Despre tine, despre mine, despre noi, pe înțelesul tuturor


În preajma ta, pulsul îmi începe să piuie ca un detector de metale

În apropierea unei comori

 

Apoi

Toate melodiile devin mai triste atunci ne despărțim

Aripile îngerului meu păzitor se ofilesc ca niște florile lăsate fără apă

În creier îmi răsună constant un contor Geiger, ca și când aș fi la doi pași de infern

Pielea mi se usucă, începe să-mi cadă părul, pe stradă miroase a sulf

Oamenii uită să mai salute, toți se întorc cu spatele la mine

Cafeaua are un gust rânced

Și toate zilele mi se pare că se transformă în niște omuleți care stau la colțul unei străzi

Dărăpănate și îmi arată cu degetul la toate florile care se chinuie să răsară prin asfalt

Soarele e pe jumătate mort

Radiograma pulsului meu pusă pe note devine o melodie tristă pusă pe repeat

Și tu crezi că e normal să se întâmple așa

Și eu cred că e normal să se întâmple așa

Și atunci mă ascund în spatele unei cruci în timp ce viața mărsăluiește la doi pași de mine

Atât de aproape, încât pot să-i ating epoleții strălucitori

Și tu îmi spui că e normal să fie așa, absolut normal

Și eu încep să cred că tristețea nu este deloc abominabilă, e chiar mai naturală decât moartea

 

 

Semaforul lăuntric


de câte ori te privesc mă doare în dreapta, ca și când aș fi alergat printr-o pădure

și de fiecare dată când traversez strada am senzația că mă privești de pe partea cealaltă cu teamă

ca pe un puști care fuge după o minge roșie printre mașini

stai liniștită, nu mor atât de repede

nu, încă nu am întâlnit dragonul acela de care îți tot povesteam dăunăzi

și nici nu am câștigat pentru tine niciun război, Eli

poate că dacă aș muri departe de tine, soldații îți vor aduce scutul meu pe care am

încrustat numele tău și îți vor recita poezii de dragoste așa cum le-am ordonat

în fiecare zi până la ultima

chiar dacă viața ta ar fi alta, chiar dacă vei arde toate scrisorile de la mine

chiar dacă, chiar dacă cineva ți-ar spune că iubirea moare în noi ca o pasăre în colivie

sunt chiar aici, pe partea mea de stradă, vânând păsări în colivii

așteptând ca una dintre ele să se transforme într-un dragon care să-mi rupă

fiecare celulă din corp, să-mi fărâmițeze fiecare atom până când va ajunge la tine

atunci toată profeția se va împlini

ca două păsări fără stăpân în viaţă


primul om pe care l-am cunoscut în viaţa asta am fost eu
înalt, destul de înalt
oarecum stingher când vorbea despre destinul lui
sorbindu-l încet ca dintr-o ceaşcă de cafea prea fierbinte
lucrurile deveneau magic de triste şi avea impresia că restul oamenilor îl năpădeau ca buruienile crescute pe zidurile unei casei părăsite
ăsta eram eu, adică aşa mă mişcam odată cu planeta prin univers, niciodată prin acelaşi loc
şi niciodată nu discutam franc cu mine, pentru că uneori nu aveam ce să-mi spun, eram ca doi străini care mergeau împreună pentru că aşa se întâmplau lucrurile de când mă născusem. singura mea cetate în care puteam să mă adăpostesc de orice furtună, de orice invazie eram doar eu. şi cetatea rezista de cele mai multe ori. adeseori o cârpeam cu tot felul de poveşti frumoase despre ceilalţi oameni. şi atunci un soare imens se năştea dimineaţa şi acoperea malul râului pe care mi-l cumpărasem în secret de la nişte dragoni care muriseră în drumul de întoarcere spre regatul lor. de ce muriseră? pentru că aşa mi s-a părut cel mai frumos să se întâmple. şi în dimineaţa aceea imensă care îmi acoperise toată viaţa te-am zărit pe cealalt mal al râului. al doilea om pe care l-am cunoscut în această viaţă, probabil că şi în altele, mă rog, aşa am crezut că era frumos, să ne ştim dintr-o altă viaţă, ca într-o poveste care se repetă pentru că ar fi o viaţă tristă dacă nu ai avea un prieten pe celalt mal al râului, nu? şi mi-ai zâmbit atât de frumos încât pieptul mi s-a găurit ca nimerit de un glonţ rătăcit dintr-o redută inamic. ce mai puteam face? puteam să înot spre tine, puteai să înoţi spre mine, ca într-o poveste oarecare de dragoste. dar nu s-a întâmplat aşa, pentru că lucrurile frumoase au mereu o tristeţe interioară atât de intensă exact ca atunci când un cor invizibil cântă o melodie tristă la înmormântarea unui erou. şi nimeni nu plânge, pentru că ştiu că lucrurile nu se puteau termina altfel. şi doar noi doi auzeam melodia aceea tristă care devenea o punte de lemn între noi, iar viaţa devenea atât de simplă încât plutea între noi ca un fulg care nu voia sa atingă nisipul de pe mal

