chirurgie poetică


în mine există multe poezii
tu te plimbi printre ele ca o soră medicală
printr-un spital de campanie
toate mâinile se întind spre tine
unica salvare, ultimele momente minunate petrecute înainte de sfârșit
unora le pui atele, altora le coși versurile dureroase
le dai apă cu lingurița
le spui că îi aștepți în viața viitoare
unde totul va fi minunat
totul se înseninează
noi vorbim ca doi sfinți care l-au văzut pe Dumnezeu
fără se ne mai temem vreodată de întunericul din noi
pentru că dragostea e o forță atât de puternică
încât vindecă toate poeziile de tristețe și de așteptare
într-o clipă
momentul acela în care toate întâmplările din viața mea
se adună într-un singur loc, într-o singură cameră, într-o singură femeie, într-o singură iubire

Anunțuri

Înaripaţi


Cu toții știm că Universul e infinit, la fel și Dumnezeu. Două entități la fel de infinite. Dacă am vorbi în unitățile noastre de măsură, lui Dumnezeu i-ar trebui cam o zi întreagă să străbată pe jos Universul de la un capăt la celălat. Și într-o dimineață, când noi nici măcar nu aveam planetă, nu avem absolut nimic, eram doar niște frânturi de cuvinte, Dumnezeu a plecat la plimbare prin Univers. Și a mers cale lungă, inestimabil și incalculabil pentru gândirea noastră de mai apoi. Pe la amiază a ajuns într-o galaxie în formă de spirală, un fel de cerc strâmt. Dumnezeu și-a dus mâna streașină la ochi și a privit galaxia aceea singură printre alte galaxii, nici mică, nici mare. Și i-a plăcut așa de mult încât s-a așezat în fund pe un colț al ei. Și a zis ”Aș bea niște apă!” Și atunci, dorința lui s-a transformat instaneu într-o planetă albastră plină de apă proaspătă și cristalină. Oceane, mări, fluvii, heleștee și tot ce se mai află acum pe Pământ. Și i-a plăcut mult dorința lui. ”Voi mai sta puțin pe planeta asta nou-născută!” Și pe unde pășea el, viața înflorea, copacii creșteau, iarba înverzea subit și păsărelele zburau în urma lui. Și s-a dus la marginea oceanului. S-a jucat puțin puțin cu valurile și așa au apărut toate viețuitoarele marine: pești, caracatițe, meduze și absolut toate tipurile de pinguni și tot ce înoată prin apă. Dar i s-a părut că uscatul e prea pustiu și a zis ca ar fi bine niște animale. Și așa au apărut urșii, lei, tigrii și restul de animale.  Animalele trăiau în armonie și se bucurau de fiecare de aptitudinele cu care le înzestrase necunoscutul care se plimba cu picioarele goale prin apa oceanului. Nu exista nici moarte, nic durere pe planeta nou-născută. Și lui Dumnezeu i s-a făcut somn. A trimis Soarele să se învârtă puțin mai departe pe orbită și s-a gândit că planetei i-ar trebui un fel de bec noaptea. Și a suflat puțin asupra unui asterioid care trecea grăbit pe lângă Pământ și l-a transformat în Lună. Și uite așa Dumnezeu avea și lumină de noapte pe planeta pe care tocmai o născuse. A doua zi dimineața a chemat toate animalele la el. Toate animalele îi știau cuvintele și se temeau de el ca de un stăpân atotputernic. Pururea atotputernic. Și el s-a mâhnit puțin în sinea lui. Temea crasă și fără niciun temei îi displăcea. Așa că s-a gândit să creeze o creatură după chipul și asemănarea lui care să fie nu mai fie atât de temătoare și obedientă. S-a gândit preț de câteva ceasuri dacă e necesar să lase liber din imaginația lui creatura pe care deja o intitulase ”om”. Și atunci, într-un acces de divinitate, a rostit clar cuvântul ”om”. Și în fața lui a apărut primul om de pe planeta asta. Dumnezeu l-a luat în brațe și l-a mângâiat ușor pe frunte, ca pe un copil mic. Și omului i-au crescut instantaneu aripi de înger. Și apoi Dumnezeu a mai rostit de câteva ori cuvântul ”om” și Pământul s-a umplut de oameni frumoși și cu aripi. Era chiar mulțumit, oamenii trăiau în pace și toți se iubeau ca frații. Și într-o zi, într-o zi cu soare mult și două dimineți, Dumnezeu a hotărât să plece mai departe, până la capătul Universului. I-a chemat pe oamenii și le-a spus scurt: ”Plec pentru o vreme, dar mă întorc repede. Să mă așteptați!” Și oamenii s-au întristat peste măsură. Atât de tare s-au întristat când Dumnezeu a plecat încât le-au căzut aripile, dinții, și unii au început să moară. Dumnezeu știa că așa se întâmpla, dar chestii absolut esențiale și urgente îl așteptau la marginea Universului sprea a fi rezolvate. Știa că plecare lui de pa Pământ va atrage stihiile morții. Dar credea în oameni și îi iubea ca pe copiii lui. Și îm plus nici nu întârzia prea mult. A doua zi dimineața se va reîntoarce pe planeta lui preamultiubită. Și iată că s-a făcut noapte, și noi îl așteptăm cu drag pe Dumnezeu să revină. Dar mult mai e până mâine dimineață, iar noaptea e plină de moarte și de tristețe. Pentru că în noapte satan și-a făcut culcuș. Dar, să nu ne temem, Dumnezeu se întoarce mâine dimineață cu nouă ne vor crește iar aripile înapoi. Aripile de iubire!

