteroid de dimensiunile astea, nu scapă nici măcar un șobolan cu viață de pe planeta asta. Tot ce aveam eu se află pe planeta asta, și un asteroid mi le va distruge pe toate. Ha-ha! Am uitat, sunt foarte sărac, eu nu am nimic pe planeta asta, sunt ca filosoful ăla grec care striga în timpul dezastrului: ”Toate ale mele le port cu mine.” Sau în latină „Omnia mea mecum porto.” Cred că am rostit cu voce tare pentru că un coleg m-a întrebat:
-Ce zici? Vrei vin de porto?
Nu m-am gândit că omul acela care nu terminase nici măcar școala profesională auzise vreodată de vin de porto, dar, privindu-i nasul roșu-borcănat, mi-am adus aminte că e alcoolic, și alcoolici au, totuși, un bagaj mare de cunoștințe.
-Nu zic nimic, mă gândeam că e gravă situația. Îți dai seama, Alexandrule, că o să vină peste noi un asteroid cât Europa? Știi cât de mare e Europa asta? Nu avem nicio șansă! Sau, cel puțin, vor scăpa câțiva norocoși, minerii și cei care vor fii în subteranele metroului.
-Du-te, nenicule, de aici! Dacă era ceva grav, dădeau la televizor, la știri.
Avea dreptate, avea mare dreptate, singurele dovezi că asteroidul există au fost date de un obscur post de radio și un link fără prea multe like-uri pe Facebook. Așa că mai încet cu asteroidul pe scări, Albert!
La terminarea programului văru` a venit la mine.
-Vrei să mergi la mine? Trecem prin mall, bem o cafea, poate îți iei și tu o pereche de teneși. Mai vorbim de una, de alta. Ce zici?! Apropo, m-am uitat pe net după asteroidul ăla de azi dimineață, nu apare nimic. Erai cam panicat, vărucule. Poate nu ai auzit tu bine, era și dimineață, doar ce ne trezisem din somn. Mai bine căutăm niște teneși, te mai relaxezi și tu.
Văru` are o problemă cu tenișii, eu am una cu asteroizii.
Ne-am urcat în mașină. Eram aproape rușinat, îmi priveam încălțămintea casual și mă gândeam cum mi-ar sta cu niște teniși albaștrii în picioare în timp ce planeta se duce dracului lovită de un asteroid uriaș. Cred că vărul ar fi foarte mulțumit. Ha-ha!
Centura era aglomerată. Toate bune și frumoase. Poate că e liniștea dinaintea furtunii. Radioul mergea în surdină. Vărul vorbea la telefon, normal, nu? Eu vorbeam prin mesaje cu o tipă de pe Facebook, o ”abuream” ca să o citez pe Maria. Deși aburitul e un fel de blurare a realității. Realitatea era că eram în căutare disperată de un subiect care să-mi abată atenția de la asteroidul acela blestemat.
Tipa e inteligentă, muzica e decentă, vărul vorbește la telefon. Nu există niciun asteroid, e doar imaginația mea sinistră. Îmi arunc distrat ochii spre display-ul radioului. 104 sau 106, ceva de genul ăsta. Muzica e bunică, afară e frumos, o să-mi iau niște teniși albaștri și o să mă uit la un film, sau o să scriu o poezie. E o planetă minunată Pământul, casa noastră, mama noastră, e tot ce avem mai scump în acest Univers și niciun asteroid nu va îndrăzni vreodată să ne strice pacea și căminul nostru mult preaiubit. Las telefonul din mână, tipa a plecat să-și facă niște cartofi prăjiți, depășim un Tir pe care scrie ”Life is good!” și îl aud la radio pe Louis Armstrong cum decretează că ”E o lume minunată!” Da-da! Nu dispare așa ușor Albert de pe fața Pământului încălțat cu o pereche de teniși albaștri. Încep să fredonez încet cu Louis: ”And I thing to myself what a wonderfull world.”
Brusc muzica se oprește, se aude un fâșâit prelung. Durează, la fel ca azi-dimineață, câteva secunde. Aceeași voce panicată se aude din nou: ”O știre de ultimă oră! O știre de ultimă oră! Astronomii americani au evaluat cu precizie mărimea asteroidului care va lovi Pâmântul sâmbătă dimineață: are o suprafață egală cu a Spaniei, Italiei, Germaniei și Franței la un loc! Cel mai probabil va lovi Pământul în zona coastei de Est a Statelor Unite! Repetăm pentru cei care au deschis radiourile mai târziu: un asteroid cât jumate din Europa va lovi America sâmbătă dimineața! Casa Albă a fost evacuată! Rămâneți pe frecvența noastră pentru alte detalii!” Apoi, din neant, Louis Armstrong începe să-și repete melodia cu lumea minunată. Înghit în sec. Nici nu mai respir. Îmi aud cu mare acuratețe bătăile inimii: bang-bang-bang! Îmi vâjâie o sirenă de alarmă în creier. Mă sufoc. Mă sufoc. Alunec de pe scaunul de piele al mașinii. Mâinile îmi tremură, scap telefonul din mână și imaginea mi se blurează. Mi se blurează. Nu mai văd nimic. Nu mai știu nimic. Leșin-leșin. Albert, leșini! Albeeeeeeeeert!
Mă trezesc. Vărul mă zgâlție de umăr.
-Hai, vărucule, că am ajuns la mall! Ai adormit. Da` ați avut mult de ambalat de ai adormit așa repede în mașină? Hai, vărucule, bem o cafea și pe urmă căutăm niște teneși șmecheri. 44, nu?
Nu îmi vine să cred. Am leșinat? Am adormit? Ce zi e astăzi? Ce zi e astăzi?
-Ce zi e astăzi?
-Joi, de ce?
-N-ai auzit că a fost evacuată Casa Albă?
-Când?
-Acum câteva ore, nu știu exact.
-De ce? N-am auzit nimic, am vorbit la telefon, vreau să vând niște marfă urgent, că mai am puțin și se strică. Dar ce s-a întâmplat, vărule?
Ezit să-i repet ce am auzit la radio, dacă mă crede nebun de-a binelea.
Mergeam prin mall, eu repetam rugăciunea de azi dimineață: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”. Aproape că mă loveam de oameni, de coșurile pline de cumpărături, aveam retina încețoșată, dar repetam mecanic, repetam în neștire, repetam în nesimțire: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”. Aveam o senzație intensă de leșin, de prăbușire.
”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
-Îți plac? Și vărul îmi întinde o pereche de teniși albaștri precum văzut Pământul văzut din spațiu.
-Da, sunt ok! Cât costă?
-Nu contează, fac eu cinste!
Chiar așa, peste două zile murim, ce mai contează cât costă?!
I-am probat, erau ok, dar în timp ce mă aplecam să îi așez în cutia lor am avut impresia că aud de sus cum asteroidul se prăvălește vertiginos spre mall-ul nostru. Am închis ochii și am murmurat iar: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă! Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”. Zgomotul sinistru a încetat la fel de brusc precum apăruse.
La cafea vărul mi-a vorbit de avantajele pe care le prezintă tenișii în comparație cu pantofii sport. Cred că ar putea să scrie o carte despre teniși, dacă nu chiar carte, atunci măcar o nuvelă. Oricum nu i-o mai publică nimeni, pentru că peste două zile nu vor mai exista edituri, nici librării, nici cititori. Apoi a început iar să vorbească la telefon. Și instant am început să am o viziune: mi-am dat seamă că nu suntem singuri în Univers, iar frații noștri de singurătate ne-au reperat de mult și chiar în clipa asta se îndreaptă spre noi cu un mesaj de pace, iubire și prietenie. Vin în câteva nave spațiale ultra sofisticate, dar tot le mai ia câțiva ani să ne ajungă. Parcă le și văd chipurile triste prin hublourile imense ale navelor: lovesc aparatele și se lamentează, asteroidul uriaș le va ucide fratele mai mic. Căpitanul ordonă se se transmită toată informația necesară oamenilor, pentru a putea diminua pagubele, dar e prea târziu, el știe asta, dar e datoria lui de onoare să încerce tot ce e posibil. Și eu mă rog iar pentru Pământ, pentru mine, pentru vărul, pentru Maria, pentru noi toți: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
În drum spre casă am închis radioul din mașină și am pus niște CD-uri cu muzică veselă. Nu mai voiam să aud iar vocea panicată anunțând că murim în două zile. Vărul era vesel, vânduse acceptabil ce-și propuse și acum era liniștit, nu mai suna pe nimeni. Am ajuns aproximativ repede acasă și am mâncat ceva rapid. Mă gândeam că dacă tot mai aveam atât de puțin de trăit e capital să nu fiu trist, să fiu vesel, oricum murim cu toții, nu scapă nimeni, și tristețea nu-și mai are rostul, o să fim doar o mână de praf într-un vast ocean de singurătate. Iar nava extraterestră va face sigur cale întoarsă. Vom fi rași din Univers ca și când nu am fi existat vreodată.
Filmul a fost ok, o comedie cu doi tipi care făcuseră o profesie din a se infiltra în mulțime la nunți fără a cunoaște niciun invitat.
Am plecat vesel la culcare, vărul la fel. Am mai intrat puțin pe Facebook. Maria era online și postase niște poze cu pisici și citate motivaționale. Exact de ce aveam nevoie. Nu am mai salutat-o, mă gândeam că încă zace și mi-am zis să nu-mi mai stric veselia de moment cu tristețile ei cronice.
Am adormit aproximativ repede.

E Vineri. Mâine o să murim. Așa că mi-am început ziua cu o rugăciune, rugăciunea cea de toate zilele: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
După un dejun frugal ne-am urcat în mașină și am plecat spre hala mea. Munceam și cu o zi înainte ca Pământul să se termine. Am închis radioul, nu mai voiam să știu absolut nimic despre niciun asteroid ucigaș, nu mai voiam să știu de nimeni, nu mai voiam să mai mă rog, căzusem într-o stare de apatie. Vărul a încercat să mă dezmorțească.
-Diseară mergem să bem o cafea în centru. Să-ți iei tenișii albaștri. Știu eu un loc pe la Piața Romană, au o terasă frumoasă, ne întâlnim mai mulți, o să fie foarte tare.
Da, e perfectă, ultima seară pe Pământ mi-o petrec la o terasă în centrul Bucureștiului bând cafele și fumând ca disperatul. În primă instanță am vrut să refuz, mă gândeam că o să stau numai cu ochii în sus spionând cerul, dar mi-am dat seama că e inutil, nu mai e cale de întoarcere. Așa că am aprobat.
-Cine mai vine?
-Nu știu, vedem acum, stai să sun.
Și conversațiile telefonice au început în forță.
Am intrat puțin pe Facebook uitându-mă după linkul cu asteroidul. Mai primise câteva like-uri, dar niciun comentariu în plus, sau vreo distribuire, nimeni nu părea interesat.
Când am ajuns la job prima mea grijă a fost să mă duc la Alexandru.
-Te-ai uitat aseară la știri? Ai auzit ceva de asteroidul ăla? Ceva de evacuarea Casei Albe?
-Parcă, dar n-am fost atent, mă sâcâia aia mică cu tableta ei. Oricum, o să cadă la americani. Dar cât e de mare? Nu le face nimic la ăia, sunt prea șmecheri ca să pățească ceva.
-E cam cât jumate din Europa, și dacă e așa de mare, nu va mai rămâne nicio clădire în picioare pe o rază de 1000 de km de la zona de impact. Plus că praful se va ridica în atmosferă, Soarele va dispărea pentru câțiva zeci de ani, cutremurele vor ridica tsunami de sute de metri și toată vegetația va dispărea în câteva zile, oameni vor muri sufocați în câteva zile, animalele vor muri sufocate în câteva zile, apa va fi înfectată de cadavrele în descompunere, va un un Infern la scară generală. Excluzând faptul că va cădea în ocean. Asta ar fi șansa noastră, dar nu ne văd atât de norocoși.
-Du-te, nenicule, de aici. Ai fumat ceva în dimineața asta? Haha! Dădeau la știri toată ziua, dacă era atât de grav. O să cadă lejer, americanii sunt pregătiți. Nu-ți bate tu capul, hai ca avem mult de ambalat și de baxat astăzi. Vreau să plec mai devreme, mă duc la țară la Slatina, la soacră-mea.
M-am dus la locul meu și am repetat în gând de câteva ori: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
Am baxat toată ziua și aproape că am uitat că asteroidul e chiar deasupra noastră așteptând să cadă. M-am dus în biroul firmei. Televizorul era pornit, secretara se uita la știri.
-Ai auzit ceva, Aurelia, de un asteroid care va lovi mâine dimineață Pământul?
-Mă, n-am auzit eu nimic, dar a auzit prietenul meu. Zicea el ceva acolo de un asteroid, dar nu eram atentă, căutam pe net niște papauci de plajă, weekendul următor mă duc la mare, înțelegi? Mâine mă duc la mall să-mi caut, am văzut ceva pe roșu, foarte drăguți. Așa că nu prea am timp de asteroizi. Mai am o oră și plec acasă, o să fie iar aglomerație în metrou. Știi că vinerea trecută a venit să mă ia cu mașina și eram să facem accident? Doamne! Știi cât m-am speriat?! A venit un nebun cu o Skoda din dreapta. Și era roșu pentru el la semafor. Înțelegi?! Am început să plâng! Te omoară unul așa din senin…
Am lăsat-o să peroreze și am ieșit fără să o salut, mâine o să murim și ea își caută papuci de plajă roșii. Chiar că ne merităm soarta.
m-am dus acasă pe jos. Câtiva kilometri, dar aveam nevoie de liniște. Voiam să fiu singur. Vărul m-a sunat să-mi aducă aminte de cafeaua din centru. Am refuzat pretextând că-mi este rău și că vreau să stau în pat.
-Nu e nimic grav, vărule, nu mă simt bine. O să-mi treacă mâine, sunt sigur.
-Are ceva de a face cu asteroidul? Mai dă-l dracului de asteroid. Hai, vorbim mai târziu că am un apel în așteptare. Pa-pa!
-Pa!
Am ajuns acasă și am deschis televizorul. Nimic despre asteroid. Bârfe, crime și politicieni corupți. Am dat pe CNN: știri din Orientul Mijlociu, un război în plină desfășurare, nimic deosebit, nimic de asteroid. Doar că pe burtieră, cu litere mici, se plimba un anunț cum că Casa Albă a fost evacuată. Nimic panicard. Apoi au început reclamele.
M-am rugat iar pentru noi toți. Am închis tot ce însemna comunicare electronică și am încercat să iau legătura directă cu Dumnezeu în ultima noapte de pe Pământ!
”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
Am tot sperat că Dumnezeu îmi va trimite un semn, dar absolut nimic, Dumnezeu ne lăsase pradă Morții. Eram deziluzionat.
M-am rugat iar și mai intens, am căzut în genunchi. Nimic, absolut nimic.
Așa că m-am dus la frigider am luat sticla de țuică primită de la rudele Mariei și am băut-o pe toată, adică cam jumate de litru. M-am îmbătat criță și am adormit fără să mai știu pe ce planetă mă aflu.

E Sâmbătă. E dimineață, cerul e senin, păsărele cântă prin copacii din fața casei, Soarele e destul de amic cu toți, încă nu arde. Am ieșit să-mi beau cafeaua și să-mi fumez țigările regulamentare de dimineață. M-am rugat puțin, așa din reflex și mi-am dat seama că e o zi minunată pentru a muri.
Am deschis telefonul, aveam câteva mesaje de la vărul și unul de la Maria, erau cam îngrijorați că-mi închisesem telefonul peste noapte. Nu le-am răspuns, de sus, din cer se auzea un zgomot infernal și lumina scădea dramatic. Mi-am aprins încă o țigară și am început să spun ultima rugăciune cu voce tare:
”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”

Când spui Iubire, spui Iubire


Am o iubire care nu mă lasă să dorm
Mânâncă cu mine din aceeași farfurie
Îmi fură țigările din pachet
Mă trezește dimineața la prima oră fără alarma telefonului
Îmi știe toate prețurile
Tot ascunzătorile și niciodată nu am destul sânge în corp
Ca să-i spăl toate păcatele
Dar totuși și așa
Cea mai frumoasă, cea mai iubită, cea mai meritoasă, cea mai extravagantă
Nu ești tu, nu vei fi tu
Niciodată-niciodată
E mintea mea care s-a îndrăgostit de tine
Neuronii mei care se apleacă spre stânga atunci când tu te apleci spre stânga
Se apleacă spre dreapta când tu te apleci spre dreapta
Însă am ajuns la concluzia că tu nu exiști
Nu ai existat niciodată
Sunt doar eu și o pasiune cruntă
Care nu mă lasă să dorm
Mânâncă cu mine din aceeași farfurie
Îmi fură țigările din pachet
Și restul de lucrurile capitale care se întâmplă de dimineață până seara

Și totuși, nu

doar atunci când dorm


Toată noaptea trecută ai cărat dintr-un colț în altul al minții mele cadavre

Aș fi putut să te opresc

Să te bat prietenește pe umăr

Oprește-te, nu mai are niciun rost!

Dar nu, te-am lăsat, te-am ajutat chiar!

Mi se părea haios

Caraghios cum ar spune Dumnezeu din Cer

Confund, nu ar spune așa ceva Dumnezeu

Pentru că el nu există

E doar un concept

Și tu tot un concept ești

Iar cadavrele din mintea mea nu există cu adevărat

Nimic din ceea ce există cu adevărat nu mă poate afecta

Despre preoți și despre slujbași


Pentru mine un preot este acel om care o linie directă cu Dumnezeu din Cer, acel individ care poate lua legătura oricând cu Cel care a născut totul ori. Ceva de genul:

”-Alo, Dumnezeu?! Sunt eu, preotul din Otopeni, satul Otopeni. Am o enoriașă care a păcătuit cu un vecin. Iart-o, Doamne!”. Sau: ”-Sunt preotul din Dârloagele, avem o secetă în plină activitate, dă, Doamne, nițică ploaie și pe la noi că ne mor vitele de sete!”

Mai mult decât atât, preotul e acela care știe programul de vizită și toate secretele Celui de Sus. Îi cunoaște bine tabieturile, toate plăcerile și toate dorințele. E mai mult decât un om, e un secretar personal a lui Dumnezeu. Ține evidența morților, viilor, botezaților. El e cel care te întâmpină când te naști, și cel care îți pregătește călătoria spre moarte.

Însă de foarte mult timp mă macină o întrebare: ce anume îi recomandă pe acești oameni spre a fi ei singura legătură cu Cerul? Ce au ei atât de special? E vreo trăsătură omenească care se găsește de la bun început în ei? Primesc acest dar de a comunica cu D-zeu, sau îl capătă pe parcursul vieții? Dicționarele vorbesc despre ”mijlocitor” între om și Dumnezeu, ”reprezentat” al sacrului care nu pertubă însă sfera sacrul. Bun, un fel de avocat a lui Dumnezeu, căci preotul apără interesele divinității în fața mulțimii, cunoaște toate legile Cerului și le aplică. Cred că e puțin spun ”avocat”, mai degrabă un ”avocat-polițist”.  Justifică și pune în practică legile Domnului. El ajunge preot după ce termină un seminar teologic și este hirotonit de episcop. Adică de șeful său. Adică după ce termini de studiat 3-4 ani despre Dumnezeu, se adună alți oameni și te hirotonisesc drept ”slujbaș” al Domnului. Mi se pare prea puțin. Bine-înțeles că toți ajung preoți din vocație, dar pe mine mă încearcă multe dubii, oare simpla dorință de a studia despre Dumnezeu, coroborată cu studiul propiu-ziu și hirotonirea, te face să fii cu adevărat plăcut Domnului, încât Acesta din urmă să te accepte ca legătura lui directă cu ceilalalți? Parcă e prea puțin, parcă e mult prea puțin pentru ceea ce urmează să faci în viață. Vorbim despre Dumnezeu, despre Adevăr, despre Moarte, despre Iisus. Oare studiul aprofundat și un ”Axios!” rostit de un alt grup de oameni te legitimează să îl împarți pe Dumnezeu la prostime? Nu trebuie să te evidențezi cumva de marea masă a celorlalți? Nu trebuie cumva să ai un har? Dumnezeu nu este prost, te va mirosi până la urmă că tu însuți nu știi să ajungi la el, ca să nu mai vorbim că trebuie să-i călăuzești pe celailați spre Dumnezeu.

Preotul este sursă de dumnezeire, un izvor din care enoriașii vin și se adapă cu Dumnezeu. Dar cum alegem această sursă? Cum ne convingem că apa dumnezeirii nu are un gust sălciu? Iisus când a intrat în templu nu a avut nevoie de niciun slujitor al Tatălui său. Ba chiar a avut conflicte constante cu preoții pe toată durata vieții sale. Nu i-a privit cu ochi buni, de ce i-aș privi eu pe acești supraponderali care pentru mine sunt doar niște simpli slujbași? Simpli mijlocitori. Niciunul dintre ei nu mă va convinge vreodată să cad în genunchi și să-i sărut mâna ca și când aș lua contact cu divinitatea prin acest gest.

Din punctul meu de vedere aș alege preoții după o selecție riguroasă, teste despre Iubire, Credință și Toleranță maximă. Dumnezeu nu se găsește atât de ușor într-o Biserică, Dumnezeu nu vorbește printr-un om îmbrăcat în niște haine negre cusute cu fir auriu. Dumnezeu e mai mult decât un ”aleluia”! Preotul trebuie să fie la fel de frumos ca Dumnezeu și la fel de iubitor ca el ca să mă facă pe mine să-i cad în genunchi. Până atunci, voi vorbi despre preoți că ne propun doar niște legături primejdioase cu Divinitatea. Dumnezeu mi se pare filtrat prea grosolan de această tagmă a preoțimii, și uneori nici nu mai ajungem atât de ușor la el din cauza acestor slujbași nepricepuți.

Nu există dragoste mai mare


Era în faţa mea. Falnic. Înalt. Aproape epic.M-am îndoit din prima clipă că există un dumnezeu în spatele acestui zid. Nu ştiu dacă era o greşeală fatală sau nu. Cert e că m-am îndoit. Apoi m-am aşezat la umbra lui. Îmi acoperise soarele, luna şi toate stelele. Nu ştiu cât am stat acolo. Mult. Extrem de mult. Când am încercat să mă ridic, mi-am dat seama că sunt ameţit. De foame, de sete, de nerăbdare. M-am sprijinit cu mâinile de el. Era atât de solid că mi-ar fi trebuit încă 20 de inşi ca mine să-l dărâme. Unde pot găsi eu încă 20 de indivizi umani la fel ca mine? În toate cărţile pe care le-am citit nu exista aşa ceva asemănător. Nu eram pregătit să găsesc încă 20 ca mine să dărâm zidul. Atunci am înţeles că problema nu e zidul, problema sunt eu şi numai eu. Trebuia să mă antrenez mult mai mult din prima clipă. Şi m-am rugat pentru un cutremur. Şi m-am rugat. Nu a venit niciun cutremur. Am început să caut fisuri în zid. Poate că exista o fisură, o chestie cât de infimă. Nimic. Beton-armat! Poate că dacă aveam o scară aş fi reuşit să trec peste el. Sau 20 de indivizi umani ca mine.

Şi am stat toată viaţa mea în faţa acestui zid. Au fost cutremure, au fost furtuni. Nimic. Nu s-a mişcat, nu s-a surpat.

Şi atunci am realizat a doua oară că problema nu era zidul, problema eram eu. Şi l-am ocolit. M-am întors pe cărarea pe care nimerisem în faţa zidului. Era plină de buruieni şi de cadavre. Am fost curios. De unde au apărut aceste cadavre? Când am trecut prima dată, multă vreme în urmă pe aici, nu erau cadavre, era senin şi luminos. Am oroare de cadavre. Aşa că mi-am înfrânt curiozitatea şi am mers fără să întorc cu faţa în sus cadavrele de pe drum. Recunoşteam locurile, recunoşteam. Dar eram trist, melancolic. Drumul acela mă întrista. Unoeri mă îîntorceam cu faţa spe zid sperând că s-a dărâmat între timp. Nimic. Era tot acolo. Aproape epic. Zidul epic din faţa mea care-mi blocase toate opţiunile spre înainte.

Apoi am înţeles că toţi oamenii întâlnesc în scurta lor călătorie prin viaţă asemenea ziduri. Unii reuşesc să le depăşească, alţii le răstoarnă, alţii mor înncercând, unii nici măcar nu încearcă.

Eu am ales să mă întorc înapoi, să învăţ mai mult şi de abia pe urmă să mă reîntorc în faţa lui, gata de disputa finală.

Şi iată-mă înapoi de unde am plecat. Totul era în paragină. Mi-am făcut un sandviş rapid, am vorbit câteva cuvinte cu mama şi m-am întors înapoi pe drumul cu cadavre. Nu învăţasem nimic, am realizat că nu aveam ce să mai învăţ. Toate ale mele le purtam cu mine, exact ca acel filosof grec. Purtam toate speranţa, toată iubirea, toată ura cu mine. Pe drum mi-am făcut curaj şi am întors unul dintre cadavre cu faţa în sus. Pot să jur că semăna extrem de mult cu mine, dar nu m-am mirat, nu mai mă mira nimic. Şi zidul se făcea tot mai mare, tot mai înfricoşător. Îmi vinea să urinez. Nu de frică, pur şi simplu îmi vinea să urinez. Am ajuns târziu, era noapte. Şi m-am pişat pe el de zid. Minuneeeeeeeeee! Miracol! Zidul s-a prăbuşit. Praf, moloz, cărămizi.Căzuse zidul din faţa mea.

Era noapte, era târziu, eram obosit. Şi m-am culcat printre cărămizi. A doua zi trebuia să merg mai departe. Drumul era liber. Şi am adormit cu faţa în praf.

A doua zi era soare, frumos, o lumină elegantă venea de sus. Divin aşa putea spune. Şi nici măcăr nu era niciun dumenezeu dincolo de zid, exact aşa cum bănuisem. Şi am mers. Totul era frumos, luminos şi plin de sevă. Am întâlnit iar oameni bucuroşi. Am băut bere cu ei prin baruri, am făcut sex cu femeile lor şi am mers tot înainte.

Dar într-o zi m-am oprit subit.

În faţa mea se înălţa falnic, aproape epic, alt zid. Pentru o clipă am vrut să înjur cu voce tare. Dar m-am abţinut pentru că te-am văzut şi pe tine agitându-te în faţa aceluiaşi zid.

Acum suntem doi, nu mai trebuie să ne întoarcem înapoi, găsim tot ce ne trebui unul în altul, şi până la urmă, este irelevant dacă dărâmăm zidul sau nu, putem vieţui foarte bine la umbra lui. A zidurilor.

lucruri mărunte (II)


Uite aşa încep
versurile să se răspândească printre scaune
Praful se adună pe cuvinte
Iar degetele lovesc tastele albe
repovestind aceleaşi istorii.
Vedem cum se moare,
Cum se iubeşte,
Se urăşte, se distruge.
Cum Caesar atacă pe flancuri
Şi zdrobeşte inamicul.
Cum Galileo îşi murmură libertatea
În faţa Întunecimii.
Vedem chestii crâncene
Cum iubita plânge într-un colţ de mahala
Iar berbantul bea bere cu amicii într-o taverna murdară
Şi deapănă, cu halba în stânga şi ţigara în dreapta, fantasmagorii.

Toţi aplaudăm, suntem aceeaşi.
Şablonul e aurit.
Îl luăm din cui
Îl aşezăm pe foaia albă
Şi…
Nimic, the same old shiit

La final ne izbim de acelaşi zid
Devenim mici şi cocoşaţi, privim poze îngălbenite
Şi povestim celor ce au timp să ne asculte
Cum am fost şi noi şi tineri şi frumoşi
Iar adevărul mirosea a busuioc.

Ca să vedeţi şi voi că degeaba se scrie mult,
Prost şi fără rost.
Mai bine te duci la serviciu, dai norma peste cap
O fuţi pe iepuroiaca de nevastă-ta,
Faci o ipotecă,
Îţi iei o maşină în rate,
Te duci sâmbetele la picnic,
Te îmbeţi cu berea care se anunţă la reclame,
Priveşti cu atenţie sub capace
Şi te rogi să ai şi tu măcar o dată noroc în viaţă.

Ce vrei mai mult?!

puedes contar conmigo


liniştea din căuşul palmelor se urcase deasupra pereţilor
şi dădea din picioare ca o fată mare
i se vedea ombilicul
era lat de o palmă
poate chiar două
Tu mai eşti aici?
nu mi-ai răspuns
şi atunci am murit prima oară
direct în pat, cu mâinile la ceafă
aş putea spune că am murit din instinct

când m-am trezit îţi făcusei codiţe
eram fericit
farfuriile erau pe masă, aburinde
lingurile una lângă alta
cuminţi
câteva flori crescuseră în colţul camerei
simţeam cum mă acoperă un abur cald
ca o dimineaţă de vară care te bate pe umăr şi îţi şopteşte
Nu-i aşa că iubita ta este cea mai frumoasă femeie?
şi atunci am murit ultima oară
definitiv
iar tu te-ai aşezat peste mine
inima ta se lovea de pieptul meu

tic

tac

tic

tac

făcând o gaură prin care puteam să ies uşor
şi să mă opresc în sângele tău
într-un punct rămas la începutul frazei

2 degete


A murit. Nu ştiu de ce. Nu mă interesează. Îi dau târcoale ca unui portofel plin de bani căzut pe stradă. Îmi plac inelele de pe deget. Brusc îmi aduc aminte de torţionarii lui Himmler care n-aveau răbdare să scoată, cu grijă, de pe degetele deţinuţilor inelele preţioase. Le retezau, pur şi simplu, cu baioneta sau cu vre-un hârleţ. Privesc pofticios. Ştiu că D-zeu mă priveşte de sus, din gaura lui de cer. Dar, sincer vorbind, de mult timp nu mai ţin cont de părerile lui. Într-o zi am să-i explic de ce. Sau poate că n-am să-i explic niciodată. D-zeu ăsta, vorbeşte lumea, e un tip înţelegător, unii spun chiar naiv. Eu privesc inelele, D-zeu mă priveşte pe mine, mortul priveşte în sus, la bucata lui de cer dintre blocuri. De ce neaparat toţi morţii privesc în sus?! Mi se pare ciudat. Nu e un mort oarecare, pare să fi fost un tip stilat. Hainele de marcă o dovedesc. De ce nu trece nimeni pe aleea aceasta dintre blocuri? E ceva putred la mijloc. Cred că cineva mi-a întins o capacană. Pentru un minut îl uit pe D-zeu şi naivitatea lui şi încep să-l scotocesc prin buzunare. Bani, fâşicuri groase, cărţi de credit, câteva grame de praf alb. A fost un mafiot. Cui îi pasă de un mafiot mort?! Poliţiei nu! E ciudat, n-are nici o urmă de rană, nici o picătură de sânge. Vreau să fug cu prada! Nu pot! Nu pot să fug. Unde să fug?! Îmi dau seama că aş putea să mă aşez lângă el. Hai să-i spun Rică. Simt că trebuie să mă aşez lângă Rică, să fumez pe îndelete o ţigară, chiar 2. Chiar mă aşez, îmi scot pachetul de Chesterfiled, scot o ţigară şi fumez fără grabă. Îl întreb, din politeţe, ştiu că D-zeu mă priveşte dând din cap dezaprobativ. “Vrei şi tu Rică un chesterfield?!” Rică nu răspunde. Rică e mort. De fapt care e diferenţa dintre un Rică mort şi un D-zeu în plină glorie?! Nici una, nu simţi nici o frică faţă de nici unul dintre ei. Ce ţi-ar putea face un mort?! Nimic-nimic! Crede-mă. Un mort e doar un mort şi gata! D-zeu e doar D-zeu. N-o să coboare el acuma din cer pentru a-ţi bate obrazu’. “Nu ţi-e ruşine bă Alberto?! Puţin respect pentru un mort!” Ştii ce i-aş replica eu? Aşa, pe moment… ”Iartă-mă Doamne! Am greşit! Da’ lui Rică nu îi mai trebuie atâta bănet, başca că e mort de-a binelea?! Şi în plus i-am oferit o ţigară. Cine mai oferă în ziua de azi ţigări unui mort?!” Nu cred că D-zeu ar putea replica ceva în contra mea. Probabil mi-ar zice să iau tot, să iau prafurile, să-i tai degetele şi să trăiesc fericit până la adânci bătrâneţi. D-zeu e conştient că dacă nu-i tai degetele eu, tot o să se găsească vre-un trecător pe aleea asta care i-ar decupa degetele cu vre-un obiect ascuţit, găsit la întâmplare. He-he-he! Crezi că D-zeu e chiar aşa naiv?! Nu domnule! Nu e naiv, dar nu-i pasă de un mort. De ce i-ar păsa?! Mi-e nu-mi pasă, lui nu-i pasă, ţie nici atât; viaţa merge înainte. Cu 2 degete în plus sau în minus.
Ce n-am face dacă ne-ar păsa de toţi morţii de pe lumea asta?! Ce s-ar face D-zeu?! Haide să fim serioşi, măcar pentru 2 secunde.
A murit. Gata. Ce atâta complexe Alberto?!
Cu o rangă scurtă îi retez degetele, expert ca-‘ntotdeauna. Şterg inelele de sânge. Le privesc în soare, ca la bijutier. Prin gaura inelului îl văd pe D-zeu. Se plictisise de monologul meu, de Rică, de Chesterfield, de aleea asta insalubră, de cele 2 degete de pe asfalt . Oricum, găsise altceva mai interesant de privit: un măcel urmat de violarea cadavrelor fără cap. Femei, bărbaţi, copii, bătrâni. În ordine aleatorie. Cum e şi normal să fie un astfel de ritual.
Şi eu mă simţeam culpabil pentru 2 degete!!!

Sex oral poetic


Plecat-au 7 poeţi şi poete spre Rai
Unul avea un nume ciudat
Lorelei (cred)
Şi au mers cam cât trebuie să mergi spre Rai
Poteci cu soare, poteci triste, alei umbroase printre morminte
Şi nu au obosit niciodată
Mereu găseau ceva să iubească
Războaie se terminau, războaie începeau
Şi drumul lor era uneori albastru ca cerul, ca marea
Şi roşu ca sângele, ca iubirea
Şi negru ca moartea, ca oamenii
Şi nu s-au oprit niciodată
Căci poezia nu poate să moară
Poeţii da, mor-mor
Şi când au ajuns în faţa Raiului s-au oprit să fumeze ultima ţigără
Departea cealaltă a podului era multă lumină
Aşa cum a vrut să fie Dumnezeu, feeric, magic şi sacru
Poeţii zâmbeau, sentimentele lor erau deja aici
Şi niciunul dintre ei nu s-a mai îndoit vreodată
Chiar dacă pe unul îl chema Petru
Au intrat
Dumnezeu era la o masă mare cu toţi sărăcii, orfanii şi văduvele falite
Mâncau cu toţii dintr-o singură farfurie
Beau cu toţii dintr-un singur pahar cu vin roşu
Şi sfinţii şi Iisus şi ceilalţi martiri erau la pescuit de oameni
Dar veneau şi ei seara şi se aşezau la aceeaşi masă mare să asculte poveştile lui Dumnezeu
Ei nu mâncau, hrana lor Dumnezeu
Acesta rupea bucăţi mari din el şi le oferea totul lor
Era o dimineaţă eternă
Şi poeţii s-au aşezat şi ei la masă
Îi cunoşteau pe toţi
Şi îl iubeau nespus pe cel care le dădea să mânânce lumină şi iubire
Pentru că aici
Nimeni nu mai ştia să înjure, să ucidă, să scuipe, să mintă
Uitaseră

Lorelei (aşa îmi aduc aminte că o chema)
A deschis o carte pe care o purtase tot drumul spre Rai în mâini
S-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu, ca un copil ce caută sânul mamei
Şi i-a spus ceva ce nu am înţeles
Şi atunci Dumnezeu i-a dat voie să facă sex oral
Ca unui iubit generos şi atotputernic
Căci Iubirea e totul şi Dumnzeu este tot
Şi Dumnezeu + Lorelei = Iubire

Spune-mi de câteva ori cu voce tare cât de mult crezi în mine


Am stins țigarea apasând puternic pe muc. M-aș fi aruncat de la etaj, dar stăteam la parter. Să număr până la zece așa cum trebuie. Sau nu. Mai bine mai aprind o țigară. Alta. Acțiunea se derula clar în fața mea. Cum s-a întâmplat totul, cadru cu cadru. Cum mă rostogoleam și mă izbeam de toți oamenii care îi întâlneam în viața mea. Nimic și nimic nu se putea opune. Poate că dacă ascultam Wagner dirijat de von Karajan mi-aș fi revenit.

Poezia orbului


Sunt un orb care mănâncă orice
Absolut orice i se pare că e comestibil
mi-am mâncat aripile
timpul
dumnezeii care-i primisem în dar de la părinți
acum stau și astept
îmi mănânc măselele
le mestec încet, ca pe niște iubite vrăjite de frumusețea ochilor mei orbi

și nimic nu este mai frumos pe lumea asta decât să vezi lumea prin ochii lor
să le întrebi cât înalt este cerul și câte păsări zboară deasupra casei
și nimic nu este mai pur decât să-ți imaginezi cât de frumos se vede
totul
prin ochii lor

iar ele îmi spun că nu sunt orb
că am aripi, ca am timp, că am dumnezei
că am tot-tot
și nimic nu este mai frumos decât să ai o iubită care să îți spună
”Ahh, Albert, ce frumos este totul aici?!”
Iar eu să bat din aripi peste timp și să-i zâmbesc complice lui Dumnezeu
Și să-mi arunc toate antidepresivele la WC ca un adevărat erou al zilelor noastre
Care poate să vadă lumea aceasta atât de minunată,
deși nimic nu poate fi mai trist
Decât să fii orb într-o zi cu soare și o iubită frumoasă ținându-te de mână.

Ce este statul? – mic îndreptar pentru tonţi


Întrebarea aceasta legată de stat a înfierbântat minţile multora de-a lungul istoriei umane. Unii s-au înfierbântat atât de tare încât s-au luat la bătaie, ba chiar şi-au adus şi armate cu ei ca să-şi impună punctul de vedere. Statul e ceva legat de oameni de toate felurile: proşti, deştepţi, graşi, slabi, săraci, bogaţi, bigoţi sau nu. În principiul statul e o mulţime de oameni care vorbesc aceeaşi limbă şi locuiesc în aceeaşi zonă geografică. Cum de vorbesc aceeaşi limbă? Pentru că s-a nimerit ca un milion de oameni să zică la fel „Dumnezeu e doar unul!” la fel. Cu aceeleaşi sunete. Sau „Du-te dracului!”. Cum de folosesc aceleaşi sunete cei de pe un mal al apei, iar ceilalţi de pe malul celalalt zic doar „Fuck you!” e un mister total. Cert e că cineva le-a impus să folosească sunete diferite tot timpul zilei. Mă rog, revenim în forţă la ideea de stat. Limbă comună şi acelaşi teritoriu. Limba e un mister, teritoriul la fel. De ce nu la Poli, sau la Ecuator? Cum de românii s-au nimerit exact în estul Europei şi nu în sudul Africii? Sau cum de ruşii nu trăiesc în Australia? Pare că cineva a amestecat sunetele şi teritoriile atât de ciudat încât nu ştie cu precizie unde ar trebui să locuiască cei care se numesc „spanioli” sau cei care îşi zic „italieni”. Cum au apărut limbile şi de ce au apărut aşa e un mister. Nu ne plac misterele, aşa că nu mai rămânem la tema „Fuck you” şi „Du-te dracului!”. Deci s-au adunat oamenii care vorbesc la fel, chiar dacă nu gândesc la fel. S-au adunat şi au constatat că se pot înţelege prin cuvinte. Şi au vorbit, şi au vorbit şi unul dintre ei, sau mai mulţi, a avut ideea că ar fi bine să se împrejmuiască teritoriul unde locuiesc toţi vorbitorii de aceeaşi limbă cu un gard ca să fie treaba-treabă. Un gard mare, de nuiele şi din 100 în 100 de metri să pună şi un foişor cu un paznic înarmat. Şi iată că tuturor li s-a părut o idee genială. Ba chiar unul a venit cu o altă idee şi mai interesantă: hai să colorăm gardul în aşa fel încât să se ştie că dincolo de gard suntem noi. „Dar cine suntem noi?” a întrebat un alt deştept din mulţimea adunată la sfat. Foială mare. Cine sunt aceşti producători de sunete articulate cu acelaşi sens? Şi atunci au stat şi au discutat până noaptea târziu la lumina lumânărilor de ceară cine sunt ei. Şi şi-au ales un nume. „Noi suntem hotiţi!” Am ales un nume la întâmplare, observaţi? Şi hotiţii au mai discutat şi au hotărât să vopsească gardul în verde şi albastru şi să se numească de acum înainte „Statul Hotit”. Bun. Avem un stat, avem un gard de nuiele vopsit în verde şi albastru. E bine, e foarte bine. Dar cine să adune nuielele, cine să vopsească gardul, cine să stea în foişor? Dilemă. Trebuia să se organizeze mai departe statal. Adică să inventeze o formă de guvernare. De fapt, de ce aveau ei nevoie de o formă de guvernare? Simplu. Cineva trebuie să strângă banii necesari pentru gard, vopsele şi soldaţi. Dar cine să-i adune? Tot hotiţii. Şi au hotărât prima data la întâmplare. Au ales vreo doi-trei hotiţi mai descurcăreţi să strângă banii. Fiecare dă după posibilităţi. Aşa a fost în principiu. Statul nu-ţi băgă mâna în buzunar cu forţa. Numai că de aici au început problemele. Unii au dat, alţii nu. Şi hotiţii cei descurcăreţi au hotărât că statul are nevoie de legi fiscale. Fiecare dă o parte din avere. Toată lumea dă statului. Ce-ţi dă statul înapoi? Un gard vopsit şi nişte soldăţi în foişoare. Cam asta e ideea de stat, el este în slujba ta şi tu îl plăteşti. Adică tu munceşti pentru stat şi statul te protejează de alt stat. Aşa a fost la început, aşa a rămas. Cine conduce statul de fapt? Statul e condus de legi, iar legile sunt făcute de oameni, deci, statul e condus de oameni. Care oameni? Oamenii care fac legi. La final aflăm şi ce este statul: o mână de oameni care face legi pentru vopsit garduri şi care plăteşte soldaţii din foişoare.
E clar?

Ultimul poet a murit


Era bătrân-bătrân
Aproape orb, cocoșat, șchiop
Și aproape surd.
Nu vorbea cu oameni, păsările îi ciuguleau pâinea din farfurie
Intrând pe fereastra larg deschisă
Căuta mereu soarele cu degetele și mergea rar la piață
Puținii cunoscuți care-l mai salutau cu voce tare
Îl arătau copiiilor
”Acesta e ultimul poet!”
Iar el nu auzeau decât versuri și iar versuri
Iar copiii fugeau în toate direcțiile ca în timpul unui bombardament aerian
Zâmbea.

Toate poeziile lui odihneau pe vestonul unui înger
Ca niște insigne
Și câteodată mai bătea din aripi în preajma lui
Atunci poetul se ridica de la masa la care scria neîncetat
Și se înclina ca un samurai în fața altui samurai
Zâmbea.

Pe sub fereastra casei sale aproape în fiecare noapte se perindau fantomele iubitelor sale
Care îi lăsau țigări, ciocolată, cafea, cărți etc-etc
Dimineața se trezea și ducea toate darurile la un azil de bătrâni surzi, orbi și cocoșați
Stătea acolo pe o bancă și lăsa păsărelele să-i ciugulească din ciocolată, cafea etc-etc
Zâmbea.

Iar când a murit
Chiar în ziua aceea
Afară era soare puternic
Îl puteai găsi oricum și oricine
Păsărelele îi ciuguleau din pâine
Iar îngerul samurai bătea din aripi în preajma lui
Poetul. Ultimul poet
Și-a aprins o țigară
A tras câteva fumuri și a simțit cum Pământul alunecă trist prin Univers
Toate erau la locurile lor, chiar și poeziile de pe vestonul îngerului
Era cea mai frumoasă zi din viața lui
S-a ridicat de la masa de scris și a plecat acolo unde se duc toți poeții când mor
În acel loc unde doar Dumnezeu are cheia și n-o scapă niciodată pe jos

Și a zâmbit în timp ce dădea mâna cu Moartea.

Cum să aducem pacea mondială în trei pași simpli


Primul pas. Nicio țară nu are voie să atace altă țară, sub niciun motiv (casus belli). Niciun popor nu e mai îndreptățit decât altul să caute pământ și apă. Să stea fiecare pe bucățica lui. Vrei ceva, te duci și ceri, sau cumperi. Nu trebuie să dai cu bombe pentru un baril de petrol sau pentru o palmă de pământ. Legea e legea, nu contează că ești președintele USA, sau președintele Rusiei. Băieți, nu vă bateți voi doi, se bat prostimea pentru orgoliul vostru, prostimea moare și suferă. Copiii rămân fără tată, soțiile nu mai au nici măcar amanți, căci toți soții și amanții au plecat să omoare alți amanți și soț din alte țări.

Pasul doi. Armatele trebuie desființate. Forța armată în sine reprezintă o amenințare la adresa păcii. Deși există acel dicton care vorbește despre armele care aduc pacea, el a fost inventat de către producătorii de armament și suferință. Cum poți să aduci pacea ucigând pe cineva? Există tribunale, există bun simț, există omenie. Și dacă nu ai, trebuie învățate și perfecționate. Așa e uman. Soldații sunt antrenați să ucidă, nu să planteze panseluțe. Nu mai antrenați oameni să ucidă alți oameni și apoi să pozați în pacifiști, ipocriților.

Pasul trei. Interzicerea armelor de distrugere în masă la nivel planetar. Nicio țară nu are nevoie de un arsenal militar. Armele în sine sunt o primejdie, deși se spune că nu armele ucid, oamenii o fac. Greșit. Ia luați-le marilor puteri portavioanele, bombele nucleare, avioanele, tancurile, armele biologice și tot ce ține de amenințarea continuă la adresa păcii. Cum poți să dormi liniștit ca un simplu cetățean al planetei Pământ, știind că există peste tot în lumea astea există niște bombe care îți pot distruge orașul, județul, chiar și țara în câteva secunde? Suntem cretini? Bombele alea aduc pacea, sau aduc moartea? Pe cine liniștește ideea că la Hiroshima și Nagasaki s-a terminat războiul datorită unei singure bombe?

Te conjur să citești asta


Tu ești un om care și-a pierdut toate crucile,
Nu îmi vorbi, nu-mi cere pâine, nu-mi cere apă
Nu te uita la mine, nu respira în fața mea
Nu te arunca la picioarele mele, pentru că nimic din toate astea nu mă impresionează
Fugi departe, fugi și caută un altcineva, pentru că eu sunt un om căruia nu-i pasă
Dacă mori, dacă trăiești, dacă iubești.

Sau dacă iubești ceea ce iubesc și eu
Roagă-te să-mi fie somn și să adorm cu mâna peste rănile tăle
Doar așa ai să-ți aduci aminte că iubirea nu se oprește niciodată
Nici pe timp de pace, nici pe timp de război,
Nici pe timp de ploaie, nici în fața unui mormânt
Nici măcar în fața unui dumnezeu știrb.

Toate lucrurile tale frumoase
S-au făcut mici-mici, încât ies prin atmosfera terestră
Și rămân în siajul Pământului prin Univers ca niște bărcuțe de hârtie
Ale nimănui
Și triste se scufundă într-un mâl negru
Unde nu este nici iubire, nici ură, nici frumusețe, nici oameni.

Și acum, după ce vei citi toate astea
O să mă numești un maniaco-depresiv
Un criminal în serie
Numai ca să-ți hrănești ego-ul bolnav de paranoia
O să pleci la culcare mulțumită și satisfăcută
Că și astazi ai mai ucis o zi, pur simplu te-ai pișat pe ea și pe mine,
Dar ziua asta nu era a ta, distruso, era ziua mea, mă iubeam cu ea ca și când era o fecioară.
Și știi ceva? Nici măcar nu am vorbit serios!

cine sunt iubitele noastre


mereu am pus întrebarea asta mereu și mereu m-am întrebat ce fac ele de sunt atât de importante în viețile noastre pentru că iubitele nu sunt nici înalte nici nu au o masă musculară extraordinară dar totuși ele ne cară lopețile acele lopeți cu care săpăm mormântul fiecărei zile și tot ele cară apa aduc mâncarea și noi suntem acolo să le așteptăm cu palma streașină la frunte și le iubim le urâm le înjurăm și ele vin valuri valuri peste noi ne spală picioarele ne hrănesc copiii ne mângâie când visăm că suntem singuri și niciodată o iubită nu moare pentru că sunt făcute dintr-un aliaj indestructibil oțel krupp marmură de carrara și nimic și nimeni nu este mai presus de iubitele noastre aceste ființe fragile care plâng din cele mai puerile motive și nu cunosc nici măcar câți kilometri sunt de la pământ la lună dar totuși ele țin să se rujeze chiar și în timp de război când oamenii mor absolut degeaba și apa de la robinet nu mai curge pentru că ele sunt iubitele noastre cele mai frumoase femei care au trăit vreodată și ele pot zbura deși nu au aripi și nici nu sunt îngeri dar totuși ele zboară nu înțeleg când poate că le cresc aripi în timp ce suntem cu spatele și apoi le pierd când le privim sau nici măcar nu le putem să le vedem aripile pentru că noi nu vrem să vedem că iubitele noastre au aripi noi vrem doar să vedem niște femei care se rujează și ne cară lopețile cu care înmormântăm fiecare zi și noi suntem doar niște interpreți iar iubitele noastre viori pe care le strângem în brațe și le așezăm cu mare grijă pe pernă pentru că a doua zi trebuie ca ele să ne iubească din nou și acesta este cel mai glorios moment al vieților noastre momentul în care iubitele noastre ne cântă frumos iar noi traversăm ca ulise distanța dintre naștere și moarte

Lucrurile care se întâmplă în timp ce dormim


Am intrat. Am mare încredere în Newton. Isaac Newton. Cel care stătea sub un măr şi vedea cum planetele stau una în spatele celeilalte şi nu cad niciodată în hău. Un bar destul de chic  şi plin de oameni normali. Cel puţin aşa păreau de la spate, căci toţi erau cu spatele la mine. Barmanul, clienţii, absolut toţi erau cu spatele la mine. Pe un perete uriaş era un tablou  cu Newton. Dar cu spatele, evident. L-am recunoscut după mărul pe care îl ţinea în mână. Am zis „Bună ziua!”. Mi s-a răspuns tot cu spatele. Pentru o clipă am crezut că acolo se toarnă un film a la Hitchcock. M-am uitat discret după camerele de filmat. Nimic. M-am dus până la WC. Nimic. Doi clienţi foloseau pisoarul. Evident cu spatele. Am încercat să le văd feţele când se spălau  pe mâni. Dar nu ştiu cum au reuşit să stea cu spatele şi de data asta. Atunci am început să mă îngrijorez. Oare nu pot vedea pe nimeni la faţă? Oare să fie doar vreo chestie freudiană? Ceva legat de copilăria mea? Sau visez? Bine, visez. Dar de ce Newton? Asta nu înţeleg. Mă rog. Nicio problemă. Mă duc să-mi termin cafeau şi aştept să mă trezesc din vis. Am băut din ceaşcă. Cea mai bună cafea cu lapte pe care am băut-o vreodată în viaţa mea. Evident, visam şi am zis să profit şi să mai beau una. În mod normal beau maxim două cafele pe zi maxim,maximum maximorum. „Chelener, încă o cafea delicioasă! Nu te grăbi, îmi place mult aici.” Am zâmbit, mă gândeam ce faţă putea avea chelnerul. Era tuns scurt şi puţin creţ. Ar putea fi grec, nu? Era lat în spate ca Platon. Deci, grec să fie. A venit cu spatele şi mi-a pus cafeaua cu spatele dintr-o poziţie imposibilă. „Cât costă?”. „E din partea casei, e ziua patronului.” Era clar, visam.La istorie ne-au învăţat să nu ne încredem în greci, nici măcar când aduc daruri. Dar aici nu eram la lecţia de istorie, eram într-un vis. „Cine e patronul?” am întrebat aşa într-o doară ca să intru şi mai adânc în tenebrele visului. „Domnul din tabou” şi mi-a indicat cu mâna întoarsă invers pe cel cu mărul din taboul de pe perete. Aş fi putut jura că mi-a făcut complice cu ochiul. Am privit la newtonul din tabou. En fin, ăsta e doar un vis. Mi-am aprins încă o ţigară şi am aşteptat să văd cum mă voi trezi şi unde. Nu-mi aminteam deloc ce zi putea fi.  Nu ştiam unde adormisem. Eram acasă? Pe la vreun amic? Sau poate pe la o tipă? Nu, nu eram la nicio tipă, pentru că eu nu dorm la tipe acasă, n-am timp de somn! Ha-ha! Sau poate că adormisem pe un câmp plin cu iarbă. Nu-mi puteam aminti nici în ce anotimp eram înainte să adorm. Atunci, pentru o clipă m-am îngrijorat. Dacă nu mă voi m-ai trezi niciodată? Era un moment foarte dificil al existenţei mele. Mi-am adus aminte de Zhuang Zi, chinezul acela care a visat acum mai bine de 2000 de ani în urmă că e un fluture şi nu era convins, în timp ce visa, dacă e un om care visează că e fluture, sau un fluture care visează că e un om. Oare se mai trezise? Dilemă totală şi la mine. Ce trebuie să faci, dacă rămâi blocat într-un vis? Şi atunci am avut o idee: aş putea cere cuiva un telefon inteligent, să accesez internetul şi să aflu soluţia la dilema mea. Dar cui? Toţi sunt cu spatele. Dacă nu aleg persoana corectă? Dacă se întoarce spre mine şi are o faţă de monstru? S-ar putea să încep să ţip în vis. Nu, clar nu vreau un coşmar. Mai bine îmi savurez cafeaua şi aştept calm să se termine. Fără telefoane inteligente, fără feţe de diavoli. Mi se făcea pielea de găină când mă gândeam că toţi cei din sala aceea imensă ar putea fi nişte diavoli. E posibil să mă înşel. E o posibil să aibă feţe normale, pline de coşuri şi aluniţe. Am vrut să mă uit la ceas. În viaţa reală nu port ceas. Dacă visam, trebuia să am ceas. Mă rog, nu de aur, sau scump, dar trebuie să am ceas. Am ridicat încet mâneca de la mâna stânga. Încet. Voiam să văd ce fel de ceas primisem de la Morpheus. Nimic. Nu primisem nimic. Ceva e putred aici în barul ăsta. Ceva e putred. Dar ce anume? Trebuie să existe o soluţie. E posibil să nu fie vis. Ce să fac? M-am uitat în pachetul de ţigări. Mai erau destule. Le-am filat. Doisprezece. Dacă le termin şi visul nu se termină? Am bani în visul acesta? Sau e un vis din acela în care visezi că eşti miliardar? Stai să mă uit în portofel. M-am ridicat în picioare şi m-am controlat la buzunarul de la spate al pantalonilor. Nimic. Nici urmă de portofelul meu negru. Mda. Am căutat în toate buzunarele. Nicio urmă de portofel, de bani, de acte de identitate. Începusem să mă tem. E visul meu, dar cine eram eu? Aveam un portofel negru în care ţineam actul de identitate, cardul bancar, nişte hârtii cu valoare sentimentală şi bani. Îmi ştiam şi numele şi prenumele, nu era asta problema, nu eram amnezic, dar, dacă, în visul meu mă numeam altfel? Pfuu. Şi culmea, nu-mi aminteam cum mă numisem înainte să adorm. Asta era adevărata problemă a visului. Cum mă chema în realitate? Mi-am adus aminte cum mă chemase într-un alt vis al meu. Mă chemase Cleomenes. Da, ştiu, ca pe regele acela grec.Ciudat, nu-mi puteam aminti nici atunci numele meu real. Dar de ce îmi aduc aminte de visul acela tocmai în acest vis? Poate să fie un vis într-un vis. Atunci am luat hotărârea că, dacă mă întreabă cineva, prin absurd, cum mă cheamă, mă voi numi „Cleomenes”.