Un stol de îngeri


Se lovește de pereții inimii mele
Făcând un zgomot atât de puternic
Încât se aude în tot cartierul

Un stol de îngeri se lovește
De pereții inimii tale
Într-o gălăgie infernală
Ca și când un stol de vrăbii s-ar lovi de o fereastră închisă

și seara se lasă peste cartierul meu, peste vrăbiile tale
Oamenii se plimbă imperturbabili cu planeta prin Univers
Dumnezeu le face cu mâna de la fereastră
și eu mă gândesc că nimic nu e mai frumos ca un stol de îngeri
care ciugulesc iubire din palmele tale

iar tu ești o mincinoasă patologică, ca de obicei

Religia mea ești tu


Mergeam noi doi de mână pe stradă,
Printre fel de fel de oameni, printre fel de fel de povești
Nu mai țin minte unde, dar știu că ne grăbeam groaznic
Zău! Ne grăbeam groaznic, nu cred că aveam vreun țel precis
En fin
Mergeam repede, săream peste gropi, săream, aproape că zburam
ne țineam de mână, regulamentar
când deodată a început să mă doară un picior
aproape că îmi cangrena
mi-ai zis foarte îngrijorată
”Hai să ne oprim puțin!”
”Cu ce rost? Mai dă-l dracului de picior, e doar un picior.”
Și am mers mai departe
Brusc a început să mă doară o mână
Mi-ai zis iar la fel de îngrijorată
”Hai să ne oprim, te rog!”
”Cu ce rost? Mai dă-o dracului de mână, pot trăi și fără o mână!”
Și nu ne-am oprit iar.
Săream, zburam și ne grăbeam.
Jur că nu mai știu unde alergam așa ca doi posedați
Printre fel de fel de oameni, printre fel de fel de povești
Printre fel de fel de anotimpuri
Și am mers cale lungă, dacă priveai înapoi
Și atunci a început să mă doară un ochi
”Hai să ne oprim, e totuși un ochi!”
”Mai dă-l naibii de ochi, te pot iubi și cu un singur ochi, nu?”

La un moment ai încetinit
Te durea un picior, o mână, un ochi și îngerul tău trăgea să moară
și de abia atunci m-am oprit și eu
”Nu te opri, nu te opri, mergi fără mine!”
”Nu mai contează, dacă tu nu ești, ce rost mai are să merg singur?!
La ce mai îmi folosesc mâinile, picioarele și ochii dacă tu nu mai ești cu mine?”

Și ne-am așezat la marginea drumului
Printre oameni tăcuți, printe morminte și cruci rupte
Nimerisem într-un cimitir
Chiar lângă crucile noastre, chiar lângă gropile noastre
Acolo unde îngerii cântau în cor pentru noi
”Cine dracu` mai are nevoie de îngeri, dacă tu nu mai ești?!„

Când spui Iubire, spui Iubire


Am o iubire care nu mă lasă să dorm
Mânâncă cu mine din aceeași farfurie
Îmi fură țigările din pachet
Mă trezește dimineața la prima oră fără alarma telefonului
Îmi știe toate prețurile
Tot ascunzătorile și niciodată nu am destul sânge în corp
Ca să-i spăl toate păcatele
Dar totuși și așa
Cea mai frumoasă, cea mai iubită, cea mai meritoasă, cea mai extravagantă
Nu ești tu, nu vei fi tu
Niciodată-niciodată
E mintea mea care s-a îndrăgostit de tine
Neuronii mei care se apleacă spre stânga atunci când tu te apleci spre stânga
Se apleacă spre dreapta când tu te apleci spre dreapta
Însă am ajuns la concluzia că tu nu exiști
Nu ai existat niciodată
Sunt doar eu și o pasiune cruntă
Care nu mă lasă să dorm
Mânâncă cu mine din aceeași farfurie
Îmi fură țigările din pachet
Și restul de lucrurile capitale care se întâmplă de dimineață până seara