Iubirea în România


În România se iubește cu toate organele, absolut toate: inimă, creier, ficat, portofel, telefon etc-etc. Da-da, se iubește cu inima, sălbatic, aproape carnagiu domestic; cu materia cenușie: ea profesoară, el profesor, aceeași muzică, aceleași filme, aceeași facultate, aceeași medie de absolvire; cu ficatul: el un alcoolic destrăbălat, ea o casnică pasionată de telenovele și sarmale de Crăciun; cu portofelul (da, portofelul e un organ uman, deși e greu s-o recunoaștem franc): ea 18 ani, frumoasă foc, el 58 de ani, burtă, chelie, yacht de 300 de mii de euro, vilă la Monaco; cu telefonul (în ultimii ani s-a observat că telefonul a devenit un nou organ uman): ea pe whatsapp, el pe whatsapp, ea pe Facebook, el tot pe Facebook etc-etc

rochia neagră de la Paris


niciodată nu mi-a fost atât de greu
să mă imaginez pe mine cum stau
la baza unui soclu pe care mi-am scluptat iubirea
de fapt
s-a urcat ea singură: graţioasă, agilă şi cu rochia neagră
de la Paris (nelipsita rochie neagră – foarte chic)
s-a lăsat sedusă, drogată şi îmbătată
de dalta mea
a zis: „Da, îmi place aici. E briză, e poezie, e soare.”
apoi m-a întrebat graţios:
„Urci şi tu?”
stăteam aşa şi mă uitam excitat la ea

iubirea creează iubire
am dat din cap aşa neutru
şi mă gândeam cum am fi arătat noi doi pe soclu
eu slăbănog înalt şi deşirat, cu blugi army şi adidaşi, cu părul mare, vâlvoi
iar ea superbă, graţioasă şi elegantă în rochia de la Paris
rochia neagră
şi am zis: „Pas!”
rămân aici la baza soclului să le explic trecătorilor
ce frumoasă eşti tu
şi chiar să strig la ei să-şi scoată pălăriile în faţa iubirii

câteva litere despre o zi oarecare


Se pocnesc secundele între ele
Întră adânc una în cealaltă
Cu zgomotul şinelor dezosate.

La cealaltă marginea a patului stai
Printre dungile cearceafului
Se zbat 30 de bărci cu pescari mahmuri
Şi un stol de păsări fără nume
E aceeaşi muzică de acum un an
Când priveam pe fereastră
Degeaba
Ca în documentarele despre dragoste
Învingând tulburator
Un luptător de sumo cu o simplă bătaie din pleoape.

