ciocolata celebră


tatăl meu e astronaut
a zburat pe Lună
a schimbat şuruburi stricate pe staţia orbitală
de câte ori vine acasă ne aduce ciocalată americană
cu semnături celebre
când pleacă ne adunăm toţi trei în baie
eu, Monica şi Cosmin
dăm drumul la robinetul de la cadă
şi ne rugăm în genunchi pentru el
uneori intră şi mama
atunci mâncăm ciocolata celebră în patru
şi privim la pozele în care pune piciorul pe Lună
alături de toţi oamenii ăia îmbrăcaţi în costume spaţiale
e super să stăm aşa toţi patru şi să ne amintim
de toate cuceririle, de toţi prietenii lui celebri
de toate oraşele mari în care a fost

acum câţiva ani
naveta spaţială
s-a oprit foarte aproape de apartamentul nostru
dar tatăl meu nu a coborât ca altădată printre lacrimile noastre
de puşti extaziaţi
au coborât ca dintr-o atmosferă lipstă de gravitaţie
prietenii lui în costume spaţiale pline de praf selenar
şi ne-au adus ciocolată americană
cu un autograf celebru
era al lui

Prinţ şi cerşetor


Două sticle de vin vechi franţuzesc, juma’ de kil de caviar şi nişte triste sticle de cola. 115 mii de euro. Cam atât şi nimic mai mult. Am văzut nota aceasta de plată la un restaurant simandicos la Saint-Tropez. Nu a făcut nimeni atac de acord, nu a protestat niciun guvern îndatorat la FMI pe 80 de ani, nu a fost niciun atac cu ouă al unui membru Greenpeace. Probabil că au fost alţii care au plătit şi mai mult. Practic, în două ore, sau mai puţin, au consumat un apartament din Bucureşti de 4 camere, decomandat zic.
Spectacolul poate să continue. Bombe în fâşia Gaza, avioane cad din cer, copii scheletici atacaţi de vulturi în Africa neagră, oamenii care mărşăluiesc pentru 10 euro în plus la salariu şi se bat cu jandarmii fălcoşi, dar nouă nu ne pasă: noi suntem nişte prinţi care plătim 115 mii de euro pentru nişte suc de struguri, icre de peşte şi apă cu zahăr.
Nebunia asta nu e ceva nou. Încă din antichitate oamenii cu bani săvârşeau altele şi mai crunte. Problema este alta, mult mai complexă: toată bogăţia lor provine din sărăcia celorlalţi. Comunismul a fost un eşec răsunător, catastrofal. Rezolvarea vine din altă parte şi nu are nicio legătură cu sistemele politice. Întotdeauna vor exista prinţi şi cerşetori. Niciodată nu va fi stârpită cea mai gravă plagă a societaţii umane, sărăcia. Dar, există remedii şi metode de luptă împotriva ei.
Fundaţiile de caritate sunt un fel de praf în ochi: se adună 100 prinţi, consumă de 1 miliard de euro într-un an şi aruncă pe uşă, afară, cerşetorilor 1 milion de euro pentru ca să-şi pună ochi de plastic şi să-şi repare sănătatea. Iisus, o somitate în psihologia umană, a spus cândva că e mai uşor să treci printr-o gămălie de ac o cămilă, decât un bogat să renunţe la toată averea.
Caritatea e ipocrizie. În cele mai multe cazuri, fală.
Şi revenim la nota de plată, ar trebui interzise asemenea cazuri de bătaie de joc la adresa întregii umanitaţi. Nimeni să nu fie mai presus de viaţa unui copil care moare de inaniţie.
Nu poţi să fi prinţ şi să nu-ţi pese de cerşetori. De toţi supuşii tăi. De aproapele tău. Degeaba donezi 25 de mii de euro pentru o operaţie pe cord deschis pentru un puşti de 6 ani, dacă, pe urmă, te urci în avionul tău privat de 5 milioane de euro şi pleci la Saint Tropez cu două curve de lux (10 mii de euro ziua per bucată) şi bei şampanie de 75 de mii, ca să te întorci seara obosit şi să apari la ştiri drept un binefăcător.
Lumea nu a înnebunit, pur şi simplu aşa sunt cei care îşi împart planeta asta de mii de ani. Nişte ipocriţi şi gogomani.
Mulţi oameni trăiesc degeaba. Absolut degeaba. Şi nici măcar nu ştiu. Şi mă refer şi la prinţi şi la cerşetori. Niciunii dintre ei nu vor putea ajunge vreodată la o bună înţelegere şi armonie deplină. Pentru că e un război în care nu va câştiga niciodată nimeni. Poate doar chelenerii de la restaurantele exclusiviste.
Şi ajungem la ultima întrebare: ce facem cu omenirea, o lăsăm de capul ei şi mergem mâine la cumpărături la mall, sau ne implicăm ca sa facem o perfectă? Nu pentru noi, ci pentru cei care vor moştenii omenirea.