Aş fi vrut să mă întind puţin. Era multă aglomeraţie acolo, multă lume, toţi oamenii cu spatele la mine şi vorbeau animaţi, le vedeam cum li se mişcă mâinile şi auzeam gălăgia aceea specifică barurilor aglomerate. M-am concentrat să le aud conversaţiile, poate reuşeam să mai rezolv din mister, sau poate să-mi dau seama când mă voi trezi în ce parte a minţii mele am fost în vis. M-am apropiat de doi clienţi. El în blugi şi ea în fustă. Râdeau. Vorbeau în limba mea, cunoşteam cuvintele, dar nu le deşluseam sensurile. Aproape că mă lipsem cu urechea de spatele lor. Ea miroasea foarte excitant. Atunci am avut iar dubii că visez. Cred că a treia oară, precum Petru, de trei ori. Dar am reuşit să înţeleg perfect o frază: „Cleomenes nu a venit încă.” Era ceva suspect. Oare eu eram acel „Cleomenes” pe care îl aşteptau? Este posibil ca ei doi să fie o prelungire a visului meu, sau să fie ei nişte chei ale visului? Dacă aş putea să le văd feţele, aş spune cu precizie cum mă numeam înainte de a mă numi „Cleomenes”.  S-au îndepărtat de mine. Pot să jur că au repetat iar clar, foarte clar, „Cleomenes”. Am vrut să-i urmăresc, dar s-au pierdut printre alţi oameni cu spatele. Poate că nu e un vis, poate că există posibilitatea ca într-o zi oarecare toată lumea să stea cu spatele la tine, măcăr cel puţin câteva ore. Dar dacă ieşeam afară din bar? Oare toţi oamenii sunt tot cu spatele? Hmmm. Şi dacă deschid uşa şi mă nimeresc pe marginea unei prăpăstii? Mai bine nu, şi aşa am rău de înălţime. M-am întors la locul meu. Oamenii încă stăteau cu spatele la mine. Aş fi vrut să ştiu cu disperare cât e ceasul; ce zi este, ce anotimp? E dimineaţă, e soare, e ceaţă, e ploaie? Şi mai ales, de ce Newton? M-am aşezat pe scaunul meu înalt de bar. Barmanul era, evident, cu spatele la mine. M-am uitat după cafeaua cu lapte. Nu mai era. În schimb era un pahar înalt ce conţinea un lichid cu o culoare indefinită exact pe locul unde fusese farfurioara cu ceaşca cu cafea. Aha! Deci cineva vrea să mă otrăvească. Dar cine? Barmanul? Newton? Cuplul acela care repetase „Cleomenes”? M-am uitat circumspect prin sala aceea plină de fum. Toți și nimeni nu părea să fie suspect. Mai m-am uitat încă o dată după perechea de mai devreme. Nu mai era. Am văzut fusta femeii cum se strecurase pe ușa de la intrare. Nu pot să spun cu precizie culoarea fustei, dar am știut instinctual că e ea. Sau ea trebuia să fie? Mi-am adus aminte că uneori în visurile mele anterioare mă întâlneam cu o anumită persoană despre care știam că e mama, sau iubita mea, deși nu semăna deloc cu niciuna dintre ele. Acum eram cam confuz. Dacă, printre persoanele din jurul meu, era și mama, sau altă ființă cunoscută, și nu o recunoșteam?

Îmi venea să plâng. Niciodată în ultimi 25 de ani nu mai plânsesem. Asta îmi aduceam bine aminte. Nu mai plânsesem deloc. Pentru niciun motiv, pentru nicio durere, pentru nicio iubită pierdută, sau mai știu eu ce pentru ce înfrângere. Dar simțeam cum picături mari și calde  îmi alunecau pe obraji. Cred că nu erau transparente, erau puțin albăstrii, așa le simțeam. Lacrimi albastre precum oceanul. Am pus mână pe obraz. Era ud. Oare ce cum arătam cu asemenea lacrimi? M-am uitat după o oglindă. Nu am zărit nimic. Dar, într-un instant, m-a străfulgerat ideea că există posibilitatea ca să nu mai am chipul meu de înainte de a adormi. Ciudat, este posibil să nu am chipul din poza de pe buletin. Dar nu știam ce fel arăt în buletin pentru cu nu mai aveam buletin. Și iată-mă: fără nicio idee clară cum arăt, unde sunt, cum mă cheamă, cum arată mama mea, ce anotimp era înainte să adorm.

Și atunci am înțeles și grozăvia-grozăviilor: oare oamenii și-au schimbat chipul? Dacă aveau doar un singur ochi, sau două guri? Atunci mi-am dorit să mă trezesc cel mai mult, să dau drumul la televizor și să mă conving că umanitatea este la fel ca înainte de a adormi. Poate că nu mai credeau în Dumnezeu din Cer și în restul sfințiilor din Biblie. Poate că nu mai exista nicio Biblie, sau poate că oamenii nu mai erau așa cum îi cunoșteam eu. Era imperios să mă privesc într-o oglindă. Oare eram eu același de înainte? Era aceeași planetă, același soare, aceeași lună?

Și paharul acela înalt de pe bar din fața mea. M-am întors spre el, gata să-l studiez cu atenție. Poate că rezolvam misterul. Dar, paharul nu mai era. Paharul nu mai era. Dispăruse subit. Mai m-am liniștit puțin. Nimeni nu voia să mă omoare. Încă.

Mi-am scos încă o țigară. Atunci am remarcat că am aceleași mâini pe care le cunoșteam foarte bine. Degete lungi și slabe. Poate că mă voi trezi și-mi voi aminti cu plăcere de acest vis.

Câți ani aveam în vis? Poate că aceeași înainte ca să adorm. Eram la fel de înalt? Cine parte a creierul meu m-a târât în visul ăsta? Ce neîmpliniri, ce iubită, cine? Care va fi revelația când mă voi trezi? De ce toți oamenii erau cu spatele la mine? Am aprins țigarea. Avea același gust de dinainte de a mă trezi în acest bar? Nici măcar asta nu puteam spune cu precizie. Oare Wagner suna la fel? Sau Iisus murise pe cruce? Trebuia să ies din bar și să aflu mai multe. Poate că dacă deschideam ușile, mă trezeam. Sau poate că îmi va suna ceasul  deșteptător de la telefonul. Haide! Sună odată! Sună! Am tras încă un fum. M-am uitat după scrumieră. Atunci am realizat că nu am scrumieră. Unde scrumasem până atunci? Îmi aduceam aminte cu mare precizie că am mai fumat. Dar unde scrumasem? Unde sunt mucurile? M-am uitat în pachet ținând țigarea în colțul buzelor. Erau mai puține. M-am ridicat de pe scaun și m-am îndreptat spre ieșire. Trebuia să mai dovedesc încă o dată în viață că distanța cea mai scurtă dintre două puncte este o linie dreaptă. Am mers în linie. Țigarea o aveam încă în mână. Mergeam destul de repede evitând cu delicatețe oamenii cu spatele la mine. La un  moment dat țigarea mi s-a terminat. Mergeam. Nu știu ce am făcut cu mucul. Mi-am băgat mâinile în buzunarele pantalonilor. Nici nu știu de cât timp mergeam prin barul acela. La un moment dat m-am oprit în fața tabloului cu Newton. Mărul era roșu, foarte apetisant. Newtonul acela cu spatele era uriaș. Era mai bine dacă era pictat pe un cal alb, iar mărul să fie un fel de armă. M-am îndepărtat și mi-am dat seama că m-am abătut de la linia dreaptă imaginară pe care îmi propusesem să înaintez. Oare linia aceea dreaptă era un cerc? Pi este 3,14. Asta îmi aducem bine aminte. Și Pitagora este grec. Trebuie să ies urgent din barul acesta plin de greci. Am început să alerg cu mâinile în buzunare spre ieșire. Mă loveam de toți acei oameni cu spatele și nu-mi ceream scuze. Am alergat mult. Nu pot să estimez cât timp. Timpul era ca o apă care mi se scurgea printre degete și nu reaușeam să-l prind orișicât aș fi încercat să strâng pumnii. Mi-am dat seama că eram în fața ușii cu mâinile scoase din buzunare și încercam să prind apa în pumni. Când scosesem mâinile din buzunare? Deci asta e: sunt într-un bar de greci. Pot să vorbesc greaca? Kalimera- Kalispera! Nu știusem niciodată greaca, cel puțin știam că Newton nu vorbește grecește. Ce poate căuta Newton într-un bar de greci?

Requiem


Coasa taie firele fără grabă,
fără teamă că va ajune la marginea lanului.
E un fel de veselie în mişcarea ei ritmică de du-te vino.
Spicele cad aiurea pe pământul cu miros de mormânt…

Pe mine mă doare piciorul.

Nu mă uit la spicele prăvălite pe jos,
Mi se par, acuma, patetice şi fără frumuseţe.
Tata mă strigă:
“Alberto! Haide, că se face târziu!”
Mă ridic alene din lan.
Mă scutur de praf şi privesc gânditor la un spic căzut.
Nu mai aud vocea mamei,
Care îmi povesteşte de dimineaţa
În care a murit tata.

O întâmplare oarecare


Era atât de cald încât Alberto se oprise din fumat. Ar fi avut nevoie de câteva zile libere, să stea întins în pat și să reflecteze la soarta omenirii. Își imagina mereu că există o altă lume dincolo de pereții pontonului-dormitor. Doar el putea auzi glasurile copiilor și zgomotul pașilor pe caldarâm. Să stea așa ore întregi cu mâinile sub cap până reușea să vadă clar fețele copiilor și să le înțeleagă jocurile. Nu era șotron sau baba-oarba, erau alte jocuri. Brusc avu un șoc. Se ridică în capul oasele. Da, era adevărat! Copiii aceia se jucau cu tigvele bunicilor. Groaznic, era un univers în care moartea era la ea acasă, era pusă mereu în capul mesei și în toate diplomele de merit. Adică, ”mortua est” cum spuneau latinii ăia care au inventat apa caldă. A avut revelația că în universul paralel, dincolo de pereții pontonului, moartea vine din est și nu există nicio clădire atât de mare încât să o cuprindă pe toată. Și mai avea și niște bifurcații-ramificații care apăreau la buza nopții ca niște salamandre pe o tablă de șah. Dacă m-aș concentra puțin, chiar aș putea să-i fac un portret robot, ca la poliție. Dar nu se concentră deloc, era chiar leneș plus căldura aia moleșitoare care se așează sub tine ca o plasă la circ. Avu o tentativă de a căsca. Avea mereu tentative. Era ceva ciudat cu Alberto ăsta, nu găsise niciodată o piatră albă și perfect rotundă în 30 de ani de existență și asta îl măcina profund. Avea el impresia că cine va găsi piatra aia albă și perfect rotundă va fi găsi fericirea plus nemurirea ca într-un basm. Ceva de genul pietrei filosofale.
Se ridică în picioare și merse încet prin cameră cu mâinile la spate în jurul patului. Luă o țigară din pachet și o aprinse zgomotos. E ceva ciudat în camera asta, parcă ar mai fi cineva, o prezență nevăzută, o entitate colorată. Întinse nările în vânt ca o gazelă în savană. Da, era clar, aici mai e cineva. Și-a dat seama după mirosul pestilențial. De unde oare vine? Ridică brațele în sus, niciun vierme sau altă creatură care se găsește în mod obișnuit pe cadavre nu se vedea. Așa că trase cu sete în continuare din țigare. Și totuși, de unde vine mirosul ăsta? Se aplecă sub pat. Din poziția aia i se vedea doar mâna dreaptă în care ținea țigarea. Oare găsise Alberto răspunsul la căutările lui de-o viață? În câteva secunde apăru iar trăgând ceva greu după el. De sus, de deasupra lui putem vedea doar un cearceaf alb pe care scrie cu litere mari și negre ”INRI”. Da, e adevărat, ”INRI”. Oare de când locuiește Alberto pe pontonul ăsta plutitor? De aproape 5 ani. Deci de 5 ani a dormit noapte de noapte cu Iisus mort și putrezit sub patul lui. Extraordinar. E caz de prima pagină din New York Times. Alberto se așeză pe marginea patului. Nu ridică deloc colțul cearceafului să vadă chipul celui care se prăpădise pe o cruce încadrat de doi tâlhari. Nu era curios. Îl iubea pe Hristos, îl aprecia, îi stima toată lucrarea evanghelică, chiar folosea și el în viața de zi cu zi unele din pildele lui, dar acum chiar nu simțea nevoia să-i vadă chipul. Așa că îl împinse discret la loc sub pat și se așeză pe un scaun, singurul din cameră de altfel. Nu mai avea nevoie de nicio explicație logică. Acum se întreba: oare cine îi pusese cadavrul lui Iisus sub pat și de ce? Cine? Se ridică, mirosul părea mai suportabil. Parcă e o peliculă cu detectivi din perioada interbelică. Da, asta e. Acum trebuie să merg la Poliție și să declar totul, se gândi Alberto cu mâinile adânc înfipte în buzunarele blugilor. La naiba, asta îmi lipsea?! Iisus intrat în putrefacție sub patul meu… E ziua mea proastă, cine naiba m-a pus să mă uit sub pat?

Ieși din cameră. Strada se îngusta și se lărgea din cinci în cinci minute. La circa de poliție a declarat că cineva i-a plasat sub pat un cadavru intrat în putrefacție. Polițiștii l-au crezut, dar l-au amprentat. La știri a apărut o veste scurtă că Iisus intrase în putrefacție sub patul unui cetățean anost dar nu a făcut deloc senzație, se câștigase potul cel mare la Loto.

Alberto a mai trăit câțiva ani pe pontonul acela dormitor. Nu se mai gândea deloc la lumi paralele și nici nu mai fuma. Își schimbase patul, dormea pe o saltea pusă direct pe covor. Se temea ca nu cumva să mai găsească alt cadavru celebru sub patul lui. Săracul de el!

Bine aţi venit în visul meu! -fragment-


Am intrat. Am mare încredere în Newton. Isaac Newton. Cel care stătea sub un măr şi vedea cum planetele stau una în spatele celeilalte şi nu cad niciodată în hău. Un bar destul de chic şi plin de oameni normali. Cel puţin aşa păreau de la spate, căci toţi erau cu spatele la mine. Barmanul, clienţii, absolut toţi erau cu spatele la mine. Pe un perete uriaş era un tablou cu Newton. Dar cu spatele, evident. L-am recunoscut după mărul pe care îl ţinea în mână. Am zis „Bună ziua!”. Mi s-a răspuns tot cu spatele. Pentru o clipă am crezut că acolo se toarnă un film a la Hitchcock. M-am uitat discret după camerele de filmat. Nimic. M-am dus până la WC. Nimic. Doi clienţi foloseau pisoarul. Evident cu spatele. Am încercat să le văd feţele când se spălau pe mâni. Dar nu ştiu cum au reuşit să stea cu spatele şi de data asta. Atunci am început să mă îngrijorez. Oare nu pot vedea pe nimeni la faţă? Oare să fie doar vreo chestie freudiană? Ceva legat de copilăria mea? Sau visez? Bine, visez. Dar de ce Newton? Asta nu înţeleg. Mă rog. Nicio problemă. Mă duc să-mi termin cafeau şi aştept să mă trezesc din vis. Am băut din ceaşcă. Cea mai bună cafea cu lapte pe care am băut-o vreodată în viaţa mea. Evident, visam şi am zis să profit şi să mai beau una. În mod normal beau maxim două cafele pe zi maxim,maximum maximorum. „Chelener, încă o cafea delicioasă! Nu te grăbi, îmi place mult aici.” Am zâmbit, mă gândeam ce faţă putea avea chelnerul. Era tuns scurt şi puţin creţ. Ar putea fi grec, nu? Era lat în spate ca Platon. Deci, grec să fie. A venit cu spatele şi mi-a pus cafeaua cu spatele dintr-o poziţie imposibilă. „Cât costă?”. „E din partea casei, e ziua patronului.” Era clar, visam.La istorie ne-au învăţat să nu ne încredem în greci, nici măcar când aduc daruri. Dar aici nu eram la lecţia de istorie, eram într-un vis. „Cine e patronul?” am întrebat aşa într-o doară ca să intru şi mai adânc în tenebrele visului. „Domnul din tabou” şi mi-a indicat cu mâna întoarsă invers pe cel cu mărul din taboul de pe perete. Aş fi putut jura că mi-a făcut complice cu ochiul. Am privit la newtonul din tabou. En fin, ăsta e doar un vis. Mi-am aprins încă o ţigară şi am aşteptat să văd cum mă voi trezi şi unde. Nu-mi aminteam deloc ce zi putea fi. Nu ştiam unde adormisem. Eram acasă? Pe la vreun amic? Sau poate pe la o tipă? Nu, nu eram la nicio tipă, pentru că eu nu dorm la tipe acasă, n-am timp de somn! Ha-ha! Sau poate că adormisem pe un câmp plin cu iarbă. Nu-mi puteam aminti nici în ce anotimp eram înainte să adorm. Atunci, pentru o clipă m-am îngrijorat. Dacă nu mă voi m-ai trezi niciodată? Era un moment foarte dificil al existenţei mele. Mi-am adus aminte de Zhuang Zi, chinezul acela care a visat acum mai bine de 2000 de ani în urmă că e un fluture şi nu era convins, în timp ce visa, dacă e un om care visează că e fluture, sau un fluture care visează că e un om. Oare se mai trezise? Dilemă totală şi la mine. Ce trebuie să faci, dacă rămâi blocat într-un vis? Şi atunci am avut o idee: aş putea cere cuiva un telefon inteligent, să accesez internetul şi să aflu soluţia la dilema mea. Dar cui? Toţi sunt cu spatele. Dacă nu aleg persoana corectă? Dacă se întoarce spre mine şi are o faţă de monstru? S-ar putea să încep să ţip în vis. Nu, clar nu vreau un coşmar. Mai bine îmi savurez cafeaua şi aştept calm să se termine. Fără telefoane inteligente, fără feţe de diavoli. Mi se făcea pielea de găină când mă gândeam că toţi cei din sala aceea imensă ar putea fi nişte diavoli. E posibil să mă înşel. E o posibil să aibă feţe normale, pline de coşuri şi aluniţe. Am vrut să mă uit la ceas. În viaţa reală nu port ceas. Dacă visam, trebuia să am ceas. Mă rog, nu de aur, sau scump, dar trebuie să am ceas. Am ridicat încet mâneca de la mâna stânga. Încet. Voiam să văd ce fel de ceas primisem de la Morpheus. Nimic. Nu primisem nimic. Ceva e putred aici în barul ăsta. Ceva e putred. Dar ce anume? Trebuie să existe o soluţie. E posibil să nu fie vis. Ce să fac? M-am uitat în pachetul de ţigări. Mai erau destule. Le-am filat. Doisprezece. Dacă le termin şi visul nu se termină? Am bani în visul acesta? Sau e un vis din acela în care visezi că eşti miliardar? Stai să mă uit în portofel. M-am ridicat în picioare şi m-am controlat la buzunarul de la spate al pantalonilor. Nimic. Nici urmă de portofelul meu negru. Mda. Am căutat în toate buzunarele. Nicio urmă de portofel, de bani, de acte de identitate. Începusem să mă tem. E visul meu, dar cine eram eu? Aveam un portofel negru în care ţineam actul de identitate, cardul bancar, nişte hârtii cu valoare sentimentală şi bani. Îmi ştiam şi numele şi prenumele, nu era asta problema, nu eram amnezic, dar, dacă, în visul meu mă numeam altfel? Pfuu. Şi culmea, nu-mi aminteam cum mă numisem înainte să adorm. Asta era adevărata problemă a visului. Cum mă chema în realitate? Mi-am adus aminte cum mă chemase într-un alt vis al meu. Mă chemase Cleomenes. Da, ştiu, ca pe regele acela grec.Ciudat, nu-mi puteam aminti nici atunci numele meu real. Dar de ce îmi aduc aminte de visul acela tocmai în acest vis? Poate să fie un vis într-un vis. Atunci am luat hotărârea că, dacă, mă întreabă cineva, prin absurd, cum mă cheamă, mă voi numi „Cleomenes”.

Gertrude Stein


gs

iisus-ul meu este pe hol,
stă atârnat în nişte holşuruburi
pe o cruce de lemn.
totul pare aşa de real:
trec prin faţa crucii
iar el mă urmăreşte cu privirea,
fac un pas la stânga, tot acolo,
mereu pe urmele mele.

într-o zi
sora mea a cumpărat un câine,
un labrador,
şi un tablou.
picasso,
gertrude stein.

gertrude
s-a expus
în faţa iisus-ului.

de multe ori aduc un scaun tapiţat
îl aşez între cei doi
şi aştept să vină noaptea.

doar atunci cel de-al treilea personaj
apare.
îşi scoate tabachera de aur, aprinde o ţigară
şi le aminteşte:
în galaxia noastră
cotidianul produce zilnic eroi.

Aston Martin DB5


n-o să am niciodată un Aston Martin DB5
nu voi sta la masă cu Obama, Bush et. comp
n-o să calc pe Marte
nu o să ajung pe Everest
nici măcar în Groapa Marianelor
n-o să iau premiul Nobel, sau vreun Oscar
n-o să beau niciodată vreo sticlă de vin scumpă cât un penthouse
n-o să vânez balene ca Moby Dick
n-o să am în sufragerie vreun Picasso original
n-o să iau niciodată cina cu Salma Hayek
n-o să dansez cu lupii niciodată
dar, de două ori dar,
E o viață minunată!

Restanţe la întreţinere


În sufrageria mea aseară
A fost măcel.
I-am omorât pe toţi.
E sânge pe canapea, pe teveu,
Pe noptieră.
I-am omorât pe toţi
Cu mână sadică.
Toţi eroii copilăriei mele
Sunt acum morţi.
Pygmalion în pijamaua vărgată
Are-o mimică dezorientată.
Cel mai comic e Ahab,
Care-şi ţine braţul
Aproape părinteşte
Peste Galateea, lividă şi plină
De sânge pe sandale.
Pablo Picasso priveşte înspăimântat tavanul cu-n ochi.
Celălalt e pe covor sub
Zhuang Zi.

Nu-mi pare rău.
Oricum, nu plăteau la întreţinere.

Mâine mă duc la anticariatul din colţ,
Am auzit că e reducere la romanele poliţiste.
Vreau să-mi cumpăr vreo 2 eroi
Cu bărbii pătrate şi cu permis de port-armă.
E o nebunie imanentă în tot cotidianul acesta subtil şi sângeros.
E de preferat să-ţi brodezi eroi înarmaţi
Şi să-i porţi cu agresivitate la buzunarul de la piept
Ca pe o floare roşie.

Van Gogh fără două urechi


Iubita mea e un tablou extravagant, scump, imortal. Pictat de un van Gogh fără ambele urechi. În sala judecăţii de apoi toţi licitau pentru iubita mea. Sume exprimate în euro, evident. Stăteam şi ascultam neputincios. 10 milioane, 20 de milioane, tezaurul de la Fort Knox îmi parea un biet atelier de bijuterii ieftine pe lângă valoarea iubitei mele.
-Da’ staţi, bă, mojicilor! Iubita mea e doar a mea! Şi, nervos, am ţâşnit pe scenă, evident executând o exemplară săritură a hoţului dând disperat din mâini ca în faţa unui camion de 40 de tone rămas fără frâne în faţa unui grup de preşcolari ce traversează regulamentar pe culoare verde a semaforului.
I-am rupt ramele rapid. Pac-pac. Pânza mi-am băgat-o între coaste. Adică literalmente mi-am înfipt iubita între coaste ca o baionetă. Adânc, să nu mai iasă niciodată. Şi am fugit din sală.
Mojicii, căci întotdeauna există şi un grup de mojici rău intenţionaţi, au început să fluiere ca la un meci de box în care tipul mai vânjos e azvârlit la pământ cu un upercut extrem de supect de rivalul său slăbănog. Huiduiau, ameninţau, înjurau. A trebuit să mă feresc din calea unor scaune. Cineva, un tip cu monoclu aurit, a scos un Nagan de colecţie şi m-a luat în vizor. Mă rog, nu pot spune cu exactitate că era un Nagan, putea fi şi un Colt. En fin, am sărit pe fereastră aterizând direct în iarba verde de acasă. M-am pipăit discret, iubita zăcea între coastele mele. Nici urmă de mojici. E bine, mi-am zis. Am început să fluier cântecelul ală stupid din perioada interbelică, ”un băiat iubea o fată, vai, ce lume rea!” Aud o voce din subconştient: ”Albert, acest cântecel nu s-a cântat în perioada interbelică!”
Am rămas perplex, subconştientul îmi vorbea cu voce tare. Trebuia să profit de ocazie.
-Auzi, mă, subconştientule, ce fac cu iubita, o mai las între coaste?
-Aici subconştientul. Albert, inconştientule, scoate-o, domnule, de acolo, că faci infecţie!
-Cum s-o scot? E înfiptă adânc!
-Stai calm că ţi-o scot eu ca pe o măsea stricată. Tu închide ochii şi gândeşte-te la ceva frumos!
-Cum ar fi?
-Eu ştiu? Gândeşte-te că eşti pe malul mării şi că refluxul a lăsat scoici pe mal. Ia câteva, şi aşa că nu mai ai scrumiere acasă.
-Nu pot să mă gândesc la malul mării că mă năpădesc imagini cu iubita. Eu sunt mai feelingos de felul meu, doar ştii, ce naiba, bre?!
-Gândeşte-te că ai luat jack-pot-ul la cazinou.
-Aaaa, aşa mai merge.
În timp ce prin faţa ochilor îmi defilau batalioane de fâşicuri de 100 de euro, subconştientul a sărit afară, s-a strecurat silenţios pe lângă coastele mele şi cu un spiral de 10 a început să-mi găurească sternul.
-Auch! Măi, doctor Mengele, am faţă de cobai uman?
-Nu, deşi din profil aduci cu un deţinut paralitic.
-Nu merge, tu nu vezi că iese sânge, chiar nu poţi extrage din mine persoana de sex feminin aciuată ca un căţelus murat de ploaie sub streşina casei?!
Subconştientul meu e dur. Marmură, oţel Krupp. A luat un baros.
-Întinde-te la umbra copacului ăsta. Ascultă păsărelele şi lasă-te mângâiat de boarea asta înmiresmată. Între timp o să te pleznesc puţin cu barosul ăsta de 15 kile. Poate iese din tine ca perla dintr-o scoică spartă de un pescar binevoitor.
-Tu n-ai faţă de pescar binevoitor. Zici că figurezi pe statul de plată a lui Hades! Din prima clipă când ţi-am auzit vocea am vrut să te întreb ceva: pe cine urăşti mai mult, pe mine, sau pe iubita mea?
-Taci!
O lovitură perfectă. Pânza a ieşit dintre coaste. Subconştientul a desfăcut-o curios.
-Îţi place, nu?
-Da, are ochi frumoşi, strungăreaţă şi buze senzuale.
-Salivezi cam mult uitându-te la chipul ei. Hai, dă-mi-o şi întră inapoi.
Am rămas cu iubita în mâini.
O ţin în mâini chiar şi acum. Încă sunt nelămurit, să o îngrop la rădăcina copacului, sau să încerc să-mi astup gaura produsă de baros cu pânza?
Voi ce spuneţi, se merită să o reintroduc la loc pe femeia asta? Sau să o îngrop aici până când, într-o zi, cineva va descoperi comoara?

Atenţie, se trage!


Când am ieșit din casă, Dumnezeu încă mai zăcea împușcat la colțul străzii. L-am privit cu atenție. Și el la fel. De fiecare dată am o senzație ciudată: ”Dumnezeu”, cum ai spune ”un milion de euro”. Uneori și două.

-Alberto, crede, încă pot ajuta oamenii.
Am zis un ”mda” imperceptibil și m-am aplecat să-i povestesc o istorie ciudată. Unul dintre copii a fost chemat la masă. Moment foarte prielnic pentru a-mi aprinde o țigară. Am terminat de povestit așezat lângă el.
-Și cum îți spuneam, am senzația aia ciudată că toate mingiile de tenis ricoșează din perete direct în fața mea… Oriunde m-aș situa, mă lovesc în față. Ce crezi?
Dumnezeu a ridicat o mână plină de sânge a lehamite.
-Lasă, nu e grav.
-Da, nu e grav. Mai zaci mult aici?
-Cred că da, mai stau o vreme.
-Okay, eu plec. M-am ridicat și am plecat fără să observ că strada se golise de copii. Câțiva porumbei ciuguleau de zor o bucată de covrig aruncată de un bătrânel cu ochelari de soare de la etajul unu. Probabil că din cauza ochelarilor cu ramă groasă nu-l putea distinge pe Dumnezeu. Oricum, nici nu mă așteptam să sune la salvare.
În stația de autobuz erau câteva pensionare cu priviri agresive. Le-am abordat zâmbitor. ”Dumnezeu zace împușcat la colțul străzii.” Între timp a venit autobuzul. Am scos cartela magnetică tacticos, am rostit un ”Hola” slab și mi-am numărat banii din portofel. Era o zi de miercuri, ora prânzului, atunci când toate magazinele sunt închise și restaurantele pline de mușterii. Am sunat un amic.
-O știi pe aia mică din bar? Mironosița aia de 19 ani? I-o trage Gigi. Pe cuvânt, nici mie nu-mi vine să cred… Haha. Ca să vezi și tu… Ar putea să-i fie tată… Eee, nu sunt invidios! Vrea și ea puțină fericire, care-i problema?
Am închis gândindu-mă că Gigi a economisit destui bani.

Curvele sunt scumpe.

Dumnezeu e ieftin.

O lumânare groasă și înaltă costă un euro. O dorință, un euro.
-Nu vă supărați, știți unde trebuie să cobor pentru Caballo blanco?
Șoferul era destul de politicos. Folosise din belșug aftershave-ul.
-La următoare.
-Mulțumesc.
Caballo blanco e o piață unde se află o biserică. Slujbele se țin la demisol. În fața bisericii sunt vreo 7-8 bănci de lemn vopsite în verde. Acum erau pustii.
M-am așezat pe una, destul de central, puteam privi pe toți cei care intră și ies din biserică. Se anunțase la radio Kiss FM că venise un exorcist de la Roma în oraș. Eram foarte curios. Un tip interesant. Hmm. Vroiam să-l cunosc.
Când a ieșit din biserică era târziu, se înnoptase.
Am alergat puțin după el.
-Salut, mă numesc Alberto. Aveți timp să beți o cafea? Invit eu.
Am intrat într-o tavernă sordidă. Pe drum i-am explicat că la intervale de două săptămâni mă întâlnesc cu Dumnezeu împușcat grav la colțul străzii. Și că de fiecare dată același pensionar care nu are de gând să sune la salvare.
Exorcistul m-a privit lung, a cerut un Jack Daniel’s dublu, sec, l-a băut dintr-o înghițitură și a ieșit făcându-mi semn să plătesc.
Când am ieșit, dispăruse. Dezamăgit am reintrat în bar și am cerut și eu un Jack Daniel’s dublu. I-am povestit barmanului istoria cu dumnezeul împușcat. M-a ascultat cu atenție. După care m-a cerut să plătesc băutura și să părăsesc localul imediat.
Am ieșit scârbit, oare sunt singurul care vede dumnezei împușcați la colț de stradă?

Ecce sanguis!


te-ai gândit vreodată că eşti un pompier
care îşi descarcerează iubita
dintr-o maşină zdrobită
de un zid pe care scrie
„te iubesc”?

ţi-a zis:
uite, sângele meu!

vezi cum
se curbează
ca pilitura de fier
în apropierea magnetului?
globulele sunt nişte
hiene care au simţit
neputinţa mea

auzi cum cade, picătură cu picătură,
pe trotuarul murdar?

i-ai mai ţine inima în mână?

Când nu ai Iphone 6, te duci cu buhaiul


Obervaţi cum stau aproape toti drepti? E singura dovadă, pentru unii dintre cei prezenţi în această poză, ca au fiinţat şi ei pe a treia planeta de la Soare. Şi totuşi devenim nostalgici când privim aceste imagini cu nişte ţărani cu pantalonii ridicaţi peste buric şi în opinci. Genetica lucrează, noi stocăm informatiile acestea inconştient, sărbătorile trezesc în noi un sentiment de bucurie, au o semnificaţie aparte, poate că unii dintre puştii din poză sunt străbunicii noştri pe linie directă. Nu e nimic mai frumos decât să-ţi imaginezi aceşti ţărani inocenţi luptând peste ani şi ani pentru ca noi să putem scrie despre obiceiurile lor, pe care le mai vedem doar la televizor sau în documentare. Obiceiurile pe care ei le respectau şi le onorau în opinci. Iar noi, urmaşii lor, avem un sentiment de superioriate privind aceste imagini. Ei suntem noi, peste 100 de ani, urmaşii noştri ne vor privi ironici pe noi şi toate tehnologia noastră ultrasofisticată, dar ştiţi ceva: se vor simţi legaţi de pozele noastre, le vor privi cu atenţie şi vor încerca să ne deconspire starea de spirit; eram fericiţi, eram trişti? Cred că poza aceasta spune mai mult decât orice lecţie de istorie, dacă ştii să vezi imaginea de ansamblu. O bucată din Istoria Planetei, atunci când unii oamenii, purtând căciuli de blană haioase, povesteau în versuri altor oameni despre dărnicia zeilor.

poza

sursa Photo Historia

Instituţia Iubirii


când şi-au vorbit prima dată au descoperit că îşi puteau alege orice vis
absolut orice vis avut vreodată
iar celălalt îi putea desena conturul aproape miraculos de repede
apoi după câteva zile au observat că între ei era o câmpie pe care creşteau nişte copaci
ca nişte curcubeie de care îngerii legaseră leagăne
şi se bucurau în toate zilele de miracolul întâmplării de a-l găsi pe celălalt
totul era atât de frumos şi echilibrat încât zilele se adunaseră în urma lor
ca un cârd de păsări care nu mai migrau nicăieri
pentru că iarna nu putea să mai vină în emisfera lor
şi iubirea creştea între ei ca un copil alăptat de două doici
atât de mult încât un judecător a decretat că atât pe timp de pace cât şi pe timp de război
iubirea e un fel de instituţie care trebuie protejată cu armele
şi singura în măsură să-l urmeze pe Iisus pe Via Crucis

Însuşi Satan foloseşte Facebook


În oraşul ei de provincie nu se petrecea nimic notabil cu anii. În ultimul an de zile nu s-a întâmplat decât să-l aresteze pe unul care s-a îmbătat şi a urinat pe uşa biroului primarului pentru că nu-i dăduse autorizaţie să-şi pună smoală pe bloc. Ştirea a apărut la orele 19 şi 17 minute la televiziunile naţionale, peste 2 minute după ce trecuse prime-time-ul. Şi asta a fost tot. Pentru ea era doar o zi normală. S-a trezit la 7 şi puţin, şi-a băut cafeaua, a fumat două ţigări lungi şi subţiri, şi-a verificat mesajele de pe Facebook, a dat câteva like-uri la pisicuţe şi copii drăgălaşi, apoi a mâncat un sandviş cu salam şi a ieşit afară. Nu făcuse nimic deosebit în viaţă, nu avea copii, nu avea casă, nu avea nimic. Iubiţii o părăsiseră unul câte unul şi acum aştepta o minune în viaţa ei. Ea şi încă 2 miliarde femei din lumea întreagă aşteaptă o minune toată viaţa. În ultimul timp merge la biserică în fiecare duminică, cădea în genunchi pe la toate icoanele, milostivea pe cerşetorii de la intrare şi arunca câteva bancnote în cutia milei. Se simţea mai bine acolo printre pereţii aceia înalţi şi pictaţi după reguli dumnezeieşti. Apoi, mirosul de tămâie îi făcea bine, parcă gândea mai limpede. În duminica aceea se ducea la biserică. La 8 era deja în faţă. A intrat. Popa cânta de zor: „Doamne, milueşte! Doamne, milueşte!” A făcut turul icoanele, ca nişte prietene vechi, a căzut de câteva ori în genunchi şi apoi s-a aşezat pe un scaun mai lateral. Asculta în tăcere slujba şi se închina lar de câte ori observa că o făceau cu evlavie bătrânele de lângă altar.
Lângă ea s-a aşezat un domn elegant. Avea o pălărie neagră cu boruri largi, pantofi strălucitori şi pantaloni la dungă. Mirosea de zeci ori mai frumos decât tămâia din jur. Nu înţelega niciodată mare lucru din cuvântarea preotului, mai ales că acesta era şi un pic peltic. De data asta însă, nu era deloc atentă la cuvintele acestuia care repeta întruna că Dumnezeu trebuie să ne apere de cel rău. O captivase total bărbatul de lângă ea. Nonşalant îşi scosese telefonul performant şi intrase pe Facebook. Ba chiar observase că şi dăduse un Check In din biserică. I s-a părut un tip mai nonconformist. Tipul nici măcar nu o privea, cu toate că ea aproape că se mutase pe scaunul lui. Pe Facebook intra cu numele de Vlad de Beelzebul. Aristrocrat sadea. Aproape că nu mai rezista, îşi dorea din toţi porii să-şi scoată telefonul mobil şi să-i dea un add instant. Dar îi era jenă de bătrâna de lângă ea care plângea cu nişte lacrimi uriaşe şi se închina foarte larg. Nu înţelegea de unde atâta credinţă. Nu citise niciodată Biblia, şi la biserică mergea pentru că-i spuseseră nişte vecine de palier că Dumnezeu te ajută să-ţi găseşti soţ şi să faci şi copii. Se gândea acum că Dumnzeu lucra în favoarea ei pentru că îi scosese în cale acel bărbat chipeş. Trebuia doar să se roage încă puţin la Dumnezeu şi bărbatul acela o va invita la o cafea. Zis şi făcut! S-a închinat larg şi după ce a terminat de făcut crucea, bărbatul miraculos i-a zâmbit. „Deci, Dumnezeu chiar ajută.” şi-a zis în gând.
Nu mai arăta chiar foarte bine, avea totuşi o vârstă. Sânii erau cam lăsaţi, avea câteva riduri în dreptul ochilor, puţin mai multă celulită, mă rog, nu era chiar de lepădat. Bărbatul acela misterios, Vlad de Beelzebul a fost foarte galant: a invitat-o la restaurant, a plătit tot, a plimbat-o cu maşina lui elgantă prin oraş. I-a declarat că este din capitală şi era doar în trecere. A fost un gentelman: când a penetrat-o prima dată i-a cerut să închidă ochii când a intrat în vaginul ei. Aşa cum se făcea acum 100 de ani pe vremea bunicilor. După câteva intrări-ieşiri rapide şi-a dat seama că bărbatul acela avea un penis imens şi foarte negru. Ca de drac. Deşi nu mai făcuse sex de aproape un an şi jumătate a fost la înălţime. Vlad a penetrat-o din toate poziţiile. Chiar şi anal. Nu s-a împotrivit deloc. Ba chiar i-a plăcut. Bărbatul acela a terminat de şase ori în vaginul ei şi odată în anus. Sperma îi mirosea urât, foarte urât, dar a crezut că miroase aşa de afară de la ghena de gunoi.
Când a plecat i-a mulţumit frumos, i-a lăsat cartea lui de vizită şi 666 de euro cash. A încercat apoi în zadar să-l contacteze pe Facebook, dar parcă intrase în pământ, nu exista niciun Vlad de Beelzebul pe Facebook. După câteva săptămâni a crezut că tot ce i s-a întâmplat a fost un vis frumos. Dar avea încă banii necunoscutului, cartea lui de vizită şi mirosul acela urât de spermă din vagin. După o lună de la întâlnirea cu Beelzebul a înţeles că rămăsese gravidă. L-a sunat entuziasmată. Dar nu răspundea decât un robot într-o limbă pe care nu o înţelegea.
Burta îi era imensă. Medicul s-a speriat şi i-a propus să facă un avort. I-a spus că nu înţelegea ce se întâmplă în placenta ei. A trimis-o în capitală. Acolo s-au adunat în jurul ei o grămadă de doctori cu barbă şi vorbeau cu nişte cuvinte pe care nu le înţelegea. I-au propus să avorteze. Clar că nu voia. Era un dar de la Dumnezeu, se gândea ea mereu. Nu poţi arunca un dar de la Dumnezeu la gunoi. Şi a plecat cu trenul în oraşul ei de provincie. Era foarte greu pentru ea. Medicii i-au spus că sunt cel puţin 6 copii în burta ei. S-a bucurat. Era foarte rar ce se întâmpla cu ea. Un caz la 2 milioane de naşteri, poate şi mai mult. Vecinele de palier, aceleaşi care au trimis-o la biserică, i-au repetat să ducă la biserică şi să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru cele întâmplate.
S-a dus. Dar nu a putut. Parcă o forţă invizibilă nu o lăsa să treacă de uşă. A avortat chiar acolo lângă uşa bisericii. Nu era transportabilă, aşă că medicul de pe ambulanţă a moşit-o acolo, chiar la intrare. Saşe pui de om, negrii ca tăciunele şi plin de solzi i-au ieşit din burtă. A leşinat când l-a văzut pe ultimul. Unul mai urât ca altul. Au venit şi televiziunile din întreaga lume. Orăşelul ei de provincie căpătase o faima mondială. Comerţul cu suveniruri în formă de drac a ajutat foarte mult economia oraşului. Primea pentru fiecare interviu peste 666 de euro. Era mulţumită. Copiii i-au fost luaţi pentru cercetări de diferite institute şi facultăţi internaţionale. Avea listă plină de Facebook şi chiar îşi făcuse un iubit. Toată lumea se mira de întâmplarea ei cu Vlad de Beelzebul, care înţelesese până la urmă că e un fel de „drac”. Ea le repeta tuturor că e un domn galant şi politicos şi oamenii nu o credeau. Şi la fiecare interviu spunea acelaşi lucru, că l-a întâlnit pe Satana în biserică şi că acesta intra pe Facebook ca orice muritor.
S-a măritat, îşi construise o casă, avea doi copii frumoşi, albi şi fără solzi şi lumea a ales-o în Consiliul local al primăriei. Oraşul înflorise şi toate astea datorită ei. Ea le spunea tuturor să meargă la biserică, să se roage şi să creadă în Dumnezeu. Numai că ea numai era primită în biserică, preotul spunea că este unealta lui Satan pe pământ, dar nu putea explica ce cauta însuşi Satan la slujba lui. Dar ea credea în Dumnezeu, precum Iov din Biblie.
Despre cei şase pui de drac n-a mai auzit nimic nimeni niciodată. Se spunea că au fost ucişi de Arhanghelul Mihail într-o singură noapte, dar asta e o altă poveste care s-a întâmplat şi care merită povestită.

Nimic nu e mai frumos decât să te plimbi gratis prin Univers


Cred că astronauții sunt un fel de supermani. Toată viața suntem legați de planeta asta, stăm lipiți de suprafața ei, de praful ei, mai bine zis. Forța de gravitație e atât de importantă, încât, când ajung în spațiu, astronauților li se atrofiază mușchii și inima nu mai depune nici un efort să plimbe sângele prin tot corpul. Acest fapt nu poate să indice un singur lucru: că planeta nu aparține oamenilor, ci oamenii sunt ai planetei, un fel de furnici cărora acest uriaș de piatră le-a atașat nici cordoane ombilicale, legându-i pentru milioane de ani de suprafața lui în aproape eterna lui plimbare prin univers. Și mergem, zi de zi, noapte de noapte, an de an, generație de generație prin acest hău negru prin care strălucesc niște lumințe noapte de noapte, cărora unii oamenii, care le privesc prin niște bucăți de sticlă colorate, ne-au spus nouă, celorlați neinteresați, că sunt de fapt niște uriași nemavăzuți și neînchipuiți. Și noi mergem la plimbare, planeta nu ne ia nici un ban în această călătorie magnifică, pe un traseu numai de ea știut. Și noi suntem războinici, ne omorâm între noi, ne ucidem urmașii, ne vindem mare parte din lumina zilei muncind cât să rămânem în viață a doua zi, ne certăm, ne înjurăm, furăm; în general niște chestii atât de inutile, încât nu merită să le reproduc. Și totuși planeta merge în continuare pe traseul ei. Dacă nu știați, vă spun eu, că am învățat și eu de la alții: planeta se învârte în jurul Soarelui, Soarele se plimbă și el în jurul altor stele, acest conglomerat se deplasează în jurul altor conglomerate de stele. La rândul ei, galaxia noastră, Caleea Lactee se mișcă în jurul altor galaxii și în final tot univerul se deplasează spre roșu. Adică, tradus pentru un profan, mergem printr-un teritoriu nou în fiecare zi și nu ne vom mai întoarce aici niciodată. Și aici intervin astronauții, ei se urcă în cer cu minunatele lor aparate. Ei sunt supermanii pe care i-am rugat să ducă un mesaj altor supermani de pe alte planete. Sau poate lui Dumnezeu.