Fără formă iniţială


stau în genunchi
toate secundele cu mâini abile de crupieri
îmi înfig ace în degete

sângele se retrage înspăimântat spre zona verde
acolo unde toate metaforele s-au ascuns
să-şi facă siesta dupa un dejun copios
printre poze cu femei care se prabuşesc
în mine ca un bungee jumping

mă ridic totuşi
o femeie s-a legat cu elastic de inima mea
pulseaza în mine
sus
jos
bază
pisc

sunt ca un edificiu recent construit
în care muncitorii au uitat
saci de ciment, ciocane, cuie

deşi pare imposibil
în mine e destul loc pentru a-ţi pune un hamac
îmi modific forma şi dimensiunea
sub acţiunea acestei forţe exterioare
mă curbez uşor până devin tu

De aici nu există scăpare


Inima mea e o bucată de cretă albă tocită
De prea multe ori am scris ”te iubesc” deasupra dimineţilor dintre noi
Uneori reciţi poeme triste
Atunci glasul tău se transformă în dangătul clopotului din noaptea de înviere
Braţele mele dezertează, devin 2 soldaţi care preferă
Să îşi abandoneze cazemata pentru a te ţine strâns la piept
Ca pe o ploscă cu apă în plin deşert

Devin confuz, îmi chem la o întrunire secretă
Toate celulele
Deschidem hărţi, haşurăm sentimente
De fiecare dată obiectivul principal surpă intangibilul
O mână de celule din ventriculul drept se oferă voluntare
Pentru cea mai extraordinară misiune din viaţa mea
Vor pleca singure spre tine
Nu există cale de întoarcere
Aşa că pregăteşte-te să fii iubită!

Dragobete 2008


templul nostru – e o celulă fără gratii

alături de mine pășește celălalt prizonier
are chipul tău părul tău genunchii tăi

se ghemuiește în mine
ca într-o cazemată
alteori se ascunde în ventriculul meu drept
de acolo șoptește
trezește-mă la sfârșitul zilelor

în fiecare dimineață privirile
ni se întâlnesc în aceeași cameră obscură
unde soarele pătrunde doar pentru a lumina
fierul cătușelor dintre noi

Magnetic Love


de multe ori îţi povestesc că sunt un resort
pe care îşi fac cuib în fiecare dimineaţă păsările
depun ouă din care vor ieşi pui gălăgioşi
nu mă vor lăsa să dorm în nicio noapte

alteori sunt prins în timp ce umblu pe furiş prin tine
şi dus în grabă pe băncile tribunalului
în sala aceea imensă cu pereţii înalţi
acoperiţi de portretele tale

iar judecătorul bate cu ciocănelul în inima mea
inculpat, eşti condamnat la iubire veşnică
pentru această femeie

iar tu-mi zâmbeşti şi-mi întinzi braţele
lipindu-mă de zid
ca un graffiti într-o temniţă

Nu-mi mai amintesc de tine


A urmat o perioadă de liniște
Anotimpul în care locuiam căpătase numele tău
Deschideam ferestrele, toate ușile
Așteptam un semn de la tine rezemat de tocul ușii
Nu puteam să închid ochii, nici să-i deschid
Închiriasem o patrulă de grăniceri să inspecteze
Urmele pașilor tăi din bucătărie la baie
Din pat la supermarket
Au dispărut și ei după două zile de cercetări.
Secundele se murdăreau, se răvășeau unele pe altele
Își pierdeau ordinea firească
Și eu pe bordură fumând rezemat de ușa prin care
Treceau toate anotimpurile
Dar tu nu mai erai
Murisei într-unul din visele mele

Radiografia unui poem


dacă îl jupoi de cuvinte
de metafore şi de ritm
rămâne doar siluetă unei iubiri
acolo dedesubt
este doar cel care scrie
şi atunci e singur
pentru că la autopsia poemului
el e singurul care poate înţelege poezia
adică iubirea
acolo unde se îneacă toate şi de unde se nasc toate poemele de iubire
nu ştiu de ce văd eu în toate poemele
iubire
şi toate radiografiile poemele
sunt de fapt cardiogramele iubitei

Ultimul poem de dragoste în 2011


nu ajung prea des la New York
dar acolo şi numai acolo
inima mea se citeşte uşor-uşor
ca un refren din anii 80
şi nu mai e loc de injustiţie atomică
tot ce mişcă în jurul meu
oameni, plante, păsări, ierburi ciudate
şi cutii goale de bere
au o fericire a lor, o fericire atomică,
care se scrie uşor-uşor
ca un refren din anii 80
numai atunci, în momentele în care ajung la NYC,
iubirea se scrie peste pereţii orizontali ai nebuniei
şi rezistă mai mult fără aer, fără iluzia permanenţei
şi muzica străluceşte prin aer
şi toţii copii sunt nişte oameni mari care merg la facultate
idilic, ce să mai bat câmpii cu graţie
totul e idilic când ajung în oraşul acela
şi eu sunt şi mai poet, şi mai deştept şi mai frumos
din păcate, nu ajung prea des la New York