Al Capone


Am un prieten, îl cheamă Cleomenes. E pictor. Într-o zi mi-a făcut un portret. În ulei. Foarte mișto. Mi-a plăcut, l-am așezat deasupra patului. Era cool. Nenorocirea a venit într-o marți. Ciudat. De fiecare dată când închideam ochii, lângă mine se așeza o femeie. Nu știu cât de frumoasă era. Uneori sunt foarte subiectiv în catalogarea frumuseții. Era tânără. Sincer să fiu, nu aș fi acceptat niciodată ca lângă mine să se pitească o femeie în vârstă. Mă rog, se pitea e un fel de a spune. Știam că e acolo, la 2 pași în dreapta mea. Folosea un parfum de flori, ceva de primăvară. Nu vorbeam. Doar priveam amândoi tabloul. Eu îl priveam cu ochii închiși. Apoi am luat autobuzul spre Cleomenes. De câteva ori am închis ochii când eram în autobuz. A apărut brusc, se așeza lângă mine pe scaun. Alteori se ținea de bară. Deschideam ochii brusc, încercând să-i surprind zâmbetul, dispărea. Puuuf. Am discutat cu Cleomenes în șoaptă. N-am închis ochii niciodată. Ba chiar m-am surprins când încercam să clipesc foarte repede. L-am întrebat ce a văzut atunci când îmi făcuse portretul. Mi-a răspuns franc. Un pădurar. Am înțeles, eram pădurar. Altceva? Da, mai văzuse și un fel de ceață. Am râs. Era penibil. Ai fumat ceva, ai tras ceva? S-a jurat pe toți sfinții că nu mai utiliza de mult produse psihedelice. Mda. Am repetat, mda. Și i-am povestit despre ea. S-a excitat. Pe cuvânt. Avea o privire libidinoasă. L-am înjurat și am plecat. Am ajuns acasă. N-am dormit deloc două zile. Mi-era frică să nu adorm și să mă trezesc în mijlocul ceții îmbrăcat în pădurar. În schimb, femeia nu mai apărea, închideam periodic ochii 10 secunde. Exact 10 secunde. Număram cu ochii închiși până la zece. Am făcut un alt experiment, am luat autobuzul spre Cleomenes și am închis ochii. Nimic, femeia se evaporase. Îmi părea rău. Mă simțeam trist. Nu vorbisem deloc, n-o cunoșteam. Știam că e tânără și zâmbește frumos. A trecut o săptămână. Am putut să dorm pentru că am aruncat tabloul la gunoi. În locul lui am pus un poster cu Salma Hayek. Speram ca femeia tăcută să semene perfect cu Salma Hayek. Era un fel de invocație. Nimic. Dispăruse. Am găsit vinovatul. Era Cleomenes. El a salivat la descrierea mea. L-am sunat. Ești un porc. Picta. Nu putea să vorbească. I-am repetat că e porc libidinos. A închis. Nu putea să vorbească, picta. Spre seară a sunat la ușa mea. Sub braț avea un tablou. O pictase pe Salma Hayek cu sânii goi, întinsă pe niște vreascuri și cu o pălărie de pădurar. Am simțit că îmi pleznesc toate venele din organism. M-am calmat. Porcul libidinos își deschisese o bere și îmi povestea că a făcut sex cu modelul. Măi, era o babă la vreo 50 de ani. Am pictat-o, i-am tras-o. Apoi a plecat și am putut reface pictura. Uite ce a ieșit. Și îmi arăta mândru spre bustul gol al Salmei. L-am dat afară pe scări cu tot cu berea începută. A început să țipe. Nu se tratează așa un pictor de valoare ca mine. Am deschis ușa și am aruncat după el cu sânii goi al Salmei. Nu s-a supărat.
De atunci vorbim mereu. Am discutat și ieri. Îmi povestea că de câte ori închide ochii simte cum se așează lângă el un tip cu o cicatrice uriașă pe obraz.