Când i-am cunoscut prima dată pe Adam şi Eva (AKOUSMATA)


Era soare
Lumina cădea perpendicular pe fabrica dărâmată din faţa ferestrei
În timp ce o  jumătate de planetă dormea
Tu i-ai remarcat prima
Erau aşa, cum să spun, un fel de fraţii Grimm
Pentru că dragostea e un copac-floare care creşte în fiecare zi
Mai mare, mai mare din pardoseala celulelor noastre
Doi bătrânei care stăteau pe banca din faţa scării
Nici înalţi, nici vorbăreţi
Priveau calm la cei din jurul lor
se ţineau de mână şi le auzeam bătăile inimii
ca un radio ce anunţă ora exactă
Iubita mea, vrei să ne aşezăm lângă ei?
Şi ne-am apropiat
Moartea s-a dat un pas înapoi
Lumină Lumină Lumină
De trei ori ca Petru din Biblie
Şi s-a aruncat la pământ
Copacul-floare se vedea atât de clar
Încât am început să plângem
Pentru că lucrurile frumoase au o tristeţe interioară care îţi amorţeşte palmele şi inima

poempromisune (repostat la cerere)


când m-am apucat să-ţi scriu era târziu trecuse de mult de miezul nopţii era două şi 8 minute mi-am dat seama că te iubesc chiar dacă mă tratezi ca pe un fraier chiar dacă mă minţi că ţi-ai tăia părul pentru mine sau că o să te arunci într-o zi de pe bloc sunt minciuni dar m-am obişnuit de mult cu minciunile tale cu mitomania ta cronică cu cele 2 nume şi 3 prenume cu foştii tăi iubiţi care apar din virtual la uşa mea şi îmi arată toate cadourile tale pentru ei iubirea e ca un tren din care nu te poţi arunca deschizi uşa vagonului încerci să numeri stâlpi de telegraf şi îţi faci curaj să te arunci la al douăzecilea dar apoi îţi dai seama că e futil mai bine mergi până la capat mai bine aştept cuminte în compartiment să mă întâlnesc cu tine în gara de nord în faţă la mcdonalds să mergem iar în apartamentul ăla chic de pe lângă atheneu şi să facem dragoste până poemul pe care ţi-l scriu de fiecare dată pe sâni mi se mută mie pe piept apoi să adorm cu faţa în părul tău care miroase atât de frumos în fiecare dimineaţă în care mă trezeşti să facem dragoste uit de toate tâmpeniile pe care mi le-ai servit cu gheaţă 3 ani de zile stau cuminte la calculator şi aştept să-mi aduci cafeaua şi să mă săruţi pe gât în timp ce-mi verific emailul când pleci încep să te urăsc instant dau din mâini din picioare mă cert cu toată lumea vorbesc urât la telefon agăţ gagici pe stradă mă înjur din senin în casă ce viaţă de rahat ai fraiere te îndrăgosteşti tu ca şmecherul de cele mai imposibile femei te sun la 2 noaptea intră pe mess curva dracului cu cine eşti în pat te-am sunat de 2 ori şi nu răspunzi începi să tremuri la telefon să plângi să-mi spui că eşti la menstruaţie aşa şi dacă eşti la menstruaţie care-i problema de câte ori ne-am tras-o noi la menstruaţie recunoaşte că eşti cu cineva în pat spune atât da sunt cu cineva în pat dar tu râzi şi îmi spui te iubesc atunci când mă înjuri nu sunt cu nimeni vrei să strig că îmi place să fac dragoste cu tine să mă audă toţi vecinii dar nu îţi mai cer nimic tac şi îmi dau seama că sunt cel mai mare fraier care a trăit vreodată şi orice mi-ai face am să te iubesc pentru că eşti singura mea speranţă într-o lume mai bună amin aşa să-mi ajute dumnezeu

Azi nu moare nimeni (fragment)


Arhanghelii se pitiseră la pământ luând diferite forme. Copaci şi pietre uriaşe. Auziseră un zgomot dinspre pădure. Putea fi Alberto sau Moartea.
Jophiel s-a uitat spre Samuel comunicându-i telepatic să scaneze toată zona cu vederea lui excelentă.
Nimic. Absolut nimic. Şi totuşi auziseră ceva. Un fel de herghelie de dragoni care se deplasau spre Poiana Fermecată. Spre ei.
Uriel a dat din aripi.
-Se întâmplă ceva ciudat cu planeta. Dacă nici noi, arhanghelii, nu mai puteam înţelege semnele ei, atunci cine?
Uriel avea aripi frumoase. Cele mai frumoase aripi din regatul cerului. Toţi arhanghelii şi cohortele de îngeri îl invidiau pe ascuns sau făţiş pentru superbitatea de aripi ce o poseda. Fusese numit arhanghel şi datorită acestor aripi senzaţionale. Înaintase ierarhic destul de uşor pentru că era foarte-foarte competent dar contau şi cele 2 aripi de vultur care-i ieşeau atât de maiestos din cutia toracică.
Rafael a băgat mâna în buzunar şi a scos un gen de băţ scurt, un beţigaş, pe care l-a lovit cu trei degete, apoi cu două şi acesta s-a transformat într-o lance uriaşă.
-Jophiel, lasă-mă pe mine să inspectez zona. Ceva este în neregulă. Samuel nu se înşeală niciodată. Plus că şi Metatron a auzit ceva.
Jophiel şi-a mângâiat barba aspră. L-a privit pe lunganul de Metraton. Acesta se scobea între dinţii extrem de albi cu un fir de iarbă. Apoi şi-a mutat privirea spre Rafel şi lancea lui uriaşă. Puteai jura că Rafel este cu tot cu lance un hoplit veritabil din falanga macedoneană. Îi mai lipseau doar hainele roşii care ascundeau sângele.
-Mă duc cu el, Jophiel!
Jophiel a tăcut. Creierul procesa zeci de scenarii posibile.
-Nţţţ! Rămâi aici. Nu ne putem permite să pierdem doi arhangheli simultan.
Samuel a pus iar urechea la pământ.
-Sttt! Gata, ştiu ce s-a întâmplat. 25 de oameni în frunte cu Alberto încearcă să traverseze râul.
Jophiel s-a lăsat pe vine. Asemenea unui samurai.
-Sunt cretini. N-au nicio şansă. Nu ştiu că râul aparţine Morţii?! Rafael, cu discreţie, du-te şi raportează-mi situaţia. Vreau să ştiu dacă Alberto va supravieţui.
Acesta şi-a lovit iar lancea uriaşă cu două degete, apoi cu trei şi aceasta s-a transformat la loc în beţigaş pe care şi l-a băgat la loc în buzunar.
Şi cu o viteză uimitoare a început să alerge printre copaci. Se subţia, se alungea ca un elastic reuşind să se strecuare printre copaci cu atâta uşurinţă că părea o pasăre-şarpe.
Uriel, Metatron şi Samuel s-au trântit iar pe iarbă continuându-şi jocul de macao fără nicio grabă sau teamă la lumina slabă a crepuscului.
-Data asta trebuie să bat eu, a declarat solemn Metatron. Ultima oară am câştigat acum 200 de ani.
-Păi ce să-ţi fac, nene, dacă joci împotriva lui Rafael?! Nu ştii că tipul are toate combinaţiile posibile în minte? Numai când pune mâna pe pachetul de cărţi ştie cu exactitate unde sunt aşii şi zecarii. Ha! Ha! Cum poţi, nene, să câştigi în faţa acestui fenomen al pachetului de cărţi?
Uriel se amuza copios. Juca doar din dorinţa de a avea o activitate. Din când îşi întindea aripile pentru a le cerceta grijului dacă fiecare fulg e la locul lui.
Samuel a privit înspre direcţia râului. Avea 3 şeptari în mână, era inevitabil să nu câştige jocul în absenţa lui Rafael. Dar acum era mult mai interesat să vadă prin copaci şi iarba înaltă şi dulce ce face Rafael la marginea Pădurii.
Rafael ajunsese de câteva secunde. Acum comunica telepatic cu Jophiel. Râul blestemat îşi făcea scrupulos datoria. Apăra Pădurea de oameni.
-Au ajuns aproape de jumătate. Nu-mi miroase deloc a bine, Jophiel. Gata! Gata! Se duc la fund!
Ceilalţi 3 arhangheli se conectaseră şi ei la canalul telepatic dintre Jophiel şi Rafael.
-Pe aripile mele! Metatron s-a ridicat în picioare aruncând cărţile de joc nervos. Alberto ăsta e cretin! Păcat de ei. Vor muri cu toţii! Chiar nu ştiu asta?! Cine naiba i-a pus să facă pe înotătorii în asemenea ape în care nici măcar eu nu mă simt în siguranţă?! Cretin! Nu mai joc. Peste 200 de ani o să câştig şi eu. Dar vă spun pe aripile mele că-l voi pocni pe acest Alberto direct în mutră cu prima ocazie. Nu trebuia să săvârşească asemenea stupiditate.
Jophiel a ordonat.
-Tăcere! Toată lumea să tacă. Mă gândesc la un plan de salvare a celor rămaşi. Rafael va rămâne momentan la marginea pădurii.
S-a aşezat iar pe vine mângâindu-şi barba aspră.
Rafael transmitea în continuare cu toate detaliile situaţia din apă.
În final au aflat cum Alberto s-a panicat şi cum 24 de oameni au dispărut cu desăvârşire în apele râului.
Era totuşi bine, Alberto scăpase.
-Samuel, ce face Moartea? O poţi vedea?
-Da, foarte clar. Ce crezi că poate face acum? Sărbătoreşte moartea celor 24.
-Trage pe nas?
-Kilograme.
-E bine. O va ţine ocupată ceva vreme. Rafael, înapoi! Retragerea! Apoi a continuat cu voce tare, pentru că până atunci folosise doar canalul telepatic de comunicare. Trebuie să găsim o soluţie rapidă să-i salvăm. Şi mai terminaţi cu jocul ăsta stupid de cărţi! Planeta se prăpădeşte şi voi jucaţi macao. Halal arhangheli!
Metatron l-a privit plictisit.
-Hai măi Jophiel, acum te-ai găsit şi tu să ne faci morală?! Dar de ce nu ai acţionat când dezastrul ne-a lovit planeta? Oricum, pe aripile mele, nimic nu e pierdut. Dacă n-a murit Alberto, mai avem o speranţă, nu?!
Uriel a strâns cu grijă cărţile de joc împrăştiate pe jos.
-Eu cred că tipul ăsta are ceva special. A suferit atât de mult şi totuşi nu s-a dat bătut. Orice om se panichează, e normal, pe mine mă bucură capacitatea lui de merge înainte deşi e singur. Tu-ţi dai seama că omul ăsta e singur cu adevărat? Şi totuşi rezistă cu brio, magna cum laude, împotriva tuturor.
Arhanghelii au concluzionat că Alberto este special şi specia mai are totuşi o şansă.
-Totuşi, repet şi pentru Metatron care se caută în dinţi de 2 zile cu acelaşi fir de iarbă, pentru Alberto şi cei rămaşi mai există o şansă, dar noi nu trebuie să intervenim în mod direct, a conchis Jophiel.
Rafael a apărut brusc lângă cei patru arhangheli. Şi-a scuturat penajul din care au căzut frunzele pe care le agăţase în goana lui nebună spre râu. Rafael era un arhanghel frumos, femeiele se topeau după el.
Jophiel şi-a mângâiat iar barba aspră.
-Momentan nu putem lăsa situaţia aşa. Nu îmi place deloc cum decurg lucrurile de cealaltă parte a râului.
Uriel şi-a întins încă o dată aripile lui frumoase. Senzaţionale.
-Îmi pare foarte rău de Elena şi de soţul ei Carol Caraiman.
Metatron cu firul de iarbă în dinţi s-a apropiat de Jophiel care încă îşi mângâia barba aspră utându-se cu atenţie la aripile senzaţional de frumoase ale lui Uriel.
-Jophiel, te rog frumos, te implor chiar, lasă-mă să ma ocup de Moarte. Îi dau două directe şi jur pe aripile mele că va dormi 1000 de ani garantat.
-Nţţţ! Metatron, Moartea e prea puternică acum. E foarte posibil să nu-i poţi face faţă.
-Jophiel, pe aripile mele, mă bat cu ea 1000 de ani, destul ca ceata asta de nenorociţi să taie pădurea asta şi cu lame de ras şi să ajungă la Poiana Fermecată.
Metatron era excitat de posibilitatea unei lupte cu Moartea. Muşchii braţelor i se întăriseră instantaneu, îşi strânsese pumnii care semănau acum cu nişte mânuşi de box uriaşe, iar venele de sub pielea braţelor deveniseră mai mari decât coada unui leu. O maşină de luptă corp la corp imbatabilă.
-Nu, Metatron. Nu! E prea riscant. Plus că prin lupta asta a ta încălcăm regula cea mai importantă a jocului: fără intervenţie directă.
-Jophiel, nu mă poţi opri! Nu eşti tatăl meu! Nu mă poate opri nimeni acum.
Excitarea se citea în ochii lui mari. De câte ori îşi punea ceva în cap Metatron reuşea şă-şi facă pe plac. Comisese câteva erori cândva pentru care Dumnezeu îl mustrase dur, dar, în genere, era un spirit independent aflat în slujba umanităţii. Jophiel ştia toate astea. Ezita să fie prea autoritar sperând că măcar încă un arhanghel să încerce să-l împiedice pe Metatron să se ia la trântă cu Moartea. Nu dorea să folosească un ton dur în faţa lui Metatron pentru că ştia că acestuia din urmă îi sărea foarte repede muştarul.
Din păcate, situaţia a luat o direcţie extrem de proastă pentru Jophiel în momentul în care Rafael şi-a scos din buzunar beţigaşul lui de lemn pe care l-a transformat în câteva secunde în binecunoscuta lance uriaşă. Deja erau doi arhangheli acum dispuşi să se lupte cu Moartea.
Acum ori niciodată! Era momentul culminant al disputei.
Jophiel s-a aşezat pe vine şi a început să-şi mângâie barba aspră făcând abstracţie de cei doi arhangheli care erau gata să zboare în spre o luptă cu Moartea. Se gândea ce se putea întâmpla dacă cei doi vor fi scoşi rapid din luptă. Nu era bine deloc. În trei aveau şi mai puţine şanse de a învinge şi implicit de a ajuta specia umană care rămăsese toată în mâna lui odată cu dispariţia subită a lui Dumnezeu.
Hm! Ce-ar fi făcut Dumnezeu în locul lui?! Nimic. Evident nimic. Ar fi lăsat lucrurile să decurgă de la sine. Nu puteau interveni de maniera asta în niciun chip.
S-a ridicat.
-Măi băieţi! Îşi cântărea cu atenţie cuvintele. Uitaţi-vă la mine! Vă promit că până mâine vom avea o luptă directă cu Moartea. Toţi cinci. Dar nu acum. Să vedem ce hotărăşte Alberto.Ttrebuie să respectăm decizia oamenilor. Ştiţi şi voi faimosul „liber arbitru”.
Dar Rafael şi Metatron deja îşi întiseseră aripile pentru decolare. În câteva minute se vor lupta cu Moartea. Invocarea liberului arbitru nu avusese efect.
A privit spre Uriel şi Samuel. Aceşti doi arhangheli păreau încă dispuşi să ţină cont de atotputernica directivă a lui Dumnezeu. Trebuia să îi oprească. Să îi oprească înainte de a decola peste pădure şi să înceapa lupta epică cu Moartea.
Rapid. Foarte rapid.
A întins ambele braţe. Dreapta spre Metatron şi stânga spre Rafael.
Îi apucase de aripi.
Era un gest extrem, disperat.
Aripile arhanghelilor sunt lucruri intangibile. Doar ei îşi pot atinge cu bună ştiinţă propriile aripi. Doar ei înșiși şi Dumnezeu în persoană.
Ambii s-au întors simultan privindu-l cu furie pe imberb.
Între cei 3 arhangheli se născuseră nori negri, tensionaţi. Situaţia putea deveni tragică din clipă în clipă. Şi existau indicii că tragismul se va produce. Lipsa lui Dumnezeu era esenţială. El era garantul iubirii între înaripaţii din cer.
Dar dacă şi arhanghelii se bat ca chiroii între ei, ce pretenţii să mai avem de la nişte simpli muritori înfometaţi şi speriaţi?

ciocolata celebră


tatăl meu e astronaut
a zburat pe Lună
a schimbat şuruburi stricate pe staţia orbitală
de câte ori vine acasă ne aduce ciocalată americană
cu semnături celebre
când pleacă ne adunăm toţi trei în baie
eu, Monica şi Cosmin
dăm drumul la robinetul de la cadă
şi ne rugăm în genunchi pentru el
uneori intră şi mama
atunci mâncăm ciocolata celebră în patru
şi privim la pozele în care pune piciorul pe Lună
alături de toţi oamenii ăia îmbrăcaţi în costume spaţiale
e super să stăm aşa toţi patru şi să ne amintim
de toate cuceririle, de toţi prietenii lui celebri
de toate oraşele mari în care a fost

acum câţiva ani
naveta spaţială
s-a oprit foarte aproape de apartamentul nostru
dar tatăl meu nu a coborât ca altădată printre lacrimile noastre
de puşti extaziaţi
au coborât ca dintr-o atmosferă lipstă de gravitaţie
prietenii lui în costume spaţiale pline de praf selenar
şi ne-au adus ciocolată americană
cu un autograf celebru
era al lui

Al 3-lea război mondial


”Iubitule,
La noi plouă de o săptămână. Blacky a fătat şapte pui. A trebuit să alung şase. Am plâns două zile. Chiar a trebuit să o fac. Crede-mă că a trebuit, altfel muream cu toţii. L-am rugat pe domnul Atanasiu să-i ducă departe, la marginea oraşului. I-am pus într-o sacoşă o jumătate de pâine muiată în apă. Poate că îi va găsi vreun animal acolo şi vor supravieţui. Mă rog lui Dumnezeu să aibă milă de ei. Erau orbi. A trebuit să o fac, jur. Să nu mă cerţi şi tu, ştiu, sunt o asasină, dar a trebuit să o fac. Am să-mi primesc răsplata, dar a trebuit să o fac. Noi o ducem greu cu mâncarea. Nu mai aveam decât pâine şi ceapă. Nu ştiu cât mai durează războiul ăsta. A venit poliţia militară acum 2 săptămâni şi ne-au rechiziţionat toată aparatura electrică din casă: celulare, televizor, laptopul tău şi al meu, cuptorul cu microunde, frigiderul, absolut tot, absolut-absolut tot. Nu mai aveam curent electric decât o oră pe zi. Şi uneori nici atunci. Stăm pe întuneric şi ne rugăm pentru oameni. Să oprească odată măcelul ăsta fără sens. Mă gândesc cel mai mult la tine. Te iubesc mult-mult. Chiar mai mult decât pe mine. Vreau să ştii că ţi-am salvat toate poeziile când au venit militarii să ne ridice laptopurile. Mă anunţase în prealabil domnul Atanasiu. E un om de treabă. Tot el m-a pus în contact cu un chestor. Mă va ajuta să o duc pe mama într-un spital. Mama e tot mai rău, vomită des şi nu poate să mai înghită. Are nevoie de o cură cu lactate. Săptămâna viitoare mă întâlnesc cu chestorul. Am auzit că e un domn politicos, înainte de război a fost redactor la o revistă de literatură. Sper să fie bine, am să mă rog în fiecare noapte.
Te sărut peste tot, iubita ta”

Ploua de 3 zile în continuu. Urăsc ploia. Stăteam într-un tranşeu plin cu apă. Pereţii de pâmânt murdar se scurgeau pe lângă noi odată cu ploaia care uitase să mai se oprească. Am închis ochii. Simţeam că o să am iar un atac de panică. Exact ce-mi lipsea. Popescu fuma privindu-şi arma cu patul ud. Ştiam cum să evit atacul: trebuia să vorbesc. Am deschis gura, mi-a ieşit doar un ”bă!” schimonosit şi bâlbâit. Nici măcăr nu mă auzise. Mi-e frică, am să mor ca un boschetar în tranşeul ăsta mocirlos. Ce viaţă de câine mai am şi eu?!
-Popescule, ştii cât durează războiul ăsta?
-Până la final, nu?
Replica lui m-a enervat cumplit. Aveam nevoie de cineva care să mă asculte, nu să facă pe spiritualul.
-Eşti prost? Dacă Dumnezeu ar avea o vârstă exprimată într-o viaţă de om, războiul ăsta de rahat ar dura exact cât ar clipi din ochi. Clipeşte o dată şi se duce jumate de planetă dracului. O planetă avem şi de asta ne batem joc. În loc să mergem pe alte planetă, ne omorâm ca idioţii pentru nişte biete concepte. Dacă gândeau vreo clipă cretinii ăştia de conducători investeau banii în ceva mai interesant: revitalizau programul Apollo. Dar e mai uşor să extermini un popor decât să ajungi lângă Alpha Centauri. Şi e mai rentabil, mult mai rentabil.
-Alberto, iar ai fumat marijuana?!
-Sclavi şi carne de tun, asta suntem…
M-a întrerupt râzând.
-Ori nu ţi-a mai scris gagică-ta de faci pe nebunul pe aici? Mă exaspera. Dacă nu purta aceeaşi uniformă ca a mea, jur pe Dumnezeu că l-aş fi pleznit cu patul armei direct în gură. Să-l văd ţinându-se de gură ţipând isteric cu bărbia plină de sânge:”De ce dai, bă?! De ce? Ai înnebunit?!”
Făcusem un atac de panică în avion spre Zaragoza. Eram fără aer, pereţii se strângeau spre mine ca o menghină. Mişcam degetele picioarelor repede. Ca şi când mi-aş fi verificat capacitatea creierului de a mai controla muşchii. Am inspirat profund. Aveam impresia că oricât de tare aş deschide gură să inspir în plămâni nu-mi ajunge nicio moleculă de aer. Nemţoaica de lângă mine mă privea şi nu înţelegea nimic. Avea un zâmbet de vită politicoasă. ”Vacoooooo, nu vezi că nu am aer????”
Fără aer. Am mai inspirat încă o dată. Popescu s-a uitat speriat la mine.
-Albertule, eşti bine?
Prima mea mişcare a fost în sus în afara tranşeului, un recul al crizei. M-am ridicat în picioare. Vântul îmi sufla chiar în faţă, rece. Pentru o clipă am avut senzaţia că, orice mi s-ar fi întâmplat, eu câştigasem şi de data asta. Mantaua de ploaie era udă, grea şi mă sufoca. Dar mă simţeam bine, învinsesem şi acum. Moartea rămăsese departe de tranşeul nostru, muşcându-şi degetele de ciudă. Numai fraierii renunţă aşa uşor.
-Albertule, stai jos!
Nu-l auzeam. Mă uitam în sus, vedeam soarele printre norii grei. Criza îmi trecuse.
M-am întors spre el, venise târâş până la mine.
-Stai jos, idiotule! Vrei să te sinucizi?
-Popescule, de ce are atâta lumină ziua asta întunecată?
S-a aruncat peste mine, arma mi-a căzut în noroi. Exact la timp. Lunetiştii din cealaltă parte mă remarcaseră. Câteva gloanţe porniseră. Dar eu eram în mocirlă, gloanţele au şuierat a pagubă deasupra mea.
-Vezi, mă Popescule?! Pe mine nu mă omoară nimic, sunt nemuritor! Râdeam.
-Eşti nemuritor pe dracu! Eşti doar un cretin sinucigaş. Doamne, oare în plutonul ăsta sunt cel mai sănătos?!
-Gata, mă, mi-am revenit, stai calm, azi nu moare nimeni.
Am tăcut amândoi, mi-am ridicat arma, i-am şters puţin patul. Părea să funcţioneze.
-Dar ce pula mea ai avut?
Mi-am scos din buzunar pachetul de ţigări. Era ud.
-Băga-mi-aş pula în tranşeul ăsta. E ceva ce nu s-a udat pe o rază de 3 kilometri? Furia m-a cuprins brusc. Cred că şi inima mi s-a udat, e într-un borcan cu mocirlă la fezandat.
M-am scotocit prin buzunare după brichetă. A doua scrisoare o ţineam la piept. Avea un scris tremurat.

”Iubitule, mama e salvată. Acum e într-un spital la Bucureşti. Doctorii au spus că va trăi. A trebuit să o fac, jur pe dragostea noastră că a trebuit să o fac. Dumnezeu nu mi-a lăsat altă alternativă. M-am culcat cu chestorul. A trebuit să o fac, te implor să mă ierţi. Trebuia să mă culc cu el, altfel murea mama. Te iubesc mult. Te sărut.”

Am recitit-o. Scrisul tremurat, aplecat spre dreapta. Chestorul pentrând-o pe la spate. O pictură de apă a acoperit ”te iubesc”. Apoi a pus-o să-i facă un blow-job şi a terminat pe faţa ei. La baie s-a spălat pe faţă. Stropii de spermă se amestecau cu lacrimile. S-a îmbrăcat repede şi a plecat spre casă. Mama era salvată. Va trăi mai mult. Oare i-a plăcut şi ei? Mai mult ca sigur… Sau poate că nu. Ia mai dă-o dracului. A făcut un bine. A salvat o viaţă. Şi în plus nu făcea păianjeni acolo jos aşteptându-mă pe mine să mă întorc fără un picior de pe front.
M-am ridicat vesel. În fond, o partidă de sex pentru o viaţă salvată. Ce uşor se rezolvă lucrurile pe timp de război, nu?!

Am să-l omor pe chestor, o să moară sufocat. Numai să scap de aici. Trebuie să fiu atent să nu mai fac vreo prostie. Am nevoie de o permisie.
-Popescule, când primim şi noi permisie?
-Pentru ce vrei permisie? Nu-ţi ajunge câmpul ăsta plin cu bombe? Vrei pădurice liniştită unde să te spânzuri? Peste tot se moare la fel. Şi în ştreang şi în glonţ.
-Du-te-n pula mea cu glumele tale de căcat! Zi, mă! Când se dau permisii?
-Habar nu am. Peste vreo lună, cred. Am auzit că dacă rupem linia frontului aici nu mai primim permisii vreo 6 luni.
Am tăcut cu ciudă. Nu voiam să rupem linia frontului. Nu voiam nimic, nici măcar să se termine războiul. Dacă sunt fraieri, să se omoare între ei până la sfârşitul lumii! Ăsta nu e războiul meu, eu am alt război, chestorul mi-a deschis alt front de luptă. Şase luni??? E inadmisibil. Trebuie să-l omor pe ăla săptămâna asta. Nu pot aştepta 6 luni. Trebuie să dezertez.
Căpitanul s-a furişat tiptil spre noi doi. Îşi ţinea casca verde cu mâna dreaptă iar cu stânga ducea repede ţigara la gură. Avea o barbă mare, din compania noastră nu mai ieşise nimeni din tranşee de o săptămână.
-Am nevoie de un voluntar din plutonul vostru. Anuntaţi-i pe toţi. Îmi trebuie un om curajos. Trebuie să minăm podul din faţa noastră. Cel care reuşeste primeşte Crucea Militară şi două săptămâni de permisie.
Popescu a început să râdă.
-Două săptămâni pe lumea cealaltă poate. Ha-ha. Ce nebun se va duce în bătaia lunetiştilor? Sunt aproape 4 kilometri până la pod şi cel puţin 300 de puşti ascunse peste tot.
Am sărit în sus. Aproape că îmi pierdusem casca. Venise momentul să-i tai testiculele chestorului.
-Domnule căpitan, mă ofer voluntar!
Căpitanul m-a privit înduioşat. Îi eram drag, nu se aştepta să mă duc la moarte atât de uşor.
Popescu a ţâşnit placându-mă. Ne-am prăbuşit amândoi în mocirlă.
-Domnule căpitan, nu-l băgaţi în seamă are o depresie. L-a lăsat gagica, de asta face pe eroul.
Căpitanul a încredinţat tacit din cap. Şi el credea că o luasem razna. S-a întors cu intenţia vădită să caute alt voluntar.
L-am împins cu furie pe Popescu de pe mine m-am ridicat şi am făcut doi paşi după căpitan. L-am apucat isteric de mână, aproape bruscânu-l. Căzusem în genunchi în faţa lui.
-Domnule căpitan, vă implor, vreau să distrug podul ăla blestemat. Sunt gata să-mi dau viaţa pentru ţara mea. Vedeam ochii chestorului bulbucaţii sufocându-se cu testiculele. Trebuie să-mi daţi şansa asta. Mă ofer voluntar. Sunt voluntarul ideal. Sunt cel mai motivat să îndeplinesc misiunea asta. Ascultaţi-mă, până măine podul e distrus complet!
Căpitanul a răspuns sec. Aproape metalic
-Bine, soldat. Ţi s-a încredinţat misiunea. Vino cu mine să primeşti instrucţiuni suplimentare.

Fumam singur departe de tranşeele noastre. Până la pod mai avem câteva sute de metri. Rucsacul cu explozibil îl lăsasem lângă mine. Furasem un baton de explozibil din el. O să i-l bag chestorului în fund. Obosisem. În câteva minute podul va fi minat. Simţeam că traiesc. Distrug podul şi apoi îl minez pe chestor.
Am început să alerg aplecat spre pod. Îl distingeam perfect prin noapte.

-Uite-l. Îl vezi?
Cei doi lunetişti de la marginea podului scrutau noaptea cu binoclurile performante.
-E a treia oară săptămâna asta când încearcă un disperat de-al lor să distrugă podul. Eu cred că trebuie să fii drogat să ai un asemenea curaj.
-Am auzit că le dau droguri să lupte ca nişte animale.
-Ia să-l lăsam să se apropie. Nu-l omorî acum. Lasa-l să vină mai aproape.
-Eşti nebun??? Dacă se aruncă în aer când e aproape de noi?!
A ridicat arma. Un zgomot puternic. Soldatul cu rucsac în spate s-a răsucit prin noapte şi a căzut cu faţa în mocirlă.
Au trecut câteva minute. Nicio mişcare.
Soldatul cu rucsac s-a ridicat încet.
-Bă!!! Eşti nebun? Ăsta e nemuritor?

Ultimele cinci minute de pe Pământ


Dacă ne vom întâlni vreodată pe stradă
Tu cu soţul tău de mână, zâmbitoare
Iar eu cu o oarecare
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni vreodată în faţa unei icoane
În cea mai frumoasă biserică din Bucureşti
Şi mă vei întreba
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni vreodată pe drumul de întoarcere
De la înmormântarea mea
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni atunci când mă voi întoarce de pe front
Plin de răni, fără nicio scrisoare de acasă
În cârje şi mirosind a moarte
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni pe vreun peron oarecare
Printre necunoscuţi care-şi poartă moartea în geamantane grele
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni în ultima noapte de pe Pământ
Printre zei muribunzi şi femei palide
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni vreodată
În drum spre bucătărie
Tu cu o carte de poeme în mână citind în mers
Iar eu cu o ţigară în mână privindu-te ca un gardian de la spate
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom întâlni vreodată în mijlocul patului
După o noapte în care ai adormit în braţele mele
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom găsi vreodată în mijlocul deşertului
Fără nicio picătură de apă în ploscă
Iar hienele aşteptându-mi binevoitoare finalul agoniei rânjindu-şi colţii
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Dacă ne vom găsi vreodată
Într-un poem de dragoste ce nu se termină niciodată
Şi mă vei întreba:
”La ce te-ai gândit în ultimele 5 minute, Albert?”
Te voi privi în ochi îţi voi spune
”M-am gândit la tine!”

Abandonarea lui Dumnezeu


În fiecare seară îmi este prea frică să mă întorc acasă. Îmi iau târnăcopul şi pleznesc în asfalt până ajung aproape de locul acela cald. Mă rostogolesc în groapa din asfalt şi ascult maşinile care ocolesc noul meu domiciliu. Uneori îmi este frică că se va opri un cetăţean şi va fi curios să vadă cine e pe fundul gropii. Şi atunci mă chircesc. Cred că cetăţeanul acela are barbă şi vorbeşte foarte gros. Şi mâini păroase. ”Cine mama dracului e aici în asfalt?!” Atunci voi ridica o mână încet de pe fundul gropii. ”Sunt neînarmat, cetăţene bărbos! Nu trage!” Dar e linişte, nicio maşină nu se opreşte. Mă întorc pe partea celalaltă. Cerul e senin. Îmi place să aştept. Aşteptarea te face puternic. Dragostea te face puternic. Dumnezeu te face puternic. ”Îmi aştept iubita. Îl aştept pe Dumnezeu.” Cetăţeanul bărbos a plecat fluierând. Din buzunar îi atârna o batistă murdară. M-am ridicat în genunchi. Se îndepărta. Am fluierat. ”Hei, o să-ţi cadă batista din buzunar!” S-a oprit, s-a întors spre mine. Nu mai avea barbă, avea chipul lui Dumnezeu. Ochii îi străluceau puternic. Într-adevăr. Dumnezeu venise lângă groapa mea din asfalt, avea o batistă murdară. Mi-a făcut semn cu mâna și a dispărut în noapte. Probabil că îl va lovi o mașină din spate și va muri. Mi s-a făcut brusc milă de toți cetățenii planetei. Vor rămâne fără sprijin moral. Am sărit sprinten din groapă și am fugit spre locul în care dispăruse. Am auzit un claxon puternic și un scrâșnet de frâne. M-am întors. Un individ bărbos a țâșnit dintr-o rablă roșie cu o bâtă de baseball în mână. ”Îți rup oasele, nenorocitule!” ”Stai! Nu da, cetățene șofer! Alerg după Dumnezeu. E chiar în fața noastră, îl vezi?” Individul bărbos a coborât bâta. ”Hai, urcă în mașină. Ajungem mai repede. Sper să nu dea peste el vreun nenorocit.” De oglinda retrovizoare atârna un crucifix de plastic. ”Se fumează?” A dat din cap că da. Am aprins o țigară. Dumnezeu era chiar în fața noastră. ”Sunteți căsătorit, cetățene bărbos?” ”Am fost, o curvă!” A lăsat geamul din fața lui și a scuipat. Apoi a exclamat iar. ”O curvă!” ”Vreți o țigară?” ”Nu. Vezi că am o sticlă de votcă pe bancheta din spate.” I-am dat-o. A înghițit o gură mare. ”O curvă!” ”Oprește!” A pus frână. ”Tu știi cine sunt eu?” ”Unul care îl urmărește pe Dumnezeu.” ”Nu e de competența mea să-l salvez pe Dumnzeu de la un posibil accident rutier!” ”Nici a mea!” ”Dă-mi sticla.” Am băut. Avea un gust oribil. Am coborât ca să vomit pe marginea șoselei. Bărbosul a demarat în trombă. Pe cer se vedeau stelele. M-am așezat în iarbă cu mâinile sub cap. Se auzeau greierii.

Prolog. Al treilea Prolog


În dimineața aceea a cântat Bach la toate posturile de radio. Avioanele zburau mai aproape de pământ și lumea mi se părea mai mică.
Am ieșit din casă. Auzeam Bach peste tot și așteptam din senin să se prăbușească un avion peste mine. Și nu mi-ar fi părut rău. Pentru că aveam impresia că o legiune de îngeri ascultă la radio Bach odată cu mine.
Am intrat acolo. Trebuia să fie acolo.
Îmi venea groaznic să urinez.
-Nu am înțeles niciodată cum se produce fenomenul uitării. Adică cineva îți omoară tatăl, mama, fratele, sora și copiii și tu peste ani servești o friptură într-un restaurant de la un colț oarecare de stradă. Ridici paharul sus și rostești: ”Dumnezeu să-i odihnească!”, verși puțin vin pe jos, cu atenție să nu te stropești pe pantofii luați la reducere și apoi înfuleci tot-tot ca și când asta e ultima ta masă pe pământ. Crezi că Dumnezeu ăsta e prost? A făcut El mai multe șmecherii, însă asta mi se pare cea mai tare posibilă. Și unde mai pui că cel care a provocat accidentul mortal avea pe scaunul din dreapta o Biblie. Explică asta, nene! E dat dracului Dumnezeu ăsta. Ha-ha! Joac-o p-asta!
Am tăcut. Eu auzeam încă Bach. Mi-am aprins o țigară.
-E demisec?
Radian a aprobat din cap.
-E bun. Unde ai întârziat până acum?
Nu puteam să le spun celor de la masă că am ascultat Bach toată dimineața. Chiar nu puteam.
-M-am jucat pe laptop. Cum stăm?
-Stăm la masă.Ha-ha! Dacă un extraterestru ar sta la masă cu noi, ce l-ai întreba prima dată?
-Când pleacă. Ha-ha! Radian avea un râs mișto, de gangster.
-Vrei să răspund acum pe loc? Trebuie să mă duc la WC. Am vezica slabă, efectiv mă piș pe mine.
Am căutat din priviri toaleta. Nu am văzut-o. I-am făcut semn unui chelner. Era gras și cu o față de hoț. S-a apropiat rapid.
-Fii amabil! Toaleta?!
-Drept înainte, faceți la dreapta, apoi iar la dreapta și apoi prima ușă pe dreapta.
-Mulțumesc.
-Cu plăcere.
Erau trei de ”la dreapta”, precedați de un ”înainte”.
Am regretat că nu l-am întrebat dacă nu pot pune Bach în loc de muzica asta la modă ce se auzea în difuzoarele ascunse discret lângă pereți.
Mergeam cu țigarea în mână drept înainte. Multă lume mânca în restaurantul acesta. Nu recunoscusem pe nimeni. Auzeam doar Bach în urechi și vedeam guri deschise și mâncare pe masă, de parcă tot orașul se hotărâse să ia masa aici.
Am făcut prima la dreapta.
M-a oprit și mi-a cerut un foc. Era o brunetă destul de înaltă, frumoasă, până în 30 de ani. Mi-am adus aminte de ”La nord prin nord-vest” și replica din tren, cea în care bărbatul înalt recunoaște că ar face sex cu toate femeile frumoase care îi ies în cale, ceva de genul acesta, mă rog.
-Toaleta? Am întrebat-o în timp ce întârziam cât mai mult să găsesc bricheta prin buzunare, deși aveam mâna pe ea. S-a uitat atent la mine și m-a privit drept în ochi. Știa că întrebarea e un pretext. Nu știu să mint prea bine.
-E urgent?
M-am gândit la vezica mea slabă, la Bach și la sânii ei.
-Cred. I-am aprins țigarea lungă și subțire. Mi-a aruncat privirea aia din filmele americane interbelice cu detectivi în care ochii personajelor au o luminiță în momentele critice ale acțiunii. Probabil de la reflectoarele din platou. Aici nu era nici un reflector și totuși ochii ei străluceau. Ați folosit vreodată port țigaret?
-Nu chiar! Ha-ha! Avea un râs frumos, de curvă scumpă. Mi-a plăcut râsul, trebuie să recunosc că am fost încântat să aud un lucru la fel de frumos ca Bach. Mirela! Mi-a întins o mână subțire cu degetele lungi și aproape la fel de subțiri ca țigarea din care trăgeam eu.
I-am întins-o și eu pe a mea. M-am recomandat.
-Încântat!
Era caldă și fină.
Îmi venea groaznic să urinez. Ce fac cu Mirela?
-Și eu.
-Îmi cer mii de scuze. Trebuie urgent să urinez. Am vezica slabă. Încercam să o fac să înțeleagă că aproape făceam pe mine.
-Nicio problemă. Ne mai vedem, nu?
-Da. Și aproape că am alergat pe culoar la WC.
În timp ce mă spălam pe mâini mi-am dat seama că o cheamă exact ca pe unul din personajele dintr-un roman de al meu. M-am uitat în oglindă. De fiecare dată aveam un șoc când mă priveam în oglindă. Vedeam forța brută a universului lucrând. Cine și-ar putea imagina cum timpul și spațiul sunt două elemente care nu se tem de nimic, nici măcar de un scriitor. Ha-ha!
Era aici. Știam că trebuia să fie aici.

În depărtare se auzeau bubuituri de antiaeriană. Toată ziua se auziseră. Dar era normal să se întâmple așa, doar era război.

Eu sunt destinul meu


Aş putea fi un fel de pasăre şchioapă, cred că şi cu o aripă ruptă, mă rog,

care stă pe acoperişul universului tău

Aproape leşinat de ideea că şarpele care şi-a făcut loc în creierul meu

Creşte pe zi ce trece ca o celulă canceroasă

Şi-mi va înghiţi inima, bunul cel mai de preţ la care nu voi renunţa niciodată

(Ce ar fi creierul fără fratele lui vitreg, inima? Nişte bucăţi de celulă triste, nu?)

Dar nu sunt pasăre, nu am fost niciodată

sunt un fel de WC public în care se pişă şi se cacă

Toţii filosofii morţi.

Aşa,

deci, stăteam pe acoperişul universului tău

Mă luase ameţeala prinvind în jos

Şi mă gândeam că dacă fac un singur pas greşit în viaţa mea

O să mă duc tocmai jos

Şi o să se împrăştie tot rahatul peste toţi cunoscuţii mei

Chiar şi pe cei care sunt trecători în viaţa mea

Până şi pe Sinatra Frank l-ar putea stropi nişte diaree de la Kant, Immanuel Kant

Dar nu am făcut niciun pas greşit

Mi-am încurajat celule care graviteză de ani întregi în jurul inimii

Ca nişte viori din overtura Tannhäuser

Le-am dat indicaţii clare să nu îşi părăsească obiectivul

Şi am mers încercând să înţeleg de ce lumina ta interioară

Nu se îndoaie sub efectul gravitaţiei mele

Cum ar fi fost normal

Dar nu am reuşit

Şi atunci am înţeles că nu aş putea fi niciodată altfel decât sunt

Hăt-departe într-o lume în care pot supravieţui doar eu

Fără mască de gaze, pentru că îmi cunosc toate miasmele pe care le degajă destinul meu

Prinţ şi cerşetor


Două sticle de vin vechi franţuzesc, juma’ de kil de caviar şi nişte triste sticle de cola. 115 mii de euro. Cam atât şi nimic mai mult. Am văzut nota aceasta de plată la un restaurant simandicos la Saint-Tropez. Nu a făcut nimeni atac de acord, nu a protestat niciun guvern îndatorat la FMI pe 80 de ani, nu a fost niciun atac cu ouă al unui membru Greenpeace. Probabil că au fost alţii care au plătit şi mai mult. Practic, în două ore, sau mai puţin, au consumat un apartament din Bucureşti de 4 camere, decomandat zic.
Spectacolul poate să continue. Bombe în fâşia Gaza, avioane cad din cer, copii scheletici atacaţi de vulturi în Africa neagră, oamenii care mărşăluiesc pentru 10 euro în plus la salariu şi se bat cu jandarmii fălcoşi, dar nouă nu ne pasă: noi suntem nişte prinţi care plătim 115 mii de euro pentru nişte suc de struguri, icre de peşte şi apă cu zahăr.
Nebunia asta nu e ceva nou. Încă din antichitate oamenii cu bani săvârşeau altele şi mai crunte. Problema este alta, mult mai complexă: toată bogăţia lor provine din sărăcia celorlalţi. Comunismul a fost un eşec răsunător, catastrofal. Rezolvarea vine din altă parte şi nu are nicio legătură cu sistemele politice. Întotdeauna vor exista prinţi şi cerşetori. Niciodată nu va fi stârpită cea mai gravă plagă a societaţii umane, sărăcia. Dar, există remedii şi metode de luptă împotriva ei.
Fundaţiile de caritate sunt un fel de praf în ochi: se adună 100 prinţi, consumă de 1 miliard de euro într-un an şi aruncă pe uşă, afară, cerşetorilor 1 milion de euro pentru ca să-şi pună ochi de plastic şi să-şi repare sănătatea. Iisus, o somitate în psihologia umană, a spus cândva că e mai uşor să treci printr-o gămălie de ac o cămilă, decât un bogat să renunţe la toată averea.
Caritatea e ipocrizie. În cele mai multe cazuri, fală.
Şi revenim la nota de plată, ar trebui interzise asemenea cazuri de bătaie de joc la adresa întregii umanitaţi. Nimeni să nu fie mai presus de viaţa unui copil care moare de inaniţie.
Nu poţi să fi prinţ şi să nu-ţi pese de cerşetori. De toţi supuşii tăi. De aproapele tău. Degeaba donezi 25 de mii de euro pentru o operaţie pe cord deschis pentru un puşti de 6 ani, dacă, pe urmă, te urci în avionul tău privat de 5 milioane de euro şi pleci la Saint Tropez cu două curve de lux (10 mii de euro ziua per bucată) şi bei şampanie de 75 de mii, ca să te întorci seara obosit şi să apari la ştiri drept un binefăcător.
Lumea nu a înnebunit, pur şi simplu aşa sunt cei care îşi împart planeta asta de mii de ani. Nişte ipocriţi şi gogomani.
Mulţi oameni trăiesc degeaba. Absolut degeaba. Şi nici măcar nu ştiu. Şi mă refer şi la prinţi şi la cerşetori. Niciunii dintre ei nu vor putea ajunge vreodată la o bună înţelegere şi armonie deplină. Pentru că e un război în care nu va câştiga niciodată nimeni. Poate doar chelenerii de la restaurantele exclusiviste.
Şi ajungem la ultima întrebare: ce facem cu omenirea, o lăsăm de capul ei şi mergem mâine la cumpărături la mall, sau ne implicăm ca sa facem o perfectă? Nu pentru noi, ci pentru cei care vor moştenii omenirea.

Un înger englez în România


Prima dată nu am înțeles ce striga. Jur! Arăta ceva cu degetul spre mine.
M—am așezat în fund și mi—am aprins o țigară.
—Hai mai du—te dracului!
Tot țipa ceva incoerent.
Încetul cu încetul cuvintele căpătau sens.
Lucrurile stăteau prost, așa că mi—am terminat pufăiala, m—am ridicat, mi—am scuturat turul pantalonilor și am aruncat țigarea spre el.
Și Îngerul începuse să plângă încetișor.
—Mai taci, mai taci!
Și vorbele lui îmi șfâșiau urechile ca un bici:
—Johnny be good!

Așadar, era un Înger englez în România.

el malo de la pelicula – omul în negru


fiecare colţ de stradă
are un om în negru

nu e imposibil
fiecare colţ de stradă
un om în negru
întotdeauna cu umbrela neagră
cu vârful stilet
înţeapă în pântece gravidele
loveşte năpraznic toţi câinii vagabonzi
cu pantofii lui negri din piele de şarpe
pune piedică îngerilor rătăciţi
râde isteric de fiecare dată
când trece un cortegiu funerar

toate astea
pentru treizeci de arginţi
pe care-i primeşte la căderea nopţii
de la o femeie în alb
cu ochii roşii

Al Capone


Am un prieten, îl cheamă Cleomenes. E pictor. Într-o zi mi-a făcut un portret. În ulei. Foarte mișto. Mi-a plăcut, l-am așezat deasupra patului. Era cool. Nenorocirea a venit într-o marți. Ciudat. De fiecare dată când închideam ochii, lângă mine se așeza o femeie. Nu știu cât de frumoasă era. Uneori sunt foarte subiectiv în catalogarea frumuseții. Era tânără. Sincer să fiu, nu aș fi acceptat niciodată ca lângă mine să se pitească o femeie în vârstă. Mă rog, se pitea e un fel de a spune. Știam că e acolo, la 2 pași în dreapta mea. Folosea un parfum de flori, ceva de primăvară. Nu vorbeam. Doar priveam amândoi tabloul. Eu îl priveam cu ochii închiși. Apoi am luat autobuzul spre Cleomenes. De câteva ori am închis ochii când eram în autobuz. A apărut brusc, se așeza lângă mine pe scaun. Alteori se ținea de bară. Deschideam ochii brusc, încercând să-i surprind zâmbetul, dispărea. Puuuf. Am discutat cu Cleomenes în șoaptă. N-am închis ochii niciodată. Ba chiar m-am surprins când încercam să clipesc foarte repede. L-am întrebat ce a văzut atunci când îmi făcuse portretul. Mi-a răspuns franc. Un pădurar. Am înțeles, eram pădurar. Altceva? Da, mai văzuse și un fel de ceață. Am râs. Era penibil. Ai fumat ceva, ai tras ceva? S-a jurat pe toți sfinții că nu mai utiliza de mult produse psihedelice. Mda. Am repetat, mda. Și i-am povestit despre ea. S-a excitat. Pe cuvânt. Avea o privire libidinoasă. L-am înjurat și am plecat. Am ajuns acasă. N-am dormit deloc două zile. Mi-era frică să nu adorm și să mă trezesc în mijlocul ceții îmbrăcat în pădurar. În schimb, femeia nu mai apărea, închideam periodic ochii 10 secunde. Exact 10 secunde. Număram cu ochii închiși până la zece. Am făcut un alt experiment, am luat autobuzul spre Cleomenes și am închis ochii. Nimic, femeia se evaporase. Îmi părea rău. Mă simțeam trist. Nu vorbisem deloc, n-o cunoșteam. Știam că e tânără și zâmbește frumos. A trecut o săptămână. Am putut să dorm pentru că am aruncat tabloul la gunoi. În locul lui am pus un poster cu Salma Hayek. Speram ca femeia tăcută să semene perfect cu Salma Hayek. Era un fel de invocație. Nimic. Dispăruse. Am găsit vinovatul. Era Cleomenes. El a salivat la descrierea mea. L-am sunat. Ești un porc. Picta. Nu putea să vorbească. I-am repetat că e porc libidinos. A închis. Nu putea să vorbească, picta. Spre seară a sunat la ușa mea. Sub braț avea un tablou. O pictase pe Salma Hayek cu sânii goi, întinsă pe niște vreascuri și cu o pălărie de pădurar. Am simțit că îmi pleznesc toate venele din organism. M-am calmat. Porcul libidinos își deschisese o bere și îmi povestea că a făcut sex cu modelul. Măi, era o babă la vreo 50 de ani. Am pictat-o, i-am tras-o. Apoi a plecat și am putut reface pictura. Uite ce a ieșit. Și îmi arăta mândru spre bustul gol al Salmei. L-am dat afară pe scări cu tot cu berea începută. A început să țipe. Nu se tratează așa un pictor de valoare ca mine. Am deschis ușa și am aruncat după el cu sânii goi al Salmei. Nu s-a supărat.
De atunci vorbim mereu. Am discutat și ieri. Îmi povestea că de câte ori închide ochii simte cum se așează lângă el un tip cu o cicatrice uriașă pe obraz.

Poemul de noapte


Fumam în mijlocul patului
Era un fel de petrecere a noastră
Tu dormeai în brațele mele
Aveam sentimentul că suntem pe o corabie
Era o noapte liniștită
Fără vânt, fără valuri mari
Cu lună plină
Îți vedeam vasele de sânge de la încheieturile mâinii
Busola nu mai indica nimic
La tv rula un film oarecare
Eu înțelegeam tot
Tu zâmbeai în somn
Te strângeam în brațe și simțeam că adorm
Filmul era pe sfârșit
Țigarea la fel
Te-am strâns mai tare în brațe
Am stins țigarea
Am închis ochii
Și am simțit cum busola indica
Iubire

Poemul îngerului


Era un înger.
Un înger ca toți îngerii
Și nu ura pe nimeni, zău!
Și strada era adâncă
Oamenii mergeau cu valize și sacoșe în mâini
Unii mergeau la război, ceilalți habar nu am unde
Și îngerul stătea acolo în mijlocul străzii
Fără să facă un pas. Fără să bată din aripi.
Și oamenii plecau la război. Unii plecau la iubitele lor.
Așa spuneau. Ei nu se mirau de acel înger.
Pentru că își pierduse scriptura.
Își pierduse scriptura.
Și nici nu mai putea merge la război.
Și nici nu putea să mai iubească.

Cine sunt eu?


Jumătatea din aleea pe care pașești dimineața spre fântană
Jumătate din mișcarea mâinii ducând pâinea la gură
Jumătate din noapte, jumătate din zi
Cât jumătate din drumul de la tine până la prima galaxie
Jumătate din ecranul tactil al telefonului tău
Jumătate din pagina pe care scrii acum un poem de iubire
Jumătate din orice se poate intâmpla în viața ta
Jumătatea din particulele de oxigen pe care le respiri
Ți se pare că sunt doar jumătatea din tine sau tu ești jumătate din mine?

1×2


Stăteam acolo în sală, un fel de aşteptare
Tu îmi făceai semne spre vaginul tău
Jur că nu înţelegeam ce vroiai
Trebuie să măr ridic şi să ies odată cu ceilalţi?
Îmi ţineam capul în palmă şi mă uitam la tine
Nu pot spune că erai foarte frumoasă
Dar asta nu era scopul meu acolo
Adică înţelegeam într-o mare măsură de ce
Lumina se curbează şi că numărul generaţiilor umane este 40 de mii
Dar ce căutam eu acolo în sala aia, un fel de sală de aşteptare,
Cred.
Nu înţelegeam
Şi apoi prezenţa ta nu ştiam cum s-o interpretez
Aşă că îmi ţineam capul în palmă şi priveam cum lumina se curbează după aripile tale
Am vrut să îţi spun asta
Dar a intrat un tip masiv pe uşa principală şi m-a întrebat
Unde e wc-ul, frate?
I-am arătat direcţia cea bună
Şi atunci am înţeles.
M-am ridicat şi am ieşit pe uşa principală

Cu coada ochiul am observat cum îţi târâiai aripile voluminoase în spatele mele
Dar nu mi-a păsat. Era un cer senin şi oamenii bâzâiau pe stradă în jurul meu ca nişte aparate radio stricate
Şi era frumos!

You are in my head


E ca şi când ai sta în mijlocul intersecţiei
Cu mâinile pe lângă corp
Cântând Internaţionala
Un condamnat la moarte în faţa plutonului de execuţie
Începi să tremuri să-ţi repeţi
”Albert Cătănuş, tu trăieşti în mintea mea,
dacă închid ochii pentru o clipă, te vei pierde printre maşini!”

aşa că ţii ochii larg deschişi privind fiecare chip de la volan
nu trebuie să-ţi scape nimeni
nu există niciun motiv să închizi ochii
Albert, e acolo, în mintea ta
Cu mâinile pe lângă corp
Cântând Internaţionala
Ca un proaspăt condamnat la moarte

Şi aşa trec zilele, de luni până vineri
Nu te întreabă nimeni nimic
Iar paharul cu monede se umple în fiecare oră
Sâmbătă ai destui bani cât să-i cumperi o coroană lui Albert
Iar dumincă tocmeşti două sticle de votcă să-şi îndeplinească
Sarcina în mod exemplar
De luni până vineri Albert va cânta Internaţionala
Iar ceilalţi martori ai măcelului vor trece prin intersecţie
Claxonând nerăbdători după culoarea verde

Dar într-o zi în mintea ta se produce un declic
Albert e apatic
Nu cântă nimic revoluţionar
Albert e absent ca un sfânt din icoane
Nu te poţi lupta cu el
Totul e pierdut
Ce poţi face? Ce trebuie să faci?
Începi să tremuri să-ţi repeţi
”Albert Cătănuş, tu trăieşti în mintea mea,
dacă închid ochii pentru o clipă, te vei pierde printre maşini!”

