ciocolata celebră


tatăl meu e astronaut
a zburat pe Lună
a schimbat şuruburi stricate pe staţia orbitală
de câte ori vine acasă ne aduce ciocalată americană
cu semnături celebre
când pleacă ne adunăm toţi trei în baie
eu, Monica şi Cosmin
dăm drumul la robinetul de la cadă
şi ne rugăm în genunchi pentru el
uneori intră şi mama
atunci mâncăm ciocolata celebră în patru
şi privim la pozele în care pune piciorul pe Lună
alături de toţi oamenii ăia îmbrăcaţi în costume spaţiale
e super să stăm aşa toţi patru şi să ne amintim
de toate cuceririle, de toţi prietenii lui celebri
de toate oraşele mari în care a fost

acum câţiva ani
naveta spaţială
s-a oprit foarte aproape de apartamentul nostru
dar tatăl meu nu a coborât ca altădată printre lacrimile noastre
de puşti extaziaţi
au coborât ca dintr-o atmosferă lipstă de gravitaţie
prietenii lui în costume spaţiale pline de praf selenar
şi ne-au adus ciocolată americană
cu un autograf celebru
era al lui

Prinţ şi cerşetor


Două sticle de vin vechi franţuzesc, juma’ de kil de caviar şi nişte triste sticle de cola. 115 mii de euro. Cam atât şi nimic mai mult. Am văzut nota aceasta de plată la un restaurant simandicos la Saint-Tropez. Nu a făcut nimeni atac de acord, nu a protestat niciun guvern îndatorat la FMI pe 80 de ani, nu a fost niciun atac cu ouă al unui membru Greenpeace. Probabil că au fost alţii care au plătit şi mai mult. Practic, în două ore, sau mai puţin, au consumat un apartament din Bucureşti de 4 camere, decomandat zic.
Spectacolul poate să continue. Bombe în fâşia Gaza, avioane cad din cer, copii scheletici atacaţi de vulturi în Africa neagră, oamenii care mărşăluiesc pentru 10 euro în plus la salariu şi se bat cu jandarmii fălcoşi, dar nouă nu ne pasă: noi suntem nişte prinţi care plătim 115 mii de euro pentru nişte suc de struguri, icre de peşte şi apă cu zahăr.
Nebunia asta nu e ceva nou. Încă din antichitate oamenii cu bani săvârşeau altele şi mai crunte. Problema este alta, mult mai complexă: toată bogăţia lor provine din sărăcia celorlalţi. Comunismul a fost un eşec răsunător, catastrofal. Rezolvarea vine din altă parte şi nu are nicio legătură cu sistemele politice. Întotdeauna vor exista prinţi şi cerşetori. Niciodată nu va fi stârpită cea mai gravă plagă a societaţii umane, sărăcia. Dar, există remedii şi metode de luptă împotriva ei.
Fundaţiile de caritate sunt un fel de praf în ochi: se adună 100 prinţi, consumă de 1 miliard de euro într-un an şi aruncă pe uşă, afară, cerşetorilor 1 milion de euro pentru ca să-şi pună ochi de plastic şi să-şi repare sănătatea. Iisus, o somitate în psihologia umană, a spus cândva că e mai uşor să treci printr-o gămălie de ac o cămilă, decât un bogat să renunţe la toată averea.
Caritatea e ipocrizie. În cele mai multe cazuri, fală.
Şi revenim la nota de plată, ar trebui interzise asemenea cazuri de bătaie de joc la adresa întregii umanitaţi. Nimeni să nu fie mai presus de viaţa unui copil care moare de inaniţie.
Nu poţi să fi prinţ şi să nu-ţi pese de cerşetori. De toţi supuşii tăi. De aproapele tău. Degeaba donezi 25 de mii de euro pentru o operaţie pe cord deschis pentru un puşti de 6 ani, dacă, pe urmă, te urci în avionul tău privat de 5 milioane de euro şi pleci la Saint Tropez cu două curve de lux (10 mii de euro ziua per bucată) şi bei şampanie de 75 de mii, ca să te întorci seara obosit şi să apari la ştiri drept un binefăcător.
Lumea nu a înnebunit, pur şi simplu aşa sunt cei care îşi împart planeta asta de mii de ani. Nişte ipocriţi şi gogomani.
Mulţi oameni trăiesc degeaba. Absolut degeaba. Şi nici măcar nu ştiu. Şi mă refer şi la prinţi şi la cerşetori. Niciunii dintre ei nu vor putea ajunge vreodată la o bună înţelegere şi armonie deplină. Pentru că e un război în care nu va câştiga niciodată nimeni. Poate doar chelenerii de la restaurantele exclusiviste.
Şi ajungem la ultima întrebare: ce facem cu omenirea, o lăsăm de capul ei şi mergem mâine la cumpărături la mall, sau ne implicăm ca sa facem o perfectă? Nu pentru noi, ci pentru cei care vor moştenii omenirea.