Poezia mişcării în doi


ea
intră
păşeşte încet, podeaua scârțâie
o aud din bucătărie
rochia cade
fumul se oprește
încă fumez
ştiu că a intrat
o simt de la 10 000 km
ca un rechin sângele în apă
înca nu mă duc la ea
desculță pe podea
tace
doar inimile emit ultrasunete
undeva o maşină a poliției trece
o bătaie în uşă, tusea vecinului de dincolo
pereții umezi de așteptare
un ness, un mars
părul lung și negru afrodisiacul perfect
ochii se lipesc de spatele ei
secundele se adună într-un pahar de apă
şi stau acolo înţepenite
o ating pe umeri
încet cu un deget
ea zâmbeşte
rochia este tot acolo
mărgelele se lovesc de sânii goi
se întoarce
îmi caută ochii mâinile limba inima
totul este real
semiîntunericul florile din vază petalele de trandafiri de pe cearceaful alb
crema de corp de pe noptieră cuțitul lung și negru din sertar
îi mângâi obrajii
îi miros inima
sângele se decolorează brusc ca în preajma morții

allah nu crede în dragoste


când am intrat amândoi în barul acela de lângă pod primul lucru care l-am remarcat fost modul circumspect în care ne priveau pentru o clipă m-am enervat groaznic ce vă uitaţi bă aşa cârnaţilor nu aţi mai văzut femei frumoase dar nu se uitau la tine ca la o femeie frumoasă nicidecum se uitau ca la un personaj malefic cineva care îţi scoate inima din piept muşcă din ea în faţa ta întrebându-te mai ai bunătăţi ca asta tu ai înţeles că se tem de tine dar nu ai spus nimic ai zâmbit compătimitor şi m-ai întrebat din priviri unde ne aşezăm era o măsuţă chic departe de oameni am stat cam o oră tu zâmbeai întruna şi îmi explicai nu ştiu ce prostii eu nu eram atent la poveste mă uitam doar la ochii tăi la buzele tale la şuviţele de păr care se iveau de sub batic sorbeai încet din cafeaua cu lapte eu dădeam fumul într-o parte urai ţigările şi fumul de ţigară mi-ai spus dacă o să fim prieteni trebuie să renunţi la ţigări am zâmbit larg s-o crezi tu nu o să renunţ te-ai încruntat brusc tristă şi ai avut o replică care m-a făcut să sting ţigarea pe jumătate poţi trăi fără ţigări alberto dar nu poţi trăi fără dragoste culmea e că te-am crezut m-am dus să plătesc barmanul m-a privit complice ceva de genul ce bucaţică şmechere i-aş trage şi io o dată m-am făcut că nu înţeleg stupizeniile lui eu nu aveam de gând să ţi-o trag pe stradă mergeam la distanţă unul de celalalt nu ca doi îndrăgostiţi cum vezi prin filme eu mă uitam la saboţii tăi îţi legănai poşeta ca o şcolăriţă şi îmi zâmbeai tot timpul iar nu înţelegeam ce spui dar nu mai conta chiar nu mă interesa ce spui eram fericit foarte fericit ştiu că te-am întrebat dacă mergem la film te-ai oprit foarte serioasă ai dus un deget la buze semn că doreai şi apoi am ajuns pe strada ta nu aveam dreptul să te sărut să te ating să te miros doar să mă gândesc la tine 24 din 24 ca un fraier n-am apropiat de blocul tău 4 etaje stateai la ultimul şi am vrut să plec direct frustrat ştiam că nu ai să mă săruţi niciodată pentru că allah vede tot orice sărut orice atingere orice dar te-ai repezit la gâtul meu brusc ca un extraterestru care nu ştie că e vorba de buzele mele şi ale tale m-ai atins cu buzele cu limba cu părul apoi ai fugit speriată de impietatea comisă nu te-am mai văzut luni de zile mă gândeam că ne-a văzut cineva de la balcon atunci când ai uitat de allah şi ai crezut doar în dragoste

Incepand de astazi nu mai scriu poeme de dragoste (fara diacritice)