Închizi ochii pentru o clipă
Iar Albert dispare printre maşini
Ca o picătură de sânge ce se prelinge din gaura lăsată de glonţ
Nu e decât imaginea oricărui chip de la volan proiectată în mintea ta

Apocalipsa după Alberto


Ale mele sunt toate culorile cerului
Roşu, albastru, negru sau roz
Toate avioanele care-l brăzdează
Toţi teroriştii
De pe linia Paris Tokyo
Bugetul Pakistanului
Toţi morţii din Irak şi Guineea Bissau
Toţi copacii de pe Calea Călăraşi
Pisicile călcate de maşini
Toate robinetele cu apă caldă şi rece
Toţi orfanii, toate vilele de la Marbella
Şi toţi subnutriţii din Darfur
Toate icoanele din biserică
Băncile din parc
Şi cozile de mătură
Toate cămăşile de forţă
Şi toate declaraţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite
Sunt cel mai puternic om de pe faţa pământului
Şi nimănui nu-i pasă dacă mâine pot să opresc conducta de gaze care alimentează
Europa de Vest
Dacă mor toate lumea va înceta brusc să mai vândă acţiuni la bursă
Sau să-şi plimbe câinii prin parc
Ceea ce mi se pare onest să se întâmple

Sursa răului este în mine
Iar Dumnezeu cunoaşte toate aspectele astea
Şi închide ochii condescendent
”E lumea ta, Albert, fă ce vrei cu ea!”

Întâmplări de pe front


În dimineaţa aceasta toţi oamenii
Muncesc.
La radio s-a anunţat
Zăpuşeală mare,
457 de morţi
şi vreo 2 urgane în Pacific.

Miroase a cafea cu lapte
Cu mult zahăr.

Volanul se învârte spre dreapta.
Curbă la stânga.

Pământul s-a oprit preţ de 2 secunde din circuit.
Vreo 5 galaxii au dispărut.

La semafor e verde.

La radio D-zeu anunţă
Un nou război.

Şoferul meu conduce lent.
Limită de viteză.
Fumez.

Îngerul din portbagaj
Are mâinile legate la spate.
Şi a vomitat de căldură.

În dimineaţa aceasta
O să muncim cu pasiune.
Mai pe seară câţiva indivizi vor muri.

Cotidianul dă din coadă fericit,
O altă zi va trece conform graficului.

Vecinul meu e diabolic


Stau pe marginea patului şi cu un cuţit albastru descojesc un măr roşu, zemos. Pe măsuţa de lângă pat îşi aşteaptă rândul o pară şi o banană. E o lume minunată, gândesc şi încerc să fac incizii cât mai fine în fruct. Sunt diabolic când am cuţitul albastru în mână. Sor-mea, Monica, chiar mi-a zis-o „Alberto, eşti diabolic când cureţi mere!”. Am râs superior. „Ştiu, sunt diabolic.” Sunt spaima fructelor când deschid uşa frigiderului cu-n gest larg şi un zâmbet diabolic. „Până aici v-a fost!” Râd. Râd diabolic. Monica trece pe lângă mine. „Închide mă uşa de la frigider! Şi termină cu râsul ăsta de schizofrenic beat!” „Ce te bagi tu? Nu vezi că am cuţitul albastru în mână?!” „Off! Ai luat-o razna!” Şi pleacă să-şi dea unghiile cu ojă roşie. O urmăresc atent cu privirea. E în pat, are căştile în urechi. Nu mă poate vedea şi nici auzi. Caut repede în sertare. Apuc cuţitul cu mâner albastru şi cu un gest rapid deschid uşa frigiderului. Merele, perele, bananele şi portocalele stau aliniate nevinovat pe rafturi. Râd diabolic. Monica, repet, are căştile de la mp3 în urechi. Râd şi mai tare. La fel de diabolic. Sună cineva la uşă. E ciudat. De fiecare dată când am cuţitul albastru în mână sună cineva la uşă. Sună a doua oară. Apuc repede o pară şi o bag în buzunar. Para e foarte rece. Nu ştiu ce să fac. Mă reped spre uşă. Deschid uşa cu stânga, la spate am cuţitul albastru. Sunt pregătit pentru orice. Para din buzunar ştie c-am s-o hăcuiesc cu precizie de chirurg. Şi eu ştiu asta. Vecinul. „Alberto, îmi poţi împrumuta un cuţit? Prefer un cuţit albastru. Vreau să curăţ nişte mere roşii, zemoase. Ştii?! Sunt expert la descojit mere. Mai ales când cuţitul are mâner albastru.” Vecinul e înalt. „Vecine, de ce nu-ţi cumperi de la supermarket un cuţit cu mâner albastru?” „Alberto, n-am timp!” „Nici eu n-am. Pa.” Cu un gest brusc îi trântesc uşa în nas. De cealaltă parte a uşii vecinul mă roagă politicos. „Doar un măr Alberto, doar un măr. Numai unul, te rog frumos.” Para nu mai e rece demult. Deschid uşa. „Bine vecine, hai la tine să descojim mere şi pere şi alte fructe.” Coborâm, sărind câte 2 trepte, până la etajul 2. Stau pe marginea patului şi descojesc mărul roşu. Pe măsuţa din faţa mea stau o pară şi o banană. Vecinul mă priveşte pofticios. „Hai mai repede Alberto. E rândul meu să fiu diabolic.” Vecinul e prietenul meu. Îi las cuţitul albastru şi mă mut în colţul camerei, urmărind cu atenţie cum cuţitul albastru crestează adânc. Tot mai adânc. E o lume minunată.

Limba lui Dumnezeu


Ninsese toată noaptea. Când am ieşit din casă, oamenii erau stane de gheaţă şi absolut toţi aveau mâinile întinse înspre chioşcul cu ziare. Toţi aveau gura deschisă. Li se vedeau clar cariile şi pastila de cianură. Toate fiinţele umane poartă o pastilă de cianură între dinţii. De când te naşti până când mori, ţi-o aşează mama ta atunci când îţi dă prima dată lapte de la sân. Unii au două, nu le ajunge o singură pastilă, au nevoie de o moarte dublă. Mi-am controlat subtil măselele, pastilele mele erau la locul lor. La chioşcul de ziare era coadă, stanele de gheaţă stăteau la rând ordonat. Una dintre ele nu mai avea o mână. Probabil că vântul i-a spulberat-o. Dar avea pastilă de cianură la locul stabilit. Cotidianul local cel mai bine vândut avea un titlul imens pe prima pagină: ”Călduri de peste 25 de grade Celsius în miezul iernii.” Eu simţeam o căldură intensă în piept, semn că nu se înşelase. Vânzătorul de ziare dispăruse. L-am căutat cu privirea în jurul chioşcului. Nu era. Am sărit peste mica tejghea şi m-am aşezat confortabil în scaunul lui de pânză. Priviliştea era interesantă: toate mâinile se îndreptau spre mine. Micul televizor de sub tejghea era pornit. Dar nu avea sonor. Am schimbat canalele. Pe programul naţional de ştiri era muzică simfonică, Mendelssohn. Pe CNN, desene animate. Pe Euronews, dansuri populare armene. Am aprins o ţigară. Am scrumat direct în cutia cu mărunt. Oare mai e cineva ca mine? Poate că totuşi mai e cineva în viaţă. Nu cred. Toţi au murit. Toţi s-au transformat în stane de piatră. Sodoma şi Gomora – colecţia de iarnă. Ha-ha-ha! Ce răutăcios pot fi?! Să sun la cineva, nu? Am început să iau la întâmplare numere de telefon din agendă. Nu a răspuns nimeni. Mi s-a părut logic. Am sunat la serviciul de urgenţă. Mi-a răspuns un robot. N-am înţeles prea bine ce a spus aşa că am închis. Am întins picioarele peste tejghea. Deci, Alberto, ai rămas singurul pământean. Mişto, nu?! Mai am nevoie de cele două pastile de cianură? Neah, nu cred! Le-am scos dintre carii şi le-am aşezat una peste alta chiar în cutia cu mărunt. Am tras aer în piept. Toată viaţa m-am întrebat dacă apocalipsa e doar o sperietoare de ciori. Uite că a venit. Toţi sunt morţi. Sincer, mă aşteptam să scap. Sunt norocos de felul meu. Nu mă miră nimic, toţi sunt nişte javre, eu sunt cel mai perfect pământean care a trăit vreodată. Dovada cea mai clară e că eu sunt viu şi restul sunt îngheţaţi. Ca nişte bomboane cu rahat pe care le ţii prea mult în congelator. Ar trebui să intru într-un supermarket şi să beau o şampanie în cinstea mea, a celui mai iubit dintre pământeni. Mi s-a făcut milă de stanele de gheaţă. Dacă creşte brusc temperatura şi se topesc instant? Aşa cel puţin nu sunt singur. Tot mai e cineva pe stradă, mai vezi o faţă cunoscută, mai râzi de figura de idiot a altuia. La ce supermarket să mă duc? Mai bine la mall, baremi să beau ceva de calitate. Oricum nu plătesc nimic. Tot ce e pe planeta asta îmi aparţine: fiecare cub de gheaţă, fiecare pahar cu şampanie. Oare Dumnezeu a comandat toată şarada asta? Nu cred, dacă programa ceva scăpa şi de mine, nu? Apoi m-a străfulgerat o idee. Băi prostule, tu eşti Dumnezeu!!! Ce naiba?! Gândeste, Alberto! Gândeşte! Toţi au murit, absolut toţi, tu ai scăpat viu şi nevătămat. Tu eşti Dumnezeu, mereu ai fost. Apocalipsa asta e opera ta. Tu i-ai ucis pe toți. Tu ești unicul. Tu ești planeta, tu ești Viața, tu ești Salvarea. M-am trecut mâna prin păr. Deci eu sunt Dumnezeu. Hmm! Hai să încerc să-mi pun o dorință. Îmi doresc ca… Am închis ochii. Nu-mi doream nimic. Hmmm… Trebuie să-mi doresc ceva. Oare ce își dorește un dumnezeu? Un dumnezeu își dorește pacea între supușii lui și iubirea necondiționată. Sau poate că nu. E complicat. Extrem de complicat. Am deschis ochii. În fața mea era o tipă cu sânii mari și zâmbet super. Gata, știu ce-mi doresc: ca tipa asta să învie. Am închis ochii și m-am concentrat asupra sâniilor ei. Am rostit printre buze și un ”abracadabra”. I-am deschis. Nimic. Sânii erau de gheață. Am închis iar ochii. M-am concentrat asupra buzelor de data asta. Am rostit iar ”abracadabra” și am pocnit și din degete. Când am deschis ochii era la fel de înghețată ca prima dată. Suspect. Poate că mi-am pierdut puterile de dumnezeu. Hai să o iau în braţe. Am luat-o. Era rece. Extrem de rece. Am stat cu stana de gheață un minut în brațe. Absolut degeaba. Nu a înviat. Din contră, nasul a început să i se scurgă încet. Am lins-o pe gât. Era super. Avea gust de ciocolată. Apoi am lins altă stană de gheață. O tipă cu fustă mini. Asta avea gust de macaroane cu pui. Nici asta nu a înviat. Deci nu sunt Dumnezeu. Clar. Dacă nu pot învia pe nimeni nici măcar cu limba mea înseamnă că nu sunt Dumnezeu. Asta e. Și ce dacă nu sunt Dumnezeu? Mai bine mă duc să beau șampania aia.
Am băgat mâinile în buzunare și am plecat spre mall făcând slalom printre stanele de gheață. M-am îndepărtat de blocul meu destul de mult. Obosisem de atâta mers pe jos, nu mergea niciun autobuz, niciun taxi. M-am așezat pe bordură. E nasoală apocalipsa asta. Măcar dacă mai rămâneau vreo sută, două de oameni. Ne spuneam bancuri și ne îmbătam împreună. Dar așa e trist.
Semaforul era roșu. Mi s-a părut că aud un motor de autobuz.
Am început să alerg disperat spre zgomot. Creștea în intensitatea. Se auzea clar după blocul din fața mea. L-am ocolit într-o clipă. Nu era decât un televizor pornit. O cursă în care alerga un camion pe o pistă de gheață. Înseamnă că mai e cineva cu viață.
Am strigat tare.
Al cui e televizorul ăsta? Hei! Mă aude cineva? Răspundeeeeeeeee! Se auzea doar ecoul. Absolut nimeni.
Dintr-o dată frigul a pus stăpânire pe mine. Am început să tremur. Mâinile mi s-au îndreptat involuntar spre chioșcul cu ziare. Devenisem și eu o stană de gheață oarecare. Deci norocul meu a durat puțin. Am încercat să sparg cu dinții pastilele de cianură dintre dinții dar nu le mai găseam. Oare unde îmi sunt pastilele de cianură? Mierda! Le lăsasem în cutia cu mărunt. Mi-am adus aminte, le lăsasem în chioșcul de ziare de la interesecția străzilor ”Alberto” cu ”Apocalipsa”.
Urma să mor. Nici măcăr nu băusem șampania aia. Doamne, ce ghinion?!

Când m-am trezit era dimineață, pastilele erau pe colțul noptierei iar tipa cu sânii mari și buze super îmi servea cafeaua la pat ca într-un film cu James Bond, doar într-o pereche de tanga verzi transparenți. Eram cel mai iubit dintre pământeni iar. M-am ridicat din pat. Afară erau 25 de grade Celsius în miezul iernii iar chioșcul de ziare era saturat de clienți în tricouri. Unii își aruncaseră pastilele de cianură în cutia cu mărunt.
Am întrebat-o cum o cheamă. Mi-a răspuns zâmbind provocator: ”Cum vrei tu, Dumnezeule.”

Ce am ratat în viaţa asta? (la prima vedere)


Nu am fost niciodată atât de liber, încât să merg prin mintea mea unde mi-am dorit. Nu am avut idee unde pot găsi un cimitir de stele.
Nu am adormit niciodată pe un câmp înverzit prinvind stelele. Niciodată.
Nu am ştiut cum să fac atât de mulţi prieteni cât aş fi avut nevoie.
Nu am găsit niciodată pe nimeni care să îmi aprobe în totalitate acţiunile. Şi ăsta înseamnă că încă sunt în conflict direct cu umanitatea.
Nu am reuşit să ştiu atât de multe limbi străine cât mi-aş fi dorit.
Nu am fost niciodată dincolo de atmosfera terestră.
Nu am dat mâna niciodată cu un înger.
Nu am avut capacitatea de a deveni apatrid. Nici măcar pentru un an.
Nu am fost niciodată în mijlocul unei plantaţii de cafea.

Republica mondială a oamenilor muncitori


Există nenumărate teorii ale conspiraţiei care ne vorbesc şi încearcă să ne demonstreze (unoeri reuşesc) că planeta noastră este doar un uriaş stupid plin cu muncitori. Corporaţii, multinaţionale, Microsoft, Facebook, Coca-cola etc-etc toate nu sunt decât faţetele unui singur sistem global de înhămare a populaţiei la travaliu perpetuu. Toată populaţia este angrenată într-un „Hei-rup!” internaţional. Conform filosfiei de viaţă a pământenilor locul de muncă este cel mai preţios dar după libera exprimare. Adică oricine trebuie să muncească pentru a supravieţui. Pare corect şi de bun simţ.
Dar lucrurile nu au mers întotdeauna aşa. Acum mii de ani în urmă umanitatea nu trebuia decât se scoale dimineaţa, să vâneze la plăcere un cerb, o căprioară, să adune din copaci un măr, o pară, sau o cireaşă şi să se bată cu suliţe şi pietre pentru o peşteră mai centrală. Totul era minunat, nu? Nu xista Dumnezeu, Papă, Preşedintele SUA, forme de conducere şi/sau primării. Situaţia părea ideală. Nimic şi nimeni nu interzicea libera exprimarea şi toţi aveau o viaţă decentă şi plină de lucruri frumoase. Nu aveau Coca-Cola, tablete, Facebook, misiuni spaţiale sau Hollywood. Seara se adunau în jurul unui foc mare şi vorbeau despre cerbii ucişi, despre fructele culese, despre stelele care le vedeau pe cer şi despre alte chestii nevinovate. Şi atunci, ca şi acum, existau povestitori înnascuţi. Şi în unele seri lungi de iarnă la gura peşterii povestitorii născoceau poveşti. Şi aşa l-au inventat pe primul dumnezeu. La o ciozvârtă de antilopă şi o ulcică de miere sălbatică. Nu pare prea fastuos, nu? Dar, ca şi în prezent, povestitorii şi-au cerut drepturile de autor. Adică să le spună mereu aceleaşi poveşti seară de seară şi ascultătorii să le procure hrană şi sex gratis. Nu se punea problema unei locuinţe sau a unui mijloc de transport, pentru că nimeni nu avea certificat de proprietate pe peştera în care locuia sau pe calul/măgarul pe care îl călărea. Erau bunuri comune. Dar mâncarea trebuia adunată de pe câmpii. Aşa că povestitorii au devenit nişte puturoşi graşi şi nesimţiţi. Dormeau până la prânzul cel mare, regulau toate puştoaicele de 12 ani şi gâriau noaptea poveşti cu dumnezei primitivi.
Şi atunci s-a produs prima răscoală. Unul din locuitorii din peşteră a arătat nervos prin semne la povestitorul obez care încă dormea la ora 12 p.m. învelit în nişte blănuri de tigru în mijlocul peşterii. Peste noapte mâncase toate fructele adunate de femeile din peşteră. Aşa că s-a enervat şi l-a trezit cu o bâtă aplicată în moalele capului. Obezul s-a ridicat neînţelegând bine ce s-a întâmplat. Apoi a mai primit încă o bâtă, şi încă una şi tot aşa până când i-a crăpat capul. Pentru prima dată în istoria umanităţii s-a văzut un creier uman. A fost o premieră mondială. Povestea celui ucis a mers din peşteră în peşteră şi ceilalţi povestitori care trăiau din fructele şi carnea vânată de ceilalţi au inventat alte poveşti cu dumnezei răzbunători şi pedepse în viaţa de apoi pentru toţi cei care nu le ascultă şi urmează poveştile.
Şi prostimea a crezut. Povestitorii au ajuns şef de trib, apoi profeţi, apoi regi, apoi împăraţi şi apoi şefi de multinaţionale. Şi toată planeta munceşte pentru ei cu frică. Sunt atât de multe reguli în poveştile lor încât nimeni nu mai ştie de ce trebuie să muncească pentru a mânca. Au pus mâna pe planeta asta şi nu vor să o mai lase jos din palme.

Şi ăsta e purul adevăr, martor îmi este Cerul, Pământul şi Aerul pe care îl respir!

Orcinus orca


mi-aş tăia o mână
sau un picior, sau o ureche (deşi e clişeu)
sau mai bine aştept ca să răsară luna
şi să o iau la goană prin spaţii limitate de lumină
ca o bacterie fără nicio competenţă în vindecarea leziunilor interne
dar ce zic eu?
ce zic eu?
nimic din toate astea nu mă încântă
aparţin unei ciorne
pe care tot notez tot ce mi se întâmplă
tot ce mă afecteză şi tot ce mă distrează
şi în fiecare dimineaţă
aştept ca cineva să-mi bată la uşă
să îmi zâmbească aşa cum fac oamenii nefericiţi
şi să înceapă să înjure umanitatea şi ultima sanşă ratată
adio
adio
adio
şi apoi să apară un fel de moarte subită între noi
a tuturor amintirilor
care să mă transporte într-un ocean
cu oameni răzleţiţi de bucurie

Poeţii mor mai tineri


Pentru că unele poezii sunt toxice
Se lovesc de unii oameni şi ricoşează dureros prin aer
Totodată poeziile îi urmăresc ca un bumerang
Mă rog, înţelegeţi voi ce vreau să vă spun
E un fel de mala suerte
Adică să nu credeţi că poeţii se simt nişte oameni fericiţi
Nu, deloc, ei sunt un fel de armată tristă
Cu generali morţi
Şi foarte mult sublocotenenţi bolnavi cu substantive pe post de medicamente
Şi le iau, le iau
Se îndoapă cu substantive

Specia speciilor


Homo sapiens sapiens se îndreaptă spre un destin luminos. Tehnologia este calea spre Adevăr şi îl va înlocui pe Dumnezeu şi pe restul zeilor care s-au străduit atâta timp să rămână în viaţă. În acest moment, mai mult ca niciodată în istoria omului, am ajuns să întrezărim ce este de fapt individul: un exemplar dintr-o specie dominatoare care are atât de multe întrebări fără răspuns încât preferă să lase pe alţii să se preocupe de viitorul său. Omul, ca simplu individ, se confruntă cu veşnica şi zilnica lui luptă pentru supravieţuire şi perpetuarea speciei din care provine. A rămas acelaşi Homo erectus care se adăpostea în peşteri şi vâna în haite. Tot pentru supravieţuire şi perpetuare. În ADN-ul nostru aceasta este cea mai puternică informaţie pe care o primim şi o transmitem din generaţie în generaţie. Tot ce am creat până acum pe această planetă minunantă care ne este casă are un scop bine definit: trimful speciei asupra morţii. Şi totuşi, menţionam câteva rânduri mai sus, că individul şi-a lăsat întrebările fără răspuns în mâna altora. Cine sunt aceşti „alţii”? Aceste exemplare sunt adevăraţii şi unici Homo sapiens sapiens, restul sunt mulţimea de indivizi care sunt în slujba speciei, sunt miliardele de exemplare ale speciei care duc o luptă fără oprire cu extincţia, iar în fruntea lor se află o mână de sapiens. Cinste lor: Iisus, Einsten, Newton, Copernic, Galilei, Da Vinci, Socrate, Platon, Shakespeare, Hammurapi şi mulţi alţii. Fără ei am fi rămas în peşteri şi ne-am fi bătut şi acum cu bâtele cu lupii pentru vânat. Şi specia merge înainte datorită lor cu ajutorul miliardelor de indivizi care folosesc astăzi cele mai performante tehnologii pentru ca cumpăra un kilogram de mere de pe internet. Şi viaţa se precipită asupra Speciei, îi şopteşte la ureche că pe drumul ei în istorie va întâlni Adevărul.
Dar are această Specie nevoie de Adevăr?

rochia neagră de la Paris


niciodată nu mi-a fost atât de greu
să mă imaginez pe mine cum stau
la baza unui soclu pe care mi-am scluptat iubirea
de fapt
s-a urcat ea singură: graţioasă, agilă şi cu rochia neagră
de la Paris (nelipsita rochie neagră – foarte chic)
s-a lăsat sedusă, drogată şi îmbătată
de dalta mea
a zis: „Da, îmi place aici. E briză, e poezie, e soare.”
apoi m-a întrebat graţios:
„Urci şi tu?”
stăteam aşa şi mă uitam excitat la ea

iubirea creează iubire
am dat din cap aşa neutru
şi mă gândeam cum am fi arătat noi doi pe soclu
eu slăbănog înalt şi deşirat, cu blugi army şi adidaşi, cu părul mare, vâlvoi
iar ea superbă, graţioasă şi elegantă în rochia de la Paris
rochia neagră
şi am zis: „Pas!”
rămân aici la baza soclului să le explic trecătorilor
ce frumoasă eşti tu
şi chiar să strig la ei să-şi scoată pălăriile în faţa iubirii

Poemul cât o carte (prima parte)


prima dată mi s-a întâmplat în gară
te-am iubit puternic, răzbunător, am avut o stare de spirit ciudată
un hoț care a furat din buzunarul polițistului
ca într-un film cu efecte speciale
toți din jurul tău aveau fețe livide, inspide
tu erai singura care strălucea, luminile erau doar pe tine
veneai aproape fugind spre mine
trăgând cu putere de bagaj, am avut impresia că te îndepărtezi
era atât de mult zgomot în jur dar eu îți auzeam bătăile inimii
pentru o clipă ți-am văzut prin rochia neagră, prin sutien, printre coaste, inima
un şoc profund, am lăsat telefonul din mână și am vrut să mă întind peste dalele reci
câteva secunde am avut impresia că eşti cea care conduce un atac la baionetă, toți oamenii mergeau repede cu fețele în pământ în spatele tău magnetizați

apoi s-a întâmplat în bar
te-am adorat instant când ai început să clipeşti panicată
nu-ți puteai fixa privirea deloc, încercai să focalizezi totul din jurul tău dar nu reuşeai
mă priveai tandră și îmi mângâiai mâinile
nimeni din jurul nostru nu realiza miracolul
erau martorii unui eveniment unic
păcat, vor muri orbi, nu au realizat că au trecut pe lângă dragostea perfectă

nu există niciodată cale de întoarcere pentru noi
vom merge întodeauna în același taxi, pe aceeaşi stradă

te-am iubit când tăceai
îmi dădeam seama că în mintea ta se produc mutații
îți creşteau aripi, cele vechi cădeau
priveai cu nesaț străzile, voiai să ajungem cât mai repede
în timp ce îmi pipăiai mâinile
de fapt nu erau mâinile cele pe care le atingeai
era inima mea

te-am iubit foarte mult când ai zis
mă duc să fac un duş
era speriat nu ştiam ce se va întâmpla
cum se va întâmpla
speram să nu moară nimeni
am aşteptat cuminte încercam să învăţ să respir acelaşi aer cu tine
ca un nou nou-născut

în aceeaşi cameră am fost ca două animele
de pe două continente diferite
era o teamă reciprocă
ceva ca un ghem încâlcit
cine va avea curajul?
cine îşi va arbora inima
cum începe iubirea

şi te-am iubit când m-ai sărutat în pat
pielea ta mirosea frumos
sânii tari şi plini de sevă
uitasem să mai plătesc chiria pentru apartamentul acela de la etajul 7
uitasem complet că dincolo de pereţii aceia mai exista viaţă
imaginaţia mea scăzuse brusc sub zero grade
muriseră toţi oamenii, nu se mai plăteau rate la bănci, chirii, nu se mai cumpăra pâine sau flori
mă fascina rochia neagră

te-am iubit cel mai mult în prima zi a vieţii noastre când
mi-ai zis atât de iubitoare
şterge-mă cu un prosop şi stai lângă mine
nu puteam să înţeleg de ce nu contau pentru tine acele câteva secunde de amor pasional
atât a fost pentru prima oară
doar câteva secunde pe care le mai simt şi acum
pe urmă mi-ai explicat de ce nu au contat
şi te-am iubit şi mai mult

am avut mereu imaginea unei grote
în care trăiam la marginea lumii
tramvaiele, claxoanele, zgomotele străzii, atheneul, madona
nu erau pentru noi
între noi se dezvoltase o altfel de civilizaţie orice intrus murea axfisiat la temperaturile mari în care pluteam
pentru că adevărul este că pluteam deasupra patului acela imens
dormeam noaptea aruncaţi pur şi simplu unul în celălalt
doar lumina de la baie ieşea sugrumată pe sub uşă
în rest nu aveam nevoie de altceva
când te ţineam în braţe tu luminai atât de puternic încât mă dureau ochii

te-am iubit foarte mult
când te-ai trezit la două noaptea
oricum nu mai distingeam clar orele
nu că ar fi contat ora
erai caldă umedă inexplicabil de frumoasă
atunci am intrat în tine liber, fără nicio teamă
aveam mereu măsura noastră de siguranţă
un cuţit de bucătărie negru imens pe noptieră

te-am iubit când am mâncat mere la 5 dimineaţa pe balcon
erau nişte mere mari verzi
aveam impresia că muşc din inima ta

tuşele tale se îngroşau pielea devenea mai fină
sânii mai tari erai la fel de înaltă ca mine
nici nu ţi-ai dat seama că în fiecare noapte când te ţineam în braţe
de fapt cădeam la picioarele tale şi plângeam ca un copil mic
bucuros că şi-a găsit mama
erai acolo lângă mine

iar eu îţi scriam pe spate poeme cu degetul
şi tu recunoşteai prin somn fiecare literă
nu ţi-am spus niciodată că eu te iubesc cel mai mult când dormi
şi te mângâi pe păr

în primele nopţi nu am făcut dragoste
nici sex
erau sedinţe de exorcizare
aveam amândoi mâinile picioarele
pielea plină de răni de cicatrici
dragostea îşi supura
timpul în care am fost departe
se decanta pe cearceaf, pe prosoape, ieşea prin piele
iar noi ne schimbam proprietăţile fiziologice, metabolsismul pur şi simplu
năpârleam ca nişte reptile care sunt expuse la o iubire incandescentă

dragostea nu are coordonate când sunt cu tine
în câteva zile ai plecat
au urmat certurile
ameninţările
valizele pline cu rochii pe care ţi le voi lăsa în faţa uşii
şi toate alte chestii ingrate
dar în tot timpul am simţit că doar ne jucăm
ne iubim la fel de mult când ne înjurăm sau ne dorim moartea printre străini
pentru că dragostea noastră nu are niciodată coordonate precise
este exact ca în sfânta scriptură
ridică o piatră şi mă vei găsi

Vameșii – piesă de teatru


VAMEȘII

PERSONAJE
1. VAMEŞUL 1 (V1) – gras, 44 ani, poartă uniformă de vameş (sau o haină pe care scrie „vameş”).
2. VAMEŞUL 2 (V2) – slăbuţ, 15 ani, vestimentaţie tipic vârstei pentru un tânăr din Europa Occidentală, blugi largi, adidaşi, placă de Ipod, etc
3. CĂLĂUZA (C) – 33 ani, atletic, tatuat pe braţe şi pe corp.
4. TRANSFUGUL (T) – 25 ani, îmbrăcat în costum sport, fes pe cap şi o geantă de voiaj pe umăr.
5. AURORA (A) – călăuza luminoasă, 24 ani, sâni mari, îmbrăcată aproape provocator în haine albe, poartă o coroniţa de flori deasupra părului lung şi blond.

ACTUL I
Scena 1
(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2). Decor: Pe scenă există un zid de cărămizi aşezat perpendicular cu sala, înalt de peste 2 m, zidul desparte scena în două arii egale, dispus de aşa natură încât vizibiliatea din sală să fie bună. Pe partea unde stau vameşii există o canapea roşie, o masă cu 4 scaune, un frigider, un televizor, un pupitru (un living normal). De partea cealaltă a zidului nu există nimic).
(La ridicare cortinei V1 face instrucţie cu V2. Partea lor de scenă este puternic luminată, de partea cealaltă a zidului beznă completă).
V1 (strigând puternic) –Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi!
V2 execută destul de abil ordinele strigate de V1. Toată scena durează aproximativ 30 de secunde.
V1(scoţând din buzunarul drept al cămăşii de uniformă un fluier cu şnur şi fluieră prelung) – Gata! Instrucţia de front s-a terminat! Urmează ideologia. La masă, fuga marş! (fluieră din nou).
V2 fuge repede la masă şi se aşază pe un scaun. V1 îl urmează cu o figură mulţumită.
V1 (cu un ton părintesc) – Doreşti ceva, fiule? Un suc, o prăjitură?
V2 (gâfâind) – Un suc 0% cofeină, cu aromă de lămâie. Ce trebuie să facem la ideologie?
V1 (deschide frigiderul şi ia o cutie de suc) – Ţi-ai luat azi vitaminele?
V2 – Da, le-am luat azi dimineaţă când am mâncat cereale.
V1 – Bun, hai să trecem la partea teoretică (se aşază la pupitru şi începe să răsfoiască notiţele aflate dedesubtul mâinii lui, începe brusc să vorbeacă cu emfază)
De partea cealaltă a zidului se află o lume plină de borfaşi, de ingraţi, de şomeri, de violatori şi de muncitori necalificaţi. Conform studiilor (răsfoieşte iar printre hârtiile de la pupitru) de partea cealaltă a graniţei există 20% analfabeţi în rândul adolecenţilor. Adică (cu ton părintesc) aceşti 20% sunt viitori infractori într-o lume săracă. O parte dintre ei, o mare parte dintre ei vor încerca să sară acest zid şi să ne fure portofelul sau televizorul din cameră. O altă parte dintre aceşti infractori vor încerca să sară acest zid creat în urmă cu 50 de ani de bunicii noştri pentru a cerşi în metrou sau pentru a fura din super-market-uri.
V2 (ridică mâna, semn că vrea să întrebe ceva)
V1 (binevoitor) –Da, fiule, ce este?
V2 – Cum arată aceşti adolescenţi?
V1 (răsfoind prin hârtii) – Au două mâini, două picioare, aleargă mai repede decât hienele, au un accent deplorabil, se exprimă mult prin semne şi scuipă pe stradă.
V2 – Am şi eu câţiva prieteni din liceu la fel ca ei.
V1 – Da? (pe gânduri) Să renunţi la ei (cade iar pe ganduri).
V2 – Pa Alan, se exprimă mult prin semne, ceva de genul „ridică degetul mijlociu în sus”, demonstrativ. Pe John, care scuipă mult pe stradă, pe Tom…
V1 (întrerupându-l) – Alan, nu este fiul şefului poliţiei?
V2 (dând din cap) – Chiar el, este prietenul meu cel mai bun. M-a învăţat cum să merg cu metroul fără să plătesc.
V1 (contratiat) – Incredibil. Şi ai acceptat?
V2 (extaziat) – De multe ori, este aşa distractiv….
V1 (ferm) – Să nu mai faci niciodată aşa ceva. Şi să nu mai umbli cu acest pungaş. Incredibil! Nu pot să cred, am să iau măsuri imediat. (Scoate din buzunarul pantalonilor un telefon mobil şi începe să formeze grăbit pe tastatură)
Alo, bună ziua! Şeful poliţiei?…Directorul liceului vă dernajează….am aflat că fiul dumneavoastră şi fiul meu eludează legea precum străini: circulă cu metroul fără bilet (pauză)…Da, exact! Incredibil! (pauză)…Exact ca toţi derbedeii ce vin din afară (pauză). Da, trebuie să luăm măsuri urgente….Înţeleg. …Da…Înţeleg….Vă doresc o zi minunată….Mulţumesc. Cu respect. (Îşi introduce celularul la oc în buzunarul pantalonilor şi se întorce spre fiul său) Deci, tinere, niciodată să nu mai săvârşeşti asemenea fapte reprobabile. Ceea ce ai făcut tu este imoral şi de neiertat (face o pauză ca urmare a unei revelaţii brusce) Dar cu banii de la metrou ce aţi făcut?
V2 (prins pe picior greşit) – Păi… I-am…
V1 (răbdător dar în acelaşi timp ameninţător) –I-ai …
V2 (acelaşi joc de mai sus) –I-am…
V1 (acelaşi joc de mai sus) – I-ai…
V2 (aceleaşi joc) – I-am…
V1 (acelaşi joc, dar şi mai ameninţător) – I-ai…
V2 (repede) –Îţi spun, dar promite-mi că nu mă cerţi.
V1(nervos) – Pentru numele lui Dumnezeu, spune ce ai făcut cu banii pe care ţi-i dau zilnic?
V2 (dintr-o suflare) –I-am dat unei marocance, Jasmine, să-şi cumpere un big mac la pauza de masă. Ştii, Mc Donald-ul de lângă liceu.Tatăl ei este în şomaj, iar mama ei a rămas fără job. Nu mă vei certa, nu, tată?!
V1 (îngândurat) – I-ai dat lui Jasmine? Înţeleg…Şi Alan, fiul şefului poliţiei tot lui Jasmin i-a dat banii lui de metrou? Ţie îţi place de Jasmine?
V2 – Îi cumpără bilete la metrou. Nu îmi place de ea, e prea vorbăreaţă şi în plus poartă tot timpul burcă.
V1 -Şi dacă nu-ţi place de ea , de ce îi cumperi de mâncare şi celălalt îi dă bani de metrou?
V2 –Pentru că ne ajută la matematică. Este cea mai bună la mate din toată clasa. Nu există vreo problemă de geometrie în spaţu care să-i reziste. Este o vrăjitoare în sens matematic.
V1(contrariat) –Incredibil, o străină e cea mai bună elevă la matematică din toată clasa. Ce va ajunge din ţara asta? Aici e problema. Străinii sunt deştepţi. Ne vor lua locurile de muncă bine plătite iar noi vom face treburile murdare ale societaţii. Grav…
V2 –Parcă spuneai că străinii sunt agramaţi…
V1 –Hm….Vorbeam de cei care vor să sară zidul. Vin până aici să înveţe să-ţi fure ţie şi lui Alan, lui Tom, viitorul…
V2 – Tată, străinii sar zidul ca să înveţe carte sau ca să cerşească în metrou?
V1 (nervos) –Culcat! Drepţi!
V2 execută oarecum amuzat ordinele tatălui său.
V1 (răspicat) –Culcat!Drepţi!Culcat! (se apropie de fiul său în timp ce acesta este la podea aşteptând următorul „drepţi”, se apleacă şi îi strigă la ureche) Să nu ai niciodată încredere într-un străin! Vor să-ţi fure portofelul, jobul, prietena, maşina, telefonul mobil. Am muncit sute de ani ca acest popor să fie un simbol al umanităţii. Nu voi lăsa ca acest mit să fie distrus de o marocancă pricepută la geometrie în spaţiu. Începând din clipa asta te pui cu burta pe manualul de geometrie în spaţiu şi să nu mai aud în viaţa mea că i-ai plătit meditaţiile cu big mac-uri. Ai înţeles?
V2 (de jos) –Da.
V1 – Nu am auzit. Drepţi!
V2 (sare ca un resot în picioare) –Da! Am înţeles!
V1 (privindu-l în ochi) – Ce ai înţeles?
V2 (tare) – Că niciun străin nu se pricepe la geometrie în spaţiu.
V1 – Nu s-au priceput niciodată! Sunt foarte supărat pe tine, fiule! Am auzit lucruri incredibile despre tine şi prietenii tăi. Voi ar trebui să duceţi mai departe această ţară. Această ţară minunată şi binecuvântată de Dumnezeu. Străinii nu vor să ducă ţara asta în acelaşi loc. Planul lor este mult mai perfid. Dar nu înţelegi tu toate astea la vârsta ta…mai trâziu poate….Ceea ce vei face tu acum este să îţi iei manualul de geomatrie în spaţiu şi vei patrula în faţa zidului ca să protejezi această ţară aşa cum au făcut şi strămoşii tăi sute şi sute de ani. Ţara asta e doar a noastră şi nu o vom împărţi cu niciun geniu în matematică, hoţ din supermarket sau cerşetori din metrou. Hai, executarea!
(V2 apucă o carte din raft şi citind din ea se plimbă pe lângă zid. Lumina se stige treptat în timp ce în partea cealaltă a scenei se luminează treptat).
Scena 2
(Transfugul (T), Călăuza (C). Din fundal începe să se audă melodia Enyei „Now we are free” şi în scenă apare din partea dreaptă Transfugul)
Transfugul (T) (tare cât să acopere muzica) – Ştii cum mă simt acum? Ca un gladiator în arenă! Lupt pentru familia mea care aştepată bani prin Western Union. Trebuie să mă bat cu o întreagă civilizaţie pentru ca mama să aibă bani să plătească întreţinearea şi să pună pe masă ceva de Crăciun. Trebuie să mă bat cu lei, cu elefanţi, cu vameşi, cu poliţia, cu serviciul de imigraţie şi cu accentul meu groaznic deprins din liceu pentru ca să-mi pot cumpăra un laptop. Înţelegi?! Toată lupta mea, toată fuga asta prin pădure şi prin ierburi înalte nu o fac decât pentru a-mi cumpăra puţină fericire mie şi familiei mele.
(În spatele lui apare Călăuza (C) . Muzica se opreşte)
C (nervos) – Mai încet. Ce dracu ai? Vezi graniţa? Nu o strica la urmă! Hai dă-mi restul de bani că vreau să spăl putina. E prima şi ultima oară când mai călăuzesc un nebun ca tine. Mi-ai scos peri albi, frate. Ai vorbit non-stop. Ce dracu ai?! Eşti nevorbit de un secol? Sau ce? Să moară mama, dacă nu vă selectez înainte de a vă lua pe fâşie cu mine. Nebuni de-o parte, oamenii întregi de celalaltă parte, să moară fraţii mei, dacă nu vă triez! Hai marcă banii la băiatu’ că mă aşteaptă treburi acasă. N-am mai făcut sex demult. Am o piţipoancă bună acasă. De abia aştept să o fut.
T (se întoarce brusc spre el) –Nţţ. Nu vezi niciun ban până nu mă văd de partea cealaltă a zidului. Aşa ne-a fost înţelegerea. Jumătatea când plecăm, jumătate când sunt dincolo. Trebuie să respecţi înţelegerea. Când ajung dincolo de zid îţi dau şi restul de bani.
C (se repede spre el) – Bă! Tu vrei să te bat aici!!! Ce dracu ai!!!? Nu vezi zidul în faţă?! Îl sari. E simplu, îl sari!
T – Şi vameşii?
C – Vameşii sunt nişte fraieri.
T – Ai spus că vei mitui vameşii să mă lase să trec de partea cealaltă a zidului. Să trec fără nicio problemă. Te citez: „Ai să treci în cealaltă ţară ca şi cum ai păşi dintr-o cameră în alta, frate!”
C –Frăţie, ascultă puţin la fratele tău. Ascultă cu atenţie, e tura aia nasoală. Dacă vrei să te trec acum mai dai în plus. Nu am nicio tovărăşie cu vameşii ăştia doi de acum. Nu-i cunosc. Am ajuns mai târziu. Înţelegi? Sau marci la băiatu încă 200 de euroi şi mă duc acum să vorbesc cu ei.
T – 200 de euro, zici? (cade pe gânduri) 200 de euro mai am toţi banii. Ce-o să mai mănânc? Unde o să dorm? Cu ce-o să mai sun în ţară? Trebuie să o sun pe mama să-i spun că am ajuns cu bine. De două zile umblu numai prin păduri şi merg pe ascuns în tiruri. Îţi dau 100 de euro, ce zici?
C – Bă! Tu eşti nebun la cap?! Ce să fac cu 100 de euro. Să mă şterg cu ei la fund?! Tu nu înţelegi că trebuie să dau şpagă la vameşi. Degeaba te lauzi tu că ai făcut facultatea de matematică! E tura aia nasoală. Nu am nicio tovărăşie cu vameşii ăştia. Şi în plus, vreau să-ţi spun ceva frate: dacă, la dracu, tura bună intră în gardă peste o săptămână? Ce dracu fac până atunci. Dacă îmi fute altu’ piţipoanca! Hai las-o pe mă-ta c-o suni tu. Uite (îi întinde câtvea fise) îţi dau eu nişte mărunt să o suni.
T (îngândurat) – Şi bani de mâncare. De un motel ieftin, măcar vreo 3-4 zile?…
C – Eşti prost tare de tot. Bă, eu când am trecut prima dată dincolo de zid aveam cinci euro în buzunar. Furi şi tu dintr-un supermarket nişte haleală şi dormi sub pod. Ce dracu?! Tot eu să te învăţ?! E cald afară. Numai să fii cu ochii în patru după gabori să nu te prindă pe sub poduri. Atât! Hai, fii şmecher! Ciordeşti şi tu haleală dintr-un supermarket şi dacă vrei bani de ţigări sau ca să-i trimiţi lui mă-ta nişte lovele acasă cerşeşti şi tu prin metrouri. Cel mai bine este în linia 9, trece prin cartiere de bogătaşi şi ăia or să-ţi dea garantat. Când vezi că vine poliţia, te prefaci şi tu că eşti un călător oarecare, frate. Frate (foarte persuasiv) trebuie să fii şmecher dincolo de zid. Dă-o dracului de facultate, nu-ţi foloseşte la nimic când eşti un imigrant ilegal.
(iluminat de o idee) Ştii ce trebuia să îţi iei tu în geanta asta de voiaj în loc de cărţi de mate, fraiere, trebuia să-ţi iei un acordeon. Te învăţam eu un vals, două. Ştii câţi am trecut eu dincolo cu acordeoane cu tot, aoleu! O grămadă! Ditamai grămada!
T (iritat) – Un acordeon în geanta mea în locul cărţilor? Un acordeon? Ideea îmi repugnă. Mă face să vomit. Părinţii mei, părinţii mei sunt nişte oameni respectabili, profesori de liceu. Cum crezi că eu aş putea să-i dezamăgesc şi să cânt la acordeon în metroul unei ţări străine? Crezi că eu însumi am terminat cea mai prestigioasă facultate de matematică din ţară ca să ajung un paria într-o ţară străină cântând fals la un acordeon stricat pentru 50 de euro în metrou! Ţi-o spun eu: Niciodată! Să fur din supermarket? Niciodată! Să dorm sub un pod pentru un laptop performant? Niciodată! Mai bine mă întorc înapoi în ţara mea şi continui să predau matematica pe un salariu de mizerie decât să fiu acordeonist-cerşetor în capitala luminilor! Niciodată.
Nu-ţi mai dau niciun ban. Niciun euro. Şi nici cealaltă jumătate din bani. Adu-ţi aminte, banii sunt încă la mine (accentuat). Prietene, banii sunt la mine.
C (râzând) – Ce fraier eşti tu cu toată facultatea ta de matematică. Ha-ha! Păi, frate, ce-o să faci înapoi în ţară? Babalâcii tăi au făcut împrumut la bancă să îţi finanţeze călătoria dincolo de zid. Sunt datori vânduţi. Nu fi prost. Într-un an dincolo de zid strângi destui bani să plăteşti datoria. Vrei să-i ruinezi acum când mai au puţin până la pensie? Eşti prost! Eşti prost făcut grămadă. Dormi câteva zile sub pod, cânţi o lună prin metrou, furi două-trei zile din supermarketuri până îţi găseşti undeva să plăteşti o cameră cu chirie. Dacă te întorci acum înapoi cu jumătate din bani cheltuiţi aiurea, trebuie să-ţi vinzi un rinichi ca să plăteşti datoriile.
(Muzica începe din fundal. T se apropie de zid şi se aşază în fund cu spatele sprijinit de el. Un fascicul de lumină îl fixează de sus. Restul scenei se întunecă. Îşi ia capul în mâini)
T (uitându-se în sus) –Doamne! Doamne-Dumnezeul meu. Nu ţi-am cerut niciodată nimic! Nu te-am căutat niciodată. Ştiu că ai probleme mai grave pe lumea asta decât un biet transfug care vrea să-şi vândă un rinichi. Nu vreau să-ţi cer bani, nu vreau să te rog pentru fericirea mea, vreau doar un lucru insignifiant pentru tine, Dumnezeule mare. Trimite-mi, te rog din tot sufletul meu o călăuză mai bună măcar pentru o secundă să-mi arate calea de dincolo de zid. O secundă, Doamne! Atât te rog. Doar o secundă am nevoie de o călăuză să-mi indice calea bună să pot trece de acest zid. Sunt un om bun, n-am furat în viaţa mea nimic, nu am lovit pe nimeni, nu am făcut rău nimănui. Doamne, sunt un ilustru anonim. Nu am de gând să pornesc niciun război, nicio cruciadă, nu vreau decât o viaţă mai bună, o viaţă plină de speranţe. Ştiu că pentru tine e ca şi cum ai plesni din degete şi eu m-aş fi născut de prima dată dincolo de acest zid într-o lume mai bună. Dar nu îţi cer să întorci timpul înapoi pentru un anonim. Ştiu că n-o să fiu niciodată preşedinte de stat, şef de bancă, director de liceu, nici măcar conductor de metrou n-o să fiu. Şi nici nu vreau aşa ceva. Îmi doresc un salariu decent, o casă cu trei camere, o familie cu doi copii. Doamne! Nici măcar nu vreau maşină, căci mă pot duce la serviciu cu metroul. Vreau o viaţă mai bună pentru cei doi copii ai mei nenăscuţi încă, atât. Vreau ca tatăl şi mama lor să aibă joburi decente şi o casă unde să locuiască. Atât, Doamne! Nu-ţi cer decât o călăuză pentru câteva momente. Sunt convins că planeta stă să se prăbuşească, dar ajută-mă, te rog din suflet, ajută-mă. Vreau ca cei doi copi ai mei nenăscuţi să aibă un tată cu doi rinichi.
(Muzica se opreşte treptat, simultan cu luminile care se reaprind în partea lor de scenă.
Călăuza este în picioare privindu-l)
C – Hei, ai aţipit pentru 10 minute. eşti foarte obosit. Trebuie să-mi dai restul de bani. Uite care e treaba, frate. Pe mine mă dore fix în pulă de familia ta şi de tine. Că o să dormi sub poduri sau o să cerşeşti cu acordeonul prin metrou nu e treaba mea. Eu te-am adus până la acest zid, aşa cum ne-am înţeles (Scoate de la spate un cuţit imens). Dă-mi lovelele mele până nu-ţi fac două buzunare pe faţă. BANII mei! Să moară fraţii mei, dacă nu te tai ca pe un pui de găină chiar în faţa zidului. Şi mă piş pe ei de vameşi. Baniiiii!!!!
T(se ridică calm) – Prietene, stai calm. Am vorbit cu Dumnezeu. Îmi trimite o călăuză care să mă treacă dincolo de zid.
C – Mă piş pe tine şi pe dumnezeul mă-tii. Banii mei!
(T îşi introduce mâna drept în sân şi scoate nişte bancnote, pe care începe să le numere)
T – Poftim cealaltă jumătate de bani. (Îi întinde hârtiile de bancă)
C – Şi de ce ai făcut tot circul ăsta? (Foarte relaxat, îşi ascunde cuţitul la spate) Ştiam eu că eşti băiat deştept. Ideea e că te tăiam ca pe un porc dacă nu-mi făceai plata.
T – Ştiu. Sunt convins.
C – Pe mine mă ştie multă lume. Aduc la zid 4-5 inşi pe lună Acum două luni am trecut dincolo de zid o familie de ziarişti şi cu copilul lor. 5000 de euro mi-am scos.Acum el munceşte în construcţii şi ea îngrijeşte de o bătrână. Avantajul lor e că ştiau limba. Nu câştigau în viţa lor atâţia bani în ţară. prietene, dincolo de zid e o altă lume, dincolo de zid nimeni nu moare de foame. Până şi cerşetorii lor trăiesc mai bine decât profesorii universitari de la noi (îi face cu ochiul). Şi dacă îmi dai încă 200 de euro aranjez eu cu vameşii să închidă ochii când sari zidul.
T – Nu, mulţumesc. Nu voi sări niciun zid, voi trece prin el. Ai să vezi. Mi-a părut bine de cunoştinţă. (Se aşază în fund cu spatele la zid) Ai grijă pe drumul de întoarcere. Şi distracţie plăcută cu prietena.
C (puţin mirat) – Ce faci? Nu fi prost, te ajut eu. 200 de euro şi eşti dincolo de zid într-o clipită.
T – Nu, mulţumesc. Aştept pe cineva care o va face gratis.
C – Pe cine?
T – E mult de explicat. E un fel de înger.
C – Ce înger? Ai luat-o razna, profesore?! Nu există niciun înger pe planeta asta. Singurul înger pe care-l cunosc este hârtia de 100 de euro (Scoate o hârtie de 100 de euro şi i-o flutură prin faţa ochilor) Cu câţi mai mulţi îngeri ai în buzunar, cu atât o duci mai bine prin iadul ăsta. Ha-ha!
T – Mulţumesc frumos. Aici ne despărţim. Rolul tău în viaţa mea a luat sfârşit. O după-amiază plăcută îţi doresc.
C (jignit în amorul propriu) – Du-te dracului!

