Se caută un patriot. De preferință român


Aș vrea să încep cu un citat celebru și cu ultimii 200 de ani, timp în care ne-am format ca stat cu numele de ”România”. Citatul aparține unui (alt) ”împușcat” celebru, John Fitzgerald Kennedy și spune ceva de genul, reproduc din memorie: ”Nu te întreba ce-a făcut țara ta pentru tine, ci întreabă-te ce-ai făcut tu pentru ea.” Apoi să încep cu istoria modernă, ca să zic așa. Reperul e undeva pe la 1848, când au ajuns și la noi ideile moderniste ale revoluției franceze. Nu intru în istoria detaliată pentru că nu mai interesează pe mulți dedesubturile și subsidiarul contextului în cazuă. Bun. Să spun franc ce-am avut până la 1848: două țărișoare (Țara Românească și Moldova), uneori și trei (mă refer la Transilvania), care tot pendulau între marile puteri: turci, ruși și unguri (da, ungurii au avut propriul lor imperiu, cât de cât, care se numea ”Imperiul Austro-Ungar”). De ce zic și ”uneori”: transilvănenilor le-au mai trebuit încă vreo 70 de ani ca să intre și ei în România. Bun. De atunci începe istoria modernă a României. Au pus marile puteri ale vremii mână de la mână și au hotărât pentru noi. Nu era ceva nou, mereu a hotărât altcineva pentru noi, fie că au fost romani, turci, ruși, unguri, polonezi, mai nou americani. Și s-au născut Principatele Române cu un conducător comun: Alexandru Ioan Cuza. Colonel. De profesie ”român”. Mi-a plăcut de el în primă instanță. A înființat armata, a făcut prima Universtitate de stat, flota și multe alte lucruri benefice pentru un stat modern. Problema lui a fost alta: venise doar ca intermediar, el trebuia să asigure climatul favorabil pentru a aduce un conducător străin. Da. Exact așa, poziția lui era temporară pentru că românii din acele timpuri credeau cu tărie că ne trebuie un șef străin la cârmă. Spre finalul domniei a încercat să fie puțin tiran, ceea ce nu erau rău luând în calcul situația de facto a vremurilor, dar ceea mai mare greșeală e că s-a înconjurat de o clică coruptă. Și a fost mazilit.Omul a plecat din țară. A murit undeva prin Germania, ai noștri n-au mai vrut să-l primească în țară în timpul vieții. Tipic românesc, nu?! Bun. Pe urmă după ce a fost mazilit, timp de aproape 80 de ani la cârma țării s-au aflat niște nemți, Hohenzollern-Sigmaringen se numeau. Primul dintre el, Carol I, nici măcar nu știa românește când a pus prima dată piciorul în România. Al doilea Ferdinand I, născut în Germania, a trebuit să învețe de asemenea limba statului pe care urma să-l conducă. Ca un alt element de can-can, Carol I nici măcar nu a fost prima opțiune a celor care l-au alungat pe Cuza-românul, prima opțiune a fost un belgian care a refuzat generoasa ofertă de a conduce poporul român. Așadar, cât de patrioți erau nemții ăștia? Istoria oficială ne spune că au fost până în măduva oaselor. Cert e că cei doi au fost elemente stabile în istoria de atunci a vremurilor. Frapant. Cei mai adulați doi regi ai României moderne nu erau români prin naștere. Chiar deloc. Apoi au venit încă doi regi și un mareșal. Puștiul Mihai I, pe care l-a detronat ta-su, Carol al II-lea și mareșalul Ion Antonescu. Cât de patrioți au fost cei doi regi e discutabil, Carol al II-lea s-a ocupat cu femeile și cu intrigile de putere, pe finalul mandatului instaurase și el o dictatură proprie. A urmărit cu precădere să conducă autoritar. Erau vremuri tulburi în Europa, dar toate manevrele lui politice au fost mai degrabă în interes personal, decât în interesul poporului. Mai puțin patriot. Apoi, Regele Mihai I n-a condus niciodată faptic țara, așa că nu putem emite prea multe pretenții de la el. Cât de patriot era? Discovery ne-a spus că era. Să-l credem pe cuvânt. Bun, și acum trecem la elementul de forță al perioadei: Antonescu. Fost beligerant și în primul război mondial. Îl caracteriza onoarea și spiritul cazon. Prost politician, s-a lăsat manipulat de Hitler și a trimis amata română dincolo de Nistru să se bată cu prea puternicul Stalin. Patriot? Da, mai mult ca sigur. Patriotismul înseamnă nu numai să te bați pentru țara ta, ci să o faci și inteligent. Cuvântul lui Antonescu dat în fața lui Hitler, că îi va fi fidel, ne-a costat. Mult de tot. Apoi după trioul interbelic au urmat supușii comuniștilor: Petru Groza, Dej și Ceaușescu. Cât de patrioți au fost cei trei? Greu de spus. Petru Groza a fost un oportunist, nu avusese mari tangențe cu Partidul. Dej făcuse pușcărie pentru ideile comuniste, la fel și Ceaușescu. Groza a vrut puterea pentru el și a închinat țara rușilor. Asta înseamnă patriotism? Dej, pe finalul vieții a reușit să scoată armata rusă din țară, dar răul deja era făcut. Comunismul deja îți arătase tarele odată cu moartea lui Stalin. Era un sistem bolnav și nu putea aduce niciun beneficiu pe termen lung țării. A renunțat el la comunism? Nu. A continuat să bată câmpii cu ”victoria socialismului”. Patriotismul înseamnă să-ți iubești țara și să alegi ce-i mai bine ea. A urmat Ceaușescu. Oarecum s-a distanțat de ruși, dar tot comunist a rămăs până în clipa în care l-au împușcat. Cât de patriot a fost? Faptul că nu a vândut ca urmașii săi țara altora, îl face mai patriot? Nu cred. Patriotismul, repet, e să alegi întotdeauna binele cetățeanului de rând. Nici pe departe, cetățeanul de rând stătea într-o cutie de chibrituri, nu avea niciun drept de a-și exprima opiniile, era înfometat și urmărit de securitate. Epoca comunistă s-a terminat și am rămas cu prezentul imediat. Cu contemporanii. Nu cred că are cineva vreun merit, nu cred că cei patru președinți de stat care au urmat după momentul 1989 au vreo legătură cu patriotismul, drept dovada corupția devastatoare și nivelul de trai scăzut al populație. Așadar, se caută un patriot, încă se caută.

Reclame