Care este aliatul natural al omului? Dumnezeu…


capela-sixtina-roma-9

Anunțuri

Prinţ şi cerşetor


Două sticle de vin vechi franţuzesc, juma’ de kil de caviar şi nişte triste sticle de cola. 115 mii de euro. Cam atât şi nimic mai mult. Am văzut nota aceasta de plată la un restaurant simandicos la Saint-Tropez. Nu a făcut nimeni atac de acord, nu a protestat niciun guvern îndatorat la FMI pe 80 de ani, nu a fost niciun atac cu ouă al unui membru Greenpeace. Probabil că au fost alţii care au plătit şi mai mult. Practic, în două ore, sau mai puţin, au consumat un apartament din Bucureşti de 4 camere, decomandat zic.
Spectacolul poate să continue. Bombe în fâşia Gaza, avioane cad din cer, copii scheletici atacaţi de vulturi în Africa neagră, oamenii care mărşăluiesc pentru 10 euro în plus la salariu şi se bat cu jandarmii fălcoşi, dar nouă nu ne pasă: noi suntem nişte prinţi care plătim 115 mii de euro pentru nişte suc de struguri, icre de peşte şi apă cu zahăr.
Nebunia asta nu e ceva nou. Încă din antichitate oamenii cu bani săvârşeau altele şi mai crunte. Problema este alta, mult mai complexă: toată bogăţia lor provine din sărăcia celorlalţi. Comunismul a fost un eşec răsunător, catastrofal. Rezolvarea vine din altă parte şi nu are nicio legătură cu sistemele politice. Întotdeauna vor exista prinţi şi cerşetori. Niciodată nu va fi stârpită cea mai gravă plagă a societaţii umane, sărăcia. Dar, există remedii şi metode de luptă împotriva ei.
Fundaţiile de caritate sunt un fel de praf în ochi: se adună 100 prinţi, consumă de 1 miliard de euro într-un an şi aruncă pe uşă, afară, cerşetorilor 1 milion de euro pentru ca să-şi pună ochi de plastic şi să-şi repare sănătatea. Iisus, o somitate în psihologia umană, a spus cândva că e mai uşor să treci printr-o gămălie de ac o cămilă, decât un bogat să renunţe la toată averea.
Caritatea e ipocrizie. În cele mai multe cazuri, fală.
Şi revenim la nota de plată, ar trebui interzise asemenea cazuri de bătaie de joc la adresa întregii umanitaţi. Nimeni să nu fie mai presus de viaţa unui copil care moare de inaniţie.
Nu poţi să fi prinţ şi să nu-ţi pese de cerşetori. De toţi supuşii tăi. De aproapele tău. Degeaba donezi 25 de mii de euro pentru o operaţie pe cord deschis pentru un puşti de 6 ani, dacă, pe urmă, te urci în avionul tău privat de 5 milioane de euro şi pleci la Saint Tropez cu două curve de lux (10 mii de euro ziua per bucată) şi bei şampanie de 75 de mii, ca să te întorci seara obosit şi să apari la ştiri drept un binefăcător.
Lumea nu a înnebunit, pur şi simplu aşa sunt cei care îşi împart planeta asta de mii de ani. Nişte ipocriţi şi gogomani.
Mulţi oameni trăiesc degeaba. Absolut degeaba. Şi nici măcar nu ştiu. Şi mă refer şi la prinţi şi la cerşetori. Niciunii dintre ei nu vor putea ajunge vreodată la o bună înţelegere şi armonie deplină. Pentru că e un război în care nu va câştiga niciodată nimeni. Poate doar chelenerii de la restaurantele exclusiviste.
Şi ajungem la ultima întrebare: ce facem cu omenirea, o lăsăm de capul ei şi mergem mâine la cumpărături la mall, sau ne implicăm ca sa facem o perfectă? Nu pentru noi, ci pentru cei care vor moştenii omenirea.

Un înger englez în România


Prima dată nu am înțeles ce striga. Jur! Arăta ceva cu degetul spre mine.
M—am așezat în fund și mi—am aprins o țigară.
—Hai mai du—te dracului!
Tot țipa ceva incoerent.
Încetul cu încetul cuvintele căpătau sens.
Lucrurile stăteau prost, așa că mi—am terminat pufăiala, m—am ridicat, mi—am scuturat turul pantalonilor și am aruncat țigarea spre el.
Și Îngerul începuse să plângă încetișor.
—Mai taci, mai taci!
Și vorbele lui îmi șfâșiau urechile ca un bici:
—Johnny be good!

Așadar, era un Înger englez în România.

Poemul îngerului


Era un înger.
Un înger ca toți îngerii
Și nu ura pe nimeni, zău!
Și strada era adâncă
Oamenii mergeau cu valize și sacoșe în mâini
Unii mergeau la război, ceilalți habar nu am unde
Și îngerul stătea acolo în mijlocul străzii
Fără să facă un pas. Fără să bată din aripi.
Și oamenii plecau la război. Unii plecau la iubitele lor.
Așa spuneau. Ei nu se mirau de acel înger.
Pentru că își pierduse scriptura.
Își pierduse scriptura.
Și nici nu mai putea merge la război.
Și nici nu putea să mai iubească.

Specia speciilor


Homo sapiens sapiens se îndreaptă spre un destin luminos. Tehnologia este calea spre Adevăr şi îl va înlocui pe Dumnezeu şi pe restul zeilor care s-au străduit atâta timp să rămână în viaţă. În acest moment, mai mult ca niciodată în istoria omului, am ajuns să întrezărim ce este de fapt individul: un exemplar dintr-o specie dominatoare care are atât de multe întrebări fără răspuns încât preferă să lase pe alţii să se preocupe de viitorul său. Omul, ca simplu individ, se confruntă cu veşnica şi zilnica lui luptă pentru supravieţuire şi perpetuarea speciei din care provine. A rămas acelaşi Homo erectus care se adăpostea în peşteri şi vâna în haite. Tot pentru supravieţuire şi perpetuare. În ADN-ul nostru aceasta este cea mai puternică informaţie pe care o primim şi o transmitem din generaţie în generaţie. Tot ce am creat până acum pe această planetă minunantă care ne este casă are un scop bine definit: trimful speciei asupra morţii. Şi totuşi, menţionam câteva rânduri mai sus, că individul şi-a lăsat întrebările fără răspuns în mâna altora. Cine sunt aceşti „alţii”? Aceste exemplare sunt adevăraţii şi unici Homo sapiens sapiens, restul sunt mulţimea de indivizi care sunt în slujba speciei, sunt miliardele de exemplare ale speciei care duc o luptă fără oprire cu extincţia, iar în fruntea lor se află o mână de sapiens. Cinste lor: Iisus, Einsten, Newton, Copernic, Galilei, Da Vinci, Socrate, Platon, Shakespeare, Hammurapi şi mulţi alţii. Fără ei am fi rămas în peşteri şi ne-am fi bătut şi acum cu bâtele cu lupii pentru vânat. Şi specia merge înainte datorită lor cu ajutorul miliardelor de indivizi care folosesc astăzi cele mai performante tehnologii pentru ca cumpăra un kilogram de mere de pe internet. Şi viaţa se precipită asupra Speciei, îi şopteşte la ureche că pe drumul ei în istorie va întâlni Adevărul.
Dar are această Specie nevoie de Adevăr?