Cortina

ACTUL II
(Zidul este aşezat în aşa fel încât spectatorii pot vedea ce se întâmplă de amble părţi ale lui. Pe de o parte a zidului este livingul normal, de cealaltă parte a lui este interiorul unui vagon de metrou).
Scena 1
(Vameşul 2, Transfugul şi Aurora)
(Vameşul 2 (V2) şi Transfugul (T) se află în partea scenei cu interiorul vagonului de metrou. Pe unul din scaunele vagonului e aşezată şi Aurora, cu faţa spre public. Din difuzoare se aude: „Atenţie se închid uşile! Următoarea staţie este Piaţa Revoluţiei!” . P e o banchetă V2 şi T discută. T îi explică ceva acestuia arătând ceva pe o carte. V2 scoate din rucsac un caiet pe care îl întinde lui T).
T – Fii atent! E foarte simplu. Volumul acestui paralelipiped îl poţi afla dacă afli latura A, care este şi prima necunoscută.Cunoşti doar valoare unghiului, bisectoarea care desparte unghiul dintre latura A şi latura B. Valoarea laturii B o cunoaştem. Unghiul este de 45 de grade. Deci, este un pătrat. Asta înseamnă că A este egal cu B.
V2 – Uimitor. Nu m-aş fi gândit niciodată la gradele unghiului. Ai dreptate este de 45 de grade. Asta înseamnă că unghiul format de laturile A şi B sunt de 90 de grade. Super. De unde ştii toate astea?
T – Le predau elevilor ca tine în ţara mea, exact acelaşi tip de probleme E o problemă mai mult de logică decât de geometrie în spaţiu.
V2 – Mulţumesc frumos.
T – Pentru nimic.
V2 – Dar unde ai învăţat limba noastră?
T – În liceu- Am un accent groaznic, nu?
V2 – Nu chiar. Poate părea că eşti din Nord cu accentul ăsta. Ha-ha!
T – Nu ştiam că am accent nordic…
V2 – Şi totuşi….Cum se face că ai ajuns să cânţi la acordeon în metrou pentru un pumn de mărunţiş?
T (trist) – Tatăl tău s-a născut pe o parte norocoasă a zidului.
V2 – Nu înţeleg…
T – Ţara mea este săracă, profesorii de la mine din ţară emigrează în ţara ta bogată pentru a munci pe şantier sau pentru a deveni grădinari.
V2 – Cum poate fi un profesor de liceu sărac? Orice profesor din ţara mea îşi permite multe lucruri din salariul său.
T- Eu de abia îmi permiteam să supravieţuiesc. Nu aveam bani nici de ieşit la o cafea cu iubita mea.
V2 – Nici măcar nu mergeţi să mâncaţi la big mac?
T – HA-HA. Ăsta e un lux. Să mănânci la big mac e un lux. O extravaganţă.
V2 – Există totuşi o asemenea ţară pe această planetă unde simplu fapt de a mânca un sandviş în oraş să fie socotit o extravaganţă?
T – Oho….Sunt mai multe ţări sărace decât îţi poţi tu imagina, scumpule.
V2 – Şi în timpul liber ce faceţi voi în ţara voastră?
Cum vă distraţi? Există măcar ceva să vă distreze? Ceva ieftin şi accesibil?
T – Dragostea este accesibilă tuturor.
V2(meditativ) – Am înţeles.
T(adoptă şi el aceeaşi atitudine meditativă) Mda….
V2 – T epot întreba ceva fără să te superi?
T – Dacă pot, îţi voi răspunde!
V2 – Cam cât câştigi cântând fals cu acordeonul în metrou? Căci, scuze de impoliteţe(râde) cânţi fals.
T (râde şi el) – Ştiu că valsez groaznic… Oricum câştig mai bine decât un profesor în ţara mea.
V2(trist) – Am înţeles.
T(trist) – Mda…Asta e.
(Din difuzoare se aude: „Staţia Piaţa Revoluţiei!”)
V2 – Hai, trebuie să coborâm.
T – Nu, nu pot. Mai trebuie să cânt, pentru că….
V2 (foarte rugător) – Hai, te rog, hai.(Îl apucă de mână şi îl trage spre ieşirea din scenă)
T- Nu pot, poate cu altă ocazie.

(Vameşul 2 iese grăbit din scenă în timp ce din difuzoare se aude: „Atenţie, se închid uşile. Urmează staţia Calea Luminii”).

Scena 2
(Aurora şi Transfugul)
(Transfugul îşi ia acordeonul şi începe să cânte fals un vals. Se aude zgomotul metroului în mişcare. Cântă aproximativ 2 minute apoi îşi lasă acordeonul pe scaun şi se uită pierdut pe geam.
Din difuzoare se aude „Atenţie! Se deschid uşile! Staţia Luminii.”)

Scena 3
(Prin partea dreaptă a scenei intră Vameşul 1 şi Călăuza)
C (apropiindu-se de T) –Ia zi, frate, câţi bani ai făcut până acum?
(T îl ignoră privind spre geam în gol, spre lateralul scenei.)
C (destul de tare) – Alo! Nu se aude? Şeful acordeoniştilor! Ha-ha! Zi, bă! Cât caşcaval ai făcut până acum? Ai să mă împrumuţi şi pe mine cu 20 de euro?
T (bagă mâna în buzunar şi aruncă pe jos monede şi hârtii de bancă) – I-ai pe toţi!
C (se apleacă şi adună banii de pe jos) – Tot nu ai renunţat la ideea leşinată de a-ţi vinde un rinichi?
T – Mai am nevoie de 50 de euro. Azi îi fac şi îmi iau bilet de autocar pentru ţară. Peste două săptămâni îmi programez operaţia. Am stabilit multe detalii cu receptorul rinichiului prin email.
C – 50 de euro cu ăştia 20 pe care mi i-ai dat?
T – Mai contează?
C – Eşti prost făcut grămadă!
T – Se pare că da.
(Îşi ia acordeonul de pe scaun, se ridică şi începe să falseze ca de obicei. Se apropie de V1, care, aproape jenat, bagă mâna în buzunar scoţând câteva monede pe care i le aşează în cutiuţa de metal pe care T o împinge cu piciorul în timp ce se deplasează prin metrou. T se apropie de Aurora.)
A (pipăindu-se prin buzunare, zâmbitoare) – Îmi cer iertare! Nu am bani să-ţi dau. Îţi pot oferi un rinichi?
T (contrariat) – Poftim?
A – Spuneam ceva de bani, nu am, îmi cer scuze.
T – Şi aţi spus ceva şi de un rinichi. Sau mi s-a părut mie?
A (zâmbeşte) – Am avut puţină treabă, de asta am întârziat. Îmi cer scuze încă o dată.
T – Sunteţi de la poliţie?
(Călăuza a remarcat dialogul între cei doi. Se apropie când aude cuvântul „poliţie”.)
C (Se apleacă după cutiuţa cu bani şi apoi îl apucă pe C de braţ) – Hai să mergem! (către A) Ne cerem scuze pentru deranj, domniţă. Plecăm imediat. (Cei doi se îndepărtează de A, venind spre spectatori) Cine e bucăţica aia? (Îşi întoarce capul spre ea.) Da’ e bună-rău! Ce m-aş juca cu cătuşele cu doamna poliţist prin pat!
T (speriat) – Crezi că e de la poliţie?
C- Nu ştiu, dar aş fute-o! Poate că da. Hai să ne tirăm de aici că oricum e vagonul aproape gol. Hai să ieşim la suprafaţă şi vii mai târziu. Aşa, preventiv. (se întoarce iar spre A) Mamă-mamă! Da’ e bunăăăăăă!
(Cei doi se precipită spre ieşirea din scenă. T se apleacă şi ridică de jos ceva ce pare a fi un portofel!
T- Stai să văd ce e?
C- Lasă că vezi după ce ieşim.
(Cei doi ies din scenă.)

Scena 4

(V1 şi A)
(V1 se apropie de A)
V1 – Îmi permiteţi?
A – Cu plăcere.
(V1 se aşează lângă A)
V1 – Scuzaţi-mă că sunt atât de indiscret. Dar ce aţi discutat cu cei doi imigranţi de au ieşit atât de repede din vagon? Apropo, cel cu acordeonul falsa groaznic. Eu i-am dat absolut de jenă, de regulă nu sponsorizez statul degeaba şi impostorii.
A – Nu e nicio problemă, mă puteţi întreba orice. Nu am avut bani la mine şi mi-am cerut scuze.
V1 – Cum se poate ca o domniţă atât de stilată să îşi ceară scuze în faţa celor doi imigranţi? Trebuie făcut ceva împotriva acestui val de străini care pare să nu se mai termine niciodată. Cântatul la acordeon ăn metrou este de fapt o cerşetorie mascată. Nu înţeleg cum guvernul nostru nu ia măsuri drastice împotriva acestor derbedei veniţi din afară?
A (zâmbeşte) – Ce poate face un guvern?
V1 (sigur pe el) – Să aloce fonduri pentru ridicarea unui zid la graniţă. Aşa cum există în alte ţări. E ţara noastră, nu a acestor cerşetori veniţi aici doar pentru pungăşii.
A – Vă asigur că unii dintre ei sunt minunaţi. Cum era, de exemplu, acel tânăr care cânta la acordeon.
V1 – Dacă sunt atât de minunaţi, de ce nu rămân în ţara lor?!
A – Eu trebuie să cobor aici. Mă scuzaţi. Mi-a făcut plăcere. Vă doresc o zi deosebită!
V1 (se ridică, privind-o pofticios) – Mulţumesc, şi eu vă doresc o zi splendidă, la fel ca dvs.
(A iese din scenă.)

Scena 5

(V1)
V1- Asta ne trebuie! Un zid! Un zid imens la graniţa ţării care să ne protejeze de invazia acestor derbedei cu acordeon.

Cortina

ACTUL III
(Aurora(A), Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2). Zidul împarte la fel scena în două numai că este poziţionată paralel cu spectatorii. În faţa zidului se află livingul familiei de vameşi iar dincolo de el sunt cei doi, Călăuza şi Transfugul, pe care însă spectatorii nu-i pot vedea).
Scena 1
(Pe canapea stă întins foarte relaxat V1 cu o carte în mână citind. V2 se plimbă încet prin faţa zidului cu un manual de geometrie în spaţiu. În tot acest timp printre cei doi şi mobila din living se plimbă Aurora (A), care poate ridica eventual şi reaşeza la loc diverse obiecte din living. Pentru vameşi, Transfug şi Călăuză, Aurora este invizibilă).
Aurora (îndreptându-se spre public) – Mie îmi plac dramele. Specialitatea mea ca înger, ca să spun aşa. Bon. Ce avem noi aici? Două popoare, două civilizaţii. Un popor bogat şi unul mai sărac. Când se ciocneşte bogăţia cu sărăcia inevitabil se produc drame. Mă rog, pe planeta asta se petrec un număr aproape infinit de drame zilnic: de unghia ruptă a unei starlete, până la genocidul african. Treaba mea este să gestionez cu blândeţe aceste drame şi în tot acest timp să pară că intervenţia mea este fortuită, un fel de destin norocos… Aşadar să trec la treabă. Situaţia e simplă: între aceste două popoare este un zid. (Se apropie de zid şi ciocăneşte în el.) Acesta. E un zid solid. Prima problemă. Ce caută acest zid între aceste două popoare? Răspunsul îl dau tot eu pentru că ei nu sunt conştienţi de prezenţa mea aici, pentru ei sunt invizibilă. Acest zid dintre bogaţi şi săraci a fost dintotdeauna aici. Bogaţii şi-au construit mereu ziduri înalte în jurul palatelor lor. Aici nu e vorba de un simplu simţ al proprietaţii care ar justifica existenţa lui fizică; cocioabele nu sunt înconjurate de ziduri solide, eventual de un gard de nuiele. Deci, acest zid a existat dintotdeauna, de când există săraci şi bogaţi. Oricât de mult mi-aş dori să dărâm acest zid nu voi reuşi nici să-l clintesc, nici măcar într-o mie de civilizaţii terestre. Atât timp cât vor exista bogaţi şi săraci acest zid îi va urma peste tot pe această planetă. Îşi va ridica cărămizile şi va ridica cu limba scoasă ca să se poziţioneze între ei. Destul de elementar. Trist, dar adevărat. Booon. Momentan problema zidului pare insurmontabilă, dar de asta sunt eu aici: sunt specialistul numărul 1 în drame umane.
(Se apropie de zid şi îşi duce mâna la frunte meditând).
-Gândesc mai uşor cu muzică. Voi, nu?
(Bate din palme. Instantaneu se aude în fundal o muzică. Poate fi Leonard Cohen – In my secret life).
-Aşa mai zic şi eu spaţiu propice meditaţiei.
(În tot acest timp V1 şi V2 fac abstracţie de Aurora, de muzica din fundal, continuându-şi netulburaţi acţiunile lor de lectură de la începutul scenei).
-Şi acum să vă arat o mostră de intervenţie divină. (Se caută prin buzunare. Se apropie de masa din living şi scoate din buzunare aratând spre public obiectele scoase ca un prestidigitator veritabil.) Un ruj de buze. (Îl arată demonstrativ publicului făcându-i şi o probă.) O oglinjoară. Funcţionează. (Se uită în ea.) Nu se poate vedea viitorul în ea. E un alt model care o poate face, nu şi ăsta. (Se uită în oglindă şi îşi aranjează părul cu un gest perfect de cochetărie feminină.) Îngerii trebuie să fie în permanenţă chic. (Bagă iar mâna în buzunare. Scoate un telefon mobil.) Un telefon mobil cu tastatură qwerty. Ce? Îngerii nu au voie să vorbească la telefon? (Aceleaşi gesturi de magician.) O ruletă… Vă asigur că nu e „Made in China”. E „Made in Heaven”. Ha-ha! O cărticică cu poezii de dragoste! Şi cam atât, restul cu altă ocazie. Ideea e că aş putea să suflu cu putere peste acest zid şi s-ar prăbuşi. Dar cu ce succes? În câteva clipe bogaţii (arată spre cei doi vameşi) s-ar năpusti ca nişte hiene flămânde şi ar reconstrui zidul mai înalt şi mai rezistent. Aşa că trebuie găsită o soluţie de compromis. Voi avea nevoie doar de ruletă, momentan. (Apucă cu un gest demonstrativ ruleta aşezată pe masă şi o arată publicului.) Funcţionează, vă asigur. (Şi demonstrativ scoate banda metalică numerotată metrică din lăcaşul ei şi face câteva extensii cu ea.) Ştii ce nu iau cu mine acum? Mereu uit. O bucată de cretă albă. Dar asta nu ar fi o problemă. (Se gândeşte.) Aha! Ştiu! (Se adresează Vameşului 2)
-Tinere, îmi poţi împrumuta pentru o clipă bucata ta de cretă albă? (Se întoarce complice spre public.) Nu e conştient de prezenţa mea aici. Nimeni de aici nu e conştient. (Se apropie de V2 şi în timp ce acesta se plimbă prin faţa zidului îşi strecoară mână într-unul din buzunarele tânărului de unde extrage o bucată de cretă albă.) Exact ce-mi trebuia.
-Mulţumesc frumos, o vei primi înapoi. Poţi continua să înveţi liniştit din manualul de geometrie în spaţiu. (spre public) Mâine va lua notă maximă. Boon! Avem toate cele necesare: un înger, o ruletă şi o bucată de cretă albă. Suprasuficient. Acum să ne concentrăm pe cel care are nevoie de ajutor. Este tânărul transfug, profesor de matematică dintr-o ţară săracă, ex-comunistă, care vrea o viaţă mai bună şi la final să-şi păstreze cei doi rinichi. Fie vorba între noi şi eu mi-am donat un rinichi pentru o adolescentă americană aflată la un pas de moarte din lipsă de donator compatibil. Rinichiul meu s-a materializat spectaculos şi fără nicio explicaţie plauzibilă în faţa uşii familiei tinerei gata pregătită pentru operaţie. De asta există îngeri. Mă rog, asta e o altă dramă rezolvată la timp. Care este cea mai piedică a tânărului profesor de matematică de dincolo de zid. Tot un profesor, evident. (zâmbeşte.) Acest profesor de aici. Acest vameş loial ţării lui (arată cu gesturi largi spre profesorul tolănit în canapea), acest profesor de liceu bine plătit, îşi face siesta de după-amiază citind din cartea sa preferată. Ce anume citeşte? (se îndreaptă şi citeşte cu voce tare titlul cărţii din mâna lui V1) „1001 de probleme de comunicare între generaţii”. Aşa da, un familist convins, un vameş excelent, adică. Acest profesor de liceu este reprezentantul poporului bogat, cel care a ridicat zidul. El este unul dintre cei care menţin în stare de funcţionare acest zid. El păzeşte ca civilizaţia să nu fie întreruptă de la cina copioasă de săracii veniţi de cealaltă parte a zidului. Ipocrit. În timpul cinei va discuta cu soţia sa despre probleme de etică, dar în cursul zilei prin atitudinea ostilă faţă de imigranţi, e un apărător excelent al zidului. Face o treabă mai bună decât vameşii înarmaţii de la graniţa propriu-zisă, aflată la mii de kilometri de apartamentul lui. Atitudinea ostilă, nepăsarea, ipocrizia pot ucide mai mult decât o poate face un batalion de AK 44-uri. Ştiţi ce? Aş putea să pleznesc o dată din degete şi îi induc o atitudine mai binevoitoare faţă de imigranţi. Dar astfel de intervenţii divine nu-mi fac cinste plus că aici nu suntem în filmele hollywoodiene. Trebuie ca intervenţia mea să pară mâna destinului, nimic mai mult. Aşadar profesorul va rămâne momentan în canapea liniştit şi îşi va lectura în continuare cartea sa. Ce mai avem aici? (Se îndreaptă spre tânărul care citeşte în timp ce se plimbă încet prin faţa zidului.) Îl avem pe el, pe fiul profesorului. Acesta va fi veriga de legătură între imigranţii săraci de dincolo de zid şi poporul său bogat.
(Vine spre public şi se aşează pe marginea scenei).
-Dar înainte de a executa numărul de magie albă (şi arată bucata de cretă albă spre public) vreau să vă povestesc cum am rezolvat o altă dramă. Despre un negru sărac dintr-o ţară albă şi bogată. Nu chiar atât de albă precum creta asta. Ha-ha! În rugăciunile sale cerea să-şi găsească un job pentru a putea trimite lunar câteva hârtii de bancă marcate cu 100 familiei sale sărace din Africa. Şi atunci Dumnezeu, ştiindu-mă un specialist în drame, m-a trimis să rezolv problema. Deja ştiţi regula: Divinitatea nu intervine în mod direct, trebuia acţionat silenţios. Aşa că m-am strecurat într-o noapte în patul tânărului negru şi punându-i mâna pe frunte l-am ajutat să aibă un vis. Un vis cu un tricou. A doua zi s-a prezentat la interviul pe care ştiam că-l are programat pentru job cu un tricou alb pe care scria mare cu negru „Iartă-mă, Doamne, că m-am născut negru!” Normal că a fost angajat imediat grădinar de un alb bogat şi milos, deşi habar nu avea de grădinărit. Ha-ha! Unde e intervenţia divină? Eu i-am transmis această idee cu tricoul sub forma visului din noaptea precedentă. Şi uite aşa banii au ajuns la familia lui săracă din Africa şi rugăciunile lui şi-au atins scopu. Caz rezolvat.
(Se ridică de pe scenă şi se îndreaptă spre V2).
-Booon. Aşadar acest tânăr s-a remarcat în faţa mea prin atitudinea lui prietenoasă faţă de străinii din ţara lui. Aşa că voi lucra prin el la remedierea situaţiei. Cum voi face? Niciun magician nu-şi dezvăluie trucurile. Puţină răbdare. Nu voi trece prin zid. Ştiu că toată lumea cunoaşte că îngerii pot trece prin ziduri, dar de data asta nu voi apela la calităţile mele supraomeneşti. Pur şi simplu îl voi ocoli.
(Se deplasează de-a lungul zidului. În acest moment încep să se audă acordurile melodiei „Stand by me” de Ben E. King. Dispare dincolo de zid).

Scena 2

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2), Călăuza (C) şi Transfugul (T), pe aceştia doi din urmă, publicul nu-i poate vedea din cauza zidului).
V1 (lasă cartea lângă el) – Cum merge, fiule, studiul?
V2 – Destul de bine. Am unele dificultăţi în a înţelege unele teoreme, dar în genere totul e okay. (atent) De unde se aude muzica asta?
V1(mirat) – Ce muzică?
V2 (puţin contrariat) – Nu auzi?! Muzica aceasta „Stand by me”?
V1- Nu e nicio muzică. Probabil că e zgomot de afară, iar tu stai mai aproape de zid. Deh, fiule, îmbătrânesc. Mă lasă auzul.
V2- Imposibil! Ar trebui să o auzi. E atât de clară. (fredonează): „and the land is dark and the moon is the only life we see…”

Scena 3

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2), Aurora (A))
(Aurora intră în scenă fredonând şi ea melodia)
Aurora (A) (râzând) –Se pare că tânărul are simţul îngerilor. Mi-a auzit muzica. (Bate din palme. Muzica se opreşte, iar V1 şi V2 îşi continuă activităţile de la începutul actului fără să fie conştienţi de prezenţa Aurorei) Aşadar…unde rămăsesem? Aaaa….Da! La veriga de legătură dintre profesorul din ţara fostă comunistă şi ţara occidentală. el va fi cel care va ajuta integrarea deplină a acestuia. E un puşti dezgheţat la minte care şi-a dovedit umanismul prin actele caritabile gen Robin Hood faţă de tânăra Jasemine. Fata cu baticul bună la geometrie în spaţiu. Să vi-l prezint şi pe transfug (Se apropie de zid şi începe să deseneze cu creta pe perete o casă, un bărbat şi o femeie care se ţine de mână, de o parte şi de alta a cuplului un băiat şi o fată cu codiţe. Apoi desenează un soare, câţiva nori şi deasupra un înger). Acesta sunt eu, cred că v-aţi dat seama (Apoi începe efectiv să scoată o cărămidă din zid) Am nevoie de ajutor. Asta e treabă de bărbaţi. Eu am scos prima cărămidă, ei vor face restul (Bate din palme)

Scena 4

(Aceeaşi, Transfugul, şi Călăuza. Ultimii doi intră prin dreapta scenei).
Aurora (A)– Efectiv ei nu au habar că chiar acum vor dizloca o parte din acest zid care practic nu există, e doar un zid imaginar care totuşi funcţionează mai bine decât zidul Berlinului. Haideţi, băieţi, faceţi ca Europa să fie un tărâm al prieteniei şi al toleranţei.
(Transfugul îşi lasă geanta de voiaj de pe mână jos. Călăuza aduce o roabă. V1 şi V2 se apropie şi ei de locul unde Aurora a scos prima cărămidă din zid. Încet, ajutându-se reciproc T, V1 şi V2 scot cărămizi din zid pe care le aşază în roabă. Când roaba se umple e transportată undeva într-un lateral al scenei de către Călăuză, care se reîntoarce apoi cu ea goală. Toţi execută sarcina dictată de Aurora fără să-şi vorbească, fără să se privească, robotic. După câtvea minute de muncă reuşesc să facă o breşă în zid prin care se poate strecura lejer un om. Când treaba e gata, Aurora bate din palme. T, V1 şi V2 îşi reiau activităţile anterioare cu naturaleţe, fără să-şi vorbească).

Scena 5

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2) şi Aurora (A)).
Aurora – V-a plăcut micul meu truc? Breşa e făcută, acum e doar o chestie de timp ca cele două popoare să se întâlnească şi să stabilească o relaţie de amiciţie. Rolul meu s-a terminat dar trebuie să vă prezint puţin şi pe cel care m-a adus aici.(Bate din palme) Instantaneu se aude muzica Enyei, Now we are free şi prin breşa din zid pătrunde Transfugul cu tot cu geanta de voiaj omniprezentă)

Scena 6

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2), Aurora (A) şi Călăuza (C)).

Aurora – Sunt aici pentru că acest tânăr a refuzat să cânte la acordeon în metrou, să fure din supermarket, să fure din buzunare în locurile aglomerate. Şi mai mult decât atât, acest tânăr profesor care a venit de dincolo de zid dintr-o ţară săracă, fost comunistă a fost dispus să-şi vândă un rinichi pentru ca familia lui să poată returna banii împrumutaţi pentru a-i sponsoriza călătoria frauduloasă şi plină de riscuri. Acest tânăr sărac e un adevărat gladiator. Mă emoţionează gladiatorii. Sunt atât de curajoşi. Numai că de data asta nu trebuie să se bată cu lei sau alţi luptători. Acum trebuie să supravieţuiască într-o ţară capitalistă, într-o democraţie europeană de primă mână. Şi vă spun eu, e mai uşor să te baţi cu lei în arenă decât să vii ilegal doar cu o geantă de voiaj pe mână să îţi întemeiezi o situaţie decentă. Păcat! Dar va reuşi. Va reuşi pentru că oamenii buni reuşesc întotdeauna. Iar acest tânăr profesor va reuşi. Va reuşi pentru că e un om bun. (Bate din palme. T dispare, iar în spatele scenei prin breşa din zid trece Călăuza).

Scena 7

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2) Aurora (A) şi Călăuza (C)).

-Îl avem aici şi pe ultimul implicat. Acest infractor, a făcut posibilă prezenţa mea aici. Şi el e un om bun. Pentru mine toţi oamenii sunt buni. De fapt, l-aşm chemat aici pentru că mi-am uitat un lucru la el, cuţitul. (Se duce spre el, îi ia cuţitul de la spate şi îl aruncă undeva în stânga scenei) Nu ai nevoie de aşa ceva. Mergi cu Domnul!(Bate din palme, C dispare prin locul pe unde a venit)

Scena 8

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2) şi Aurora (A))
Aurora – Dacă aveţi nevoie de mine, nu ezitaţi să îmi cereţi ajutorul.(Bate din palme, se stinge lumina).

Cortina

ACTUL IV

(Zidul e aşezat în aşa fel încât se se poată observa central livingul vameşilor şi spărtura din zid făcută de Aurora şi desenele acesteia.)

Scena 1

(Vameşul 1)
V1 (vorbind înflăcărat la telefon) – Da, trebuie să-i facem să-i doară ţara asta. Să-i ardă degetele boante când îşi lălăie melodiile false prin metrou. Pariez cu dvs că orice cetăţean al acestei minunate ţări poate cânta de 100 de ori mai bine la orice instrument muzical decât imigrantul de astăzi din metrou. Dacă vor să cânte fals, să o facă în ţara lor de origine… Da… Da… Da… Parlamentul nostru trebuie să vigileze mai mult la respectarea normelor de poluare fonică din metrou. Eu sunt agasat zilnic de cerşetorii cu acordeon din metrou şi de pe stradă. Plus că la televizor apar numai ştiri dezastruoase despre activitatea lor ilegală din ţara noastră… Da… De acord… Şi încă ceva, domnule, fiul meu împreună cu fiul dvs, sunt influenţaţi de aceşti… nu-mi găsesc cuvintele… sunt dezgustat, nu cred că se pot numi „oameni”, aceşti imigranţi care şi-au adus familiile aici, şi-au trimis copiii în şcolile noastre… în fine… Ce vroiam să vă comentez?!… Am aflat cu tristeţe că fiul meu şi fiul dvs au pactizat, da! Incredibil!… Au pactizat cu duşmanul… Îi cumpără unei tinere marocance mâncare în schimbul unor rezolvări de probleme de geometrie în spaţiu… Incredibil! Da!… Incredibil!… Trebuie să ne întâlnim în persoană şi să tratăm cu hotărâre această problemă. Suntem o naţiune de oameni foarte educaţi. O marocancă nu poate fi mai presus de copiii naţiunii. Plus că statul nostru alocă sume uriaşe tocmai pentru ca fiii noştrii să devină nişte genii… Aceasta e ţara noastră. E doar a noastră şi n-o să ne împărţim pâinea cu imigranţii. Şi ce dacă este în surplus? O aruncăm la porci şi tot nu le-o dăm lor… Hm… Da!… Da!… Aşa e, aveţi dreptate!… De acord… De acord… Vorbim mai târziu… Sunt foarte nervos. Mă duc să iau un antinevralgic… Vă salut… Toate cele bune…. Respectele mele… Mulţumesc. La fel!
(Iese din scenă.)

Scena 2

(Aurora)
(Aurora furişându-se în scenă, păşeşte în mijlocul scenei, ridică mirată din umeri şi se duce spre zid. Apoi ia un scaun se urcă pe el şi se uită peste zid. Se coboară de pe scaun şi se duce la gaura din zid. O probează încercând să vadă dacă poate trece un om prin ea. Din gesturi se declară mulţumită. Apoi se urcă pe zid de pe scaun şi începe să fredoneze o melodie veselă.)

Scena 3

(Aurora şi Vameşul 2)

V2 (intrând prin dreapta scenei) – Ce mă fac? (mâhnit) Jasmin nu a venit astăzi la şcoală. Adio notă de trecere la mate. Adio Playstation 3. (Vede scaunul de lângă zid, dar face abstracţie de Aurora.) Oare cine a pus scaunul acesta acolo? Nu mai contează, sunt terminat oricum.
(Se aude soneria de la intrare.)
V2 (gânditor) – Oare cine o fi la ora asta?
(V2 se duce spre ieşirea din scenă şi se aude zgomotul unei zale şi apoi o uşă deschizându-se. Apoi după câteva clipe închizându-se la loc şi iar zgomotul broaştei.)
V2 – Jur că am auzit soneria. (mirat) Dar nu era nimeni… Hm…
(Din nou se aude soneria prelung. V2 nu schiţează niciun gest.)
V2 – Cred că e doar imaginaţia mea.

Scena 4

(Aurora, Vameşul 1 şi Vameşul 2)
Vameşul 1 intră din stânga scenei.
V1 (aproape răstit) – Dar tu nu auzi soneria, fiule?
V2 (descumpănit) – Se aude soneria?
V1 (perplex) – Cum? N-o auzi? (Soneria se aude prelung iar.)
V2 – A mai sunat şi mai înainte, dar nu era nimeni. Am crezut că este doar imaginaţia mea.
V1 (ordonând) – Lasă-ţi imaginaţia în pace. Du-te şi vezi cine e. Acum!

(V2 iese din scenă prin partea dreaptă.)

Scena 5

(Aurora şi Vameşul 1)
V1- Oare cine o fi?
(Soneria se aude iar.)
V1 (nervos) – Puştiul ăsta şi imaginaţia lui. Cred că a adormit cu propria lui imaginaţie în braţe. (strigând) Dar dă, domnule, drumul la uşa aia odată!

(Iese şi el tot prin partea dreaptă a scenei.)

Scena 6

(Aurora şi Transfugul)
(Luminile se sting în scenă. Muzica Enyei – Now we are free se aude în fundal. Un reflector se aprinde exact pe gaura din zid. Pe acolo intră Transfugul în scenă cu acordeonul la piept pe care apoi îl aşează în geanta de voiaj. Bagă mâna în buzunar şi scoate un portofel pe care îl deschide, scoţând din el un act de identitate. Se aprind luminile şi muzica încetează.)

Scena 7

(Aurora, Transfugul, Vameşul 1 şi Vameşul 2)
(Vameşul 1 şi Vameşul 2 intră în scenă prin dreapta. V1 se apropie de Transfug care îi întinde portofelul şi actul de identitate.)
T – Domnul meu, exact aşa s-a întâmplat. Am găsit acest portofel în metrou azi-dimineaţă. Cred că vă aparţine.
V1 (uitându-se atent în portofel, apoi la T) Parcă figura dumitale mi se pare familiară. Nu lipseşte nimic. (Se întoarce spre V2) Fiule! Adu-i un pahat de apă acestui domn. Mulţumesc, domnule!
V2 (în surdină) – Măcar atât.
V1 – Şi totuşi chipul dumitale… Nu pari a fi de prin partea locului. (suspicios) Eşti străin?
T – Da, domnule! Sunt imigrant. Dar mâine voi părăsi plin de regret această ţară. Staţi fără grijă, plec.
V1 (străfulgerat) – Aaaaaaaaaa! Dumneata cânţi în metrou! Doamne! Pe cine am putut primi în casă!? (către V2) Nu mai aduce niciun pahar de apă. Sună direct la poliţie cât mă ocup eu de el. Sau nu! Du-te la vecinul şi spune-i să vină repede cu ajutoare, să aducă dobermanul acela uriaş. Fugi, spune-i că avem un infractor în casă. Dobermanului nu-i plac străinii, te asigur! Ha-ha! (speriat către T, care a făcut un pas spre V1) Nu te apropia! Nu te apropia! Îţi dau toţii banii din portofel.
V2 (râzând, încercând să-l oprească din spaimă) Tată! Tată!
Aurora (râde şi ea înfundat de pe zid) – Ce comic e!?
V1 – Suntem invadaţi! Au ajuns şi în casele noastre. Ne vor fura televizorul, frigiderul, ne vor viola ficele. Suntem pierduti! Doamne!
V2 (râzând) – Tată, tu nu ai nicio fiică!
T – Domnul meu, calmaţi-vă, vă rog! Scopul meu este onest. Am venit doar să vă aduc acest portofel.
V1 – Nu te crede. (către fiul său) Să nu-i crezi niciodată pe străini, pe aceşti ipocriţi. Îţi dau cu o mână şi îţi fură cu 10. Fugi la vecinul şi adu dobermanul ucigaş. Până atunci îl imobilizez eu pe acest brigant. (adoptă o poziţie de luptă Kung Fu) Ţin să te avertizez că am 7 ani de karate plus centura neagră. (scoate sunete gen Brucee Lee) Iaaaa-iuuuuuuu-Uuuuuuu! (îi arată tăişul palmei) Această mână e o armă omologată de Poliţia Municipală! E o armă extrem de mortală şi rapidă! Iaaaa- iuuuuu.
(Aurora şi Vameşul 2 râd.)
V2 – Tată! Tată! Domnul este profesor de matematică.
V1 (concentrat cu mişcările sale de pseudo Kung Fu) – La o parte, fiule! Când intru în acţiune sunt adevăratul stăpân al ringului!
V2 (aşezându-se în faţa lui) – Tată! Acest domn e un profesor de matematică. Îl cunosc din metrou.
V1 – Vax! E un şarlatan! Habar nu are să rezolve o ecuaţie de gradul II.
V2 – Tată! Domnul a rezolvat o problemă de geometrie în spaţiuăe care proful nostru a rezolvat-o în 3 ore. Dânsul a rezolvat-o în 5 minute în metrou.
V1 – Imposibil. Străinii sunt buni doar la cerşit! Iuuuuu-iaaaa-uuuuu!
T – Vă rog să mă scuzaţi acum. Am un autocar de prin spre ţara mea. Mi-a părut bine de cunoştinţă. (Se îndreaptă spre ieşirea din scenă.)
V2 (supărat) – Tatăăăăăă! L-ai supărat. E profesor pe bune.
V1 – Iaaaaaaaaaaaa-Iuuuuuuuu. Un profesor nu are cum să cerşească. Tu m-ai vedea vreodată pe mine în metroul din New York cântând la acordeon fals?
V2 – Tată! Străinii nu toţi nişte oameni răi şi inculţi. Unii dintre ei sunt peste ai noştrii.
V1 – Imposibil. Nu are cum!
V2 – Tată! Acest acordeonist e profesor de mate în ţara lui. Şi încă unul foarte bun. Acordă-i o şansă, te rog. Te rog mult. Acordă-i o şansă. Doar una, te rog.
V1- Bine. Cinci minute. Dup aceea să te duci să aduci dobermanul ucigaş. Iuuuuuu-aaaaa!
V2 – Mulţumesc! Eşti un tată minunat. (aleargă spre T.) Te rog, demonstrează-i tatălui meu că eşti profesor de matematică.
T – La ce bun? Mâine plec. Îmi iau bilet. Un acordeonist afon mai puţin în metrou.
V2 – Haide. Poţi rămâne aici. Tata îţi poate aranja un job la liceu.
T- Sună tentat, dar utopic.
V2 – Nu e deloc utopic. Profesoara de geografie e din Republica Moldova. Şi e foarte mulţumită de noua ei ţară. Haide, da-ţi o şansă. Fă-o pentru tine!
T – E prea târziu. Mâine e plecarea. Trebuie să plec. Ceea ce spui tu e tentant, dar nu cred că e realizabil. Plus că m-am săturat să cânt fals la acordeon într-o ţară străină.
V2 – Îţi cer doar 5 minute din viaţa ta. 5 minute în care trebuie să fii profesor, cele mai importante 5 minute din viaţa ta de profesor.
V1 (apropiindu-se de cei doi) – Dacă eşti cine spune fiul meu, rezolvă o problemă de geometrie în spaţiucare este peste nivelul mediu în 5 minute. Deşi eu tot cred că eşti un şarlatan cu un acordeon dezacordat.
T- Fie! O fac pentru ţara şi familia mea. Alegeţi cea mai grea problemă din orice manual de matematică pe care îl aveţi în casă. Sau căutaţi-o pe internet. În maxim 5 minute veţi avea rezolvarea. Poate şi mai puţin.
V2 (strigând cu bucurie) – Yupiiiii! Stai să caut. (Se duce alergând la masă, ia o carte şi se întoarce în fugă.) Uite! Asta e tema mea de mâine. E o problemă de la olimpiada de anul trecut. Îţi ajung 5 minute?
T (apucă cartea şi citeşte cu atenţie) – În 4 minute ar trebui să o pot rezolva. O foaie şi un pix, vă rog.
(V2 îi aduce o foaie de la masă, bucuros.)
V1 (galant scoate de la buzunarul de la piept un pix) – Ia loc la masă. Eu pornesc cronometrul. (se uită la ceas) E şi 54, ai timp până la şi 59.
T (se aşează la masă) – Gata! Am început!
(Începe să scrie repede pe foia de hârtie. Vameşul 1 îi dă roate urmărindu-l cu atenţie şi privindu-şi ceasul de la mână. Aurora coboară de pe zid şi se apropie de masă.)
A (spre public) – Vă daţi seama că problema e ca şi rezolvată. Problema asta de olimpiadă este un mizilic pentru el. Dar mie mi-ar lua vreo doi ani şi două zile să o rezolv. Niciodată nu mi-a plăcut geometria în spaţiu. Absolut niciodată.
(După 4 minute după ce V1 a dat startul T lasă pixul din mână şi îi întinde foaia cu rezolvarea.)
T – Gata! Poţi verifica dacă rezolvarea e corectă uitându-vă la finalul manualului.
V1 (luând foaia plină de formule matematice) – O clipă se verific. (Ia cartea şi cautp la final. Confruntă preţ de un minut foaia şi manualul.) Trebuie să fie cumva un truc la mijloc. Rezolvarea e mai mult decât corectă.
V2 – Da, normal. Ţi-am zis eu tată!
A – Ştiam eu pe cine susţin. Bravo! Aplaudă.
V1- Să nu ne precipităm. Poate fi şi norocul începătorului.
T Ha-ha!Mă jigniţi! Norocul e la cazinou, nu la matematică. Care formulă vi se pare norocoasă?
V1- Încă o problemă în 3 minute? De acord?
A – Oricâte! Eu am timp până diseară. Oricum le va rezolva pe toate. Tot nu ai înţeles?
T – De acord.
(V1 caută cu înfrigurare în manual.)
V1 (întinzându-i cartea) – Asta. Are coeficientul maxim. E şi 3 minute.
T (ia cartea, se uită puţin pe ea) – Ha… Dar e foarte simplă.
V1 – Simnplu-nesimplu mai ai 2 minute si 43 de secunde.
(T începe să scrie febril.)
A (se plimbă pe lângă el şi ridică din umeri) – Nu înţeleg nimic. Ah! Oamenii ăştia!
(Dup fix 3 minute T îi întinde foaia. V1 o apucă febril şi începe să confrunte cu rezolvarea de la sfârşitul manualului.
V1 – Corect! Vreau să îţi strâng mâna! (Îi intinde mâna.)
V2 – Uraaaa!
(Cei doi îşi strâng mâinile.)
V1- Vrea să îţi urez un prietenesc „Bine ai venit în ţara noastră!”
(Din fundal se aude Enya – Now we are free. Cei trei discută cu înfocare şi gesturi largi prieteneşti. Aurora se duce la zid şi începe să desenezecu cretă albă un glob pământesc pe care oameni se ţin de mână în cerc. Toată scena durează 3-4 minute.)

CORTINA

Mielul, cangurul şi Iuda


La colţul străzii era mielul. Nu behăia. Nu avea motiv. Fuma liniştit dintr-o ţigară Chesterfield. Trecătorii se opreau, îl mângâiau pe creştet, îi spuneau cuvinte dulci şi apoi se urcau în tramvai. Istoria se repetă zilnic. Cineva a adus de acasă un carton pe care a scris ”Ocrotiţi şi miei vagabonzi!” şi l-a aşezat cuminte în faţa mielului. Noaptea mielul pleca spre livada lui. Lângă oraş e o magnifică livadă de cireşe. Linişte. Multă linişte în livadă. Aici nu îndrăznea nici un trecător să se avânte. Legenda locului spunea că un fost poet fusese alungat de prostime aici. Exilat între cireşi. Poetul murise de mult. Într-o dimineaţă un prichindel cu ghiozdanul în spate a descoperit cadavrul poetului bălăngănindu-se de o cracă. La picioarele lui stătea mielul şi fuma dintr-o ţigară Chesterfield. Avea un zâmbet sarcastic. ”Na! Bine ai păţit, fraiere! Atâtea poezii te-au adus la sinucidere.” Mai departe ştim cum toţii ce s-a întâmplat. Mielul a devenit berbec şi a fost sacrificat de ziua oraşului. În locul lui la colţul străzii se află un cangur acum. În marsupiu poartă un volum de versuri cu autograf. Aparţine poetului alungat de mulţimea năucă în livadă. Câteodată, când tramvaiul se opreşte în staţie, scoate cu lăbuţele lui mici volumul cu autograf şi îl arată victorios trecătorilor. Atunci câteva babe şi moşi se opresc şi exclamă sfătoşi: ”Nu mai scrieţi, maică, poezii! Că o luaţi razna cu toţii şi o să atârnaţi ca Iuda de cracă!”

Rezumatul manuscrisului


Romanul este de natură fantastică şi se desfăşoară pe mai multe planuri. În firul epic principal, totul durează douăzeci şi patru de ore. Eroul principal este pus în postura de ultimul om al planetei Pământ lovit de un cataclism natural. În paralel se derulează o poveste de dragoste în care apare un puşti cerşetor surd şi un vânător de dragoni român. Alberto, eroul principal aflat în fruntea ultimilor o mie de supravieţuitori, în planul principal, trebuie să traverseze un râu şi apoi o pădure magică pentru a ajunge într-o poiană unde Dumnezeu, dispărut inexplicabil, a construit încă din vremuri imemoriale o peşteră pentru exact acest gen de situaţii dramatice. De partea lui se află ultimii cinci arhangheli ai divinităţii care trebuie să-l ajute pe erou în această odisee. Împotriva lor se opune Moartea, elementul negativ. Un alt fir epic al romanului rememorează o întâlnire cu un vânător de dragoni autorizat şi un ritual de ucidere a unui dragon fără lumină proprie. Un alt fir epic vorbeşte de moartea eroului principal în paralel cu aventura care se desfăşoară pe malul râului. În carte apar multe evenimente fantastice cum ar fi o luptă în arenă care-i opune pe Alberto, un dragon fără lumină proprie şi cei cinci arhangheli, pe de o parte, şi Moartea, pe de altă parte. În firul epic în care Alberto este liderul celor rămaşi el este posesorul unui inimi de dragon şi încearcă succesiv să traverseze râul şi pădurea. Nu reuşeşte, fiind găsit în comă de cei cinci arhangheli în pădurea magică. Tot în acest fir epic Moartea ucide liderul arhanghelilor rămaşi şi Alberto rămâne fără inimă. Realul se împleteşte printre scene de sex şi violenţă. În final Alberto se regăşeşte cu iubita sa care decedase încă de la începutul cărţii.

Masca de gaze


E o cameră cu pereţi albi. Probabil e un sanatoriu de nebuni. Cineva stă pe un pat de fier. Seamănă cu tine, probabil că eşti tu. Eşti tu. Ai capul în mâini. Pereţii devin foarte albi. Foarte albi. Nu moare nimeni astăzi. În dimineţa aceasta nu moare nimeni. Se vor prăbuşi pereţii. Distanţa dintre peretele A şi peretele B miroase a diavol. Papucii de pluş stau aliniaţi ca-n rastel. Papucii nu se mişca. Tu nu te mişti. Patul de fier nu se poate mişca. E o teoremă matematică care garantează o linie dreaptă între pat şi papucii de pluş. Trebuie doar să te ridici din pat şi să îţi pui masca de gaze. E important. Masca de gaze. Nu există nicio cameră albă fără mască de gaze atârnată într-un cui bătut în peretele B. Distanţa dintre A şi B trebuie sa fie egală cu distanţa dintre patul de fier şi chiuveta pe care stau săpunul şi pasta de dinţi. Nu ştiu ce culoare are săpunul. Săpunul e un obiect de decor. Miroase a pastă de dinţi. Ieftină. Ca şi când diavolul şi-a făcut igiena personală în dimineaţa aceasta senină de vară la tine în cameră. Tu ştii ce-ai făcut?! Îţi zic eu. Te-ai sculat mecanic. Ai alergat spre peretele B şi ţi-ai pus masca de gaze. Ai privit cum diavolul a scuipat în chiuveta ta resturile de mâncare dintre dinţi. Ştii?! Nu e indicat să încerci să vomiţi când porţi masca de gaze! Tu n-ai vomitat. Nici nu te-ai sinucis. E normal. Pasta de dinţi e un cadou. Ştiu, ţie îţi plac cadourile. Cui nu-i plac cadourile?! Mie nu! Mie nu-mi plac. Dar în camera aceasta albă nu sunt eu. Eşti doar tu. Tu şi cu distanţa dintre peretele A şi B. Distanţa colapsează orice tip de iubire. Dumnezeu ştie lucru acesta. Că doar El ţi-a făcut cadou pasta de dinţi. Şi ţi-a zis: “Ascultă la mine muritorule din camera albă! Niciodată, dar absolut niciodată, să nu te speli pe dinţi! E un cadou. Cadourile se păstrează sub pernă, sau baţi un cui şi pui pasta de dinţi în peretele A!”. Era un sfat, nu un ordin direct. Apoi Dumnezeu a ieşit din camera albă cu mâinile la spate. Şi a intrat diavolul să se spele pe dinţi. Masca de gaze. Masca de gaze e un lucru extraordinar. Diavoul ştie acest lucru. Ştie că undeva există o cameră albă fără o mască de gaze. Şi Dumnezeu ştie. Şi eu ştiu. Tu nu ştii. Tu doar priveşti prin plasticul aburit al măştii de gaze. Priveşti cum se prăbuşesc pereţii A şi B.
Pasta de dinţi e un cadou. Masca de gaze nu e cadou. E un obiect pe care l-ai găsit într-o groapă comună.

poezie cu pui de găină


bunica mea
face poezii
le scrie pe coli albe de împachetat
şi
le citeşte vecinelor
pe banca din faţa blocului.

vecinele o aplaudă de fiecare dată
uneori
pensionara de la 3 lăcrimează.

toate poeziile merg cu bunicul meu la muncă
bunicul merge cu bicicleta roşie la avicola
poeziile merg în servieta neagră

la ora 14 bunicul despachetază ouăle fierte
şi cârnaţii prăjiţi
poeziile cad încet pe măsuţa împrovizată
din 3 scânduri găsite în bălăriile unde se aruncă
puii de găină morţi

mănâncă încet
bea o ţuică cumpărată
de la alimentara
şi
dacă are chef
citeşte poeziile pline de grăsime

de fiecare dată bunica scrie o altă poezie
dar meniul rămâne acelaşi
ouă
cârnaţi
ţuică de prună

de fiecare dată
poeziile bunicii ajung
în bălăriile pline
de pui morţi

bunica mea scrie poezii
ca nişte puişori de găină morţi

Dezolarea elefanților vorbăreți


Aici e bine, e soare, câțiva elefanți se țin după mine pe stradă.
Oamenii sunt la fel de anoști ca acum un an când ne plimbam de mână pe stradă.
O prostie și asta, de altfel. Uneori minunile vin valuri-valuri și le uit numele.
Dar am trecut și de etapa cuvintelor pe care le-am uitat.
Am ajuns la concluzia primară că suntele din care sunt compuse cuvintele sunt niște elefanți care se țin după mine pe stradă. Ascult 2pac la căști, trag concluzii stupide și mă apucă râsul.
Îmi doresc să mă plimb cu mâinile prin buzunare ca și când aș căuta la coșul de gunoi poezii.
Apoi încep să mă gândesc la un super roman pe care să-l încep cu imaginea asta în care mă plimb cu mâinile pe străzi cunoscute în timp ce universul se plimbă și el alături de mine și îmi dau seama că suntem doar niște sunete care se plimbă prin Univers ca o gașcă de elefanți.
Iubirea e un cuvânt, nu e deloc un cuvânt supraponderal, dar rămâne o îngrămădire de sunete ce nu pot transcede nebunia neuronilor îndrăgostiți.
E frumos, e bine, e cald, e o tristețe care mi-a rămas de la tine și o țin la piept ca pe un obiect de mare preț.
Ca o inimă care nu mai funcționează.

Dansând cu pelicanii


Zilele trecute am asistat fără să vreau la un alt circ mediatic. În ultimii ani spălarea creierelor românilor se face în special prin crearea unor false probleme care, vezi Doamne, lezează grav România, ţărişoara noastră dragă. Prezentatorii de ştiri şi realizatorii de talkshow-uri politice prezintă cetăţenilor o dilemă, o angoasă politică din care sunt invitaţi, ei-cetăţenii privitori, să discearnă adevărul şi minciuna. Numai că totul are o altă simbolistică pe care cetăţeanul de rând nu o sesizează. Să luăm de exemplu ultima găselniţă a certurilor guvern şi preşedinte.

Ce avem aici? Un premier, Victor Ponta, care pretinde că la presiunea internaţională aduce la cârma DNA-ului pe un fost Procuror General care i-a băgat colegii de partid la puşcărie. Adică, omul se spală pe mâini, iar cel care-i toarnă apă din ulcior este chiar preşedintele ţării, Traian Băsescu. Cum ar veni, Ecce Homo!, Laura Codruţa Kovesi. Toţi spun că cea din urmă ar fi omul lui Băsescu şi la ordinele lui i-ar fi băgat la puşcărie pe Năstase, nimeni altul decât îndrumătorul tezei de doctorat al celui care s-a spălat pe mâini, Victor Ponta. Prietenii politici sezonieri ai celui din urmă, adică liberalii lui Crin Antonescu sar de pe scaunele lor fine şi moi din Parlamentul României şi ţipă din gură de şarpe că Ponta ar fi pactizat cu Preşedintele. Circul e complet: Băsescu jubilează că încă mai are ceva de spus în ţara USL-ului, Crin dă vina pe Ponta şi Ponta arată cu degetul spre Baroso. Noi, populaţia privitoare la tv ne împărţim în 3 tabere: Băsescu, preşedinte ales prin neprezentare la urne, tabăra lui Ponta, omul care a promis că e socialist, adică ţine cu săracii şi tabară lui Crin, care orice s-ar întâmpla, Băsescu trebuie să pice.

Ăsta e circul mediatic.

De fapt care e fondul problemei: se discută despre şefia DNA, Direcţia Naţională Anticorupţie. Ce face DNA-ul? Direcţia asta de investigaţii cu puteri lărgite trebuie să bage la puşcărie pe toţi acei funcţionari ai statului care ne fură pe noi cei, care privim la TV şi ne împărţim în 3 tabere pro şi contra. Adică, indirect, ne face nouă viaţa mai bună stopând corupţia şi crescând PIB-ul. Haha! Ca să vezi, DNA-ul este un fel de speritoare pentru lupii care au devastate economia românească în ultimii 20 de ani. Între timp lupii s-au transformat în pelicanii care înghit tot: combinate,cfr-ul, poşta, resursele minerale etc. Tot ce se putea înghiţi, a fost înghiţit şi DNA a raportat victorii peste victorii împotriva pelicanilor, dar noi cetăţenii care ne-am împărţit în 3 tabere mai sus, trăim din ce în ce mai greu,cum ar veni, DNA-ul nu ajută la propăşirea PIB-uluim adică execută cumva un dans cu pelicanii, ba îi prinde, ba îi arată cu degetul prin dosare, ba le dă drumul la mal şi sărăcia creşte în continuare din cauza corupţiei la nivel înalt.