Vecinul meu e diabolic


Stau pe marginea patului şi cu un cuţit albastru descojesc un măr roşu, zemos. Pe măsuţa de lângă pat îşi aşteaptă rândul o pară şi o banană. E o lume minunată, gândesc şi încerc să fac incizii cât mai fine în fruct. Sunt diabolic când am cuţitul albastru în mână. Sor-mea, Monica, chiar mi-a zis-o „Alberto, eşti diabolic când cureţi mere!”. Am râs superior. „Ştiu, sunt diabolic.” Sunt spaima fructelor când deschid uşa frigiderului cu-n gest larg şi un zâmbet diabolic. „Până aici v-a fost!” Râd. Râd diabolic. Monica trece pe lângă mine. „Închide mă uşa de la frigider! Şi termină cu râsul ăsta de schizofrenic beat!” „Ce te bagi tu? Nu vezi că am cuţitul albastru în mână?!” „Off! Ai luat-o razna!” Şi pleacă să-şi dea unghiile cu ojă roşie. O urmăresc atent cu privirea. E în pat, are căştile în urechi. Nu mă poate vedea şi nici auzi. Caut repede în sertare. Apuc cuţitul cu mâner albastru şi cu un gest rapid deschid uşa frigiderului. Merele, perele, bananele şi portocalele stau aliniate nevinovat pe rafturi. Râd diabolic. Monica, repet, are căştile de la mp3 în urechi. Râd şi mai tare. La fel de diabolic. Sună cineva la uşă. E ciudat. De fiecare dată când am cuţitul albastru în mână sună cineva la uşă. Sună a doua oară. Apuc repede o pară şi o bag în buzunar. Para e foarte rece. Nu ştiu ce să fac. Mă reped spre uşă. Deschid uşa cu stânga, la spate am cuţitul albastru. Sunt pregătit pentru orice. Para din buzunar ştie c-am s-o hăcuiesc cu precizie de chirurg. Şi eu ştiu asta. Vecinul. „Alberto, îmi poţi împrumuta un cuţit? Prefer un cuţit albastru. Vreau să curăţ nişte mere roşii, zemoase. Ştii?! Sunt expert la descojit mere. Mai ales când cuţitul are mâner albastru.” Vecinul e înalt. „Vecine, de ce nu-ţi cumperi de la supermarket un cuţit cu mâner albastru?” „Alberto, n-am timp!” „Nici eu n-am. Pa.” Cu un gest brusc îi trântesc uşa în nas. De cealaltă parte a uşii vecinul mă roagă politicos. „Doar un măr Alberto, doar un măr. Numai unul, te rog frumos.” Para nu mai e rece demult. Deschid uşa. „Bine vecine, hai la tine să descojim mere şi pere şi alte fructe.” Coborâm, sărind câte 2 trepte, până la etajul 2. Stau pe marginea patului şi descojesc mărul roşu. Pe măsuţa din faţa mea stau o pară şi o banană. Vecinul mă priveşte pofticios. „Hai mai repede Alberto. E rândul meu să fiu diabolic.” Vecinul e prietenul meu. Îi las cuţitul albastru şi mă mut în colţul camerei, urmărind cu atenţie cum cuţitul albastru crestează adânc. Tot mai adânc. E o lume minunată.

De aici nu există scăpare


Inima mea e o bucată de cretă albă tocită
De prea multe ori am scris ”te iubesc” deasupra dimineţilor dintre noi
Uneori reciţi poeme triste
Atunci glasul tău se transformă în dangătul clopotului din noaptea de înviere
Braţele mele dezertează, devin 2 soldaţi care preferă
Să îşi abandoneze cazemata pentru a te ţine strâns la piept
Ca pe o ploscă cu apă în plin deşert

Devin confuz, îmi chem la o întrunire secretă
Toate celulele
Deschidem hărţi, haşurăm sentimente
De fiecare dată obiectivul principal surpă intangibilul
O mână de celule din ventriculul drept se oferă voluntare
Pentru cea mai extraordinară misiune din viaţa mea
Vor pleca singure spre tine
Nu există cale de întoarcere
Aşa că pregăteşte-te să fii iubită!

Ultimul poem de dragoste în 2011


nu ajung prea des la New York
dar acolo şi numai acolo
inima mea se citeşte uşor-uşor
ca un refren din anii 80
şi nu mai e loc de injustiţie atomică
tot ce mişcă în jurul meu
oameni, plante, păsări, ierburi ciudate
şi cutii goale de bere
au o fericire a lor, o fericire atomică,
care se scrie uşor-uşor
ca un refren din anii 80
numai atunci, în momentele în care ajung la NYC,
iubirea se scrie peste pereţii orizontali ai nebuniei
şi rezistă mai mult fără aer, fără iluzia permanenţei
şi muzica străluceşte prin aer
şi toţii copii sunt nişte oameni mari care merg la facultate
idilic, ce să mai bat câmpii cu graţie
totul e idilic când ajung în oraşul acela
şi eu sunt şi mai poet, şi mai deştept şi mai frumos
din păcate, nu ajung prea des la New York

Cititorul nostru, stăpânul nostru?