Și totuși, nu

într-o zi o să-mi țâșnească din piept o pasăre cu numele tău


Când m-am trezit la 6 și 30
erai lângă mine bându-ți cafeaua fără zăhar
și ți-am zis încet la ureche
„ești o pasăre care și-a făcut cuib în pieptul meu”
Apoi mi-am aprins o țigară
Trăgeam din filtru așa uitându-mă la tine și apoi pe fereastră
Tu stăteai întinsă în pat
Și sorbeam încet din ceașcă
Și ți-am repetat iar
„tu ești o pasăre care și-a făcut cuib în pieptul meu”
Și tu te-ai ridicat lasciv din pat
Toată goală
Și mi-ai ciocănit ușor în coaste
„Hei, lasă-mă să intru!”
Am stins țigara și m-am apropiat de geam
Ți-ai lipit sânii de spatele meu
Și te-am lăsat să intri

Apoi am ieșit pe stradă
Străzile se luminaseră
Și nici un om nu părea să-și dea seama că
Îți făcusei cuib în pieptul meu

Când am ajuns în fața casei tale
Am ezitat să sun
m-am așezat pe bordură și am așteptat să ieși

dar nu mai puteai
pentru că îți făcusei cuib în pieptul meu

iar tu încă mai erai acolo
după ferestre, după glastrele din geam

și ziua a trecut toată
iar eu am plecat de lângă casa ta cu flori și geamuri albe

deși nu ai ieșit să-mi aprinzi o țigară
nu-ți mai puteai părăsi niciodată cuibul din pieptul meu

cine sunt iubitele noastre


mereu am pus întrebarea asta mereu și mereu m-am întrebat ce fac ele de sunt atât de importante în viețile noastre pentru că iubitele nu sunt nici înalte nici nu au o masă musculară extraordinară dar totuși ele ne cară lopețile acele lopeți cu care săpăm mormântul fiecărei zile și tot ele cară apa aduc mâncarea și noi suntem acolo să le așteptăm cu palma streașină la frunte și le iubim le urâm le înjurăm și ele vin valuri valuri peste noi ne spală picioarele ne hrănesc copiii ne mângâie când visăm că suntem singuri și niciodată o iubită nu moare pentru că sunt făcute dintr-un aliaj indestructibil oțel krupp marmură de carrara și nimic și nimeni nu este mai presus de iubitele noastre aceste ființe fragile care plâng din cele mai puerile motive și nu cunosc nici măcar câți kilometri sunt de la pământ la lună dar totuși ele țin să se rujeze chiar și în timp de război când oamenii mor absolut degeaba și apa de la robinet nu mai curge pentru că ele sunt iubitele noastre cele mai frumoase femei care au trăit vreodată și ele pot zbura deși nu au aripi și nici nu sunt îngeri dar totuși ele zboară nu înțeleg când poate că le cresc aripi în timp ce suntem cu spatele și apoi le pierd când le privim sau nici măcar nu le putem să le vedem aripile pentru că noi nu vrem să vedem că iubitele noastre au aripi noi vrem doar să vedem niște femei care se rujează și ne cară lopețile cu care înmormântăm fiecare zi și noi suntem doar niște interpreți iar iubitele noastre viori pe care le strângem în brațe și le așezăm cu mare grijă pe pernă pentru că a doua zi trebuie ca ele să ne iubească din nou și acesta este cel mai glorios moment al vieților noastre momentul în care iubitele noastre ne cântă frumos iar noi traversăm ca ulise distanța dintre naștere și moarte

Iubirea are formă ovală


Motto :
”Cerul se apropie de pământ ca un copil în preajma unor ecleruri”

Între nebunie și iubire e o fâșie deșertică

Pe care umblu în picioarele goale

Mă ustură, mă doare, sângerez

îmi vin în minte scenele din război în care soldații se gândesc în tranșee la iubite

da, alberto

ești îndrăgostit, femeia asta te scoate din trupul tău uscățiv, alberto, te așează pe un platou de argint pentru a te devora fără sare, fără mirodenii

predă-te, alberto, de aici nu scapă nimeni

iubirea asta te transformă

nu îți cresc aripi, nu îți crește o altă inimă

primește solzi, primești încă două picioare și încă 10 degete pentru a te putea strecura

totuși, alberto

femeia asta e dragostea ta, e fundația în care ai vrut să crești toată viața

e toată nebunia de care ai fugit toată viața

dar îți place, alberto, recunoaște că îți place

te așezi mereu lângă ea să o săruți pe sâni

să-i miroși părul, să-i asculți inima

și știi de ce ai să stai mereu lângă ea, alberto

pentru că aici e țara ta, aici sunt recoltele tale, amintirile copilăriei, aici crește grâu, aici se coace pâinea, aici sunt toate notele tale de 1o, toate extemporalele, toate cărțile de istorie și tot ce ai tu mai de preț pe planeta asta asta