Şi la final asistăm la un dans al Laurei Codruţa Kovesi cu pelicanii în timp ce populaţia privitoare de ştiri şi talkshow-uri moare de foame pe zgomotul de fond al circului politic.

Azi e luni, azi e ziua fără număr


Am să-i las pe alții să scrie poezii de dragoste, să facă război în locul meu, să ucidă, să sară peste borduri, să se bronzeze, să își târâie mădularele peste morminte.
Azi nu voi face nimic, voi fuma, voi bea cafea și voi aștepta ca cineva din mulțime să se ridice și să mă arate cu degetul. Nu incriminator, ci pur și simplu să mă arate cu degetul la modul: ”el este!”
Azi e luni, ziua în care a murit Hamlet și s-a născut ploaia. Nimeni nu trebuie să se aștepte că astăzi mă voi lupta cu adevărul și cu întunericul din jurul meu. Și niciodată nu va mai fi la fel.

Creier proaspăt spălat


Până nu de mult era o modă ca școala comunistă să-ți spele creierul. Acum lucrurile s-au schimbat profund. Creierul se spală la TV și pe internet. Tehnica a progresat. Manipularea merge mai departe. Poți să spui orice nezbâtie și face doi bani, dar dacă o spui  în prime time, ajungi vedetă. Așa că politicienii români, sfătuiți de cei de la UE și FMI, au hotărât că ora spălării agresive a creierului este cea mai nimerită să coincidă cu cea a orelor de știri.

La orele de știri vedem și auzim o Românie fără nicio șansă, coruptă, săracă, bolnavă și plină de criminali, violatori și cămătari. Ce-i mai rămâne omului simplu? Nici măcar speranța. Are două alternative: ori să se supună ”adevărului” propăvăduit de canalele media și să-și târască obediența în liniștea telenevolelor, ori să-și facă valiza și să ia primul autocar spre Occident ca să spele la fund babe surde, sau să cadă de pe schele în Italia sau Anglia.

Un batalion de îngeri pentru mine


Decrepiți

Unii cu peruci, alții cu șacoșe în mâini, un fel de pensionari la menopauză

Mă urmează peste tot, așteptând marele război ce va să înceapă

Ca Dumnezeu să vină acasă

Să își ia rolul în serios.

Notă de subsol – Pentru cine nu l-a văzut niciodată pe Dumnezeu nu e nicio tragedie. Mai au timp să câștige la loteria divină. V-ați întrebat vreodată de ce nu toți oamenii pot fi sfinți? Ce ar însemna pentru umanitate să fie compusă exclusiv din sfinți? Toate drumurile ar fi pline de moaște.

De ce nu am încredere în literatura română contemporană?


 

1. Pentru că e literatura unui popor pauperizat de FMI, nimeni nu mai cumpără cărți, asta ne face să fim mai proști decât occidentali. Cui folosește un popor prost într-o comunitate europeană?!

2. Pentru că editurile din România nu riscă nimic cu noul val.  Se limitează în a retipări autori străini consacraţi de filme hollywoodiene şi a-şi face un venit bunicel.
3. Pentru că drepturile de autor pe care le primesc scriitorii se ridica lunar la valoarea unui pachet de ţigări.
4. Pentru că netul e plin de siteuri literare care produce o mare cantitate de amatorism.
5. Pentru că oricine poate publica o carte la o editură no name.
6. Pentru că şcoală românească se află într-un declin continuu de 20 de ani. Am făcut un exerciţiu simplu: am întrebat adolescenţi români de numele unui scriitor român contemporan. Credeţi că banuiţi răspunsurile stupide.
7. Pentru că nu văd nicio acţiune din partea USR care să mă motiveze să cred că vechea gardă poate creşte dorinţă de a citi a românilor.
8. Pentru că televizorul a spălat atât de mult creierul poporului încât literatură a devenit o cenuşăreasă a divertismentului.
9. Pentru că librăriile din oraşele de provincie sunt nişte locuri reci care nu atrag cumpărători. Librăriile ar trebui să devină un loc plăcut şi comod în care să lecturezi o carte şi apoi să o cumperi.
10. Pentru că suntem un popor mic şi neînsemnat în istoria umanităţii.

Ți-ai văzut vreodată îngerul tău? – Barcelona


Stăteai pe podul ală înalt. Apa era plină de bucăți de gheață colțoasă. Foarte ascuțite bucățile acelea. Îngerul te curpinsese în brațe și îți spunea că te iubește. Nu-l auzeai. Te pregătisei să sari. L-ai văzut doar în clipa în care ai atins bucata de gheață pe care ți-ai împrăștiat creierii. Era un înger frumos.

Ți-ai văzut vreodată îngerul tău? – A doua zi


Ploua afară. Dormeai în canalizarea aia de pe Vadul Spitalului. Și în întunericul acela dintre conductele calde ai văzut clar aripa aceea albă. Dar nu i-ai dat importanță. Erai beat, urinasei pe tine și țipai atât de tare încât trecătorii de deasupra au sunat la Poliție. Îngerul tău țipa și el. Urla. De abia îl auzeai, erai prea alcoolizat de votca aia ieftină. Nu l-au auzit însă polițiștii care te-au scos legat din canalizare. Îngerul a stat cuminte în duba de poliție. A răspuns cu voce tare la toate întrebările polițiștilor și a plâns de jenă. Dar nimeni nu l-a auzit. Nici măcar tu. Adormisei. A stat cu tine în celulă, camarad adevărat. Niciodată nu te va părăsi, îți va ține lecții de morală despre efectele dăunătoare ale alcoolului, va stărui pe lângă tine să te speli, să îți cauți de muncă și să nu mai cerșești. Dar nu te interesează. Îi auzi fiecare cuvânt, fiecare literă, dar nu te interesează. Dar el continuă să stea cu tine până vei muri în canalizare, ars de viu într-o iarnă geroasă. Și va plânge, nu numai el, să fii convins de acest adevăr.

De ce să alegem Brăila?


Sincer să fiu, eu nu aș alege Brăila. Dar acum, e o altă poveste. Sunt multe orașe frumoase, multe. Brăila a fost unul dintre ele. Acum s-a urâțit precum o bijuterie de femeie ajunsă la senectute. A fost un oraș bogat, frumos și plin de viață. Acum nu a mai rămas decât un altfel de lagăr unde se concentrează o populație care nu are nimic de spus: pești, prostituate, politicieni fără talent și mulți muritori de foame. Practic aici nu se întâmplă nimic spectaculos, exceptând mici prostioare care se găsesc în orice sat: o crimă, un viol, un accident etc-etc. Dar totuși, de ce să alegem Brăila? Pentru că Brăila e o fostă glorie a României interbelice, un Dobrin la 70 de ani care poate povesti întâmplări care te fac să te simți mândru că ești român. Trecem peste clădirile vechi si frumoase ale orașului pe care nu le-am mai văzut decât în marile metropole ale Europei, trecem peste prosperitatea economică a brăilenilor de altădată și ne oprim la ce s-a scris despre Brăila. Nu cred că există un alt mare oraș românesc care să fie atât de bine decupat în cărți. Și aici mă refer la Panait Istrati, Fănuș Neagu, Mihail Sebastian. Vi se pare puțin?! Mie mi se pare colosal!!! Vino la Brăila! Vino să vezi cum moare o fostă prințesă a României antebelice! Vorbește cu oamenii pe stradă, ai să vezi un tip de coiotism (de la ”coiot”) dunărean-balcanic. Oameni prea puțin politicoși, prea săraci și prea puțin civilizați care au moștenit un oraș care îi depășește la toate capitolele. Aici suntem în punctul mort al istoriei actuale, cei care locuiesc acum în orașul Brăila, nu sunt brăileni adevărați, sunt niște copii din flori ai marelui oraș Brăila. Dar totuși, se merită să petreci 48 de ore în acest oraș în care totul a fost posibil.

Ți-ai văzut vreodată îngerul tău? – Prima zi


Ai întors vreodată capul în timp ce o loveai pe mama ta? L-ai fi văzut sigur în clipa aia. Doar o fracțiune de secundă. Țipai ca un descreierat: ”De ce morții mă-tii nu mai mori odată?” Își astupase urechile cu ambele palme și plângea de ciudă. Dar nu l-ai văzut atunci. Nu aveai cum. Erai prea ocupat să-i cari pumni mamei tale în coaste. Plângea și ea, plângea și îngerul tău. Și apoi când nu erai atent, îngerul tău fugea repede la mormântul mamei tale să rupă buruienile care-i năpădiseră mormântul. Dar nici asta nu ai văzut. Erai prea ocupat să-i bei banii obținuți din vânzarea apartamentului ei. Nici când ieșeai împleticindu-te din dughene ieftine, nu ai remarcat ființa aceea cu aripi care te urma ca un câine credincios spre garsoniera infectă în care te adăposteai de vremea rea de afară și din inima ta.

Burebista, Decebal, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu, Alexandru Ioan Cuza se răsucesc sincron în mormânt într-o mare viteză


1. Niciun român nu s-a dovedit a fi un român adevărat. Priviți la succesiunea președinților începând cu 1989.
2. Am uitat ce înseamnă patriotism. Uitați-vă la zilele în care se face apel la patriotismul nostru și aici mă refer la 1 decembrie, 22 decembrie, 15 ianuarie etc-etc. Oficiali grăbiți versus pensionari și boschetari care se îmbrâncesc pentru 2 sarmale și un pahar de țuică fiartă.
3. Televiziuni care promovează orice, absolut orice, mai puțin românismul.
4. România e țara nimănui. Orice și orice poate fura, ucide sau înșela pe cetățeanul român pentru că legile sunt scrise pentru a fi eludate cu acordul tacit al justiției.
5. România va deveni în câteva decenii o țară de pensionari și politicieni. Tinerii români emigrează oriunde și fără gânduri de a reveni.
6. România nu mai e de mult o națiune de sine stătătoare. FMI-ul, Banca Mondială, UE, NATO, USA și alte instituții guvernează de facto această țară. Două exemple: nu putem ajuta combinatul de la Rm. Vâlcea pentru că intrăm în conflict cu legislația europeană și FMI dictează când și cu cât se pot mări salariile bugetarilor.
7. Constituția garantează o viață decentă românilor, din păcate în România nu mai există români. Sunt doar niște ființe umane care se uită la tv la știri care spală creierul și cumpără din supermarketuri produse din alte țări.
8. Niciun politician al acestei țări nu dorește binele națiunii. Drept dovadă că niciun politician nu a reușit să îmbogățească România. De la an la an, datoria acestei nații se mărește.
9. În nicio școală din România nu se predau lecții de patriotism.
10. Nu va exista nicio soartă mai bună pentru cetățenii acestei națiuni milenari. Pentru că România a murit. Acum avem doar un stat așa-zis ”român” ținut în viață cu ajutorul perfuziilor de stăpânii noștri mondiali.

Lecții de iubire – nouă pagină pe blogul meu


https://prizadehartie.wordpress.com/lectii-de-iubire/

Lecția numărul 1 – În iubire spune întotdeauna adevărul. Adevărul are proprietatea curioasă de a ieși la suprafață chiar dacă îl îngropi la 100 de metri în pământ și torni peste el și 100 metri cubi de beton.
Lecția numărul 2 – Partenerul tău este mai presus de lege, de familie, de tine. Iubirea (vorbim de fenomenul acela care te face să vorbești singur pe stradă) are prioritate înainte de orice, chiar și de pastilele tale de inimă.
Lecția numărul 3 – Dăruiește-i absolut tot. Oricum îți este de prisos tot. Nu vorbim doar de bani. Banii sunt doar niște bucăți de plastic. Vorbim despre tine. Dacă are nevoie, donează-i 2 litri de sânge, un rinichi, jumătate de ficat și chiar și o cornee. Ce faci cu ele, dacă rămâi fără el?
Lecția numărul 4 – Alege-l întotdeauna pe el. Absolut întotdeauna. În orice context cel mai important motor el acțiunii este iubirea. Dacă îți pierzi motorul, adică partenerul, vei intra în vrie iar viața ta va deveni mizerabilă.
Lecția numărul 5 – Învață să fiți una și aceeași persoană. Lucrurile se complică dacă pasiunile voastre nu sunt cel puțin tangențiale. Acceptă-i nebuniile, iubește-i-le!

singur printre cărți


zilele trecute mă gândeam că sunt peste un milion de romane, un milion și mai mult. și totuși, chiar în acest moment se mai scriu încă 500, sau poate 1000. oamenii scriu cărți, scriu fără încetare, rareori ajungem să înțelegem că scrisul nu e o pasiune, e o existență în sine, și atunci ajungi un mare scriitor. e super flu să alături acești doi termeni: scriitor și mare. mă rog, ideea e că sunt peste un milion de cărți, un scriitor când începe un nou roman trebuie să aleagă exact acel subiect care să depășească pe celelalte 1 milion de subiecte. nu mi se pare corect! ce se mai poate scrie? cum? despre cine? trebuie să fi inventiv, să intri acolo unde nimeni nu a mai intrat. mă rog, ideea e aceasta, 1 milion de romane… singur printre un milion de eroi și poveștile lor.

Mitomana Paranoică și Perversă – Fragment din romanul ”Azi nu moare nimeni


Era o dimineaţă rece de noiembrie. Cine nu urăşte dimineţile reci şi triste de noiembrie?
Alberto s-a trezit mai târziu. Pe la vreo 9 şi ceva. Gura îi mirosea urât. Trebuia neaparat să se spele pe dinţi. Mi-Re-La nu mai era în pat. Vorbeau din ce în ce mai puţin de când veniseră de la mare. S-a dus direct la baie să se spele urgent pe dinţi. Era ciudat. Etajera de sub oglindă era aproape goală. Periuţa lui de dinţi, roşie, pasta lui de dinţi cu aromă de mentă, after-shave-ul, parfum bărbătesc, un aparat de ras. Toate bărbăteşti. Într-o fracţiune de secundă a procesat rapid datele pe care celulele lui nervoase le primiseră prin intermediul celulelor din globul ocular: Mi-Re-La plecase. Sau era pe picior de plecare. Dezastru. Scenariu l-a năucit. Va rămâne singur. Ce se va întâmpla cu el? Dar înainte de toate trebuia să facă ceva capital pentru toată exitenţa lui. De zeci de ani executa acest ritual de a întâmpina viaţa în fiecare dimineaţă: să se spele pe ochi cu apă rece. Dacă nu se spăla dimineaţa cu apă rece când se trezea din somn, se simţea obosit toată ziua, plus că avea impresia că nu vede bine. S-a spălat pe ochi. Îşi mai revenise, nu putea fi atât de tragic. A renunţat să mai se spele pe dinţi. Când a ieşit din baie nu se gândea la Mi-Re-La. Pachetul de ţigări îl lăsese pe masa din bucătărie. Şi bricheta tot acolo. Oare când Mi-Re-La a plecat i-a făcut şi lui măcar o cafea? O ultimă cafea. Aproape că s-a repezit spre încăperea unde-şi lăsase ţigările peste noapte. Trebuia să treacă prin salon ca să ajungă în bucătărie, încăperea din apartament unde-şi depozita în mod tradiţional ţigările şi bricheta. Nu fuma în dormitor pentru că Mi-Re-La nu suporta fumul de ţigară, deşi era şi ea fumătoare.
În salon a dat peste Mi-Re-La. Primul lucru pe care l-a remarcat a fost pachetul lui de ţigări, bricheta şi o ceaşcă de cafea. Îi fumase din ţigări, era sigur. De abia apoi a observat că ea era îmbrăcată pentru plecare. În plan îndepărtat a observat cu coada ochiului o grămadă de bagaje depozitate lângă uşa de ieşire.
S-a aşezat lângă ea. A întins mâna după ţigări şi brichetă. A sorbit o gură de cafea din ceaşcă şi şi-a promis că indiferent de situaţie să nu se înfurie, să-şi păstreze calmul. „Dacă vrea să plece, dă-o dracului de nebună, să plece!”
-Unde pleci, iubita mea? A vorbit calm, ca şi când nu se va produce nicio ruptură între ei, deşi era atât de clar că bagajele de lângă uşă nu semnifică decât o despărţire iminentă.
-Mai întâi de toate „Bună dimineaţa!”. Vorbea tare, ştiind că este surd de o ureche.
Ideea era că şi-a dat seama că aude perfect şi cu dreapta. Dar nu şi-a mişcat niciun muşchi al feţei de bucurie, trebuia să fie calm în pofida faptului că ea a evitat să-i răspundă la fel de iubitor, ignorând apelativul de „iubita mea”. Aseară, când făceau dragoste, nu se mai sătura să-i spună „iubitul meu”. En fin. E ca un joc de şah, câştigă cel care mută mai inteligent într-un spaţiu restrâns de manevră. Oare de ce îl părăsea? Cel puţin să-i dea o explicaţie logică şi plină de substanţă. Măcar atât. A intervenit politicos.
-Bună dimineaţa!
Mi-Re-La fuma din ţigările lui. Trăgea adânc în piept, ridica capul în sus şi expira profund fumul inhalat. Părea foarte concentrată la jocul de şah.
-Te părăsesc.
Alberto trebuia să se prefacă stupefiat. Se bucura. N-o mai iubea din noaptea aceea, noaptea în care păstrase inima de carton, singura. Îi trebuia un ton afectat de destăinuirea ei frustă. A tras din ţigare şi apoi, înainte de a răspunde afectat, a sorbit o gură minusculă de cafea. Îi preparase o cafea excelentă aşa cum îi plăcea lui, cu lapte şi foarte dulce. Oricum, cafea îşi făcea şi el singur dimineaţa înainte să o cunoască, aşa că nu pierdea nimic pe segmentul acesta important al existenţei lui cotidiene.
-De ce, iubirea mea?
Oricât s-a străduit el să obţină un ton afectat, nuanţa expresiei „iubirea mea” lui i s-a părut ironică. A sperat că nu şi ei.
-Pentru că a murit iubirea dintre noi. Eu nu te mai iubesc. Simt că fără niciun motiv am început brusc să nu te mai iubesc. Îmi doresc enorm să te pot iubi ca acum un an, dar nu reuşesc.
Plângea. Oare se preface? E posibil. Cine ştie?!
A continuat cu lacrimile înnodându-i-se în bărbie. Imaginea l-a emoţionat.
-Plâng pentru că ştiu cât de mult te-am iubit şi ce frumos a fost totul între noi. Nu înţeleg de ce aşa şi îmi pare rău de mor. Îmi vine să-mi smulg părul din cap, să mă zgârii pe faţă, să mă automutilez.
Întrebarea lui i s-a părut normală în acest context.
-De ce nu mai mă iubeşti?
-Pentru că nu mai ştiu de cine m-am îndrăgostit. Nu mai simt că eşti iubitul de la început. Te-ai schimbat mult. Sufăr enorm, am slăbit, am albit. Cred că nu mai eşti tu aceeaşi persoană pe care am cunoscut-o acum 4 ani. Sau poate nu ai fost niciodată aşa cum te-am văzut eu prima dată.
Ce putea să o întrebe? Sinceritatea ei nu l-a dezarmat. A stins ţigara în scrumieră. Era fumată până la filtru. Rar mai lăsa ceva tutun. Şi-a aprins alta imediat. Proteja flacăra brichetei, gest inconştient de fumător împătimit, deşi în salon nu sufla pic de vânt. Ce-o să mai întrebe? Dacă vrea să plece, să plece în morţii ei de panaramă! A întrebat extrem de calm.
-Şi de ce nu mi-ai spus din timp? De ce aşa târziu? Şi mai ales acum, iarna?
Plângea în continuare. Părea foarte afectată.
Simţise el de ceva vreme că nu mai făcea dragoste cu el cu aceeaşi pasiune ca altă dată. Sau că îi spunea foarte rar „te iubesc” şi numai la declaraţiile lui (automatisme, ce-i drept) amoroase. Sau că îl săruta foarte rar, îl pupa pe obraz ca pe o cunoştinţă oarecare în momentele cheie în contrast cu sărutările exuberante din aceleaşi momente cheie din trecut. Erau semne care îl deranjaseră, îl supăraseră, dar le acceptase. Nici el nu mai simţea aceeaşi nebunie în sângele lui pe o care o experimentase secundă de secundă demult, acum un an. Toate acele semne prevesteau ruptura. Dacă vrea să plece, asta e, oricum, ştia că odată şi odată trebuia să-şi caute o iubită mai înaltă şi sâni mai voluminoşi.
Răspunsul ei a venit sec şi foarte logic în prima parte.
-Contează mai mult că e iarnă, decât că nu te mai iubesc?! Nu ai nimic frumos să-mi spui? Nici acum în ultimele momente? Spune-mi ceva frumos, Alberto, nu vezi că plâng?! Fă ceva iubitor!
Unde e logica ultimelor propoziţii, oameni buni??? Sunt nebun sau trăiesc într-un vis urât?
Era cu bagajele la uşă, era îmbrăcată de plecare, i-a spus că nu-l mai iubeşte de mult, şi acum vrea să audă ceva frumos, ceva iubitor de la ea.
La ce bun, dacă-l părăsea? Unde e logica?
Avea două opţiuni: să rămână calm-calm sau să o înjure. Dacă rămânea calm, ea s-ar fi supărat pentru pasivitatea lui. Dacă o înjura, se supăra dublu.
A ales să tacă. Se gândea că dacă pleacă acum, o să iasă imediat după ea să se uite aşa dramatic pe stradă după ea şi apoi va intra în primul bar să mai fumeze două ţigări şi să mai bea încă o cafea. Nu-i prea era foame. Cred că va mânca după ora 2, o să-şi facă nişte cartofi prăjiţi, ouă ochiuri şi cârnaţi.
Ea a simţit că nu va primi niciun cuvânt frumos. Asta a înverşunat-o în logoree.
-Nu merit nimic frumos, Alberto! Plângea. Nici măcar acum în al doisprăzecelea ceas nu merit un cuvânt frumos. De ce, când vreau şi eu ceva de la tine, nu poţi să-mi spui măcar un simplu „te iubesc”? Spune şi tu: „iartă-mă, iubita, o să încerc să fiu iar bun şi iubitor cu tine ca la început!” Nuuuu! Nu poţi să spui asta nici dacă te plătesc. Cât vrei să te plătesc ca să aud ceva frumos ca să mă facă să mă reîntorc la tine? 100 de euro? 200 de euro? 300?
Parcă pleca. Mă doare capul. Dacă mi-ar da vreo 500 de euro, poate că i-aş spune: „Sunt un cretin, iubita, iartă-mă că m-am purat aşa de rece cu tine în ultima perioadă de timp.” Şi apoi ar lua-o pe sus şi ar duce-o direct în patul din dormitor, şi-ar da pantalonii jos şi i-ar băga penisul în erecţie direct în gura ei mare fără să o mai dezbrace.
Ce putea face? Ce atitudine să adopte?
Dacă îi spunea că regretă, pierdea cartofii, ouălele şi cârnaţii prăjiţi de la ora două. Plus că i se părea aiurea. Împachetezi toate hainele din şifonier în cel puţin o oră, ameninţi că părăseşti, plângi, faci pe victima, acuzi de nepăsare şi apoi pentru un cuvânt frumos despachetezi totul, uiţi totul şi îţi continui aceeaşi viaţă tristă ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Cum rămânea cu părăsirea? Unde e logica? Unde dracu` e logica la femeia asta nebună?

Minunea mea sunt eu


În istoria umanității cel mai important este să cauți oamenii, nicidecum faptele. Oamenii sunt cei care trebuie să îi alegi, să îi împarți, să îi desparați și la final să îi aduci la același numitor comun. Tot așa, în istoria vieții tale trebuie să cauți oamenii, nicidecum faptele prin care ai fost târât de destin. Dacă ai cunoscut oameni care ți-au putut inspira ceva e bine, dacă nu, atunci singura ta bucurie îți va rămâne eul tău. El e singurul care îți poate aduce bucurii în cele mai stupide și inexplicabile situații la care te supune viața. Familia, prietenii, iubitele sunt niște elemente de decor care te pot ajuta cel mult să îți decorezi fericirea ta. Fericirea diferă de la individ la individ. Ce poate fi o bucurie enormă pentru tine, pentru alții poate fi nociv. De aceea singura minune care ți se poate întâmpla în viața ești tu. Să ne trăim fericiți, deci! La mulți ani! (fără nicio legătură cu 1.1.2013)

Sacoșa cu iubire


Bărbosul alerga cu sacoșa cu iubire în brațe ca și când ar ținea un copil de 2 ani. Era să se împiedice iar iubirea sa se împrăștie pe trotuar răspândind un miros vag de flori de câmp. Dar nu s-a împiedicat, a intrat îm primul magazin cu produse de feronerie.
-Aveți un lacăt potrivit?
-Dar ce aveți în sacoșă, a întrebat vânzătoarea care după toate probabilitățile era la menopauză?
-Mere, doamnă, mere!
Bărbosul mințea, mințea ordinar, vânzătoarea nu l-a crezut deloc, căci din sacoșă răzbătea un miros vag de flori de câmp.
Apoi a ieșit pe stradă.
Cineva l-a oprit să-l întrebe cât e ceasul. Bărbosul nu a răspuns.
A mai mers o vreme apoi s-a așezat pe o bancă. Lângă banca lui era o fată frumoasă. Și domnișoara frumoasă avea o sacoșă asemănătoare, pe care o ținea cu grijă în brațe.
Aici e momentul să vedem ce se întâmpla în jurul celor doi purtători de sacoșe cu iubire: o mulțime pestriță care ținea în brațe sacoșe goale stătea la rând în fața catedralei pentru a primi în dar iubire de Crăciun.
Dar era vorba de altă iubire, în sacoșele celor doi era o iubire pe care nu o găsești la biserică, ci în romanele de dragoste serioase și voluminoase. Hai sictir!

Nu trebuie decât să alergi prin tine ca printr-o cameră plină cu mobile cunoscute


ca un zănatic până când obosești
te așezi la umbra gândurilor tale
scoți lejer o țigară din pachet
o aprinzi cu gesturi molocome
și enunțezi calm
Eu și numai eu sunt centrul universului meu vizibil
Dacă eram îndrăgostit se schimbau datele problemei
Dar acum e bine, un singur centru, un singur om, nicio altă iubire

poezia e o armă cum nu s-a mai văzut


ceva atât de fain cum ar spune ardelenii încât copacii se scot ei înşişi din rădăcini şi vin pe vârfuri să asiste la înmormântarea unui poet poezia e o armă cum nu s-a mai văzut un fel de drapel pe care îl poartă tot cei care au ceva de spus şi nu au bani de cadouri sofisticate sau giuvaericale mişto cum ar spune ţiganii aşă că dacă vrei arme care să dinamiteze inimi produceţi poezii pe scară largă pentru că poezia e o armă cum nu s-a mai văzut şi orice poet e mândru să o poarte la piept în semn de atenţie pericol la purtător pericol de frumos pericol de visare şi alte bălării cum aş spune eu dar nu spun nimic decât că poezia e un fel atlet care efectuează salturi la paralelele imaginaţiei

ciocolata celebră


tatăl meu e astronaut
a zburat pe Lună
a schimbat şuruburi stricate pe staţia orbitală
de câte ori vine acasă ne aduce ciocalată americană
cu semnături celebre
când pleacă ne adunăm toţi trei în baie
eu, Monica şi Cosmin
dăm drumul la robinetul de la cadă
şi ne rugăm în genunchi pentru el
uneori intră şi mama
atunci mâncăm ciocolata celebră în patru
şi privim la pozele în care pune piciorul pe Lună
alături de toţi oamenii ăia îmbrăcaţi în costume spaţiale
e super să stăm aşa toţi patru şi să ne amintim
de toate cuceririle, de toţi prietenii lui celebri
de toate oraşele mari în care a fost

acum câţiva ani
naveta spaţială
s-a oprit foarte aproape de apartamentul nostru
dar tatăl meu nu a coborât ca altădată printre lacrimile noastre
de puşti extaziaţi
au coborât ca dintr-o atmosferă lipstă de gravitaţie
prietenii lui în costume spaţiale pline de praf selenar
şi ne-au adus ciocolată americană
cu un autograf celebru
era al lui

Scrie-mi mâine


O scrisoare în care să fie un soare alb, destul de mare, să poate să treacă
Peste rânduri,
Ceva frumos, să-mi placă, să îmi vorbești frumos
Despre viețile noastre, poți încerca să faci și niște glume despre moarte,
Dacă ai bunăvoință, poți să te duci și la poștă, să cumperi plic, hârtie și timbre și să mi-o trimiți
Oricum, tu scrie ceva despre un om care stă aproape de tine, mi-ar plăcea să fiu eu acela,
Un om care are un job mișto, frați, surori, animale de casă și toate chestiile suplimentare care fac viața frumoasă,
Dar să nu uiți să așezi printre rânduri cuvinte care să-mi aducă aminte de un soare alb uriaș care are un nume cuidat.
Azi voi aștepta scrisoarea ta, n-am să plec de acasă, voi aștepta poștașul, tipul acela înalt cu bască care seamănă atât de mult cu tine, omule!

Cineva moare chiar acum


Cineva se plimbă pe iarbă cu picioarele goale în momentul ăsta
O fată frumoasă plânge, tot acum
Câţiva oameni omoară un alt om, în instantul ăsta
Un muncitor îşi taie un deget la circular, acum 2 miimi de secundă
Doi tipi, un el şi un el, fac sex anal, chiar în timp ce stăm noi aici de vorbă
O fată grasă şi urâtă se bucură că a primit un like pe Facebook, la fel de acum,
O altă fată frumoasă are orgasm cu soţul prietenei, exact-exact acum
Cineva plânge pe mormântul unei rude, la momentul actual
Un înger cade de la etajul 7 printre trecătorii nepăsători, acum şi mereu
În acelaşi mereu inevitabil şi rotund acum
Tot nu aţi înţeles?!

Republica mea – Republica Moldova


Republica mea este mare.
Serghei explică,
Serghei dă din mâini
Şi fumează.
La est avem lacuri,
La nord păduri.
Fetele fac plajă,
Băieţii joacă badminton.
Şi peste tot veghează
Un drac cu-n kalaşnikov în mână.
Dar unde este D-zeu?!
(întreb eu, sorbind din cafea)
D-zeu?!
D-zeu e plecat cu treburi
În altă republică.
Dar a promis că se întoarce anu’ ăsta.

(Mi se pare mie, sau Serghei e cam prostuţ?!)

Albastru Marin


Cineva îmi bate cu putere în coşul pieptului.
Nu vreau să deschid ochii,
Nu vreau să-mi stric plăcerea asta de a-l lăsa să bată.
Poate că sunt chiar eu şi atunci e mai bine să aştept
Dar dacă e un albastru marin?
Wow, Albastru Marin!
Ar fi frumos.
Deschid ochii şi le deschid
Da, suntem doi, eu şi el
Ce bine că ne-am găsit acum la locul potrivit!
Stăm la taifas şi până la urmă
Achisez la ideea lui
Are talentul de a desena prin mintea mea numai cercuri care mă las mut de plăcere
Şi tac, şi tac şi tac!

Azi nu moare nimeni – fragment


Alberto fuma pe holul vagonului. Trebuia să găsească soluţia. Trebuia să-l găsească pe acel cineva care se juca cu ei. Să limprezească tot haosul din mintea lui.
În compartiment Mi-Re-La vorbea cu Cleomenes. Drumul spre mare părea drept. Trenul spre mare oprea în toate staţiile. În fiecare staţie coborâse să cumpere ceva pentru Mi-Re-La şi Cleomenes. O prună, o pară, un porumb fiert. Îşi propusese să facă dragoste noaptea pe plajă cu Mi-Re-La. Cumva voia să i se întâmple ceva extraordinar la mare. Să găsească nişte răspunsuri. Sau, dacă avea noroc, să-l întâlnească pe acel cineva care crease tot acel dezastru din mintea lui. Îşi repeta că lucrurile trebuie luate aşa cum sunt. Să nu încerce niciodată să se uite în spatele lor.
Necunoscutul se apropia de el din celălalt capăt al holului. Era legănat de mersul trenului. Lui Alberto imediat i s-a părut ceva ciudat la el. Era un fel de semnal de alarmă, ceva de genul ăsta. Fusese înzestrat cu un mecanism interior de detectare a ciudaţilor. Îi recunoştea instantaneu. Necunoscutul care se apropia de el intra 100% în această categorie.
-Ai cumva o ţigară în plus? Necunoscutul avea o voce aproape metalică. Te zgâria pe timpan. Alberto s-a gândit din reflex ce femeie l-ar putea suporta 24 de ore din 24 pe el si vocea lui. Sau poate că îi place vocea, mai ştii?! Doar e plină lumea de proaste, are balta peşte berechet.
-Bine-înţeles. Poftim! Şi i-a întins pachetul de ţigări. Necunoscutul a luat o ţigară, şi-a potrivit-o între buze şi a întrebat iar de data asta cu un ton mai politicos.
-Mai pot lua una? Până la mare mai este ceva de mers şi nu vreau să intru la tine în compoartiment pentru o altă ţigară. M-aş face de ruşine. Mă înţelegi?!
-Cum să nu?! Ia două, să-ţi ajungă şi pentru mai târziu.
-Mă duc în fiecare vară în august la mare. Trebuie să îngrop anual în data de 16 august la miezul nopţii în mijlocul mării un cadavru de dragon. Mă înţelegi?! Asta e misiunea mea. Mă înţelegi?! 16 august anual. Un dragon în minus pe suprafaţa pământului. Nu e greu, de fapt, pentru mine nu e greu. Mă înţelegi?! Sunt obişnuit. Ştiu unde să găsesc dragonii şi mai important ştiu cum să-i ucid. Mă înţelegi?!
-Şi viitorul dragoon mort unde e?
-Aaaaa. Anul ăsta dragonul e la mare? Nu-i trebuie să-i mar car cadavrul ca-n alţi ani. Mă înţelegi?! Anul trecut a închiriat pe banii mei o benă de 25 de tone tocmai de la Braşov până la mare. Ştii cum pute un dragon mort?! Pestilenţial! Mă înţelegi?! O groapă uriaşă de gunoi. Am mers numai noaptea. 3 zile am făcut. Chinul de pe lume. Dar a meritat… Un exemplar pe cinste. Numai coada avea 7 metri. A meritat toţi banii de pe motorină. Mă înţelegi?! Acum doi ani în urmă am omorât unul mai aprope, la Agigea. Era mai mititel, numai 4 metri coada. Mă înţelegi?!
-Şi cum îi găseşti?
-Păi e simplu: primesc pe data de 1 august un sms cu locul şi ora unde-l găsesc. Mă înţelegi?! Uneori e specificat în sms şi şi culoarea sau mărimea. Că se întâmplă să fie mai mulţi dragoni în acelaşi loc. Mă înţelegi?!
-Da, mi se pare corect. Culoarea şi mărimea, evident.
-Da, eu sunt pe România. Mă înţelegi?! Ucigaşul de dragoni din România. Dă un search pe Google şi ai să mă găseşti. Am vrut să mă bag şi pe Bulgaria că e aproape, mă înţelegi?! Dar, vezi tu, dragonii din Bulgaria, înţeleg bulgăreasca, şi eu nu vorbesc decât româneşte, mă înţelegi?!
-Şi dragonii din Ungaria înţeleg doar maghiara, nu?!
-De unde ştii?! Ori ai citit pe Google?
-Nu, deloc. Dar am dedus.
-Aaaa, şi ucigaşul de dragoni din Bulgaria vrea să iasă la penie, mă înţelegi?! Dar nu am reuşit să învăţ bulgara şi nu îmi primeşte CV-ul, dacă nu cunosc la perfecţie bulgăreasca. Mă înţelegi?!
-Înţeleg.
-Nu mă plâng. Salariul meu din România, comparativ cu preţurile din România e bunicel. Ce zic eu „bunicel”?! E chiar foarte bun. Mă înţelegi?! Plus că am şi timp pentru un alt serviciu. Mă înţelegi?!
-Şi doar o dată pe an te duci la job, la ucis de dragoni, să înţeleg, nu?
-Da, exact. Sigur nu ai citit pe Google despre mine?!
-Nu. Dar o să citesc, promit.
-Am şi cont pe Facebook „Dragons killer from Romania”.
-Mai bine, o să te adaug şi eu în listă.
-Vezi să-mi dai like-uri la poze la greu. Dacă strâng multe, primesc bonus la salariu 15%. Mă înţelegi?!
-Da-da.
-Anul trecut cele mai multe like-uri le-a strâns ucigaşul de dragoni din Japonia. Peste 70 de mii la o singură poză. Eu doar 700 şi ceva. Era noapte când l-am ucis şi nu prea a ieşit în poză bine. Mă înţelegi?! Anul ăsta m-am pregătit. Mi-am cumpărat din magazin la liber un Samsung Galaxy S III, m-am pregătit foarte bine, mă înţelegi? Face poze senzaţionale. Mă înţelegi?! Nu sunt prost deloc, dau un ban dar stau în faţă. Merg la primul loc, la victorie la scor. Mă înţelegi?!
-Înţeleg perfect. Şi anul ăsta ce dragon trebuie să ucizi?
-Un dragon fără lumină proprie. Dar e un exemplar de rasă. Mă înţelegi?! Sms-ul spune clar: „coadă de 10 metri, uşor de ucis”. Uite, citeşte sms-ul.
I-a întins telefonul Samsung Galaxy SIII. Se putea citi clar. Dragonul uriaş fără lumină proprie urma să fie ucis.
-Şi de la cine primeşti sms-urile cu locul, data, ora, mărimea şi culoarea dragonului?
-De la AUDI. Adică Asociaţia Ucigaşilor de Dragoni Internaţionali. Mă înţelegi? AUDI, exact ca marca de maşini, tot Audi. Mă înţelegi?
-Da, cunosc şi înţeleg. Şi cum te-ai angajat?
-Aaaa, păi eu ucid dragoni de mic copil, mă înţelegi? Tatăl meu mă lua cu el la vânătoare de dragoni. Mă rog, alte vremuri, dragonii erau mult mai mari. Mă înţelegi?! Acum rar mai găseşti unul cu coada de 5-6 metri. Asta de 10 metri de anul ăsta e o raritate. Mă înţelegi?! Înainte erau alte preţuri. Primeai şi spor de periculozitate, spor de agresivitate, spor de pasiune. Mă înţelegi?! Acum, ciu-ciu! Omori dragonul, iei banii pe card şi „La revedere, drum bun! Pe anul viitor!”. Mă înţelegi?! Nu mai e ce-a fost odată! Acum oamenii au devenit mai calculaţi. Mă înţelegi? Nu mai e o artă ucisul dragonilor. Acum e meserie. Mă înţelegi? Primeşti sms-ul cu locul şi ora. Pac! Pui în funcţiune gps-ul. Pac! Omori dragonul. Banii pe card şi gata! S-a băşit mireasa. Ura şi la gară! Mă înţelegi? Înainte era frumos, se organizau spectacole, se organizau tabere plătite de AUDI. Mă înţelegi? Acum mai încet cu arta. Tehnologia e mama noastră. Înainte primeai recomandată la poştă. Mă înţelegi?! Te duceai frumuşel la oficiul poştal. Plicul era roşu cu două dungi negre lungi pe el, frumos, sigilat pe spate cu ceară cu emblema AUDI, un cap de dragon era emblema. Mă înţelegi?! Frumos, era o plăcere să ridic plicul, mă invidia toată lumea când îl ridicam. Mişto de tot, era mult mai frumos să ucizi dragoni înainte, era o adevărată plăcere. Dar s-au stricat vremurile. Mă înţelegi?! Nici ucigaşii de dragoni nu mai sunt ce au fost odată. Acum se face totul pentru bani. Numai mercenari. Mă înţelegi?! Înainte dacă ucideai 10 dragoni, erai tătic. Primeai diplomă, mă înţelegi?! Acum de la 44 de dragoni în sus ucişi primeşti diplomă. Păi când dracuˇ să mai primesc eu diplomă, dacă mă
apuc de ucis dragoni la 30 de ani? Mă înţelegi?! Şi mai calculează că la 10 dragoni mai nimereşti şi unul greu de ucis ca Bruce Willis, şi mai calculează din nou că uneori poţi s-o mai şi mierleşti. Mă înţelegi?! Şi partea proastă e, dacă eşti ucis în misiune, nu primeşte pensie de urmaş nimeni din familia ta. Clauza asta e stipulată în contract, mă înţelegi? E o chestie mai nouă. Poţi să citeşti şi pe Google să te convingi că nu te mint. Să moară toată familia mea de foame, dacă te mint. Oricum, una peste alta, e rentabil să ucizi dragoni. Mă înţelegi, nu?!
Primul lucru care i-a venit în minte a fost să-i spună că toată viaţa lui a avut impresia că este urmărit de un dragon. Un dragon fără lumină proprie. Dar a tăcut.
-Există posibilitatea să asist şi eu la uciderea unui dragon?
-Ăăăă… nu cred.
-Cum te cheamă? Îmi cer scuze pentru impoliteţea mea crasă. Am vorbit atât şi nu m-am prezentat, eu sunt Alberto. Şi i-a întins mâna dreaptă.
-Bienvenido, încântat!
-Asemenea.
Cei doi şi-au strâns mâinile.
-Prietenii îmi spun „Bene” sau „Beneve”.
-„Bienvenido” nu înseamnă cumva „Bine ai venit!” în spaniolă?
-Exact-exact. Sigur ai citit despre mine pe net.
-Nu. Jur că nu am citit nici măcar o literă, dar ştiu puţină spaniolă.
-Am înţeles. Istoria numelui meu mic este ciudată, s-ar putea scrie o carte despre el, acum nu am starea necesară să-ţi povestesc. Poate cu altă ocazie, mă întelegi?
-Da, înţeleg la perfecţie. Cine ştie?! Sunt curios, oricum, s-o aflu… Şi, ia zi!… Neoficial vorbind, nu există nici cea mai mică posibilitate să asist la uciderea unui dragon? Toată viaţa mea mi-am dorit asta…
-Neoficial vorbind, există. Mă înţelegi? Dar trebuie musai să fie îndeplinite anumite condiţii…
-Cum ar fi?
-Unul la mână. Şi-a strâns pumnul eliberând în sus doar degetul meu. Trebuie să ai o legătură afectivă cu dragonii.
-Da, am, toată viaţa mea am avut impresia că pe urmele mele un dragon, un dragon fără lumină proprie. Sau, ca să fiu mai succint, toată viaţa mea am avut impresia că în preajma mea există un dragon fără lumină proprie, îl simt uneori atât de aproape încât, dacă clipesc extrem de repede, îi pot vedea coada uriaşă.
-Hmmm… Bienvenido a luat o pauză. A continuat didactic. Dragonii fără lumină proprie sunt cea mai periculoasă şi parşivă specie de dragoni din toate existente. Mă înţelegi?! Excelează prin forţă şi mărime, rar prin devotament. Dar, reţine cu mare atenţie, există cazuri, foarte rare, ma înţelegi?!, când înmagazinează aceste trei mari calităţi ale dragonilor: forţă, mărime şi devotament… Aşa, deci, neoficial vorbind, să continuăm, primul punct de pe listă este ca şi rezolvat. Acum, doi la mână, şi a ridicat şi degetul arătător de la mâna dreaptă, să nu foloseşti niciodată fără supravegherea unui specialist tehnica de ucis dragoni. Mă înţelegi? O să-mi dai tu o declaraţie de mână pe proprie răspundere în cazul ăsta. Okay, Alberto?! Ne-am înţeles?!
-Da. E foarte clar. O să-ţi scriu de mână o declaraţie pe proprie răspundere că nu am să folosesc niciodată tehnica de ucidere a dragonilor fără atenta supraveghere a unui specialist.
-Okay, ne-am înţeles. Când coborâm din tren mergem într-un bar, bem o cafeluţă şi îmi dai declaraţia cu data de 16 august, ma înţelegi?! Şi i-a făcut şmechereşte cu ochiul, ca un adevărat ucigaş de dragoni cu cont de Facebook. Punctul doi este 90% ca şi rezolvat. Bun, mai departe, trei la mână. Şi a ridicat degetul mijlociu în sus. Să nu faci poze înainte, în timpul şi după procesiunea uciderii. Asta e capitală, mă înţelegi?! Dar stai liniştit, o să-ţi fac eu o percheziţie corporală ca la carte înainte. Trebuie, mă înţelegi?!
-Da, sunt de acord, foarte de acord şi perfect convins că eşti un expert al percheziţiilor corporale.
-Bun, şi ultimul lucru de pe listă, şi a ridicat inelarul mâinii drepte, cash-ul mei, dreptul meu, răsplata mea, adică. Mă-nţelegi, nu?!
-Cum să nu?! 100 de inimi de carton ajung?
-Woow! Eşti un adevărat boier. Băteam palma şi pentru 44. Ha-ha! Dar te-ai pronunţat, vorba-i vorbă la mine!
-Nu e problemă: 100 am zis, 100 îţi dau. Puţină răbdare, revin. A mai băgat mâna foarte frebil după pachetul de ţigări, l-a scos şi i-a mai întins încă o ţigară. Două secunde, te rog frumos, porfavor, revin imediat.
A intrat în compartimentul lui de tren. Cleomenes aţipise în scaun cu gura deschisă. Mi-Re-La scria ceva pe o foaie de hârtie. Când a auzit uşa deschizându-se a ridicat repede capul şi i-a adresat un zâmbet de iubire. În schimb doamna supraponderală l-a privit plictisită. S-a aşezat lângă Mi-Re-La şi i-a şoptit la ureche.
-Da-mi o sută de inimi. Îmi trebuie urgent.
Mi-Re-La l-a interogat aproape aritmetic.
-100??? Pentru ce atât de mult? De ce ai întârziat aşa de mult pe hol la o ţigară? Cine e domnul acela ciudat cu care ai vorbit?
-O să-ţi povestesc mai târziu. Hai, te rog, dă-mi-le, ai încredere în mine.
-Iubitule, ţi le dau, dar să ştii că ne mai rămân puţine.
-Nu contează, am nevoie de 100 de inimi. Vreau să asist la ceremonia de ucidere a unui dragon fără lumină proprie.
-Wow-wow! Vreau şi eu să asist. Neaparat. Când are loc?
-Pe 16 august. Momentan am vorbit doar pentru mine, dar, dacă nu se poate să vii şi tu, am să-ţi fac poze. Dar o să vorbesc pentru tine chiar acum. O să fac tot posibilul, iubirea mea. Vreau să fii şi tu acolo cu mine. E un tip pe coridor, ucigaş cu contract de la AUDI pentru dragoni. Îl cheamă Bienvenido. De fapt, ia mai dă-mi vreo 20 de inimi în plus că să fiu sigur că vei participa şi tu.
-Păi, iubirea, dacă îţi mai dau 20 şi pentru mine, ne mai rămân doar 16 pentru noi.
-Nu contează câte mai rămân. Dă-mi 120 de inimi să-l plătesc pe om şi mai vedem noi ce facem după. Important e să asistăm la ceremonie. Facem şi poze, iubirea mea. Poate o să scriem şi o carte despre uciderea dragonilor, tu ai un extraordinar simţ al detaliilor.
Mi-Re-La a băgat mâna în poşetă şi a scos numărând 12 fişicuri de câte 10 inimi de carton fiecare.
Doamna supraponderală a devenit brusc atentă la vederea inimilor de carton.
Alberto s-a uitat la ea senin şi i-a spus aproape glumeţ.
-O moştenire de familie.
-Foarte frumoasă moştenirea.
-Mulţumim, a spus Mi-Re-La. Hai, du-i-le repede omului. Te aştept cu veşti bune. Şi l-a sărutat.
Alberto a luat cele 12 fişicuri de inimi. A băgat doar două în buzunar şi a ieşit rapid pe coridor.
Surpriză-surpriză-surpriză.
Bienvenido dispăruse.
Alberto a scăpat cu voce tare o înjurătură scârboasă.
-Unde rahatul meu a dispărut ăsta?
S-a dus repede spre celălalt capăt al coridorului uitându-se atent în fiecare compartiment. Nimic. Nada. Zero şi mulţimea vidă. S-a întors privind încă o dată dublu de atent în fiecare compartiment după silueta ucigaşului de dragoni. Zero barat. Ucigaşul de dragoni dispăruse.
-Asta era şansa vieţii mele.
A intrat supărat în compartimentul lor.
-A dispărut, iubita. Nu-l mai găsesc.
-Cum aşa?
-Uite aşa de simplu. Nu mai există niciun vânător de dragoni în acest compartiment de tren. M-am uitat extrem de atent în toate compartimentele. Nici cea mai mică urmă. De parcă nu a existat niciodată.
-Imposibil. Şi eu te-am văzut fumând împreună cu el pe coridor. La WC l-ai căutat?
-Nu, nu l-am căutat şi acolo.
-Păi caută în tot trenul, iubirea. Hai, lasă inimile aici şi du-te şi caută-l. E păcat să pierdem o asemenea şansă, mai ales că puteam asista împreună la ritual. Ce putea fi mai frumos?!
Alberto a sărutat-o iar, i-a întins cele 12 fişicuri de inimi, pe care Mi-Re-La le-a ascuns repede în poşetă, şi a ieşit din nou pe coridor în căutarea lui Beneve.
A mers puţin spre stânga trecând de compartimentul lui Petruş. Acesta l-a observat şi a ieşit repede după el.
-Alberto?!
Alberto s-a întors mirat spre Petruş.
-Da?!
-Eşti Alberto, nu?!
-Da, dar de unde ştii?!
-Nu are mare importanţă. Cetăţeanul cu care ai stat de vorbă m-a rugat să-ţi transmit că ce aţi discutat voi rămâne în picioare şi o să te contacteze el când o să coborâţi din tren.
Alberto s-a luminat, devenind zâmbitor.
-Mulţumesc frumos. Cum te cheamă?
-Petruş. Petruş Păcuraru.
Alberto i-a întins mâna.
-E o onoare să te cunosc, Petruş Păcuraru.
Alberto a reintrat în compartimentul iubirii. Lucrurile i se păreau brusc mai mici, mai neînsemnate. Mi-Re-La l-a apucat de mână fără să-i spună nimic. Doar îl apasă cu degetele ei subţiri pe podul palmei. Şi Cleomenes l-a apucat de cealaltă mână. Doamna supraponderală adormise fără însemnătate cu poşeta în braţe. Lucrurile frumoase pot dispărea fără urmă brusc, fără preaviz. Destinul lucrează mereu cu secundele, niciodată cu zile sau ani.
Dar îi rămânea Mi-Re-La, mereu îi va rămâne Mi-Re-La. În preajma ei, hematiile lui străluceau precum licurii.
Cleomenes simţea marea aproape, ca un lup care-şi adulmecă prada. Devenise mai agitat. Înţelesese că Alberto suferise o deziluzie, ceva destul de urât, dar nu ştia exact ce anume. Se temea ca nu cumva să aibă de suferit sejurul la mare. S-a apropiat de el, l-a luat de gât şi i-a şoptit la ureche.
-Sunt convins că la mare voi descoperi o comoară. Ţi-o voi da ţie toatp, nenea Alberto, aşa că nu mai fi supărat, te rog.
Alberto l-a mângâiat pe creştetul capului şi l-a privit în ochi.
-O s-o împărţim în trei părţi egale, evident. De acum înainte destinele noastre sunt comune.
-Ştiu ce voi găsi: o inimă de dragon, o inimă de dragon uriaşă. Uite atât de mare. Şi a desenat în faţa lui Alberto o inimă mare şi rotundă de dragon asemenea unei pâini uriaşe coapte pe vatră. Şi-o vom împărţi în trei, nenea Alberto.
-Aşa va fi. Doamne ajută!
Mi-Re-La a asistat cu încântare la discuţie. La final l-a luat în braţe pe Cleomenes şi l-a sărutat pe frunte.
-Nu ştiu cum arătai tu când erai mic, dar, uitându-mă la Cleomenes, îmi fac o idee clară. Ha-ha! Îţi seamănă leit, poate că eşti tu întors în timp ca să te ghidezi pe tine însuţi prin meandrele viitorului.
-Hmmm… Exact la asta mă gândeam şi eu. Cleomenes a apărut din neant, dar mă leagă atât de multe de el, iubirea mea.
-Te iubesc mult.
-Şi eu te iubesc, iubirea mea.