(Intro)
Pentru ca să fie treaba clară
Trebuie să spunem cu mâna pe foaia de hârtie
(cum ar veni fotbalişti care ţin mâna dreaptă în dreptul inimii
când se cântă imnul naţional,
adică, vezi-Doamne, imnul poeţilor vine de pe foaia de hârtie, deşi, fie vorba între noi,
cine mai scrie pe hârtie când sunt atât de ieftine laptopurile)
Că poeţii nu scriu pentru voi
Adică pentru voi cititorii de ocazie

(Strofă explicativă)
Mie, sincer, nu-mi plac cititorii mei
Mi se par nişte frustraţi cu gânduri de astea care nu depăşesc 3 metri în înălţime
Eu aş vrea să-mi selectez pe cei care îi fac părtaşi la tragediile mele
Să fie un fel de superiniţiaţi care, doar citind primul vers, să ştie cum se va termina toată poezia
De fapt, eu cred că sunt singurul meu cititor profesionist
Restul sunt nişte „baistruci” ca să-mi citez fratele

(A doua strofă explicativă)
Şi, în plus, poeţii sunt priviţi ca nişte ciudaţi
De exemplu, eu, trebuie să nu deconspir celor din jurul meu
Că mă dau de-a dura pe versuri albe
Pentru că poeţii sunt nişte indivizi care sunt recepţionaţi
De mentalul colectiv
Drept nişte neadaptaţi
Dar e fals
Când apăs pe taste, cei din jurul meu mi se par că sunt doar nişte
Exemplare dintr-o grădină zoo
Singurul adevăr e aici, pe foaia asta de hârtie
Aici e regatul meu
Aici totul mi se supune
Îmi face plecăciuni
Aici sunt cele mai tari iubiri şi cele mai preţioase premii nobel

(Citeşte cu atenţie mărită, aici se dă lupta. Nucleul din nacelă.)
Dar am şi o reţinere când vă dau vouă o parte din mine
Cum ar veni sunt în pula goală
Şi toată lumea se uită la mine
„Ha-ha! Ce naşpar e fraieru’ ăsta!”
Cam asta e replica care sare prima dată din gâtlej
Şi atunci, unde să te mai ascunzi, Alberto?
Dacă nici foaia de hârtie nu-ţi mai oferă nicio protecţie,
Care ar mai fi ultima armă a unui poet
În faţa unor gloate de cititori amatori?

(Demo)
Soluţia ar fi să scrii uşor pentru mase
Imagini facile, gagici dezbrăcate, libidouri şi eroi potenţi
Poezia trebuie să facă stânga spre golănisme
Să intre în ring la K1
Să se dea cu maneliştii şi cocalarii cu lanţuri de aur scoase la vedere peste tricou
Poezia trebuie să facă bani, să fie şmecheră
Poeţii trebuie să iasă la mall la braţ cu blonde siliconate
Să fie un brand monden
Mă rog, până la urmă
Poezia trebuie să se transforme
S-au dus de mult vremurile în care poeţii existau doar după moarte

(Refren)
Poeţii trăiesc aici printre noi
Cititorii trebuie să înţeleagă un lucru
Poeţii nu aparţin acestei lumi, ci lumea le aparţine.

(Masa şi dansul la următoare lansare a mea de la Buenos Aires.)

incredibilul alberto și uimitoarele lui poezii de dragoste


sunt un tip mișto
chiar prea mișto
sunt atât de tare încât ling oglinda când mă privesc
nu aș putea să renunț niciodată să vorbesc despre mine
despre extraordinarele mele poezii
despre toate gagicile care uită la mine ca la ultimul don juan în viață
sunt atât de incredibil
atât de extraordinar încât orice text, orice cuvânt pe care îl scriu
devine o biblie a poeților online
câștig toate concursurile de poezie doar cu numele meu atotputernic
chiar și președintele mă hărțuiește cu tot felul de comentarii lingușitoare pe facebook
sunt sătul de atâta glorie literară încât vreau să o împart și cu voi
muritorlor care îmi slăviți toate poeziile de dragoste
așa că veniți și luați poezie
veniți și luați lumină
veniți și luați iubire
azi e ziua în care sunt în cea mai deplină erecție poetică

am reușit să-mi îndeplinesc visul, mi-am luat un mercedes clasa p(oezie), mașină de barosani


toată lumea mă arată cu degetul pe stradă
ca-n filmele cu proști și muți
apoi apare cineva cu niște bucăți albe de carton pe care scrie
poeziile sunt bune, sunt un fel de mâncare pentru inimile rupte
țara asta nu are niciun poet acum
doar o droaie de useri ce se alintă pe site-urile de profil (pe un singur carton)
închid ochii, îi deschid repede ca să rup pelicula asta fantasmagorică
tot ce-mi place e că e liniște
muuuultă liniște
așa că gândesc pe un alt carton
revoluțiile se măsoară după numărul poeziile din ziare
deci nu avem nimic nici anul ăsta
ha-ha
spuse avocatul iubirii on-line