Al Capone


Am un prieten, îl cheamă Cleomenes. E pictor. Într-o zi mi-a făcut un portret. În ulei. Foarte mișto. Mi-a plăcut, l-am așezat deasupra patului. Era cool. Nenorocirea a venit într-o marți. Ciudat. De fiecare dată când închideam ochii, lângă mine se așeza o femeie. Nu știu cât de frumoasă era. Uneori sunt foarte subiectiv în catalogarea frumuseții. Era tânără. Sincer să fiu, nu aș fi acceptat niciodată ca lângă mine să se pitească o femeie în vârstă. Mă rog, se pitea e un fel de a spune. Știam că e acolo, la 2 pași în dreapta mea. Folosea un parfum de flori, ceva de primăvară. Nu vorbeam. Doar priveam amândoi tabloul. Eu îl priveam cu ochii închiși. Apoi am luat autobuzul spre Cleomenes. De câteva ori am închis ochii când eram în autobuz. A apărut brusc, se așeza lângă mine pe scaun. Alteori se ținea de bară. Deschideam ochii brusc, încercând să-i surprind zâmbetul, dispărea. Puuuf. Am discutat cu Cleomenes în șoaptă. N-am închis ochii niciodată. Ba chiar m-am surprins când încercam să clipesc foarte repede. L-am întrebat ce a văzut atunci când îmi făcuse portretul. Mi-a răspuns franc. Un pădurar. Am înțeles, eram pădurar. Altceva? Da, mai văzuse și un fel de ceață. Am râs. Era penibil. Ai fumat ceva, ai tras ceva? S-a jurat pe toți sfinții că nu mai utiliza de mult produse psihedelice. Mda. Am repetat, mda. Și i-am povestit despre ea. S-a excitat. Pe cuvânt. Avea o privire libidinoasă. L-am înjurat și am plecat. Am ajuns acasă. N-am dormit deloc două zile. Mi-era frică să nu adorm și să mă trezesc în mijlocul ceții îmbrăcat în pădurar. În schimb, femeia nu mai apărea, închideam periodic ochii 10 secunde. Exact 10 secunde. Număram cu ochii închiși până la zece. Am făcut un alt experiment, am luat autobuzul spre Cleomenes și am închis ochii. Nimic, femeia se evaporase. Îmi părea rău. Mă simțeam trist. Nu vorbisem deloc, n-o cunoșteam. Știam că e tânără și zâmbește frumos. A trecut o săptămână. Am putut să dorm pentru că am aruncat tabloul la gunoi. În locul lui am pus un poster cu Salma Hayek. Speram ca femeia tăcută să semene perfect cu Salma Hayek. Era un fel de invocație. Nimic. Dispăruse. Am găsit vinovatul. Era Cleomenes. El a salivat la descrierea mea. L-am sunat. Ești un porc. Picta. Nu putea să vorbească. I-am repetat că e porc libidinos. A închis. Nu putea să vorbească, picta. Spre seară a sunat la ușa mea. Sub braț avea un tablou. O pictase pe Salma Hayek cu sânii goi, întinsă pe niște vreascuri și cu o pălărie de pădurar. Am simțit că îmi pleznesc toate venele din organism. M-am calmat. Porcul libidinos își deschisese o bere și îmi povestea că a făcut sex cu modelul. Măi, era o babă la vreo 50 de ani. Am pictat-o, i-am tras-o. Apoi a plecat și am putut reface pictura. Uite ce a ieșit. Și îmi arăta mândru spre bustul gol al Salmei. L-am dat afară pe scări cu tot cu berea începută. A început să țipe. Nu se tratează așa un pictor de valoare ca mine. Am deschis ușa și am aruncat după el cu sânii goi al Salmei. Nu s-a supărat.
De atunci vorbim mereu. Am discutat și ieri. Îmi povestea că de câte ori închide ochii simte cum se așează lângă el un tip cu o cicatrice uriașă pe obraz.

