Lecții de iubire


La cursuri erau prezenți toți: oameni, tigri, urși, frunze, lalele, fluturi

Și tot ce era viu.

Luau notițe, scriau la tablă tot felul de formule ale iubirii

Primeau note sau pur și simplu învățau

Până într-o zi când la ore nu a mai venit niciun înger

Toata planeta s-a panicat, încă nu dăduseră examenul final

Atunci au plecat cu toții pe casele lor, pe la viziunile lor

Unii dezamăgiți

Alții bucuroși, alții fără nicio stare.

Singurii care s-au întors în clasă în fiecare zi au fost oamenii

Zi de zi veneau și se uitau unii la alții

”Care e treaba cu iubirea? De ce nu ni s-a predat și finalul?”

Anii au trecut, oamenii veneau tot mai rar în clase

Școala s-a dărâmat, nu a mai reconstruit-o nimeni

Apoi un rege, primul rege al omenirii, a dat ordin să se pornească un război

Iar toți morții au fost îngropați pe locul fostei școli de iubire

Și nimic nu a mai fost la fel

Toți uitaseră că iubirea se predă la școală cu îngeri și cu manuale

Nu e chiar atât de ușor să știi să iubești

Anotimpurile vin și pleacă

Regii vin și pleacă

Planeta se învârte la fel prin Univers

Și nu mai există niciun manual despre cum să iubești

Deși odată, într-o școală cu ferestre largi

Îngerii predau lecții de iubire

Până și anotimpurile se uitau curioase pe geam

Și nimeni nu credea vreodată că cel mai important lucru din viață

Va fi lăsat la îndemâna oricui

Pentru că niciodată nimeni nu poate să învețe să iubească fără miracole

chirurgie poetică


în mine există multe poezii
tu te plimbi printre ele ca o soră medicală
printr-un spital de campanie
toate mâinile se întind spre tine
unica salvare, ultimele momente minunate petrecute înainte de sfârșit
unora le pui atele, altora le coși versurile dureroase
le dai apă cu lingurița
le spui că îi aștepți în viața viitoare
unde totul va fi minunat
totul se înseninează
noi vorbim ca doi sfinți care l-au văzut pe Dumnezeu
fără se ne mai temem vreodată de întunericul din noi
pentru că dragostea e o forță atât de puternică
încât vindecă toate poeziile de tristețe și de așteptare
într-o clipă
momentul acela în care toate întâmplările din viața mea
se adună într-un singur loc, într-o singură cameră, într-o singură femeie, într-o singură iubire

Tu ești camera mea


Făceam dragoste, sau pur și simplu eram în aceeași cameră
Era exact același lucru.
Aveam mâinile / picioarele lipite
Creierele gândeau la fel
Inimile se mișcau la unison ca o două pendule perfect acordate
Cumva cineva oprise soneria de la intrare
Lumina nu mai funcționa, televizorul, laptopul, aparatul de prăjit pâine
Zăceau ca niște relicve prin toată casa
Și noi făceam dragoste sau eram în aceeași cameră
Corpurile noastre străluceau atât de puternic
Încât am deschis fereastra
Nu poate să existe altă cameră  în univers decât acesta mi-ai zis
Și glasul tău s-a unit cu al meu
Pentru că eram legați prin niște fire prin care circula
Iubire fluidă / lumină
Totul afară era atât de normal
Și cineva bătea din aripi chiar lângă fereastra noastră
Pentru că atunci când suntem împreună
Îngerii iau notițe