hai că ne mai alintăm și data viitoare

poem ediție limitată


dragostea asta e cretină
o scupi, îi rupi mâinile, picioarele
o gonești în chiloți pe scări, o cerți în fața vecinilor
degeaba, dragostea are carnet roșu, de spitalul de nebuni
îți sare în gât, te apucă de coadă
îți fumează toate țigările
te exfoliază
te obligă să scrii poeme în care plângi după părul ei negru lung
după săruturile ei, după vaginul ei
te obligă efectiv
mă sună la 6 dimineața să își ceară poemul promis
ca și când și-ar lua ofranda de sânge
și eu, prost și indulgent întind palmele exact ca în școala generală
când mă lovea tovarășa dirigintă cu rigla la palmă că am fost obraznic
totuși mă întorc mereu la ea, o pun să-și miroasă părul, să-și atingă sânii
doar bestiile au nevoie de iubire ca de un mesia

poempromisiune


când m-am apucat să-ţi scriu era târziu trecuse de mult de miezul nopţii era două şi 8 minute mi-am dat seama că te iubesc chiar dacă mă tratezi ca pe un fraier chiar dacă mă minţi că ţi-ai tăia părul pentru mine sau că o să te arunci într-o zi de pe bloc sunt minciuni dar m-am obişnuit de mult cu minciunile tale cu mitomania ta cronică cu cele 2 nume şi 3 prenume cu foştii tăi iubiţi care apar din virtual la uşa mea şi îmi arată toate cadourile tale pentru ei iubirea e ca un tren din care nu te poţi arunca deschizi uşa vagonului încerci să numeri stâlpi de telegraf şi îţi faci curaj să te arunci la al douăzecilea dar apoi îţi dai seama că e futil mai bine mergi până la capat mai bine aştept cuminte în compartiment să mă întâlnesc cu tine în gara de nord în faţă la mcdonalds să mergem iar în apartamentul ăla chic de pe lângă atheneu şi să facem dragoste până poemul pe care ţi-l scriu de fiecare dată pe sâni mi se mută mie pe piept apoi să adorm cu faţa în părul tău care miroase atât de frumos în fiecare dimineaţă în care mă trezeşti să facem dragoste uit de toate tâmpeniile pe care mi le-ai servit cu gheaţă 3 ani de zile stau cuminte la calculator şi aştept să-mi aduci cafeaua şi să mă săruţi pe gât în timp ce-mi verific emailul când pleci încep să te urăsc instant dau din mâini din picioare mă cert cu toată lumea vorbesc urât la telefon agăţ gagici pe stradă mă înjur din senin în casă ce viaţă de rahat ai fraiere te îndrăgosteşti tu ca şmecherul de cele mai imposibile femei te sun la 2 noaptea intră pe mess curva dracului cu cine eşti în pat te-am sunat de 2 ori şi nu răspunzi începi să tremuri la telefon să plângi să-mi spui că eşti la menstruaţie aşa şi dacă eşti la menstruaţie care-i problema de câte ori ne-am tras-o noi la menstruaţie recunoaşte că eşti cu cineva în pat spune atât da sunt cu cineva în pat dar tu râzi şi îmi spui te iubesc atunci când mă înjuri nu sunt cu nimeni vrei să strig că îmi place să fac dragoste cu tine să mă audă toţi vecinii dar nu îţi mai cer nimic tac şi îmi dau seama că sunt cel mai mare fraier care a trăit vreodată şi orice mi-ai face am să te iubesc pentru că eşti singura mea speranţă într-o lume mai bună amin aşa să-mi ajute dumnezeu

nu mai există niciun înger pe planeta asta


de fapt dacă stau să mă gândesc la pielea mea aș spune că este un caldarâm ciudat
pe care niște copii cu 3 mâini au desenat niște aripi strâmbe
eu am fost ultimul înger
dar acum nu-mi mai pasă
cine are nevoie de îngeri?
de ființele astea imaginare care umblă pe vârful aripilor printre noi și ne spală durerile cu tot felul de mirodenii
toată iubirea lor o poți așeza pe frânghii la soare, ca rufele proaspăt spălate
și știți ce e frumos?
că nimănui nu i-ar păsa de rufele alea proaspăt spălate
pentru că nimeni nu mai crede în îngeri și nici în reclamele de la televizor cu detergenți minunați

poem de pus în ramă


mi-am dorit mereu efectiv să postez proiectile în toate poemele mele ştii cum vine chestia asta după ce termin de citit să zici wow ce tare e ăsta parcă am rămas fără mâni fără picioare mă doare tare foarte tare sau să vă explic altfel să zicem că termină de citit o fată domnişoară studentă şi la final exclamă super poemul parcă am făcut dragoste cu un iubit foarte tandru nu m-am simţit niciodată atât de bine mai vreau mai vreau şi reîncepe să citească ca şi când ar aştepta orgasmul mă rog ceva în genul ăsta adică să termini de citit şi să îţi rămână poemul imprimat pe celule ca un fel de gps care te îndrumă mereu la locul potrivit acolo unde vrei să ajungi tu direct pe scurtătură fără niciun semafor sau poliţist nu ar fi extraordinar să reuşim cu toţii să scriem astfel de poeme