Vecinul meu e diabolic


Stau pe marginea patului şi cu un cuţit albastru descojesc un măr roşu, zemos. Pe măsuţa de lângă pat îşi aşteaptă rândul o pară şi o banană. E o lume minunată, gândesc şi încerc să fac incizii cât mai fine în fruct. Sunt diabolic când am cuţitul albastru în mână. Sor-mea, Monica, chiar mi-a zis-o „Alberto, eşti diabolic când cureţi mere!”. Am râs superior. „Ştiu, sunt diabolic.” Sunt spaima fructelor când deschid uşa frigiderului cu-n gest larg şi un zâmbet diabolic. „Până aici v-a fost!” Râd. Râd diabolic. Monica trece pe lângă mine. „Închide mă uşa de la frigider! Şi termină cu râsul ăsta de schizofrenic beat!” „Ce te bagi tu? Nu vezi că am cuţitul albastru în mână?!” „Off! Ai luat-o razna!” Şi pleacă să-şi dea unghiile cu ojă roşie. O urmăresc atent cu privirea. E în pat, are căştile în urechi. Nu mă poate vedea şi nici auzi. Caut repede în sertare. Apuc cuţitul cu mâner albastru şi cu un gest rapid deschid uşa frigiderului. Merele, perele, bananele şi portocalele stau aliniate nevinovat pe rafturi. Râd diabolic. Monica, repet, are căştile de la mp3 în urechi. Râd şi mai tare. La fel de diabolic. Sună cineva la uşă. E ciudat. De fiecare dată când am cuţitul albastru în mână sună cineva la uşă. Sună a doua oară. Apuc repede o pară şi o bag în buzunar. Para e foarte rece. Nu ştiu ce să fac. Mă reped spre uşă. Deschid uşa cu stânga, la spate am cuţitul albastru. Sunt pregătit pentru orice. Para din buzunar ştie c-am s-o hăcuiesc cu precizie de chirurg. Şi eu ştiu asta. Vecinul. „Alberto, îmi poţi împrumuta un cuţit? Prefer un cuţit albastru. Vreau să curăţ nişte mere roşii, zemoase. Ştii?! Sunt expert la descojit mere. Mai ales când cuţitul are mâner albastru.” Vecinul e înalt. „Vecine, de ce nu-ţi cumperi de la supermarket un cuţit cu mâner albastru?” „Alberto, n-am timp!” „Nici eu n-am. Pa.” Cu un gest brusc îi trântesc uşa în nas. De cealaltă parte a uşii vecinul mă roagă politicos. „Doar un măr Alberto, doar un măr. Numai unul, te rog frumos.” Para nu mai e rece demult. Deschid uşa. „Bine vecine, hai la tine să descojim mere şi pere şi alte fructe.” Coborâm, sărind câte 2 trepte, până la etajul 2. Stau pe marginea patului şi descojesc mărul roşu. Pe măsuţa din faţa mea stau o pară şi o banană. Vecinul mă priveşte pofticios. „Hai mai repede Alberto. E rândul meu să fiu diabolic.” Vecinul e prietenul meu. Îi las cuţitul albastru şi mă mut în colţul camerei, urmărind cu atenţie cum cuţitul albastru crestează adânc. Tot mai adânc. E o lume minunată.

De aici nu există scăpare


Inima mea e o bucată de cretă albă tocită
De prea multe ori am scris ”te iubesc” deasupra dimineţilor dintre noi
Uneori reciţi poeme triste
Atunci glasul tău se transformă în dangătul clopotului din noaptea de înviere
Braţele mele dezertează, devin 2 soldaţi care preferă
Să îşi abandoneze cazemata pentru a te ţine strâns la piept
Ca pe o ploscă cu apă în plin deşert

Devin confuz, îmi chem la o întrunire secretă
Toate celulele
Deschidem hărţi, haşurăm sentimente
De fiecare dată obiectivul principal surpă intangibilul
O mână de celule din ventriculul drept se oferă voluntare
Pentru cea mai extraordinară misiune din viaţa mea
Vor pleca singure spre tine
Nu există cale de întoarcere
Aşa că pregăteşte-te să fii iubită!