Azi nu moare nimeni – roman, scurt fragment


Alberto, te rugăm, vorbeşte-ne despre tine. Un scurt CV şi o mică biografie.
Alberto s-a ridicat respectuos spre publicul din arenă. S-a înclinat apoi şi a aprins o ţigară scoasă din pachet. Uneori se bâlbâia. Dar asta nu-i ştirbea cu nimic claritatea gândirii şi a imaginaţiei. Până şi marele orator Demostene a fost bâlbâit.
Mulţimea din arenă aştepta ca Alberto să se prezinte.
-Bună ziua, tuturor!
-Bună ziua, Alberto! a vuit mulţimea neutru.
-Mă numesc Alberto, am 33 de ani, sunt născut ca şi voi pe această planetă şi am venit să vă îndrum.
Un murmur a străbătut arenele. Mulţimea voia mai mult, eventual puţin sânge şi ceva sex, aşa cum a primit timp de atâtea secole. Putere şi plăcere.
-Ole! A replicat Alberto murmurului.
-Ole-ole! Au tunat arenele.
-În seara asta nu veţi primi sânge. Nici sex. Fiecare dintre voi e fratele meu.
O propoziţie aproape stupidă şi cam moale.
– Când am ieşit din casă soarele trecuse de cealaltă parte a blocului… Cei 5 paznici, cei 5 arhangheli mă aşteptau într-o maşină decapotabilă roşie americană. Era un Buick clasic. Cu tapiţerie tot roşie din piele, veritabilă. Metatron, cel mai înalt stătea pe capotă asemenea lui James Dean şi trăgea şmechereşte dintr-o ţigară fără filtru. Nu putea trece neobservat. Părea coborât din paginile unei reviste de benzi desenate. Avea bărbia aia pătrăţoasă specifică oamenilor puternici fizici. Însă era un Arhanghel. Un arghanghel trecut în Biblie. Nu avea legitimaţie, dar niciodată agenţii divinităţii nu au avut legitimaţie de serviciu. Cei cinci reprezentau forţa binelui. Adică ei erau piesele din angrenajul care trebuia să mă ajute pe mine să trec peste toate obstacolele care mi se ivesc în drum. Sunt super eroii mei personal fără legitimaţie de erou. Cei 5 plus dragonul meu personal fără lumină proprie. V-am mai vorbit de el. 6 şi cu mine 7. O cifră divină. Noi trebuie să aducem happy-end-ul în această carte… Eu am o iubită. O cheamă Mi-Re-La. Ea nu ştie că eu sunt într-o luptă. Crede că totul e minunat în viaţa mea. Că Planeta A e cel mai frumos şi cel mai primitor loc din tot universul vizibil. Planeta A, adică “Planeta albastră”. Numai că eu sunt într-o luptă. Într-o luptă continuă. Ca orice om, de altfel. Numai că în mintea mea se întâmplă lucruri extraordinare: arhangheli, dragoni fără lumină proprie, cataclisme devastatoare. Totul e în mintea mea. Aici. Exact ca la Imanuel Kant. Eu sunt începutul şi sfârşitul. Ea nu poate vedea toate aceste drame care mă sfâşie. Ea cere iubire şi atât. Dar eu ce sunt: un tonomat cu iubire? Mai bagi o fisă, mai scriu o poezie de dragoste. Bagi o altă fisă , auzi un alt “te iubesc!”. Aşa că în mintea mea, în craniul meu, aici mai exact, neuronii mei au creat o lume ireală, o lume cu dragoni, arhangheli, cu o arenă antică plină de o mulţime doritoare de sânge şi Moartea, forţa răului. Aici se întâmplă toată acţiunea. Aici, în craniul meu, azi nu moare nimeni. Punct.
Mai îmi aprind o ţigară. Mi-Re-La e o femeie frumoasă.
I-am scris multe poezii de dragoste. Dar am mai bine de un an de zile de când nu mai scriu poeme de amor. Acum sunt hotărât să salvez planeta. De la extincţie (prin nepăsare şi ignoranţă- notă 10 pentru chestia asta din paranteză pe care cei din tribună nu au cum să o audă, ei fiind concentraţi la spectacolul în sine). Pentru că această planetă, Planeta A, este casa mea, aici îmi place să trăiesc, aici sunt toţi cunoscuţii mei, toate iubitele mele prezente şi viitoare, toate poeziile mele. Mi-Re-La este iubita mea. Şi ca orice iubită ea merită să primească de la mine tot ce-i mai frumos şi mai bun.

Jophiel a deschis portiera şi a coborât de la volanul Buick-ului roşu.
-Iar se gândeşte la Mi-Re-La, nu?!
Ceilalţi 4 arhangheli au dat din cap la unison ca o bandă de dansatori profesionişti în sens de „da, din nou”.