bara de inox


stăteam amândoi în taxiul ăla galben ca nişte elevi prinşi cu tema nefăcută sincer să fiu aveam emoţii groaznice habar n-am de ce mă comportam stângaci

prima dată am vrut să stau lângă bara aia aproape de uşile terminalului ieşiri să te sărut acolo să te ţin în braţe deasupra bării de inox dar mi s-a părut clişeu hollywoodian lângă mine era doi turci unul dintre ei vorbea la telefon din bucuria lui din glas am înţeles că avionul a aterizat cu bine atunci a fost singura dată în viaţă când am regretat că nu ştiu limba turcă vroiam să vorbesc cu tipul ăla din avionul tău şi să-l întreb de tine

mi-am făcut loc prin mulţimea agitată eram aproape de bara de inox chiar lângă uşile glisante brusc a început inima să-mi bată cu putere nu pot să stau lângă bară nu nu pot am ieşit dintre oamenii ăia te simţeam aproape jur erai foarte aproape de mine şi m-am panicat primul meu impuls a fost să mă aşez pe vine şi să-mi aprind o ţigară nu ştiu de ce nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine în momentele alea mă simţeam ca un pahar în care cineva te turna şi ieşeai peste buzele paharului mă sufoca gândul că eşti foarte aproape

în două minute ai apărut trăgând cu putere de valize am avut senzaţia că m-ai recunoscut în toată mulţimea aia pestriţă şi te-ai uitat direct în ochii mei ai tresărit când ai intrat în sala aia de aşteptare în care agonizasem atâtea ore sunt momente în viaţă în care îmi vine să plâng brusc neputincios vroiam să plâng pentru că te iubeam prea mult dar am avut noroc mare noroc valizele tale s-au răsturnat pe jos a fost momentul meu de respiro am bătut de 2 ori din aripi şi am fost lângă tine mă simţeam deconspirat am avut impresia că te voi speria dacă mă vedeai plângând aşa că am avut o replică ceva de genul ăsta de ce nu eşti atentă măi

în taxiul acela galben mi-am dat seama că toate momentele în care ne sărutasem făcuserăm dragoste te spălasem pe sâni şi pe picioare se evaporaseră erai o nouă iubită pe care nu o cunoşteam deloc nu ştiam ce să-ţi spun nu aveam curajul să-ţi spun că te iubesc că vreau să te sărut mă uitam la tine intimidat şi blocat în mintea mea totul era gol nu îmi aminteam cum te cheamă câte avioane ai schimbat sau ce ţigări fumez tu zâmbeai şi vorbeai încet ne-am sărutat lung începeam să te recunosc să îţi recunosc celulele îmi reveneau în minte toate amintirile pe care le pierdusem şi atunci m-am bucurat că te pot iubi de fiecare dată mai mult la fiecare întâlnire de fiecare dată când ai pleca din pat până la bucătărie când ai revii lângă mine eu te voi iubi mai mult mă umplu de tine ca o substanţă parfumată care îmi pătrunde prin piele şi savoarea ei îmi persistă în creier oriunde m-aş întoarce unde m-aş duce în fiecare dimineaţă te voi găsi cuminte în pielea mea în sângele meu

ce înseamnă dragostea


dragostea ar putea fi un copil mic pe care îl scoţi la plimbare prin parc într-un cărucior trendy ca să fii remarcat de trecători dar nu e deloc un copil mic ar putea fi o pasăre pe care o porţi pe umăr ca o emblemă nobiliară dar nu e deloc nici pasăre ar putea fi o familie de orfani pe care îi adopţi direct dintre ruinele unei case dar nici orfanat nu e dragostea e ceva mult mai subtil ceva mai greu de arătat cu degetul sau scrijelit pe scoarţa copacilor dragostea e un fenomen de masă o găseşti peste tot la supermarket pe paginile de facebook pe la colţuri pe acoperişul caselor pe sub pietre peste tot o porţi cu tine în toate buzunarele o aduni în pumni ca pe zapadă te acoperi cu ea ca o pilotă îi duci mâncare caldă la serviciu o ţii în servieta printre dosare şi grafice dar o simţi mereu între coaste şi ai tot timpul tendinţa să o mângâi până adoarme cu ochii deschişi ca un soldat căzut între două linii inamice căci dragostea în fond e lupta pe care o duci cu tine însuţi renunţi la tine la toate bunurile tale la toate secretele tale la toată istoria ta până când devii o bucată de plastelină în mâiniile iubirii şi atunci ea dragostea te modelează cum vrea îţi dă orice formă vrea ea iar tu accepţi toate compromisurile toată mârlăniile toate flegmele pentru că iubeşti