Cine sunt oamenii mici?


Oamenii mici au gânduri mărunte, au pasiuni comune și dorințe minore. Oamenii mici au idei minuscule și niciodată nu luptă pentru ceilalți din jurul lor. Oamenii mici vor un job decent, o familie fericită și o casă confortabilă. Oamenii mici beau bere și își bat nevasta și copiii pentru că așa trebuie. Oamenii mici îi invidiază pe cei mari și merg în concediu o dată pe an. Oamenii mici se uită la televizor cel puțin 3 ore pe zi și cred tot ce aud acolo. Oamenii mici cumpără tabloide și cumpără mult când se fac promoții la supermarket. Oamenii mici sunt mulțumiți, dacă câștiga la loto potul cel mare. Oamenii mici votează după cum li se spune. Oamenii mici merg împreună la job în mijloace de transport în comun și critică politicienii. Oamenii mici se organizează în galerii pentru echipa de fotbal favorită. Oamenii mici nu cred că dincolo de fericirea lor domestică mai poate exista și altă fericire. Oamenii mici muncesc pentru o pensie decentă și pentru o mașină noua. Oamenii mici au nenumărate probleme și consideră că „viață e o junglă”. Oamenii mici spun „mai bine să moară mă-să, decât să moară mama”. Oamenii mici mănâncă ce li se spune și adorm la volan, neavând șofer personal, făcând accidente mortale. Oamenii mici consideră că universul se reduce la familia lor, la job, la echipa favorită și politicienii care îi lingușesc pentru un vot. Oamenii mici sunt majoritari pe planeta noastră.

când am început să scriu noul roman


am vrut ca populația cititoare să nu se identifice cu niciun personaj din carte, să nu poată să facă analogii gen “chestia asta am mai văzut-o undeva”, să le depășească capacitatea de înțelegere cu 100 de ani. să-i cuprindă așa o apatie că nu prind firul epic deși sensul frazelor li se pare cunoscut, logic. să zică: “dă-ne ceva comestibil, ceva de dragoste, o intrigă, ceva să ne aducă aminte că trăim pe planetă terra și că tot ce se întâmplă aici zi de zi ne este atât de familiar!” apoi am zis că nu e bine să fac escapade de genul ăsta, pentru că lumea e proastă, adică cititorul vrea șabloane pe care să le poată înțelege: x se iubește cu y, z vrea să meargă la bunica lui la cimitir, alfa e începutul, omega e sfârșitul etc-etc. trebuie să îi povestești ceva să-l captiveze și totodată să fie stăpân pe situație, să-i placă să creadă că literele tale nu au niciun secret pentru inteligența lui sau că tot ce scrii tu poate găsi ecou sau o formă de emaptie. pentru că oamenii sunt slabi, ia un individ oarecare, du-l 20 de ani în sălbăticie și o va lua razna. nu au putere decât dacă se organizează în grupuri, în societăți, în țări, în familii, dacă stau împreună, dacă comunică frecvent. aici trebuie să mă opresc pentru că sună cineva la ușă, habar nu am cine poate fi, sper să fie o gagică mișto, Doamne ajută!

câteva litere despre o zi oarecare


Se pocnesc secundele între ele
Întră adânc una în cealaltă
Cu zgomotul şinelor dezosate.

La cealaltă marginea a patului stai
Printre dungile cearceafului
Se zbat 30 de bărci cu pescari mahmuri
Şi un stol de păsări fără nume
E aceeaşi muzică de acum un an
Când priveam pe fereastră
Degeaba
Ca în documentarele despre dragoste
Învingând tulburator
Un luptător de sumo cu o simplă bătaie din pleoape.

Fără formă iniţială


stau în genunchi
toate secundele cu mâini abile de crupieri
îmi înfig ace în degete

sângele se retrage înspăimântat spre zona verde
acolo unde toate metaforele s-au ascuns
să-şi facă siesta dupa un dejun copios
printre poze cu femei care se prabuşesc
în mine ca un bungee jumping

mă ridic totuşi
o femeie s-a legat cu elastic de inima mea
pulseaza în mine
sus
jos
bază
pisc

sunt ca un edificiu recent construit
în care muncitorii au uitat
saci de ciment, ciocane, cuie

deşi pare imposibil
în mine e destul loc pentru a-ţi pune un hamac
îmi modific forma şi dimensiunea
sub acţiunea acestei forţe exterioare
mă curbez uşor până devin tu

40 de tone


Plouă. De ce nu ar ploua?! Jack s-a trezit de jumătate de ceas, şi-a băut cafeaua cu lapte, a fumat cele 4 ţigări regulamentare, s-a spălat alene pe dinţi şi acum aşteaptă. Aşteaptă să sune celularul. Trebuie să coboare în faţa blocului, Fordul Focus albastru se va opri scurt, iar el îşi va continua jumătatea de dimineaţa pe scaunul din dreapta şoferului.
-Alo! Hai, coboară. Ajung în 5 minute.
-Ok, cobor chiar acum.
La ieşire se priveşte pentru 2 secunde în oglinda de lângă uşă. „Este ultima zi din viaţa mea, măcar astăzi să arăt cool.”
Vecina de la etajul 1 este obsedată de căţei şi căţeluşi. Are 7-8 în apartamentul ei de 2 camere. Numărul variază, ades adoptă fără regrete prima potaie care-i iese în cale şi o înconjoară cu aceeaşi dragoste necondiţionată.
Jack tocmai se află în faţa apartamentului plin de câini. Hărmălaie mare, vecina se pregăteşte să iasă. Instantaneu Jack măreşte pasul, îl stresează toată turma aceea de câini, băloasă şi gălăgioasă. Prea târziu, un câine tocmai şi-a lăsat o pereche de bale pe pantalonii lui albi de vară.
„’tu-ţi ceapa ta de nesimţit! Tocmai pe pantalonii mei te-ai găsit să salivezi?!”
-Scuzaţi, scuzaţi. Bobiţă, puiule, stai cuminte, nu vezi că l-ai murdărit pe domnul Popesco?!
-Nu face nimic doamnă, iese la spălat. Oricum, o zi bună.
-Mulţumesc, la fel. Vecina se apleacă rapid şi îi prinde căţelului indisciplinat, cu gesturi experte, zgarda de gâtul flocos.
„Ce dracu’ caută baba asta senilă pe stradă?! Şi ce-i apartamentul ei, pension de potăi băloase?! Exact asta trebuia să se întâmple astăzi: să-mi bălească pantalonii! A făcut-o intenţionat. Câinii percep extrasenzorial mai repede decât şobolanii. De unde dracu’ ştie c-o să mor astăzi?!… Hm… nu cred că ştie. De unde să ştie potaia asta jigărită că astăzi tocmai a muradărit pantalonii unui om ce va muri în 2 ore?!”
Jack îşi aprinde a 5-a ţigară. În maşina lui Silviu nu se fumează, aşa că profită pentru a savura o ultimă ţigară.
Se uită atent la pantalonii albi. „Nu e chiar aşa de grav, se putea şi mai rău, putea să mă muşte şi atunci chiar îmi părea rău. Dacă eram parlamentar propuneam o lege pentru a interzice mai mult de 2 câini pe apartament. Cine posedă mai mult, la bulău. Ce-i aici?! Bloc de fiinţe bipede sau de patrupede?! Mă enervează baba asta la culme! De ce dracu’ n-o internează ai ei la azil?! Umblă cu turma asta de câini pe stradă, iar moartea o caută pe-acasă!”
Silviu a oprit de ceva maşina şi se uită îngrijorat la Jack, acesta continuă să râdă încet cu gândul la flagelarea proprietarilor de patrupede băloase.
„Probabil că iar a făcut vreo glumă de şantierist. Numai tâmpenii are în cap. Totuşi e băiat bun, nu e în stare să rănească nici o muscă chioară.”
-Hai! Jack?!
Jack e absent, votează şi propune în continuare legi pentru asanarea fenomenului generat de balele patrupedului indisciplinat.
Claxonează. Jack se trezeşte din reverie.
-Ai şi ajuns?!
-Ce faci mă, nu mai auzi?! De cinci minute te strig şi tu nimic.
-Mai taie! 5 minute?! N-are cum, probabil vreo 10-15 secunde.
-De ce râdeai singur ca prostu’? Şi pune-ţi mai repede centura, nu vezi că face a pornit alarma?!
Cu un gest scurt Jack îşi potriveşte centura. „Ce mai vrea şi Silviu ăsta?! Numai de pisălogeala lui duceam eu lipsă acum, măcar timpul ăsta care mi-a mai rămas să-l petrec în linişte.”
-Eee, nimic, am uitat să-mi iau cuţitul albastru la mine, n-o să avem cu ce tăia roşiile.
-Şi ăsta e un motiv de hlizeală?
-Să opreşti la peco, vreau să-mi iau un pepsi rece, presimt că azi o să-mi fie sete.
-Ha-ha. Ce peco?! Ai uitat că până la ieşirea la autostradă nu e nici un peco. Mă, ce se întâmplă cu tine?! Când te-ai culcat azi-noapte, la 4 dimineaţa?! Nu înţeleg cum îţi pot pierde nopţile pe internet?!
-Am dormit mult, vreo 6 ore. Şi mai lasă-mă cu pisolăgeala ta. Eşti foarte stresant uneori, nu înţeleg de ce mă torturez, mergând cu tine, dimineaţă de dimineaţă.
-Ha-ha. E clar, ai dormit puţin şi agitat. Şi mergi că n-ai bani de autobuz. Ha-ha. Mergi că eşti milog.
-Pot să-ţi spun ceva: taci dracului din gură şi condu, vezi să nu dai peste vreo babă matinală şi plimbăreaţă… Ha-Ha
Jack apasă butonul pentru radio. Muzica hip-hop se opreşte brusc, John Lenon se introduce suav între cei 2, „imagine all the people living for today”…
-Schimbă-l pe pleoştitul ăsta, mi se face somn cu el…
-„You may say that I’m a dreamer but I’m not the only one” Jack fredonează cu voce tare, tocmai pentru a-l irita pe Silviu.
-E clar, iar ai fumat marijuana dis-de-dimineaţă, de asta eşti aşa zglobiu şi surâzător…
-N-am fumat mă nimic. Serios, n-am mai fumat de mult.

“Mai am 10 minute” Înghite încet din sticla rece de pepsi.
“Undeva, peste dealul din faţă, este un pod de piatră. Acolo se vor termina toate. Acolo se va opri cotidianul pentru mine.”
-Pot fuma o ţigară?!
-Ha-ha. O ţigară de marijuana poate. Ce-ai, ştii doar că nu fumez nici eu în maşină?!
-Te rog frumos, una, deschid şi geamul, promit.
-Jack, azi e ceva ciudad cu tine, serios, mă îngrijorezi.
-Nu e nimic, serios, mă simt fericit.

Camionul de 40 de tone i-a lovit frontal. Moartea i-a surprins fericiţi: Silviu râdea privindu-l pe Jack, acesta era mulţumit că tocmai luase sfârşit cotidianul său haotic.
Jack nu putea să defraudeze, a murit exact când a trebuit, orice intervenţie divină sau canină era exclusă din start. Jack a avut mână bună, se putea paria fără probleme pe instinctul lui.

Alberto şi autobuzul minunat


Când am ieşit din casă totul era pustiu pe stradă. Termometrul digital din dreptul magazinului de mobilă indica 42 de grade Celsius. Am zăbovit o clipă pentru a privi în staţia de autobuz. La ora 12 trebuia să apară pe băncuţa de plastic bătrâna aceea care zâmbeşte ştirb şi îi întreabă pe toţi cum îi cheamă. Transpirasem. M-am aşezat pe băncuţa de plastic. Nici urmă de umbră. Soarele mă pocnea direct în cap. Oamenii ăştia şi minunatele lor autobuze cu aer condiţionat, cartele magnetice şi voci de femeie care te invită politicos să avansezi pe culoar. Mi-am aprins o ţigară. De 6 luni doctorul îmi interzisese să mai fumez. Vax. Dacă mă invita la el acasă şi îmi explica părinteşte cum or să arate plămânii mei de fumători în urma autopsiei, poate că îl ascultam, dar aşa, trimiţându-mi analizele complete prin poştă cu indicaţa de a renunţa la fumat de urgenţă, mi s-a părut că îi indică unui papuaş ajuns în Europa occidentală cum se foloseşte hârtia igienică. I-o dai pe la nas plină de rahat. Şi am avut impresia că la consultaţie m-a privit ca pe un retardat. Pe mica băncuţă s-a aşezat o pensionară. Carnea flască îi atârna pe braţe şi purta 2 lanţuri de aur groase la gât. Plus că avea nişte ochelari de soare imenşi. Ceva de marcă, n-am reţinut. O persoană cu lanţ de aur. Cu două lanţuri de aur, pardon. În Ghana oamenii mănâncă oameni. Nu mânăncă aur, canibalii nu mănăncă aur. Dar cui îi pasă? Mie nu, pensionarei nici atât. Brusc m-a lovit accesul acela de nebunie, când ţi se pare că orice cheie ai încerca uşa va rămâne blocată pentru totdeauna, iar toată liniştea ta este depozitată stive-stive dincolo de uşa închisă. Senzaţia de panică albă, când totul se scurge în jurul tău: carnea pensionarei, lanţul de aur, asfaltul, copacii, soarele. 5 secunde. Mi-am revenit. Baba asta infectă a aruncat cu pietre în Maria Magdalena şi a strigata ”Ba-ra-ba! Ba-ra-ba!” până la epuizare. 70 de kile de carne, 2 lanţuri de aur şi o pereche de ochelari de soare de firmă. Am vrut să-i strig în ureche:”Vaco! Nu-i așa că ai renunța la un lanț din cele 2 pentru un loc în Rai?” Îngerul de lângă ea mi-a făcut semn discret să mă abțin. Mi-a explicat din priviri calm că pensionara nu dorește să epateze, ci doar are o slăbiciune pentru aur, așa cum am eu pentru țigări. M-am întors cu spatele la el. Nervos. Când m-am întors dispăruse, pensionara plângea. Mi s-a făcut milă de amândoi, în primul rând de mine și apoi de ea. De unde atâta răutate, de ce trebuie mereu să ne sabotăm iubirea de semeni pe baza unei pseudo-teorii despre adevărul absolut? Nimeni nu este mai presus de iubire și de lacrimi. Ne învârtim în jurul acestor două concepte de mii de ani și niciodată n-am reușit să le catalogăm sau să le exersăm la perfecție. Dostoievski întreba cine este mai virtuos: cel care asasinează pe cineva cu securea, sau acela care bombordează un oraș? Nici unul dintre e. Asta e clar. De ce trebuie să folosești ura pentru a educa pe cineva? Am aprins altă țigară. Am început să conversez calm cu pensionara. Căldura se mai potolise. Îngerul a revenit vesel. Cumpărase 2 înghețate. L-am refuzat politicos. Știa că nu mănânc înghețată. Când a venit autobuzul le-am zâmbit când se urcau pe scară. Apoi am rămas singur pe băncuța de plastic. Ca-n totdeauna.

GLADIATORUL CU ACORDEON – Piesă de teatru în 4 acte


PERSONAJE

1. VAMEŞUL 1 (V1) – gras, 44 ani, poartă uniformă de vameş (sau o haină pe care scrie „vameş”).
2. VAMEŞUL 2 (V2) – slăbuţ, 15 ani, vestimentaţie tipic vârstei pentru un tânăr din Europa Occidentală, blugi largi, adidaşi, placă de Ipod, etc
3. CĂLĂUZA (C) – 33 ani, atletic, tatuat pe braţe şi pe corp.
4. TRANSFUGUL (T) – 25 ani, îmbrăcat în costum sport, fes pe cap şi o geantă de voiaj pe umăr.
5. AURORA (A) – călăuza luminoasă, 24 ani, sâni mari, îmbrăcată aproape provocator în haine albe, poartă o coroniţa de flori deasupra părului lung şi blond.

ACTUL I

(Notă: Nu doar vameşii de la graniţa ţărilor opresc străinii să intre în ţară ci şi oamenii din interiorul unei ţări ridică graniţă între străini şi cetăţenii autohtoni, de aceea personajele cu denumirea vameşi sunt oameni normali, sunt proprii lor vameşi)

Scena 1

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2). Decor: Pe scenă există un zid de cărămizi aşezat perpendicular cu sala, înalt de peste 2 m, zidul desparte scena în două arii egale, dispus de aşa natură încât vizibiliatea din sală să fie bună. Pe partea unde stau vameşii există o canapea roşie, o masă cu 4 scaune, un frigider, un televizor, un pupitru (un living normal). De partea cealaltă a zidului nu există nimic).

(La ridicare cortinei V1 face instrucţie cu V2. Partea lor de scenă este puternic luminată, de partea cealaltă a zidului beznă completă).

V1 (strigând puternic) –Culcat! Drepţi! Culcat! Drepţi!

V2 execută destul de abil ordinele strigate de V1. Toată scena durează aproximativ 30 de secunde.
V1(scoţând din buzunarul drept al cămăşii de uniformă un fluier cu şnur şi fluieră prelung) – Gata! Instrucţia de front s-a terminat! Urmează ideologia. La masă, fuga marş! (fluieră din nou).

V2 fuge repede la masă şi se aşază pe un scaun. V1 îl urmează cu o figură mulţumită.
V1 (cu un ton părintesc) – Doreşti ceva, fiule? Un suc, o prăjitură?
V2 (gâfâind) – Un suc 0% cofeină, cu aromă de lămâie. Ce trebuie să facem la ideologie?
V1 (deschide frigiderul şi ia o cutie de suc) – Ţi-ai luat azi vitaminele?
V2 – Da, le-am luat azi dimineaţă când am mâncat cereale.
V1 – Bun, hai să trecem la partea teoretică (se aşază la pupitru şi începe să răsfoiască notiţele aflate dedesubtul mâinii lui, începe brusc să vorbeacă cu emfază)
De partea cealaltă a zidului se află o lume plină de borfaşi, de ingraţi. de şomeri, de violatori şi de muncitori necalificaţi. Conform studiilor (răsfoieşte iar printre hârtiile de la pupitru) de partea cealaltă a graniţei există 20% analfabeţi în rândul adolecenţilor. Adică (cu ton părintesc) aceşti 20% sunt viitori infractori într-o lume săracă. O parte dintre ei, o mare parte dintre ei vor încerca să sară acest zid şi să ne fure portofelul sau televizorul din cameră. O altă parte dintre aceşti infractori vor încerca să sară acest zid creat în urmă cu 50 de ani de bunicii noştri pentru a cerşi în metrou sau pentru a fura din super-market-uri.
V2 (ridică mâna, semn că vrea să întrebe ceva)
V1 (binevoitor) –Da, fiule, ce este?
V2 – Cum arată aceşti adolescenţi?
V1 (răsfoind prin hârtii) – Au două mâini, două picioare, aleargă mai repede decât hienele, au un accent deplorabil, se exprimă mult prin semne şi scuipă pe stradă.
V2 – Am şi eu câţiva prieteni din liceu la fel ca ei.
V1 – Da? (pe gânduri) Să renunţi la ei (cade iar pe ganduri).
V2 – Pa Alan, se exprimă mult prin semne, ceva de genul „ridică degetul mijlociu în sus”, demonstrativ. Pe John, care scuipă mult pe stradă, pe Tom…
V1 (întrerupându-l) – Alan, nu este fiul şefului poliţiei?
V2 (dând din cap) – Chiar el, este prietenul meu cel mai bun. M-a învăţat cum să merg cu metroul fără să plătesc.
V1 (contratiat) – Incredibil. Şi ai acceptat?
V2 (extaziat) – De multe ori, este aşa distractiv….
V1 (ferm) – Să nu mai faci niciodată aşa ceva. Şi să nu mai umbli cu acest pungaş. Incredibil! Nu pot să cred, am să iau măsuri imediat. (Scoate din buzunarul pantalonilor un telefon mobil şi începe să formeze grăbit pe tastatură)
Alo, bună ziua! Şeful poliţiei?…Directorul liceului vă dernajează….am aflat că fiul dumneavoastră şi fiul meu eludează legea precum străini: circulă cu metroul fără bilet (pauză)…Da, exact! Incredibil! (pauză)…Exact ca toţi derbedeii ce vin din afară (pauză). Da, trebuie să luăm măsuri urgente….Înţeleg. …Da…Înţeleg….Vă doresc o zi minunată….Mulţumesc. Cu respect. (Îşi introduce celularul la oc în buzunarul pantalonilor şi se întorce spre fiul său) Deci, tinere, niciodată să nu mai săvârşeşti asemenea fapte reprobabile. Ceea ce ai făcut tu este imoral şi de neiertat (face o pauză ca urmare a unei revelaţii brusce) Dar cu banii de la metrou ce aţi făcut?
V2 (prins pe picior greşit) – Păi… I-am…
V1 (răbdător dar în acelaşi timp ameninţător) –I-ai …
V2 (acelaşi joc de mai sus) –I-am…
V1 (acelaşi joc de mai sus) – I-ai…
V2 (aceleaşi joc) – I-am…
V1 (acelaşi joc, dar şi mai ameninţător) – I-ai…
V2 (repede) –Îţi spun, dar promite-mi că nu mă cerţi.
V1(nervos) – Pentru numele lui Dumnezeu, spune ce ai făcut cu banii pe care ţi-i dau zilnic?
V2 (dintr-o suflare) –I-am dat unei marocance, Jasmine, să-şi cumpere un big mac la pauza de masă. Ştii, Mc Donald-ul de lângă liceu.Tatăl ei este în şomaj, iar mama ei a rămas fără job. Nu mă vei certa, nu, tată?!
V1 (îngândurat) – I-ai dat lui Jasmine? Înţeleg…Şi Alan, fiul şefului poliţiei tot lui Jasmin i-a dat banii lui de metrou? Ţie îţi place de Jasmine?
V2 – Îi cumpără bilete la metrou. Nu îmi place de ea, e prea vorbăreaţă şi în plus poartă tot timpul burcă.
V1 -Şi dacă nu-ţi place de ea , de ce îi cumperi de mâncare şi celălalt îi dă bani de metrou?
V2 –Pentru că ne ajută la matematică. Este cea mai bună la mate din toată clasa. Nu există vreo problemă de geometrie în spaţu care să-i reziste. Este o vrăjitoare în sens matematic.
V1(contrariat) –Incredibil, o străină e cea mai bună elevă la matematică din toată clasa. Ce va ajunge din ţara asta? Aici e problema. Străinii sunt deştepţi. Ne vor lua locurile de muncă bine plătite iar noi vom face treburile murdare ale societaţii. Grav…
V2 –Parcă spuneai că străinii sunt agramaţi…
V1 –Hm….Vorbeam de cei care vor să sară zidul. Vin până aici să înveţe să-ţi fure ţie şi lui Alan, lui Tom, viitorul…
V2 – Tată, străinii sar zidul ca să înveţe carte sau ca să cerşească în metrou?
V1 (nervos) –Culcat! Drepţi!
V2 execută oarecum amuzat ordinele tatălui său.
V1 (răspicat) –Culcat!Drepţi!Culcat! (se apropie de fiul său în timp ce acesta este la podea aşteptând următorul „drepţi”, se apleacă şi îi strigă la ureche) Să nu ai niciodată încredere într-un străin! Vor să-ţi fure portofelul, jobul, prietena, maşina, telefonul mobil. Am muncit sute de ani ca acest popor să fie un simbol al umanităţii. Nu voi lăsa ca acest mit să fie distrus de o marocancă pricepută la geometrie în spaţiu. Începând din clipa asta te pui cu burta pe manualul de geometrie în spaţiu şi să nu mai aud în viaţa mea că i-ai plătit meditaţiile cu big mac-uri. Ai înţeles?
V2 (de jos) –Da.
V1 – Nu am auzit. Drepţi!
V2 (sare ca un resot în picioare) –Da! Am înţeles!
V1 (privindu-l în ochi) – Ce ai înţeles?
V2 (tare) – Că niciun străin nu se pricepe la geometrie în spaţiu.
V1 – Nu s-au priceput niciodată! Sunt foarte supărat pe tine, fiule! Am auzit lucruri incredibile despre tine şi prietenii tăi. Voi ar trebui să duceţi mai departe această ţară. Această ţară minunată şi binecuvântată de Dumnezeu. Străinii nu vor să ducă ţara asta în acelaşi loc. Planul lor este mult mai perfid. Dar nu înţelegi tu toate astea la vârsta ta…mai trâziu poate….Ceea ce vei face tu acum este să îţi iei manualul de geomatrie în spaţiu şi vei patrula în faţa zidului ca să protejezi această ţară aşa cum au făcut şi strămoşii tăi sute şi sute de ani. Ţara asta e doar a noastră şi nu o vom împărţi cu niciun geniu în matematică, hoţ din supermarket sau cerşetori din metrou. Hai, executarea!

(V2 apucă o carte din raft şi citind din ea se plimbă pe lângă zid. Lumina se stige treptat în timp ce în partea cealaltă a scenei se luminează treptat).

Scena 2

(Transfugul (T), Călăuza (C). Din fundal începe să se audă melodia Enyei „Now we are free” şi în scenă apare din partea dreaptă Transfugul)

Transfugul (T) (tare cât să acopere muzica) – Ştii cum mă simt acum? Ca un gladiator în arenă! Lupt pentru familia mea care aştepată bani prin Western Union. Trebuie să mă bat cu o întreagă civilizaţie pentru ca mama să aibă bani să plătească întreţinearea şi să pună pe masă ceva de Crăciun. Trebuie să mă bat cu lei, cu elefanţi, cu vameşi, cu poliţia, cu serviciul de imigraţie şi cu accentul meu groaznic deprins din liceu pentru ca să-mi pot cumpăra un laptop. Înţelegi?! Toată lupta mea, toată fuga asta prin pădure şi prin ierburi înalte nu o fac decât pentru a-mi cumpăra puţină fericire mie şi familiei mele.

(În spatele lui apare Călăuza (C) . Muzica se opreşte)

C (nervos) – Mai încet. Ce dracu ai? Vezi graniţa? Nu o strica la urmă! Hai dă-mi restul de bani că vreau să spăl putina. E prima şi ultima oară când mai călăuzesc un nebun ca tine. Mi-ai scos peri albi, frate. Ai vorbit non-stop. Ce dracu ai?! Eşti nevorbit de un secol? Sau ce? Să moară mama, dacă nu vă selectez înainte de a vă lua pe fâşie cu mine. Nebuni de-o parte, oamenii întregi de celalaltă parte, să moară fraţii mei, dacă nu vă triez! Hai marcă banii la băiatu’ că mă aşteaptă treburi acasă. N-am mai făcut sex demult. Am o piţipoancă bună acasă. De abia aştept să o fut.
T (se întoarce brusc spre el) –Nţţ. Nu vezi niciun ban până nu mă văd de partea cealaltă a zidului. Aşa ne-a fost înţelegerea. Jumătatea când plecăm, jumătate când sunt dincolo. Trebuie să respecţi înţelegerea. Când ajung dincolo de zid îţi dau şi restul de bani.
C (se repede spre el) – Bă! Tu vrei să te bat aici!!! Ce dracu ai!!!? Nu vezi zidul în faţă?! Îl sari. E simplu, îl sari!
T – Şi vameşii?
C – Vameşii sunt nişte fraieri.
T – Ai spus că vei mitui vameşii să mă lase să trec de partea cealaltă a zidului. Să trec fără nicio problemă. Te citez: „Ai să treci în cealaltă ţară ca şi cum ai păşi dintr-o cameră în alta, frate!”
C –Frăţie, ascultă puţin la fratele tău. Ascultă cu atenţie, e tura aia nasoală. Dacă vrei să te trec acum mai dai în plus. Nu am nicio tovărăşie cu vameşii ăştia doi de acum. Nu-i cunosc. Am ajuns mai târziu. Înţelegi? Sau marci la băiatu încă 200 de euroi şi mă duc acum să vorbesc cu ei.
T – 200 de euro, zici? (cade pe gânduri) 200 de euro mai am toţi banii. Ce-o să mai mănânc? Unde o să dorm? Cu ce-o să mai sun în ţară? Trebuie să o sun pe mama să-i spun că am ajuns cu bine. De două zile umblu numai prin păduri şi merg pe ascuns în tiruri. Îţi dau 100 de euro, ce zici?
C – Bă! Tu eşti nebun la cap?! Ce să fac cu 100 de euro. Să mă şterg cu ei la fund?! Tu nu înţelegi că trebuie să dau şpagă la vameşi. Degeaba te lauzi tu că ai făcut facultatea de matematică! E tura aia nasoală. Nu am nicio tovărăşie cu vameşii ăştia. Şi în plus, vreau să-ţi spun ceva frate: dacă, la dracu, tura bună intră în gardă peste o săptămână? Ce dracu fac până atunci. Dacă îmi fute altu’ piţipoanca! Hai las-o pe mă-ta c-o suni tu. Uite (îi întinde câtvea fise) îţi dau eu nişte mărunt să o suni.
T (îngândurat) – Şi bani de mâncare. De un motel ieftin, măcar vreo 3-4 zile?…
C – Eşti prost tare de tot. Bă, eu când am trecut prima dată dincolo de zid aveam cinci euro în buzunar. Furi şi tu dintr-un supermarket nişte haleală şi dormi sub pod. Ce dracu?! Tot eu să te învăţ?! E cald afară. Numai să fii cu ochii în patru după gabori să nu te prindă pe sub poduri. Atât! Hai, fii şmecher! Ciordeşti şi tu haleală dintr-un supermarket şi dacă vrei bani de ţigări sau ca să-i trimiţi lui mă-ta nişte lovele acasă cerşeşti şi tu prin metrouri. Cel mai bine este în linia 9, trece prin cartiere de bogătaşi şi ăia or să-ţi dea garantat. Când vezi că vine poliţia, te prefaci şi tu că eşti un călător oarecare, frate. Frate (foarte persuasiv) trebuie să fii şmecher dincolo de zid. Dă-o dracului de facultate, nu-ţi foloseşte la nimic când eşti un imigrant ilegal.
(iluminat de o idee) Ştii ce trebuia să îţi iei tu în geanta asta de voiaj în loc de cărţi de mate, fraiere, trebuia să-ţi iei un acordeon. Te învăţam eu un vals, două. Ştii câţi am trecut eu dincolo cu acordeoane cu tot, aoleu! O grămadă! Ditamai grămada!
T (iritat) – Un acordeon în geanta mea în locul cărţilor? Un acordeon? Ideea îmi repugnă. Mă face să vomit. Părinţii mei, părinţii mei sunt nişte oameni respectabili, profesori de liceu. Cum crezi că eu aş putea să-i dezamăgesc şi să cânt la acordeon în metroul unei ţări străine? Crezi că eu însumi am terminat cea mai prestigioasă facultate de matematică din ţară ca să ajung un paria într-o ţară străină cântând fals la un acordeon stricat pentru 50 de euro în metrou! Ţi-o spun eu: Niciodată! Să fur din supermarket? Niciodată! Să dorm sub un pod pentru un laptop performant? Niciodată! Mai bine mă întorc înapoi în ţara mea şi continui să predau matematica pe un salariu de mizerie decât să fiu acordeonist-cerşetor în capitala luminilor! Niciodată.
Nu-ţi mai dau niciun ban. Niciun euro. Şi nici cealaltă jumătate din bani. Adu-ţi aminte, banii sunt încă la mine (accentuat). Prietene, banii sunt la mine.
C (râzând) – Ce fraier eşti tu cu toată facultatea ta de matematică . Ha-ha! Păi, frate, ce-o să faci înapoi în ţară? Babalâcii tăi au făcut împrumut la bancă să îţi finanţeze călătoria dincolo de zid. Sunt datori vânduţi. Nu fi prost. Într-un an dincolo de zid strângi destui bani să plăteşti datoria. Vrei să-i ruinezi acum când mai au puţin până la pensie? Eşti prost! Eşti prost făcut grămadă. Dormi câteva zile sub pod, cânţi o lună prin metrou, furi două-trei zile din supermarketuri până îţi găseşti undeva să plăteşti o cameră cu chirie. Dacă te întorci acum înapoi cu jumătate din bani cheltuiţi aiurea, trebuie să-ţi vinzi un rinichi ca să plăteşti datoriile.

(Muzica începe din fundal. T se apropie de zid şi se aşază în fund cu spatele sprijinit de el. Un fascicul de lumină îl fixează de sus. Restul scenei se întunecă. Îşi ia capul în mâini)

T (uitându-se în sus) –Doamne! Doamne-Dumnezeul meu. Nu ţi-am cerut niciodată nimic! Nu te-am căutat niciodată. Ştiu că ai probleme mai grave pe lumea asta decât un biet transfug care vrea să-şi vândă un rinichi. Nu vreau să-ţi cer bani, nu vreau să te rog pentru fericirea mea, vreau doar un lucru insignifiant pentru tine, Dumnezeule mare. Trimite-mi, te rog din tot sufletul meu o călăuză mai bună măcar pentru o secundă să-mi arate calea de dincolo de zid. O secundă, Doamne! Atât te rog. Doar o secundă am nevoie de o călăuză să-mi indice calea bună să pot trece de acest zid. Sunt un om bun, n-am furat în viaţa mea nimic, nu am lovit pe nimeni, nu am făcut rău nimănui. Doamne, sunt un ilustru anonim. Nu am de gând să pornesc niciun război, nicio cruciadă, nu vreau decât o viaţă mai bună, o viaţă plină de speranţe. Ştiu că pentru tine e ca şi cum ai plesni din degete şi eu m-aş fi născut de prima dată dincolo de acest zid într-o lume mai bună. Dar nu îţi cer să întorci timpul înapoi pentru un anonim. Ştiu că n-o să fiu niciodată preşedinte de stat, şef de bancă, director de liceu, nici măcar conductor de metrou n-o să fiu. Şi nici nu vreau aşa ceva. Îmi doresc un salariu decent, o casă cu trei camere, o familie cu doi copii. Doamne! Nici măcar nu vreau maşină, căci mă pot duce la serviciu cu metroul. Vreau o viaţă mai bună pentru cei doi copii ai mei nenăscuţi încă, atât. Vreau ca tatăl şi mama lor să aibă joburi decente şi o casă unde să locuiască. Atât, Doamne! Nu-ţi cer decât o călăuză pentru câteva momente. Sunt convins că planeta stă să se prăbuşească, dar ajută-mă, te rog din suflet, ajută-mă. Vreau ca cei doi copi ai mei nenăscuţi să aibă un tată cu doi rinichi.

(Muzica se opreşte treptat, simultan cu luminile care se reaprind în partea lor de scenă.
Călăuza este în picioare privindu-l)

C – Hei, ai aţipit pentru 10 minute. eşti foarte obosit. Trebuie să-mi dai restul de bani. Uite care e treaba, frate. Pe mine mă dore fix în pulă de familia ta şi de tine. Că o să dormi sub poduri sau o să cerşeşti cu acordeonul prin metrou nu e treaba mea. Eu te-am adus până la acest zid, aşa cum ne-am înţeles (Scoate de la spate un cuţit imens). Dă-mi lovelele mele până nu-ţi fac două buzunare pe faţă. BANII mei! Să moară fraţii mei, dacă nu te tai ca pe un pui de găină chiar în faţa zidului. Şi mă piş pe ei de vameşi. Baniiiii!!!!
T(se ridică calm) – Prietene, stai calm. Am vorbit cu Dumnezeu. Îmi trimite o călăuză care să mă treacă dincolo de zid.
C – Mă piş pe tine şi pe dumnezeul mă-tii. Banii mei!

(T îşi introduce mâna drept în sân şi scoate nişte bancnote, pe care începe să le numere)

T – Poftim cealaltă jumătate de bani. (Îi întinde hârtiile de bancă)
C – Şi de ce ai făcut tot circul ăsta? (Foarte relaxat, îşi ascunde cuţitul la spate) Ştiam eu că eşti băiat deştept. Ideea e că te tăiam ca pe un porc dacă nu-mi făceai plata.
T – Ştiu. Sunt convins.
C – Pe mine mă ştie multă lume. Aduc la zid 4-5 inşi pe lună Acum două luni am trecut dincolo de zid o familie de ziarişti şi cu copilul lor. 5000 de euro mi-am scos.Acum el munceşte în construcţii şi ea îngrijeşte de o bătrână. Avantajul lor e că ştiau limba. Nu câştigau în viţa lor atâţia bani în ţară. prietene, dincolo de zid e o altă lume, dincolo de zid nimeni nu moare de foame. Până şi cerşetorii lor trăiesc mai bine decât profesorii universitari de la noi (îi face cu ochiul). Şi dacă îmi dai încă 200 de euro aranjez eu cu vameşii să închidă ochii când sari zidul.
T – Nu, mulţumesc. Nu voi sări niciun zid, voi trece prin el. Ai să vezi. Mi-a părut bine de cunoştinţă. (Se aşază în fund cu spatele la zid) Ai grijă pe drumul de întoarcere. Şi distracţie plăcută cu prietena.
C (puţin mirat) – Ce faci? Nu fi prost, te ajut eu. 200 de euro şi eşti dincolo de zid într-o clipită.
T – Nu, mulţumesc. Aştept pe cineva care o va face gratis.
C – Pe cine?
T – E mult de explicat. E un fel de înger.
C – Ce înger? Ai luat-o razna, profesore?! Nu există niciun înger pe planeta asta. Singurul înger pe care-l cunosc este hârtia de 100 de euro (Scoate o hârtie de 100 de euro şi i-o flutură prin faţa ochilor) Cu câţi mai mulţi îngeri ai în buzunar, cu atât o duci mai bine prin iadul ăsta. Ha-ha!
T – Mulţumesc frumos. Aici ne despărţim. Rolul tău în viaţa mea a luat sfârşit. O după-amiază plăcută îţi doresc.
C (jignit în amorul propriu) – Du-te dracului!

Cortina

ACTUL II

(Zidul este aşezat în aşa fel încât spectatorii pot vedea ce se întâmplă de amble părţi ale lui. Pe de o parte a zidului este livingul normal, de cealaltă parte a lui este interiorul unui vagon de metrou).

Scena 1
(Vameşul 2, Transfugul şi Aurora)

(Vameşul 2 (V2) şi Transfugul (T) se află în partea scenei cu interiorul vagonului de metrou. Pe unul din scaunele vagonului e aşezată şi Aurora, cu faţa spre public. Din difuzoare se aude: „Atenţie se închid uşile! Următoarea staţie este Piaţa Revoluţiei!” . P e o banchetă V2 şi T discută. T îi explică ceva acestuia arătând ceva pe o carte. V2 scoate din rucsac un caiet pe care îl întinde lui T).

T – Fii atent! E foarte simplu. Volumul acestui paralelipiped îl poţi afla dacă afli latura A, care este şi prima necunoscută.Cunoşti doar valoare unghiului, bisectoarea care desparte unghiul dintre latura A şi latura B. Valoarea laturii B o cunoaştem. Unghiul este de 45 de grade. Deci, este un pătrat. Asta înseamnă că A este egal cu B.
V2 – Uimitor. Nu m-aş fi gândit niciodată la gradele unghiului. Ai dreptate este de 45 de grade. Asta înseamnă că unghiul format de laturile A şi B sunt de 90 de grade. Super. De unde ştii toate astea?
T – Le predau elevilor ca tine în ţara mea, exact acelaşi tip de probleme E o problemă mai mult de logică decât de geometrie în spaţiu.
V2 – Mulţumesc frumos.
T – Pentru nimic.
V2 – Dar unde ai învăţat limba noastră?
T – În liceu- Am un accent groaznic, nu?
V2 – Nu chiar. Poate părea că eşti din Nord cu accentul ăsta. Ha-ha!
T – Nu ştiam că am accent nordic…
V2 – Şi totuşi….Cum se face că ai ajuns să cânţi la acordeon în metrou pentru un pumn de mărunţiş?
T (trist) – Tatăl tău s-a născut pe o parte norocoasă a zidului.
V2 – Nu înţeleg…
T – Ţara mea este săracă, profesorii de la mine din ţară emigrează în ţara ta bogată pentru a munci pe şantier sau pentru a deveni grădinari.
V2 – Cum poate fi un profesor de liceu sărac? Orice profesor din ţara mea îşi permite multe lucruri din salariul său.
T- Eu de abia îmi permiteam să supravieţuiesc. Nu aveam bani nici de ieşit la o cafea cu iubita mea.
V2 – Nici măcar nu mergeţi să mâncaţi la big mac?
T – HA-HA. Ăsta e un lux. Să mănânci la big mac e un lux. O extravaganţă.
V2 – Există totuşi o asemenea ţară pe această planetă unde simplu fapt de a mânca un sandviş în oraş să fie socotit o extravaganţă?
T – Oho….Sunt mai multe ţări sărace decât îţi poţi tu imagina, scumpule.
V2 – Şi în timpul liber ce faceţi voi în ţara voastră?
Cum vă distraţi? Există măcar ceva să vă distreze? Ceva ieftin şi accesibil?
T – Dragostea este accesibilă tuturor.
V2(meditativ) – Am înţeles.
T(adoptă şi el aceeaşi atitudine meditativă) Mda….
V2 – T epot întreba ceva fără să te superi?
T – Dacă pot, îţi voi răspunde!
V2 – Cam cât câştigi cântând fals cu acordeonul în metrou? Căci, scuze de impoliteţe(râde) cânţi fals.
T (râde şi el) – Ştiu că valsez groaznic… Oricum câştig mai bine decât un profesor în ţara mea.
V2(trist) – Am înţeles.
T(trist) – Mda…Asta e.
(Din difuzoare se aude: „Staţia Piaţa Revoluţiei!”)
V2 – Hai, trebuie să coborâm.
T – Nu, nu pot. Mai trebuie să cânt, pentru că….
V2 (foarte rugător) – Hai, te rog, hai.(Îl apucă de mână şi îl trage spre ieşirea din scenă)
T- Nu pot, poate cu altă ocazie.

(Vameşul 2 iese grăbit din scenă în timp ce din difuzoare se aude: „Atenţie, se închid uşile. Urmează staţia Calea Luminii”).

Scena 2

(Aurora şi Transfugul)
(Transfugul îşi ia acordeonul şi începe să cânte fals un vals. Se aude zgomotul metroului în mişcare. Cântă aproximativ 2 minute apoi îşi lasă acordeonul pe scaun şi se uită pierdut pe geam.
Din difuzoare se aude „Atenţie! Se deschid uşile! Staţia Luminii.”)

Scena 3

(Prin partea dreaptă a scenei intră Vameşul 1 şi Călăuza)
C (apropiindu-se de T) –Ia zi, frate, câţi bani ai făcut până acum?
(T îl ignoră privind spre geam în gol, spre lateralul scenei.)
C (destul de tare) – Alo! Nu se aude? Şeful acordeoniştilor! Ha-ha! Zi, bă! Cât caşcaval ai făcut până acum? Ai să mă împrumuţi şi pe mine cu 20 de euro?
T (bagă mâna în buzunar şi aruncă pe jos monede şi hârtii de bancă) – I-ai pe toţi!
C (se apleacă şi adună banii de pe jos) – Tot nu ai renunţat la ideea leşinată de a-ţi vinde un rinichi?
T – Mai am nevoie de 50 de euro. Azi îi fac şi îmi iau bilet de autocar pentru ţară. Peste două săptămâni îmi programez operaţia. Am stabilit multe detalii cu receptorul rinichiului prin email.
C – 50 de euro cu ăştia 20 pe care mi i-ai dat?
T – Mai contează?
C – Eşti prost făcut grămadă!
T – Se pare că da.
(Îşi ia acordeonul de pe scaun, se ridică şi începe să falseze ca de obicei. Se apropie de V1, care, aproape jenat, bagă mâna în buzunar scoţând câteva monede pe care i le aşează în cutiuţa de metal pe care T o împinge cu piciorul în timp ce se deplasează prin metrou. T se apropie de Aurora.)
A (pipăindu-se prin buzunare, zâmbitoare) – Îmi cer iertare! Nu am bani să-ţi dau. Îţi pot oferi un rinichi?
T (contrariat) – Poftim?
A – Spuneam ceva de bani, nu am, îmi cer scuze.
T – Şi aţi spus ceva şi de un rinichi. Sau mi s-a părut mie?
A (zâmbeşte) – Am avut puţină treabă, de asta am întârziat. Îmi cer scuze încă o dată.
T – Sunteţi de la poliţie?
(Călăuza a remarcat dialogul între cei doi. Se apropie când aude cuvântul „poliţie”.)
C (Se apleacă după cutiuţa cu bani şi apoi îl apucă pe C de braţ) – Hai să mergem! (către A) Ne cerem scuze pentru deranj, domniţă. Plecăm imediat. (Cei doi se îndepărtează de A, venind spre spectatori) Cine e bucăţica aia? (Îşi întoarce capul spre ea.) Da’ e bună-rău! Ce m-aş juca cu cătuşele cu doamna poliţist prin pat!
T (speriat) – Crezi că e de la poliţie?
C- Nu ştiu, dar aş fute-o! Poate că da. Hai să ne tirăm de aici că oricum e vagonul aproape gol. Hai să ieşim la suprafaţă şi vii mai târziu. Aşa, preventiv. (se întoarce iar spre A) Mamă-mamă! Da’ e bunăăăăăă!

(Cei doi se precipită spre ieşirea din scenă. T se apleacă şi ridică de jos ceva ce pare a fi un portofel!
T- Stai să văd ce e?
C- Lasă că vezi după ce ieşim.
(Cei doi ies din scenă.)

Scena 4

(V1 şi A)

(V1 se apropie de A)
V1 – Îmi permiteţi?
A – Cu plăcere.
(V1 se aşează lângă A)
V1 – Scuzaţi-mă că sunt atât de indiscret. Dar ce aţi discutat cu cei doi imigranţi de au ieşit atât de repede din vagon? Apropo, cel cu acordeonul falsa groaznic. Eu i-am dat absolut de jenă, de regulă nu sponsorizez statul degeaba şi impostorii.
A – Nu e nicio problemă, mă puteţi întreba orice. Nu am avut bani la mine şi mi-am cerut scuze.
V1 – Cum se poate ca o domniţă atât de stilată să îşi ceară scuze în faţa celor doi imigranţi? Trebuie făcut ceva împotriva acestui val de străini care pare să nu se mai termine niciodată. Cântatul la acordeon ăn metrou este de fapt o cerşetorie mascată. Nu înţeleg cum guvernul nostru nu ia măsuri drastice împotriva acestor derbedei veniţi din afară?
A (zâmbeşte) – Ce poate face un guvern?
V1 (sigur pe el) – Să aloce fonduri pentru ridicarea unui zid la graniţă. Aşa cum există în alte ţări. E ţara noastră, nu a acestor cerşetori veniţi aici doar pentru pungăşii.
A – Vă asigur că unii dintre ei sunt minunaţi. Cum era, de exemplu, acel tânăr care cânta la acordeon.
V1 – Dacă sunt atât de minunaţi, de ce nu rămân în ţara lor?!
A – Eu trebuie să cobor aici. Mă scuzaţi. Mi-a făcut plăcere. Vă doresc o zi deosebită!
V1 (se ridică, privind-o pofticios) – Mulţumesc, şi eu vă doresc o zi splendidă, la fel ca dvs.

(A iese din scenă.)

Scena 5

(V1)
V1- Asta ne trebuie! Un zid! Un zid imens la graniţa ţării care să ne protejeze de invazia acestor derbedei cu acordeon.

Cortina

ACTUL III

(Aurora(A), Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2). Zidul împarte la fel scena în două numai că este poziţionată paralel cu spectatorii. În faţa zidului se află livingul familiei de vameşi iar dincolo de el sunt cei doi, Călăuza şi Transfugul, pe care însă spectatorii nu-i pot vedea).

Scena 1

(Pe canapea stă întins foarte relaxat V1 cu o carte în mână citind. V2 se plimbă încet prin faţa zidului cu un manual de geometrie în spaţiu. În tot acest timp printre cei doi şi mobila din living se plimbă Aurora (A), care poate ridica eventual şi reaşeza la loc diverse obiecte din living. Pentru vameşi, Transfug şi Călăuză, Aurora este invizibilă).

Aurora (îndreptându-se spre public) – Mie îmi plac dramele. Specialitatea mea ca înger, ca să spun aşa. Bon. Ce avem noi aici? Două popoare, două civilizaţii. Un popor bogat şi unul mai sărac. Când se ciocneşte bogăţia cu sărăcia inevitabil se produc drame. Mă rog, pe planeta asta se petrec un număr aproape infinit de drame zilnic: de unghia ruptă a unei starlete, până la genocidul african. Treaba mea este să gestionez cu blândeţe aceste drame şi în tot acest timp să pară că intervenţia mea este fortuită, un fel de destin norocos… Aşadar să trec la treabă. Situaţia e simplă: între aceste două popoare este un zid. (Se apropie de zid şi ciocăneşte în el.) Acesta. E un zid solid. Prima problemă. Ce caută acest zid între aceste două popoare? Răspunsul îl dau tot eu pentru că ei nu sunt conştienţi de prezenţa mea aici, pentru ei sunt invizibilă. Acest zid dintre bogaţi şi săraci a fost dintotdeauna aici. Bogaţii şi-au construit mereu ziduri înalte în jurul palatelor lor. Aici nu e vorba de un simplu simţ al proprietaţii care ar justifica existenţa lui fizică; cocioabele nu sunt înconjurate de ziduri solide, eventual de un gard de nuiele. Deci, acest zid a existat dintotdeauna, de când există săraci şi bogaţi. Oricât de mult mi-aş dori să dărâm acest zid nu voi reuşi nici să-l clintesc, nici măcar într-o mie de civilizaţii terestre. Atât timp cât vor exista bogaţi şi săraci acest zid îi va urma peste tot pe această planetă. Îşi va ridica cărămizile şi va ridica cu limba scoasă ca să se poziţioneze între ei. Destul de elementar. Trist, dar adevărat. Booon. Momentan problema zidului pare insurmontabilă, dar de asta sunt eu aici: sunt specialistul numărul 1 în drame umane.

(Se apropie de zid şi îşi duce mâna la frunte meditând).

-Gândesc mai uşor cu muzică. Voi, nu?

(Bate din palme. Instantaneu se aude în fundal o muzică. Poate fi Leonard Cohen – In my secret life).

-Aşa mai zic şi eu spaţiu propice meditaţiei.

(În tot acest timp V1 şi V2 fac abstracţie de Aurora, de muzica din fundal, continuându-şi netulburaţi acţiunile lor de lectură de la începutul scenei).