Moartea asista absent la spectacol din locul ei privilegiat şi marcat cu atenţie.
-Ieftin şi prost. Marca Alberto. S-a ridicat de la locul lui şi a început să zboare pe deasupra arenei de piatră privind la mulţimea îngrămădită în aşteptarea unor lucruri extraordinare.
-Ha! A continuat cu sictir. Uite cu cine trebuie să mă lupt eu! Cu un amorezat şi cu neuronii lui. Un circar. Poate se termină tot mai repede şi ajung şi eu acasă mai repede să fac o baie în sânge proaspăt. S-a uitat la Rolex-ul de la mână placat cu căpăţâni de decedaţi în loc de cifre şi două coase în loc de limbi. Târziu, nenicule, târziu. Ăsta vorbeşte mult şi prost. De ce naiba nu termină şi el mai repede că să ne ducem şi noi pe la casele noastre?! Chiar nu înţeleg logica! Trebuie să ne batem! Okay! Lasă gargara şi să ne batem direct! Mi-e silă efectiv de toată gargara asta ieftină cu iubirea şi cu iubirea. Gar-ga-ră! Ca să fie clar: gar-ga-ră! Toate răspunsurile sunt la mine. Istoria planetei A o scriu eu.
A coborât lent şi s-a oprit planând chiar lângă Alberto care perora în continuare despre neuroni, dragoni, arhangheli şi iubita lui. Moartea s-a aşezat în fund turceşte pe nisipul arenei foarte aproape de orator. Acolo s-a pornit să-l maimuţărească. S-a uitat la ceas.
-Mai ai exact cinşpe minute să taci.
Apoi şi-a scos ceasul de la mâna dreaptă, şi a băgat mâna stângă în kimonoul negru de unde a scos o coasă cu mâner extensibil. A lăsat pe nisip kimonoul care avea scris pe spate „Te poţi ascunde de mine doar într-un mormânt!” şi a început să facă genoflexiuni plus flotări într-un ritm uimitor. Aproape supersonic. Prin pielea zbârcită şi groasă ca de varan venele i se profilau noduroase ca nişte şerpi veninoşi. Mirosul de transpiraţie emanat era toxic.
-Hai gata! S-a oprit din exerciţii şi-a ridicat ceasul de jos din nisip. Let`s getting to rummbleeeeeeee!

Ți-ai văzut vreodată îngerul tău? – A doua zi


Ploua afară. Dormeai în canalizarea aia de pe Vadul Spitalului. Și în întunericul acela dintre conductele calde ai văzut clar aripa aceea albă. Dar nu i-ai dat importanță. Erai beat, urinasei pe tine și țipai atât de tare încât trecătorii de deasupra au sunat la Poliție. Îngerul tău țipa și el. Urla. De abia îl auzeai, erai prea alcoolizat de votca aia ieftină. Nu l-au auzit însă polițiștii care te-au scos legat din canalizare. Îngerul a stat cuminte în duba de poliție. A răspuns cu voce tare la toate întrebările polițiștilor și a plâns de jenă. Dar nimeni nu l-a auzit. Nici măcar tu. Adormisei. A stat cu tine în celulă, camarad adevărat. Niciodată nu te va părăsi, îți va ține lecții de morală despre efectele dăunătoare ale alcoolului, va stărui pe lângă tine să te speli, să îți cauți de muncă și să nu mai cerșești. Dar nu te interesează. Îi auzi fiecare cuvânt, fiecare literă, dar nu te interesează. Dar el continuă să stea cu tine până vei muri în canalizare, ars de viu într-o iarnă geroasă. Și va plânge, nu numai el, să fii convins de acest adevăr.

Poemul de seară


E un fel de scut pe care îl găsești pe pat
Alături de lenjeria intimă, fluturii din cadă
Și câteva hârtii A4 pe care ai încercat să-ti prinzi inima între acol(o)ade
Nu e un o chestie așa extraordinară să scrii poeme

Sunt lucruri care unora li se întamplă zilnic
Așa cum muncitorii sudează cabinele unor yachturi de milioane de euro
Se plimba toată ziua pe ele, se lungesc murdari pe punte la soare
Un fel de a-și trai visul, de a se întâlni cu Dumnzeu pe stradă
Salutându-se cordial

Apoi se întorc în garsonierele lor mici
Și mor acolo fericiți ca iubitele
Să asculte extaziate cum au dat ei mâna cu Dumnezeu
Și au scris poeme de dragoste de sute de milioane de euro
De asta trebuie să mă repet că acest text
Trebuie să îți vină perfect ca un scut de vreme rea
Și pentru zile în care te cerți cu iubitul tău

„Ştii ce vom lăsă noi moştenire planetei ăsteia?”


Tu ai să zâmbeşti, ca în momentele în care aştepţi ceva extraordinar de la mine:
„Iubita mea, vom lăsa planetei ăsteia, regilor, preşedinţilor, poeţilor, asasinilor, borfaşilor, mamelor, taţilor, fraierilor, orbilor, bunicilor, academiilor, orfelinatelor povestea noastră de dragoste! E cel mai mare dar pe care îl putem face lor: să ştie, să înveţe, să aprofundeze iubirea noastră. Să dea teze la limba română despre iubirea noastră, să meargă în săli de cinematograf unde să vadă ce înseamă mystic kiss, poziţia agonia.ro, să liciteze pentru pungile de hârtie pe care ne scriam poemele…”
Tu ai să zici „Hai măi iubitule, că să răceşte cafeaua!”