toată viaţa mea mi-am dorit să fiu un poet genial


să am sute de poezii pe toate site-urile de literatură din ţară şi din străinătate să mă oprească toate gagicile bune pe stradă ca să-mi ceară autografe pe portjartier mă rog chestii de astea de macho ştiţi voi poeţii bărbaţi să fiu invitat la talk-show-uri despre poezii la protv şi antena1 să dau din mâini ca nicoale ceauşescu să zic aşa poezia ESTE un fel de iubire mai mică şi încape lejer pe o pagină a4 şi să leşine toate secretarele care stau de la 9 la 17 pe messenger la birou şi scriu poezii de dragoste dar cel mai mult mi-am dorit să pot să merg gratis cu trenul adică fiind un mare poet naţional cfr-ul să-mi dea legitimaţie de poet la fel şi tarom-ul pentru că le fac reclamă iar toată lumea să îşi dorească să facă poze cu mine etc etc dar până la urmă mi-am dat seama că toată chestia asta cu poetul genial e o mare bălărie nu există poet genial nu există poeţi geniali există doar oameni singuri oameni trişti oameni care nu au pe nimeni şi atunci toţi aceşti oameni citesc poezii le citesc ca şi când ar consuma marijuana pentru a se înălţa la cer pur şi simplu poeziile pentru oamenii singuri trişti sunt un fel de amici care te ţin de mână şi te invită la restaurant îţi ascultă răbdător toate frustrările îţi şterg nasul şi lacrimile şi apoi te învelesc cu pătura când dormi spunându-ţi somn uşor

undeva e o eroare


cred că am greşit undeva am pus un link aiurea sau am mers prea des la bibliotecă când eram mic en fin nu mai contează acum trebuie să aleg între mine şi poetul care se scobeşte în nas la celalalt capăt al mesei cineva trebuie să plătească pentru toate rahaturile astea apropo mi-am adus aminte de o replică celebră unde se duc toţii oamenii ăştia unde se duc alberto se duc la cimitir alberto cu toţii sau cum s-ar spune cel mai lung timp pe pământ ni-l petrecem la cimitir printre cruci şi bălării alberto nu există nimic mai adevărat decât o lungă pregătire pentru cimitir zi de zi te pregăteşti pentru întâlnirea cu pământul totul e tarifat cum s-ar spune la secundă dar mă rog hai să revin la subiectul principal undeva am greşit am crezut că toţi sunt ca mine băieţi buni care nu pun prea mult preţ pe hârtiile de bancă şi alte chestii de genul ăsta cei ca mine care beau din pahare de plastic pentru că oricum votca are acelaşi gust într-un pahar de plastic ca şi într-unul de cristal alberto sau un vagin e foarte diferit de alte vagine dar totul e la fel alberto şi se repetă alberto dramele astea se repetă iubirile astea se repetă războaiele se repetă femeile se repetă regii sunt mereu acolo morţii îi găseşti în cimitir şi tot aşa deci am greşit undeva şi nu ştiu unde alberto unde dracu` ai greşit alberto adu-ţi aminte alberto fă un efort şi adu-ţi aminte hai că nu e greu măi băiatule nu e greu să-ţi aduci aminte deloc ce pot să spun alberto stai jos fumează o ţigară şi adu-ţi aminte ştii unde mă găseşti hai măi alberto fii deştept dă din aripi dă din inimă şi adu-ţi aminte

Acesta este un foarte frumos poem de dragoste


Poate mai frumos decât cel care ţi le-am scris atunci
Pe sâni, pe abdomen, pe degetele mâinilor
Mai ţii minte, iubito?
Erai toată un poem de dragoste în continuă mişcare
Când făceai cafeaua în bucătăria aia mică
Destul de chic, de altfel, trebuie să recunoaştem
Iar eu citeam versurile de pe sâni
Mi-am dat seama că trebuia să continui poemul
Să îi dau o altă formă
Ca o inimă ce a născut de curând altă inimă
Ştii la ce mă gândeam, iubito?
Că în poemul ăsta să îţi spun cât de frumos te aşezi tu lângă mine
Ca lângă o şină de cale ferată
Aşteptând ploaia, ninsoarea, aşteptând moartea, învierea, apocalipsa,
Aşteptând viaţa
Aşteptând să mă trezesc din somn
Şi să-mi spui
„Bună dimineaţa, te iubesc!”
Iar am să mă trezesc cu ochii aproape închişi, am să te sărut
Şi am să te întreb
„Ştii ce vom lăsă noi moştenire planetei ăsteia?”
Tu ai să zâmbeşti, ca în momentele în care aştepţi ceva extraordinar de la mine
„Iubita mea, vom lăsa planetei ăsteia, regilor, preşedinţilor, poeţilor, asasinilor, borfaşilor, mamelor, taţilor, fraierilor, orbilor, bunicilor, academiilor, orfelinatelor povestea noastră de dragoste! E cel mai mare dar pe care îl putem face lor: să ştie, să înveţe, să aprofundeze iubirea noastră. Să dea teze la limba română despre iubirea noastră, să meargă în săli de cinematograf unde să vadă ce înseamă mystic kiss, poziţia agonia.ro, să liciteze pentru pungile de hârtie pe care ne scriam poemele…”
Tu ai să zici „Hai măi iubitule, că să răceşte cafeaua!”