-Şi acum să vă arat o mostră de intervenţie divină. (Se caută prin buzunare. Se apropie de masa din living şi scoate din buzunare aratând spre public obiectele scoase ca un prestidigitator veritabil.) Un ruj de buze. (Îl arată demonstrativ publicului făcându-i şi o probă.) O oglinjoară. Funcţionează. (Se uită în ea.) Nu se poate vedea viitorul în ea. E un alt model care o poate face, nu şi ăsta. (Se uită în oglindă şi îşi aranjează părul cu un gest perfect de cochetărie feminină.) Îngerii trebuie să fie în permanenţă chic. (Bagă iar mâna în buzunare. Scoate un telefon mobil.) Un telefon mobil cu tastatură qwerty. Ce? Îngerii nu au voie să vorbească la telefon? (Aceleaşi gesturi de magician.) O ruletă… Vă asigur că nu e „Made in China”. E „Made in Heaven”.Ha-ha! O cărticică cu poezii de dragoste! Şi cam atât, restul cu altă ocazie. Ideea e că aş putea să suflu cu putere peste acest zid şi s-ar prăbuşi. Dar cu ce succes? În câteva clipe bogaţii (arată spre cei doi vameşi) s-ar năpusti ca nişte hiene flămânde şi ar reconstrui zidul mai înalt şi mai rezistent. Aşa că trebuie găsită o soluţie de compromis. Voi avea nevoie doar de ruletă, momentan. (Apucă cu un gest demonstrativ ruleta aşezată pe masă şi o arată publicului.) Funcţionează, vă asigur. (Şi demonstrativ scoate banda metalică numerotată metrică din lăcaşul ei şi face câteva extensii cu ea.) Ştii ce nu iau cu mine acum? Mereu uit. O bucată de cretă albă. Dar asta nu ar fi o problemă. (Se gândeşte.) Aha! Ştiu! (Se adresează Vameşului 2)
-Tinere, îmi poţi împrumuta pentru o clipă bucata ta de cretă albă? (Se întoarce complice spre public.) Nu e conştient de prezenţa mea aici. Nimeni de aici nu e conştient. (Se apropie de V2 şi în timp ce acesta se plimbă prin faţa zidului îşi strecoară mână într-unul din buzunarele tânărului de unde extrage o bucată de cretă albă.) Exact ce-mi trebuia.
-Mulţumesc frumos, o vei primi înapoi. Poţi continua să înveţi liniştit din manualul de geometrie în spaţiu. (spre public) Mâine va lua notă maximă. Boon! Avem toate cele necesare: un înger, o ruletă şi o bucată de cretă albă. Suprasuficient. Acum să ne concentrăm pe cel care are nevoie de ajutor. Este tânărul transfug, profesor de matematică dintr-o ţară săracă, ex-comunistă, care vrea o viaţă mai bună şi la final să-şi păstreze cei doi rinichi. Fie vorba între noi şi eu mi-am donat un rinichi pentru o adolescentă americană aflată la un pas de moarte din lipsă de donator compatibil. Rinichiul meu s-a materializat spectaculos şi fără nicio explicaţie plauzibilă în faţa uşii familiei tinerei gata pregătită pentru operaţie. De asta există îngeri. Mă rog, asta e o altă dramă rezolvată la timp. Care este cea mai piedică a tânărului profesor de matematică de dincolo de zid. Tot un profesor, evident. (zâmbeşte.) Acest profesor de aici. Acest vameş loial ţării lui (arată cu gesturi largi spre profesorul tolănit în canapea), acest profesor de liceu bine plătit, îşi face siesta de după-amiază citind din cartea sa preferată. Ce anume citeşte? (se îndreaptă şi citeşte cu voce tare titlul cărţii din mâna lui V1) „1001 de probleme de comunicare între generaţii”. Aşa da, un familist convins, un vameş excelent, adică. Acest profesor de liceu este reprezentantul poporului bogat, cel care a ridicat zidul. El este unul dintre cei care menţin în stare de funcţionare acest zid. El păzeşte ca civilizaţia să nu fie întreruptă de la cina copioasă de săracii veniţi de cealaltă parte a zidului. Ipocrit. În timpul cinei va discuta cu soţia sa despre probleme de etică, dar în cursul zilei prin atitudinea ostilă faţă de imigranţi, e un apărător excelent al zidului. Face o treabă mai bună decât vameşii înarmaţii de la graniţa propriu-zisă, aflată la mii de kilometri de apartamentul lui. Atitudinea ostilă, nepăsarea, ipocrizia pot ucide mai mult decât o poate face un batalion de AK 44-uri. Ştiţi ce? Aş putea să pleznesc o dată din degete şi îi induc o atitudine mai binevoitoare faţă de imigranţi. Dar astfel de intervenţii divine nu-mi fac cinste plus că aici nu suntem în filmele hollywoodiene. Trebuie ca intervenţia mea să pară mâna destinului, nimic mai mult. Aşadar profesorul va rămâne momentan în canapea liniştit şi îşi va lectura în continuare cartea sa. Ce mai avem aici? (Se îndreaptă spre tânărul care citeşte în timp ce se plimbă încet prin faţa zidului.) Îl avem pe el, pe fiul profesorului. Acesta va fi veriga de legătură între imigranţii săraci de dincolo de zid şi poporul său bogat.
(Vine spre public şi se aşează pe marginea scenei).
-Dar înainte de a executa numărul de magie albă (şi arată bucata de cretă albă spre public) vreau să vă povestesc cum am rezolvat o altă dramă. Despre un negru sărac dintr-o ţară albă şi bogată. Nu chiar atât de albă precum creta asta. Ha-ha! În rugăciunile sale cerea să-şi găsească un job pentru a putea trimite lunar câteva hârtii de bancă marcate cu 100 familiei sale sărace din Africa. Şi atunci Dumnezeu, ştiindu-mă un specialist în drame, m-a trimis să rezolv problema. Deja ştiţi regula: Divinitatea nu intervine în mod direct, trebuia acţionat silenţios. Aşa că m-am strecurat într-o noapte în patul tânărului negru şi punându-i mâna pe frunte l-am ajutat să aibă un vis. Un vis cu un tricou. A doua zi s-a prezentat la interviul pe care ştiam că-l are programat pentru job cu un tricou alb pe care scria mare cu negru „Iartă-mă, Doamne, că m-am născut negru!” Normal că a fost angajat imediat grădinar de un alb bogat şi milos, deşi habar nu avea de grădinărit. Ha-ha! Unde e intervenţia divină? Eu i-am transmis această idee cu tricoul sub forma visului din noaptea precedentă. Şi uite aşa banii au ajuns la familia lui săracă din Africa şi rugăciunile lui şi-au atins scopu. Caz rezolvat.

(Se ridică de pe scenă şi se îndreaptă spre V2).

-Booon. Aşadar acest tânăr s-a remarcat în faţa mea prin atitudinea lui prietenoasă faţă de străinii din ţara lui. Aşa că voi lucra prin el la remedierea situaţiei. Cum voi face? Niciun magician nu-şi dezvăluie trucurile. Puţină răbdare. Nu voi trece prin zid. Ştiu că toată lumea cunoaşte că îngerii pot trece prin ziduri, dar de data asta nu voi apela la calităţile mele supraomeneşti. Pur şi simplu îl voi ocoli.

(Se deplasează de-a lungul zidului. În acest moment încep să se audă acordurile melodiei „Stand by me” de Ben E. King. Dispare dincolo de zid).

Scena 2

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2), Călăuza (C) şi Transfugul (T), pe aceştia doi din urmă, publicul nu-i poate vedea din cauza zidului).

V1 (lasă cartea lângă el) – Cum merge, fiule, studiul?
V2 – Destul de bine. Am unele dificultăţi în a înţelege unele teoreme, dar în genere totul e okay. (atent) De unde se aude muzica asta?
V1(mirat) – Ce muzică?
V2 (puţin contrariat) – Nu auzi?! Muzica aceasta „Stand by me”?
V1- Nu e nicio muzică. Probabil că e zgomot de afară, iar tu stai mai aproape de zid. Deh, fiule, îmbătrânesc. Mă lasă auzul.
V2- Imposibil! Ar trebui să o auzi. E atât de clară. (fredonează): „and the land is dark and the moon is the only life we see…”

Scena 3

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2), Aurora (A))

(Aurora intră în scenă fredonând şi ea melodia)

Aurora (A) (râzând) –Se pare că tânărul are simţul îngerilor. Mi-a auzit muzica.(Bate din palme. Muzica se opreşte, iar V1 şi V2 îşi continuă activităţile de la începutul actului fără să fie conştienţi de prezenţa Aurorei) Aşadar…unde rămăsesem? Aaaa….Da! La veriga de legătură dintre profesorul din ţara fostă comunistă şi ţara occidentală. el va fi cel care va ajuta integrarea deplină a acestuia. E un puşti dezgheţat la minte care şi-a dovedit umanismul prin actele caritabile gen Robin Hood faţă de tânăra Jasemine. Fata cu baticul bună la geometrie în spaţiu. Să vi-l prezint şi pe transfug(Se apropie de zid şi începe să deseneze cu creta pe perete o casă, un bărbat şi o femeie care se ţine de mână, de o parte şi de alta a cuplului un băiat şi o fată cu codiţe. Apoi desenează un soare, câţiva nori şi deasupra un înger). Acesta sunt eu, cred că v-aţi dat seama (Apoi începe efectiv să scoată o cărămidă din zid) Am nevoie de ajutor. Asta e treabă de bărbaţi. Eu am scos prima cărămidă, ei vor face restul (Bate din palme)

Scena 4

(Aceeaşi, Transfugul, şi Călăuza. Ultimii doi intră prin dreapta scenei).

Aurora (A)– Efectiv ei nu au habar că chiar acum vor dizloca o parte din acest zid care practic nu există, e doar un zid imaginar care totuşi funcţionează mai bine decât zidul Berlinului. Haideţi, băieţi, faceţi ca Europa să fie un tărâm al prieteniei şi al toleranţei.
(Transfugul îşi lasă geanta de voiaj de pe mână jos. Călăuza aduce o roabă. V1 şi V2 se apropie şi ei de locul unde Aurora a scos prima cărămidă din zid. Încet, ajutându-se reciproc T, V1 şi V2 scot cărămizi din zid pe care le aşază în roabă. Când roaba se umple e transportată undeva într-un lateral al scenei de către Călăuză, care se reîntoarce apoi cu ea goală. Toţi execută sarcina dictată de Aurora fără să-şi vorbească, fără să se privească, robotic. După câtvea minute de muncă reuşesc să facă o breşă în zid prin care se poate strecura lejer un om. Când treaba e gata, Aurora bate din palme. T, V1 şi V2 îşi reiau activităţile anterioare cu naturaleţe, fără să-şi vorbească).

Scena 5

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2) şi Aurora (A)).

Aurora – V-a plăcut micul meu truc? Breşa e făcută, acum e doar o chestie de timp ca cele două popoare să se întâlnească şi să stabilească o relaţie de amiciţie. Rolul meu s-a terminat dar trebuie să vă prezint puţin şi pe cel care m-a adus aici.(Bate din palme) Instantaneu se aude muzica Enyei, Now we are free şi prin breşa din zid pătrunde Transfugul cu tot cu geanta de voiaj omniprezentă)

Scena 6

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2), Aurora (A) şi Călăuza (C)).

Aurora – Sunt aici pentru că acest tânăr a refuzat să cânte la acordeon în metrou, să fure din supermarket, să fure din buzunare în locurile aglomerate. Şi mai mult decât atât, acest tânăr profesor care a venit de dincolo de zid dintr-o ţară săracă, fost comunistă a fost dispus să-şi vândă un rinichi pentru ca familia lui să poată returna banii împrumutaţi pentru a-i sponsoriza călătoria frauduloasă şi plină de riscuri. Acest tânăr sărac e un adevărat gladiator. Mă emoţionează gladiatorii. Sunt atât de curajoşi. Numai că de data asta nu trebuie să se bată cu lei sau alţi luptători. Acum trebuie să supravieţuiască într-o ţară capitalistă, într-o democraţie europeană de primă mână. Şi vă spun eu, e mai uşor să te baţi cu lei în arenă decât să vii ilegal doar cu o geantă de voiaj pe mână să îţi întemeiezi o situaţie decentă. Păcat! Dar va reuşi. Va reuşi pentru că oamenii buni reuşesc întotdeauna. Iar acest tânăr profesor va reuşi. Va reuşi pentru că e un om bun. (Bate din palme. T dispare, iar în spatele scenei prin breşa din zid trece Călăuza).

Scena 7

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2) Aurora (A) şi Călăuza (C)).

-Îl avem aici şi pe ultimul implicat. Acest infractor, a făcut posibilă prezenţa mea aici. Şi el e un om bun. Pentru mine toţi oamenii sunt buni. De fapt, l-aşm chemat aici pentru că mi-am uitat un lucru la el, cuţitul. (Se duce spre el, îi ia cuţitul de la spate şi îl aruncă undeva în stânga scenei) Nu ai nevoie de aşa ceva. Mergi cu Domnul!(Bate din palme, C dispare prin locul pe unde a venit)

Scena 8

(Vameşul 1 (V1), Vameşul (V2) şi Aurora (A))
Aurora – Dacă aveţi nevoie de mine, nu ezitaţi să îmi cereţi ajutorul.(Bate din palme, se stinge lumina).

Cortina

ACTUL IV

(Zidul e aşezat în aşa fel încât se se poată observa central livingul vameşilor şi spărtura din zid făcută de Aurora şi desenele acesteia.)

Scena 1

(Vameşul 1)

V1 (vorbind înflăcărat la telefon) – Da, trebuie să-i facem să-i doară ţara asta. Să-i ardă degetele boante când îşi lălăie melodiile false prin metrou. Pariez cu dvs că orice cetăţean al acestei minunate ţări poate cânta de 100 de ori mai bine la orice instrument muzical decât imigrantul de astăzi din metrou. Dacă vor să cânte fals, să o facă în ţara lor de origine… Da… Da… Da… Parlamentul nostru trebuie să vigileze mai mult la respectarea normelor de poluare fonică din metrou. Eu sunt agasat zilnic de cerşetorii cu acordeon din metrou şi de pe stradă. Plus că la televizor apar numai ştiri dezastruoase despre activitatea lor ilegală din ţara noastră… Da… De acord… Şi încă ceva, domnule, fiul meu împreună cu fiul dvs, sunt influenţaţi de aceşti… nu-mi găsesc cuvintele… sunt dezgustat, nu cred că se pot numi „oameni”, aceşti imigranţi care şi-au adus familiile aici, şi-au trimis copiii în şcolile noastre… în fine… Ce vroiam să vă comentez?!… Am aflat cu tristeţe că fiul meu şi fiul dvs au pactizat, da! Incredibil!… Au pactizat cu duşmanul… Îi cumpără unei tinere marocance mâncare în schimbul unor rezolvări de probleme de geometrie în spaţiu… Incredibil! Da!… Incredibil!… Trebuie să ne întâlnim în persoană şi să tratăm cu hotărâre această problemă. Suntem o naţiune de oameni foarte educaţi. O marocancă nu poate fi mai presus de copiii naţiunii. Plus că statul nostru alocă sume uriaşe tocmai pentru ca fiii noştrii să devină nişte genii… Aceasta e ţara noastră. E doar a noastră şi n-o să ne împărţim pâinea cu imigranţii. Şi ce dacă este în surplus? O aruncăm la porci şi tot nu le-o dăm lor… Hm… Da!… Da!… Aşa e, aveţi dreptate!… De acord… De acord… Vorbim mai târziu… Sunt foarte nervos. Mă duc să iau un antinevralgic… Vă salut… Toate cele bune…. Respectele mele… Mulţumesc. La fel!
(Iese din scenă.)

Scena 2

(Aurora)

(Aurora furişându-se în scenă, păşeşte în mijlocul scenei, ridică mirată din umeri şi se duce spre zid. Apoi ia un scaun se urcă pe el şi se uită peste zid. Se coboară de pe scaun şi se duce la gaura din zid. O probează încercând să vadă dacă poate trece un om prin ea. Din gesturi se declară mulţumită. Apoi se urcă pe zid de pe scaun şi începe să fredoneze o melodie veselă.)

Scena 3

(Aurora şi Vameşul 2)

V2 (intrând prin dreapta scenei) – Ce mă fac? (mâhnit) Jasmin nu a venit astăzi la şcoală. Adio notă de trecere la mate. Adio Playstation 3. (Vede scaunul de lângă zid, dar face abstracţie de Aurora.) Oare cine a pus scaunul acesta acolo? Nu mai contează, sunt terminat oricum.
(Se aude soneria de la intrare.)
V2 (gânditor) – Oare cine o fi la ora asta?
(V2 se duce spre ieşirea din scenă şi se aude zgomotul unei zale şi apoi o uşă deschizându-se. Apoi după câteva clipe închizându-se la loc şi iar zgomotul broaştei.)
V2 – Jur că am auzit soneria. (mirat) Dar nu era nimeni… Hm…
(Din nou se aude soneria prelung. V2 nu schiţează niciun gest.)
V2 – Cred că e doar imaginaţia mea.

Scena 4

(Aurora, Vameşul 1 şi Vameşul 2)

Vameşul 1 intră din stânga scenei.
V1 (aproape răstit) – Dar tu nu auzi soneria, fiule?
V2 (descumpănit) – Se aude soneria?
V1 (perplex) – Cum? N-o auzi? (Soneria se aude prelung iar.)
V2 – A mai sunat şi mai înainte, dar nu era nimeni. Am crezut că este doar imaginaţia mea.
V1 (ordonând) – Lasă-ţi imaginaţia în pace. Du-te şi vezi cine e. Acum!

(V2 iese din scenă prin partea dreaptă.)

Scena 5

(Aurora şi Vameşul 1)

V1- Oare cine o fi?
(Soneria se aude iar.)
V1 (nervos) – Puştiul ăsta şi imaginaţia lui. Cred că a adormit cu propria lui imaginaţie în braţe. (strigând) Dar dă, domnule, drumul la uşa aia odată!

(Iese şi el tot prin partea dreaptă a scenei.)

Scena 6

(Aurora şi Transfugul)

(Luminile se sting în scenă. Muzica Enyei – Now we are free se aude în fundal. Un reflector se aprinde exact pe gaura din zid. Pe acolo intră Transfugul în scenă cu acordeonul la piept pe care apoi îl aşează în geanta de voiaj. Bagă mâna în buzunar şi scoate un portofel pe care îl deschide, scoţând din el un act de identitate. Se aprind luminile şi muzica încetează.)

Scena 7

(Aurora, Transfugul, Vameşul 1 şi Vameşul 2)

(Vameşul 1 şi Vameşul 2 intră în scenă prin dreapta. V1 se apropie de Transfug care îi întinde portofelul şi actul de identitate.)
T – Domnul meu, exact aşa s-a întâmplat. Am găsit acest portofel în metrou azi-dimineaţă. Cred că vă aparţine.
V1 (uitându-se atent în portofel, apoi la T) Parcă figura dumitale mi se pare familiară. Nu lipseşte nimic. (Se întoarce spre V2) Fiule! Adu-i un pahat de apă acestui domn. Mulţumesc, domnule!
V2 (în surdină) – Măcar atât.
V1 – Şi totuşi chipul dumitale… Nu pari a fi de prin partea locului. (suspicios) Eşti străin?
T – Da, domnule! Sunt imigrant. Dar mâine voi părăsi plin de regret această ţară. Staţi fără grijă, plec.
V1 (străfulgerat) – Aaaaaaaaaa! Dumneata cânţi în metrou! Doamne! Pe cine am putut primi în casă!? (către V2) Nu mai aduce niciun pahar de apă. Sună direct la poliţie cât mă ocup eu de el. Sau nu! Du-te la vecinul şi spune-i să vină repede cu ajutoare, să aducă dobermanul acela uriaş. Fugi, spune-i că avem un infractor în casă. Dobermanului nu-i plac străinii, te asigur! Ha-ha! (speriat către T, care a făcut un pas spre V1) Nu te apropia! Nu te apropia! Îţi dau toţii banii din portofel.
V2 (râzând, încercând să-l oprească din spaimă) Tată! Tată!
Aurora (râde şi ea înfundat de pe zid) – Ce comic e!?
V1 – Suntem invadaţi! Au ajuns şi în casele noastre. Ne vor fura televizorul, frigiderul, ne vor viola ficele. Suntem pierduti! Doamne!
V2 (râzând) – Tată, tu nu ai nicio fiică!
T – Domnul meu, calmaţi-vă, vă rog! Scopul meu este onest. Am venit doar să vă aduc acest portofel.
V1 – Nu te crede. (către fiul său) Să nu-i crezi niciodată pe străini, pe aceşti ipocriţi. Îţi dau cu o mână şi îţi fură cu 10. Fugi la vecinul şi adu dobermanul ucigaş. Până atunci îl imobilizez eu pe acest brigant. (adoptă o poziţie de luptă Kung Fu) Ţin să te avertizez că am 7 ani de karate plus centura neagră. (scoate sunete gen Brucee Lee) Iaaaa-iuuuuuuu-Uuuuuuu! (îi arată tăişul palmei) Această mână e o armă omologată de Poliţia Municipală! E o armă extrem de mortală şi rapidă! Iaaaa- iuuuuu.
(Aurora şi Vameşul 2 râd.)
V2 – Tată! Tată! Domnul este profesor de matematică.
V1 (concentrat cu mişcările sale de pseudo Kung Fu) – La o parte, fiule! Când intru în acţiune sunt adevăratul stăpân al ringului!
V2 (aşezându-se în faţa lui) – Tată! Acest domn e un profesor de matematică. Îl cunosc din metrou.
V1 – Vax! E un şarlatan! Habar nu are să rezolve o ecuaţie de gradul II.
V2 – Tată! Domnul a rezolvat o problemă de geometrie în spaţiuăe care proful nostru a rezolvat-o în 3 ore. Dânsul a rezolvat-o în 5 minute în metrou.
V1 – Imposibil. Străinii sunt buni doar la cerşit! Iuuuuu-iaaaa-uuuuu!
T – Vă rog să mă scuzaţi acum. Am un autocar de prin spre ţara mea. Mi-a părut bine de cunoştinţă. (Se îndreaptă spre ieşirea din scenă.)
V2 (supărat) – Tatăăăăăă! L-ai supărat. E profesor pe bune.
V1 – Iaaaaaaaaaaaa-Iuuuuuuuu. Un profesor nu are cum să cerşească. Tu m-ai vedea vreodată pe mine în metroul din New York cântând la acordeon fals?
V2 – Tată! Străinii nu toţi nişte oameni răi şi inculţi. Unii dintre ei sunt peste ai noştrii.
V1 – Imposibil. Nu are cum!
V2 – Tată! Acest acordeonist e profesor de mate în ţara lui. Şi încă unul foarte bun. Acordă-i o şansă, te rog. Te rog mult. Acordă-i o şansă. Doar una, te rog.
V1- Bine. Cinci minute. Dup aceea să te duci să aduci dobermanul ucigaş. Iuuuuuu-aaaaa!
V2 – Mulţumesc! Eşti un tată minunat. (aleargă spre T.) Te rog, demonstrează-i tatălui meu că eşti profesor de matematică.
T – La ce bun? Mâine plec. Îmi iau bilet. Un acordeonist afon mai puţin în metrou.
V2 – Haide. Poţi rămâne aici. Tata îţi poate aranja un job la liceu.
T- Sună tentat, dar utopic.
V2 – Nu e deloc utopic. Profesoara de geografie e din Republica Moldova. Şi e foarte mulţumită de noua ei ţară. Haide, da-ţi o şansă. Fă-o pentru tine!
T – E prea târziu. Mâine e plecarea. Trebuie să plec. Ceea ce spui tu e tentant, dar nu cred că e realizabil. Plus că m-am săturat să cânt fals la acordeon într-o ţară străină.
V2 – Îţi cer doar 5 minute din viaţa ta. 5 minute în care trebuie să fii profesor, cele mai importante 5 minute din viaţa ta de profesor.
V1 (apropiindu-se de cei doi) – Dacă eşti cine spune fiul meu, rezolvă o problemă de geometrie în spaţiucare este peste nivelul mediu în 5 minute. Deşi eu tot cred că eşti un şarlatan cu un acordeon dezacordat.
T- Fie! O fac pentru ţara şi familia mea. Alegeţi cea mai grea problemă din orice manual de matematică pe care îl aveţi în casă. Sau căutaţi-o pe internet. În maxim 5 minute veţi avea rezolvarea. Poate şi mai puţin.
V2 (strigând cu bucurie) – Yupiiiii! Stai să caut. (Se duce alergând la masă, ia o carte şi se întoarce în fugă.) Uite! Asta e tema mea de mâine. E o problemă de la olimpiada de anul trecut. Îţi ajung 5 minute?
T (apucă cartea şi citeşte cu atenţie) – În 4 minute ar trebui să o pot rezolva. O foaie şi un pix, vă rog.
(V2 îi aduce o foaie de la masă, bucuros.)
V1 (galant scoate de la buzunarul de la piept un pix) – Ia loc la masă. Eu pornesc cronometrul. (se uită la ceas) E şi 54, ai timp până la şi 59.
T (se aşează la masă) – Gata! Am început!

(Începe să scrie repede pe foia de hârtie. Vameşul 1 îi dă roate urmărindu-l cu atenţie şi privindu-şi ceasul de la mână. Aurora coboară de pe zid şi se apropie de masă.)

A (spre public) – Vă daţi seama că problema e ca şi rezolvată. Problema asta de olimpiadă este un mizilic pentru el. Dar mie mi-ar lua vreo doi ani şi două zile să o rezolv. Niciodată nu mi-a plăcut geometria în spaţiu. Absolut niciodată.

(După 4 minute după ce V1 a dat startul T lasă pixul din mână şi îi întinde foaia cu rezolvarea.)
T – Gata! Poţi verifica dacă rezolvarea e corectă uitându-vă la finalul manualului.
V1 (luând foaia plină de formule matematice) – O clipă se verific. (Ia cartea şi cautp la final. Confruntă preţ de un minut foaia şi manualul.) Trebuie să fie cumva un truc la mijloc. Rezolvarea e mai mult decât corectă.
V2 – Da, normal. Ţi-am zis eu tată!
A – Ştiam eu pe cine susţin. Bravo! Aplaudă.
V1- Să nu ne precipităm. Poate fi şi norocul începătorului.
T Ha-ha!Mă jigniţi! Norocul e la cazinou, nu la matematică. Care formulă vi se pare norocoasă?
V1- Încă o problemă în 3 minute? De acord?
A – Oricâte! Eu am timp până diseară. Oricum le va rezolva pe toate. Tot nu ai înţeles?
T – De acord.
(V1 caută cu înfrigurare în manual.)
V1 (întinzându-i cartea) – Asta. Are coeficientul maxim. E şi 3 minute.
T (ia cartea, se uită puţin pe ea) – Ha… Dar e foarte simplă.
V1 – Simnplu-nesimplu mai ai 2 minute si 43 de secunde.
(T începe să scrie febril.)
A (se plimbă pe lângă el şi ridică din umeri) – Nu înţeleg nimic. Ah! Oamenii ăştia!

(Dup fix 3 minute T îi întinde foaia. V1 o apucă febril şi începe să confrunte cu rezolvarea de la sfârşitul manualului.
V1 – Corect! Vreau să îţi strâng mâna! (Îi intinde mâna.)
V2 – Uraaaa!
(Cei doi îşi strâng mâinile.)
V1- Vrea să îţi urez un prietenesc „Bine ai venit în ţara noastră!”

(Din fundal se aude Enya – Now we are free. Cei trei discută cu înfocare şi gesturi largi prieteneşti. Aurora se duce la zid şi începe să desenezecu cretă albă un glob pământesc pe care oameni se ţin de mână în cerc. Toată scena durează 3-4 minute.)

CORTINA

Moftul de a fi scriitor in Romania anului 2012


Daca marturisesti ca te duci acasa si scrii poezie, piese de teatru, basca un roman cu romanii din Romania, cunoscutii tai te privesc ca un experiment ciudat al naturii, un element ce trebuie tratat cu „houuu!!!”
Asa ca tot ce trebuie sa faci e sa te pitesti pe un blog pe care nu te citesti nimeni si sa inunzi internetul cu toate creatiile tale pana plictisul devine reciproc.
Sau sa te lamentezi ca scrisul e privit ca un „moft”.
Insa, ceea ce am remarcat eu citind pe ici pe colo prin literatura romana contemporana, nimeni nu a reusit sa ma impresioneze cu adevarat, toti mergem pe aceleasi clisee, aceleasi istorii, nu am observat o revolutie sau o inovatie geniala a scrisului. Asa ca mofturosi se pot plange de editurile din Romania pana cand va aparea un element scriitoricesc capabil sa impulsioneze redactorii de carte din Romania sa bage in seama si literatura contemporana scotand mai mult de 5000 de exemplare la prima editie a unei carti de beletristica, si nu vorbesc de toate vedetele tv care si-au scris memoriile si „extraordinarele” povesti de viata scotand unele edituri din criza.
Sa uram, asadar, „MULT SUCCES!” in descoperirea unui scriitor roman care sa poate aduca cititorii inapoi, ca au plecat saracii sa se uite la filme on-line gratis si comentat pe faceb00k.

Biciclete


Toate drumurile duc spre gura aceea de canalizare. Toate. Toate fiinţele pământului merg cu spatele. Nu se pot privii în ochi. Răzvrătirea e o armă de calitate superioară. Nu e nimeni înarmat. Toţi merg cu spatele. Ca într-o scenă cu slow-motion. Merg spre gura de canalizare. Se opresc. Unul câte unul. Scuipă cu patimă şi merg mai departe. Se rotesc în cerc. Cercul e imens, trece prin 2-3 continente. După ani şi ani se reîntorc la gura aceea de canalizare, scuipă şi apoi îşi recontinuă pelerinajul. Legea fiinţelor e clară, nu se priveşte nimeni în ochi, nu aleargă nimeni. E interzisă staţionarea pe iarbă. E interzisă folosirea bicicletelor. Se construiesc tribunale. Nu ştie nimeni de ce. Se construiesc repede. Fiinţele pământului merg în cerc cu spatele. Mâine se va da în folosinţă un alt tribunal. Azi e ziua internaţională a inginerilor. Toţi inginerii se aplaudă între ei şi au voie să se privească, să se studieze, să se descopere. Doar pentru 5 minute. În aceste 5 minute au voie să scuipe unde vor ei, fără vreo interdicţie. Mâine va începe construcţia unui tribunal nou. Cel mai mare tribunal. Exact deasupra gurii de canalizare. Exact-exact în centru. Buldozere mari, pline cu ingineri cu spatele, vor înainta pe poteci cunoscute doar de ei spre canalizare. Mâine fiinţele pământului vor cădea una câte una. Adică vor muri. Medicii vor ieşi din peşterilor lor… E o nouă zi. Medicii poartă halate albe. E bine de ştiut. Medicii merg cu spatele. Merg foarte repede. Nu-i poate oprii nimeni. Toate fiinţele pământului s-au oprit. E o linişte totală. Nu scuipă nimeni. Nu staţioneză nimeni pe iarbă. Toate magazinele sunt pline de biciclete cu pneurile umflate la 5 atmosfere. E o lege care prevede ca toate fiinţele care merg cu bicicleta să fie împuşcate în cap. Nu e nimeni înarmat. Armele stau pe crengile copacilor. Stau agâţate ca nişte mere mari şi zemoase. Toate fiinţele s-au oprit de ceva timp. Cercul s-a rupt. Fiinţele cad. Cad moarte. Medicii aleargă. Bicicletele stau cuminţi pe rafturile magazinelor. Armele stau în copaci ca nişte mere roşii, zemoase. Livezi intregi de meri. Nici o fiinţă nu mai e în picioare. Medicii aleargă printre cadavre. Aleargă foarte repede. Buldozerele s-au oprit. Haos, fiinţe moarte. Inginerii, cu căştile lor albe, se privesc între ei, se aplaudă şi vorbesc cu voce tare despre gura de canalizare. E o zi perfectă pentru o revoluţie. Toate fiinţele sunt moarte. Medicii şi inginerii se plimbă printe cadavre pe biciclete. E o zi perfectă pentru o plimbare cu bicicleta.

De aici nu există scăpare


Inima mea e o bucată de cretă albă tocită
De prea multe ori am scris ”te iubesc” deasupra dimineţilor dintre noi
Uneori reciţi poeme triste
Atunci glasul tău se transformă în dangătul clopotului din noaptea de înviere
Braţele mele dezertează, devin 2 soldaţi care preferă
Să îşi abandoneze cazemata pentru a te ţine strâns la piept
Ca pe o ploscă cu apă în plin deşert

Devin confuz, îmi chem la o întrunire secretă
Toate celulele
Deschidem hărţi, haşurăm sentimente
De fiecare dată obiectivul principal surpă intangibilul
O mână de celule din ventriculul drept se oferă voluntare
Pentru cea mai extraordinară misiune din viaţa mea
Vor pleca singure spre tine
Nu există cale de întoarcere
Aşa că pregăteşte-te să fii iubită!

Dragobete 2008


templul nostru – e o celulă fără gratii

alături de mine pășește celălalt prizonier
are chipul tău părul tău genunchii tăi

se ghemuiește în mine
ca într-o cazemată
alteori se ascunde în ventriculul meu drept
de acolo șoptește
trezește-mă la sfârșitul zilelor

în fiecare dimineață privirile
ni se întâlnesc în aceeași cameră obscură
unde soarele pătrunde doar pentru a lumina
fierul cătușelor dintre noi

Magnetic Love


de multe ori îţi povestesc că sunt un resort
pe care îşi fac cuib în fiecare dimineaţă păsările
depun ouă din care vor ieşi pui gălăgioşi
nu mă vor lăsa să dorm în nicio noapte

alteori sunt prins în timp ce umblu pe furiş prin tine
şi dus în grabă pe băncile tribunalului
în sala aceea imensă cu pereţii înalţi
acoperiţi de portretele tale

iar judecătorul bate cu ciocănelul în inima mea
inculpat, eşti condamnat la iubire veşnică
pentru această femeie

iar tu-mi zâmbeşti şi-mi întinzi braţele
lipindu-mă de zid
ca un graffiti într-o temniţă

Nu sunt erou


Când am intrat în cameră mi-a fost frică. Frică. E un cuvânt ciudat. Poți spune frică și te poți gândi la urechile ciulite ale gazelei atunci când simte zgomote suspecte în iarba înaltă. Eu am spus frică și m-am gândit la un torționar înalt, cu palme mari. Oamenii răi au mustață, mi-am zis. Nu, nu e momentul să-ți fie frică, Albert. Am căutat pachetul de țigări. Era acolo. Era timpul să apelez la rațiune. Am aprins țigarea. Am revăzut scena intrării mele în cameră. M-am poziționat într-un unghi propice. M-am văzut cum am pășit cu pași mici în cameră. Ce m-a surprins a fost privirea. Ochii mei încercau să descopere acel torționar cu mustață. Am râs. E greu să scapi de teamă. Mi-am propus un exercițiu simplu. Coșuri uriașe și o coadă imensă de oameni. Oameni slabi, firavi, subnutriți, cocoșați, fără mustață. Da, e clar, suntem la Auschwitz. Nimănui nu îi este teamă. E ca și când tremuri într-un 747 în picaj spre apa oceanului. De ce să tremuri, impactul e iminent?! Așa că îmi iau prosopul sub braț, îi zâmbesc vecinului meu costeliv și îl întreb dacă e de acord ca să mergem la o partidă de pescuit după ce vor lua sfârșit toate astea. Mă privește siderat. Crede că am înnebunit. E doar un exercițiu. Îi explic calm că nu există frică. Doar eu exist, el trăiește datorită mie, că eu am pus la cale aceste exercițiu de autosugestionare. Încep să am dubii. Mă privește sumbru. Oare nu poate înțelege un adevăr elementar, nu e nimeni vinovat?! Îmi reiau tirada, sunt o gazelă cu urechile ciulite și, în același timp, sunt un individ care are o fobie pentru oamenii mustăcioși. Primesc un scuipat mare și galben în față. Apoi un pat de pușcă în cap. Nu am înțeles niciodată de ce oamenii devin violenți când epuizează argumentele logice. Sau devin violenți când sunt încolțiți de frică. Unii își lovesc adversarul. Chiar și atunci când totul a luat sfârșit îl mai lovesc, chiar și căzut la pământ. Intensitatea loviturilor e direct proporțională cu intensitatea fricii. Doar sângele îi liniștește. Sângele și tăcerea adversarului. Asta nu înseamnă că oricine tace e mort, dar, mă rog, unii tac de frică, alții tac că au murit. Eu n-am lovit, n-am tăcut. Am fugit și am strigat. De fapt am țipat. Tare, ca sirena unui transatlantic. M-am regăsit în cameră. Eram la podea, îmi ștergeam fața murdară de saliva acelui deținut costeliv. Aici greșisem. Trebuia să-l întreb cum îl cheamă și să-l invit alături de mine în cameră. E ușor să afli un nume. Cum te cheamă? Albert. Pe tine? Dumnezeu. Încântat. Și eu la fel. Apoi te ridici, ieși din cameră, tragi ușa după tine și rostești: „Acum totul e atât de clar.” În cameră nu mi-am lăsat doar frica, l-am părăsit și pe Dumnezeu. Mda, rostești încă o dată mda și te reîntorci în cameră. Intri foarte curajos. Doamne, am venit să te salvez!

Nu-mi mai amintesc de tine


A urmat o perioadă de liniște
Anotimpul în care locuiam căpătase numele tău
Deschideam ferestrele, toate ușile
Așteptam un semn de la tine rezemat de tocul ușii
Nu puteam să închid ochii, nici să-i deschid
Închiriasem o patrulă de grăniceri să inspecteze
Urmele pașilor tăi din bucătărie la baie
Din pat la supermarket
Au dispărut și ei după două zile de cercetări.
Secundele se murdăreau, se răvășeau unele pe altele
Își pierdeau ordinea firească
Și eu pe bordură fumând rezemat de ușa prin care
Treceau toate anotimpurile
Dar tu nu mai erai
Murisei într-unul din visele mele

Poemul de seară


E un fel de scut pe care îl găsești pe pat
Alături de lenjeria intimă, fluturii din cadă
Și câteva hârtii A4 pe care ai încercat să-ti prinzi inima între acol(o)ade
Nu e un o chestie așa extraordinară să scrii poeme

Sunt lucruri care unora li se întamplă zilnic
Așa cum muncitorii sudează cabinele unor yachturi de milioane de euro
Se plimba toată ziua pe ele, se lungesc murdari pe punte la soare
Un fel de a-și trai visul, de a se întâlni cu Dumnzeu pe stradă
Salutându-se cordial

Apoi se întorc în garsonierele lor mici
Și mor acolo fericiți ca iubitele
Să asculte extaziate cum au dat ei mâna cu Dumnezeu
Și au scris poeme de dragoste de sute de milioane de euro
De asta trebuie să mă repet că acest text
Trebuie să îți vină perfect ca un scut de vreme rea
Și pentru zile în care te cerți cu iubitul tău

Poeţii sunt niște patroni de oameni (voi releva toate detaliile picante)


În primul rând toți poeții au pixuri performante
Prin care țâșnește poezia ca o spermă albastră (calitate superioară, desigur)
Țâșnește ca un prădător deghizat, ca sperma umană
Poeților le place brânză de oi
Asta îi ajută să rămână în contact cu lucrurile frumoase ale animalelor de la țară
Și întotdeauna poeții sunt niște indivizi viguroși
Nu există nicio boală care să-i răpună
Să-i urce în pat (desigur)
Poeții au o singură slăbiciune: își iubesc țara în care s-au născut
Și de aceea uneori mor prea repede prin parlament sau prin comisii de etică
Și totuși poeții trăiesc cel mai mult dintre toate categoriile umane
Unii ajung să dirijeze avioanele pline de romantici care plutesc deasupra Parisului
Că niște păsări oarbe
Alții scriu atât de multe versuri încât apartamentele vecinilor
Sunt inundate de flori, păsări exotice și femei frumoase
Poeții sunt stăpânii oamenilor
Le ciopârțesc destinele că pe niște bucăți de cretă
Le educă copiii
Le lasă gravide virginele
Și le fură mâncarea de pe masă
Dar ăsta e farmecul poeților
Pot face orice cu niște cuvinte pe care le amestecă pe pagină albă
Din care un pix magic (desigur) scuipă toate intimitățile planetei
Toate slăbiciunile și reveriile ei

Scrisoare foarte deschisă Preşedintelui României, Guvernului, Parlamentului şi întregii clase politice din România


Domnule Preşedinte, domnilor miniştri, domnilor parlamentari şi domnilor lideri politici, sunt momente în viaţă, momente foarte precise, în care trebuie să te opreşti. Momente decisive pentru viitorul unui om, ale unui guvern sau ale unei naţiuni. Acest moment a sosit. Întotdeauna am crezut că pentru fiecare misiune, pentru fiecare profesie există persoana potrivită sau un grup de persoane care prin natura pregătirii profesioanele, a harului şi a eticii este (şi sunt predestinate) pentru a îndeplini cu succes toate cerinţele care nasc din misiunea/profesia respectivă. Filosofic vorbind: un cineva trebuie sa fie preşedinte de ţara, şef de guvern, parlamentar sau simplu cetăţean. Însă domniile voastre aţi dovedit în mod repetat şi decisiv că nu sunteţi acel “cineva”. Nu aveţi harul şi nici dorinţa de a fi acel “cineva”.

În condiţiile actuale ale României se impune un imperios pachet de legi care să readucă acest popor pe fagaşul speranţei, pe tronsonul existenţei de zi cu zi în care cetăţenii români să fie mândri că poartă numele de “român”.

Eu, Albert Cătănuş – cetăţean român, preocupat fiind de soarta României, vă propun un plan de lege anticriză.

Dar mai intâi de toate vreau să vă vorbesc despre acei oameni care au făcut România “Mare”, despre aceea clasă politică care a dus România pe culmile prosperităţii economice, si anume, familia Brătienilor. Despre membri ei se spune că dacă: “Toată România s-ar scufunda peste noapte şi un singur Brătian ar fi reuşit să se salveze, acesta, prin diplomaţie, abnegaţie şi patriotism, ar fi reuşit să readucă la viaţă întreaga societate română.”
Mi-aş dori să avem iar o generaţie a Brătienilor în politica românească contemporană, măcar unul.

Dar să trecem la măsurile anticriză.
După cum bine ştiţi în anul 2011 România va necesita un nou împrumut extern de aproximativ 6 miliarde de euro pentru a putea susţine bugetul public de stat, adică, cu alte cuvinte, pentru a putea plăti pensiile şi salariile bugetarilor.
Ceea ce propun eu e mult mai ieftin pentru poporul roman, şi anume, să votaţi o lege prin care absolut toţi politicienii români şi aici includ: presedintele ţării, tot guvernul, remaniat sau nu, toţi parlamentarii (actuali si foşti), şi toţi ceilalţi lideri de partide (parlamentare sau nu) SĂ RENUNŢE la toate funcţiile oficiale şi la cetăţenia română în schimbul sumei de un milion de euro CASH şi a unei pensii de 2500 de euro lunar (timp de 25 de ani) pe cap de politician.
Amendamentele sunt următoarele:
– dacă există rude de gradul I care doresc să urmeze gestul patriotic al acestuia vor primi fiecare 333 333 euro cash si o pensie de 1500 de euro lunar pentru următorii 25 de ani.
-dacă există rude de gradul II care, de asemenea vor să facă ceva pentru ţara asta, adică să renunţe la funcţiile oficiale (dacă le detin, bineinţeles) şi la cetăţenia română, vor primi instantaneu 250 000 euro cash şi o pensie de 1000 de euro lunar, de asemenea pentru următorii 25 de ani.

După calculele mele acest amplu proces de purificare a clasei politice româneşti nu va costa statul român mai mult de 2 miliarde de euro.

Sunt convins că astfel România nu va mai avea nevoie de cei 6 miliarde de euro anul viitor pentru că se vor găsi surse alternative de autofinanţare, implicit se va face o economie reală de 4 miliarde de euro care se vor putea folosi pentru a se construi fabrici, uzine si autostrăzi.

Cât despre averile şi afacerile dvs, stimaţi lideri politici (din opoziţie, de la putere etc), nu se va întâmpla un nou fenomen “naţionalizare forţată”. Vă veţi putea vizita de 2 ori pe an proprietăţile, de Paşte şi de Crăciun. În schimb afacerile dvs. cu statul român vor fi închise pentru că nu mai sunteţi cetăţeni români, pentru că, după cum am menţionat mai sus, aţi renunţat contra unei sume consistente în valută forte la cetăţenia română; oricum, veţi avea destui bani daţi cu generozitate de români pentru a duce o viaţa lipsită de griji departe de România, cât mai departe cu putinţă. Şi alt favor: veţi putea împuternici persoane care să vă administreze în continuare proprietăţile din România şi afacerile (mai puţin cele cu statul care vor fi interzise prin această lege).

În încheiere, eu consider că aceasta e UNICA SOLUŢIE a României de a scapă de grava criză economică şi morală în care s-a scufundat în ultimii 70 de ani.

18 octombrie 2010 Albert Cătănuş, de profesie român

Poezie.ro sau Pastramă.ro


Promiteam să revin asupra subiectului ”Poezie.ro”. Din păcate revin cu aceleaşi chestii livreşti-bălărioase. Atitudinea cenzorilor e la fel de frustrată ca acum 2 (doi) ani în urmă. Nimic din echipa editorială nu s-a schimbat, aceeaşi iluştri anonimi, veşnicii veleitari ai literaturii române contemporane, care tăie şi spânzură după cum îi tăie capușorul.
Însă, începe să mă deranjeze titlul site-ului. E ca şi când o echipă de turci îşi fac site-ul România.ro. Cam aceeaşi legătură există între cenzorii de pe poezie.ro şi anecdota mea de mai sus. Propunerea mea e ca să existe un comitet naţional de verificare a numelor site-urilor româneşti. Site-ul poezie.ro nu are nicio legătură cu poezia. Sunt peste 38 de mii de useri care mai de care mai amatori. Există un regulament care nu se respectă niciodată şi o echipă de cenzori care sunt şi “poeţi”. Trist e că niciunul dintre cenzori nu a fost capabil să impresioneze literatura română sau universală. Mai departe, site-ul are o avalanşă de useri, dar, din păcate, niciun un nume mare al literaturii române contemporane ca membru activ. De ce? Pentru că pe acest site singură literatură o fac cenzorii, şi vă daţi seamă că aici nu au loc adevăraţii profesionişti ai poeziei. Statură literară a cenzorilor e prea dominantă că să vină cineva să le pună la punct producţiile literare. E logic, nu? Mai departe, nicio autoritate naţională nu a recunoscut că site-ul poezie.ro este un exponent al literaturii române contemporane. Deci propunerea mea e că numele site-ului să se schimbe în “pastramă.ro”, iar cenzorii să primească supranumele de “felceri”. Micile lor frustrări vor căpăta aşa mai mult sens. Mai departe, userii trebuie să se închine de câte ori se loghează pe site la avatarurile cenzorilor ca nişte mici nord-coreeni. Şi la fel când se deloghează. Statură ecvestră a cenzorilor trebuie subliniată în fiecare poem al userilor de la “atelier”, doar e site-ul lor, ei conduc destinele literare ale userilor. (Vai de mama lor!)

Aşadar, propunerea mea, poezie.ro să devină Pastramă.ro

P.S. De ce un tip inteligent că mine se coboară la nivelul unor frustraţi literari precum cenzorii de pe poezie.ro? Din amuzament şi din dragoste pentru literatură română online.

(Prison break) (variantă poeticească) (2012)


Stau singur aici în celula asta plină de frustraţi
Refulaţi sexual şi ciorditori de vise straşnic de frumoase
O celulă comună
Două mâini, două picioare, un cap, o inimă şi alte organe
Am sângele plin de mârşăviile pe care le-am comis
Împotrivă altora şi a mea
Mai ales a mea
Şi tot încerc să evadez în fiecare zi
Dar degeaba corpul ăsta mă ţine legat de el
Cu o mulţime de cătuşe
Un fel de dorinţe de plastic
Singura mea şansă e să evadez în gardian
Și să-i biciuesc pe toţi fraierii ăştia care
S-au adunat odată cu mine
De-a lungul anilor în cavitatea celulei
Să-i dau afară şi să rămân la fel de singur
Ca atunci când am ajuns aici
Nevinovat, debil şi cu un râs de copil

De ce minţim?


Că să fim mai frumoşi, mai înalți, cu un Dumnezeu în plus. Să ne vindecăm mai repede, să avem copii mai frumoşi, să mergem mai rar la cimitir. Să ne cunoaştem părinții și să nu mai ardem caloriile degeaba pe a 3-a planetă de la Soare. În general minţim pentru că avem colesterolul crescut și portofelul gol. Sau că la semafor nu mai merge culoarea verde. Minţim pentru că aşa ne trebuie, să fim pedepsiţi de ucigaşul ideilor frumoase. Minţim pentru că altcineva s-a urcat în trenul nostru, alticineva ne fute iubita sau ne duce copiii la circ. Uneori minţim pentru că e cel mai frumos lucru care ni se poate întâmplă pe planeta asta. Și atunci când ne oprim din minţit, ne dorim că ceilalţi din jurul nostru să ne mintă că totul cercul să fie complet.

Radiografia unui poem


dacă îl jupoi de cuvinte
de metafore şi de ritm
rămâne doar siluetă unei iubiri
acolo dedesubt
este doar cel care scrie
şi atunci e singur
pentru că la autopsia poemului
el e singurul care poate înţelege poezia
adică iubirea
acolo unde se îneacă toate şi de unde se nasc toate poemele de iubire
nu ştiu de ce văd eu în toate poemele
iubire
şi toate radiografiile poemele
sunt de fapt cardiogramele iubitei

Ultimul poem de dragoste în 2011


nu ajung prea des la New York
dar acolo şi numai acolo
inima mea se citeşte uşor-uşor
ca un refren din anii 80
şi nu mai e loc de injustiţie atomică
tot ce mişcă în jurul meu
oameni, plante, păsări, ierburi ciudate
şi cutii goale de bere
au o fericire a lor, o fericire atomică,
care se scrie uşor-uşor
ca un refren din anii 80
numai atunci, în momentele în care ajung la NYC,
iubirea se scrie peste pereţii orizontali ai nebuniei
şi rezistă mai mult fără aer, fără iluzia permanenţei
şi muzica străluceşte prin aer
şi toţii copii sunt nişte oameni mari care merg la facultate
idilic, ce să mai bat câmpii cu graţie
totul e idilic când ajung în oraşul acela
şi eu sunt şi mai poet, şi mai deştept şi mai frumos
din păcate, nu ajung prea des la New York

Poezie în celtă


Pe stradă, toţi oamenii
Au tricourile pline de sânge.
Mult sânge.
Am obosit,
Mă opresc la semafor.
Calm, timpul trece pe lângă mine.
De pe celălalt trotuar,
Dumnezeu
Îmi vorbeşte,
În celtă.
Zâmbesc de complezentă,
Îmi scot pachetul de ţigări,
Şi-L întreb, din priviri, dacă vrea.
Mă refuză politicos.
E verde…
Trecem unul pe lângă altul.
Dumnezeu în treaba Lui,
Eu, fumând,
Mă afund în tragedia mea perfectă.

Fiinţele de pe alte planete


Nu pot zbura deşi toate au aripile lungi cât un roman de Stephen King
Haideţi cu toţii să mergem să le întâlnim în toate cartierele planetei să le vedem cum stau chircite prăfuite şi marcate de codurile de bare de la supermarket cum stau ele aşa fără speranţe fără vise fără prieteni fără planuri de viitor şi fără nicio noimă

Pentru că pământul nu e al lor ele sunt doar nişte musafiri întârziaţi la cină nu a mai rămas nicio bucată de friptură în sânge pentru ele pe masă doar resturi şi bucăţi de pâine uscată ele fiinţele de pe alte planete trăiesc în medie 6-70 de ani tereştri şi nu se dau în lături de a-şi petrece concediile la mare sau la munte

Se numesc Alberto absolut toate
Au părul scurt-scurt
Nu mănâncă niciodată micul dejun
Nu îngurgitează alcool ci doar tone de cafea pe an
Sunt înalte cu pielea subţire ca o pânză de paianjen
Nu se reproduc decât la adăpostul paginii A4
Trăiesc doar o singură dată pe săptămână

Vă rog frumos nu le călcaţi umbrele pentru că le doare tare e cel mai de preţ lucru care le-a mai rămas toată energia toată poveştile lor toată nebunia lor toată plăcerea şi toată iubirea fiinţelor de pe alte plante

De ce nu mai se citeşte poezie?


Pentru că poeţii sunt atât de mulţi încât Poezia rătăceşte obosită de la unul la celălalt şi nu are timp să stea de vorbă serios cu niciunul.
Pentru că românii confundă Poezia cu Eminescu şi Alecsandri.
Pentru că Poezia nu-şi poate ridica fusta în faţa unei camere de luat vederi.
Pentru că Poezia nu va purta niciodată tanga roz şi nici nu va