Ultimul poem de dragoste în 2011


nu ajung prea des la New York
dar acolo şi numai acolo
inima mea se citeşte uşor-uşor
ca un refren din anii 80
şi nu mai e loc de injustiţie atomică
tot ce mişcă în jurul meu
oameni, plante, păsări, ierburi ciudate
şi cutii goale de bere
au o fericire a lor, o fericire atomică,
care se scrie uşor-uşor
ca un refren din anii 80
numai atunci, în momentele în care ajung la NYC,
iubirea se scrie peste pereţii orizontali ai nebuniei
şi rezistă mai mult fără aer, fără iluzia permanenţei
şi muzica străluceşte prin aer
şi toţii copii sunt nişte oameni mari care merg la facultate
idilic, ce să mai bat câmpii cu graţie
totul e idilic când ajung în oraşul acela
şi eu sunt şi mai poet, şi mai deştept şi mai frumos
din păcate, nu ajung prea des la New York

Cititorul nostru, stăpânul nostru?


(Intro)
Pentru ca să fie treaba clară
Trebuie să spunem cu mâna pe foaia de hârtie
(cum ar veni fotbalişti care ţin mâna dreaptă în dreptul inimii
când se cântă imnul naţional,
adică, vezi-Doamne, imnul poeţilor vine de pe foaia de hârtie, deşi, fie vorba între noi,
cine mai scrie pe hârtie când sunt atât de ieftine laptopurile)
Că poeţii nu scriu pentru voi
Adică pentru voi cititorii de ocazie

(Strofă explicativă)
Mie, sincer, nu-mi plac cititorii mei
Mi se par nişte frustraţi cu gânduri de astea care nu depăşesc 3 metri în înălţime
Eu aş vrea să-mi selectez pe cei care îi fac părtaşi la tragediile mele
Să fie un fel de superiniţiaţi care, doar citind primul vers, să ştie cum se va termina toată poezia
De fapt, eu cred că sunt singurul meu cititor profesionist
Restul sunt nişte „baistruci” ca să-mi citez fratele

(A doua strofă explicativă)
Şi, în plus, poeţii sunt priviţi ca nişte ciudaţi
De exemplu, eu, trebuie să nu deconspir celor din jurul meu
Că mă dau de-a dura pe versuri albe
Pentru că poeţii sunt nişte indivizi care sunt recepţionaţi
De mentalul colectiv
Drept nişte neadaptaţi
Dar e fals
Când apăs pe taste, cei din jurul meu mi se par că sunt doar nişte
Exemplare dintr-o grădină zoo
Singurul adevăr e aici, pe foaia asta de hârtie
Aici e regatul meu
Aici totul mi se supune
Îmi face plecăciuni
Aici sunt cele mai tari iubiri şi cele mai preţioase premii nobel

(Citeşte cu atenţie mărită, aici se dă lupta. Nucleul din nacelă.)
Dar am şi o reţinere când vă dau vouă o parte din mine
Cum ar veni sunt în pula goală
Şi toată lumea se uită la mine
„Ha-ha! Ce naşpar e fraieru’ ăsta!”
Cam asta e replica care sare prima dată din gâtlej
Şi atunci, unde să te mai ascunzi, Alberto?
Dacă nici foaia de hârtie nu-ţi mai oferă nicio protecţie,
Care ar mai fi ultima armă a unui poet
În faţa unor gloate de cititori amatori?

(Demo)
Soluţia ar fi să scrii uşor pentru mase
Imagini facile, gagici dezbrăcate, libidouri şi eroi potenţi
Poezia trebuie să facă stânga spre golănisme
Să intre în ring la K1
Să se dea cu maneliştii şi cocalarii cu lanţuri de aur scoase la vedere peste tricou
Poezia trebuie să facă bani, să fie şmecheră
Poeţii trebuie să iasă la mall la braţ cu blonde siliconate
Să fie un brand monden
Mă rog, până la urmă
Poezia trebuie să se transforme
S-au dus de mult vremurile în care poeţii existau doar după moarte

(Refren)
Poeţii trăiesc aici printre noi
Cititorii trebuie să înţeleagă un lucru
Poeţii nu aparţin acestei lumi, ci lumea le aparţine.

(Masa şi dansul la următoare lansare a mea de la Buenos Aires.)