Iar eu am să uit instant de toate poemele de dragoste şi de cafea pentru că dimineaţa cel mai mult, extraordinar de mult, îmi place să facem dragoste.

Despre site-ul www.poezie.ro şi măgăriile care se săvârşesc aici zilnic


Cel mai frecventat site de literatură online din România e o mare bălărie. Aici o echipă de aşa-zişi cenzori taie şi spânzură după bunul lor plac. Literatura nu prea se face, este doar vorba de afişări, steluţe şi recomandări (un fel de premiere şi recunoaştere pentru cele mai bune poezii sau bucăţi de proză). Site-ul are un aşa zis regulament de funcţionare, care exact ca orice regulament din România, nu se respectă. Ceea ce e frustrant la acest site e că niciunul dintre poeţii contemporani recunoscuţi ai României nu are cont pe acest site, care e populat în marea lui majoritate de amatori şi agramaţi. Mai mult decât atât, site-ul propune un sistem de monitorizare şi acceptare a textelor care nu este echitabil. Cei care laudă sau premiază textele celor de la putere, adică cenzorii, o duc bine: primesc şi ei stele şi recomandări, deci exact ca la piaţă, spui ceva de bine de textele unui cenzor, primeşti şi tu o bucăţică de cărniţă. Din punctul meu de vedere, cenzorii ar trebui să fie nişte arbitri, dar aici ei sunt arbitri-jucători, vă daţi seama că ei câştigă întotdeauna orice partidă la ce scor vor ei. Eu le-aş interzice dreptul de a posta poezii pe site (dacă vor să se producă literar, să renunţe la postul de arbitru-jucător), oricum sunt nişte iluştri necunoscuţi în lumea literară, exceptând 2-3 figuri din 8. Am să revin mai târziu cu detalii despre acest site. Dacă aveţi opinii, exprimaţi-le, sunt dispus să dialoghez.

extraordinara întâmplare de pe strada buzăului


mergeam în spatele ei avea un fund Minunat când s-a întors spre mine i-am văzut ochii erau uriaşi ca două palme de nou-născut atunci mi-am văzut prima oară aripile în retinele ei Nemaimpomenite din piept îi ieşeau nişte ţevi calde îmi aduceau aminte de Tata ultima oară când îl văzusem era într-un coşciug de lemn cred că era brad căci miroasea frumos după aceea mult timp am spus tuturor că tata a plecat la vânătoare într-o pădure de brazi Ea s-a apropiat prin geaca groasă îi vedeam inima m-a îndoit o clipă avea o voce ceva de genul ăsta Nu mai e nimeni aici am tăcut nu înţelegeam ce spune apoi a plecat cizmele ei cu Toc nu lăsau urme în zăpada proaspătă m-am uitat înapoi aripile mele lăsaseră dâre subţiri când m-am întors Dispăruse apoi am regretat că nu i-am spus că îmi doream foarte mult să facem dragoste

mitomania salvează poezia


în poemele mele sunt bolnav o da sunt bolnav rău mint că sunt mai înalt că am iubită că am două inimi şi trei rinichi că pot ridica 121 de versuri la stilul smuls şi că hematiile mele îşi schimbă culoarea cameleonic la apropierea unei femei frumoase şi toată gama de profeţii ambulatorii care nu fac bine nicicum şi nicicând vax foarte vax nimic nu e adevărat eu stau la etajul 5 într-o garsonieră infectă am 83 de kilograme şi 1,64 port 45 la pantofi şi fumez uneori şi ţigări de contrabandă din basarabia dar nu ar fi asta o problemă că fumez ţigări de contrabandă problema e că nu mă pot abţine din minţit şi nu înţeleg de ce nu câştig nimic cu poemele astea e o varză totală ce prost sau proastă poate să înghită gogoşile astea cu poezia care te face mai frumos mai înalt dacă tu în interiorul tău eşti putred eşti copt de minciună eşti cariat inima ta atârnă în pioneze şi ştii că oricum nu vei câştiga nimica la final vei fi îngropat în acelaşi cimitir provincial fără avatarul tău de messenger atât de upgradat fără laptopul tău în care păstrezi toate poeziile mincinoase eu te întreb alberto te întreb ca pe un amic care nu are nimic de câştigat ce rămâne din tine dacă te lepezi de toată mitomania asta îţi spun eu ce rămâne amice rămâne un frustrat care merge pe stradă şi nu ştie unde va ajunge pentru că tu nu ai viitor nu ai nimic nici măcar o iubită vei rămâne doar un mitoman să ţii minte un mitoman claustrat în propria lume perfidă şi plină de rahaturi sclipitoare