Intr-o zi am sa caut toate poemele pe care le-am scris pentru ea, am sa le recitesc ca sa pot intelege de ce am iubit-o atat de mult si am sa ma rog sa fie fericita desi nu am cunoscut niciodata, absolut niciodata.
Pentru ca iubirea e un praf radioactiv care se sedimenteaza dupa fiecare poem peste plamanii mei impiedicandu-mi functia de respiratie. Acum as iesi pe strada, as urca dealul, desi e trecut bine de 3 noaptea, si as intreba taximetristii de la hotelul Traian daca, macar unul dintre ei, au scris macar un singur poem de dragoste unei iubite necunoscute, unei femei pe care nu au cunoscut-o niciodata. Daca vreodata in viata au fost in stare sa doarma in pat cu o femeie pe care nu au atins-o niciodata, pentru ca femeia aceea nu a existat niciodata, femeia aceea a fost un poem de dragoste, un poem de dragoste exceptional, o femeie pe care o poti iubi inainte de a o cunoaste. O femeie care a existat in fiecare minut din viata lui si s-a trezit in fiecare dimineata langa ea fara sa-si dea seama.
Mi-ar spune ca sunt nebun, sau ca am tras pe nas, dar nu m-ar deranja cu nimic. Ma deranjeaza mai mult ca sunt mereu singur si scriu poeme de dragoste unei iubite pe care nu am cunoscut-o niciodata si voi muri la fel de singur chiar daca toate poemele mele de dragoste s-ar afla pe rafturile din toate supermarketurile alaturi de paine si covrigi proaspeti.
Si totusi iubirea se termina undeva, iubirea moare chiar daca o vei seda cu un numar impresionant de poeme de dragoste. Iubirea e un spiridus care afla, atunci cand creste, ca nimic nu se termina ca in basme si mai mult decat atat, spiridusul acesta ajuns la un 1,85 va afla ca are cancer in stadiu terminal si adios cu toate povestile in care zmeul cel rau isi pierde toate capetele in lupta cinstita, pentru ca zmeul cel rau invinge intotdeauna. Stii ce e trist mereu, iubito, ca oricat de multe poeme de dragoste as scrie, nu te voi gasi niciodata in bucatarie dimineata preparand cafeaua, pentru ca iubirea se termina undeva, se duce acolo unde niciun om nu a ajuns vreodata, acolo unde demonii isi scot perechea falsa de coarne si se intind pe iarba pentru a se odihni, acolo unde un poem de dragoste nu valoreaza mai mult decat o bataie amicala pe umar.
Asa ca, daca intr-o dimineata m-as trezi cu ea in pat, nu as recunoaste-o pentru ca nu am cunoscut-o niciodata.

poemul taxă


într-o zi am să povestesc tuturor despre viața mea dublă
am să destup o sticlă din vinul adus din Spania
ușa am să o las larg deschisă
voi scoate paharele de la mama, paharele acelea pe care le păstrez pentru ocazii speciale
voi pune masa din bucătărie în mijlocul sufrageriei
și am să las pe oricine va dori să îmi asculte povestea vieții
voi așeza toate pozele cu tine peste tot prin casă
la baie, la bucătărie, la intrarea în apartament
voi scoate cadourile de la tine
voi suna toți prietenii care au plecat de mult dintre noi
pe tata, pe bunicu’, am să le scriu copiilor din Africa despre tine
pentru că toți trebuie să te cunoască
vii, morți, săraci, bogați
absolut toți trebuie să-mi cunoască povestea vieții
și ca totul să fie perfect am să țin un discurs
în mijlocul sufrageriei
un fel de
hai să vă spun și vouă de ce nu ies din casă cu zilele și scriu poezii pe toate site-urile literare
e o poveste lungă
să bem un pahar de vin pentru ea
este aici cu mine
în mijlocul inimii, mă privește și mă mângâie tandru pe spate încurajându-mă
spune-le tot albert
spune-le cât de mult mă iubești

poem ediție limitată


dragostea asta e cretină
o scupi, îi rupi mâinile, picioarele
o gonești în chiloți pe scări, o cerți în fața vecinilor
degeaba, dragostea are carnet roșu, de spitalul de nebuni
îți sare în gât, te apucă de coadă
îți fumează toate țigările
te exfoliază
te obligă să scrii poeme în care plângi după părul ei negru lung
după săruturile ei, după vaginul ei
te obligă efectiv
mă sună la 6 dimineața să își ceară poemul promis
ca și când și-ar lua ofranda de sânge
și eu, prost și indulgent întind palmele exact ca în școala generală
când mă lovea tovarășa dirigintă cu rigla la palmă că am fost obraznic
totuși mă întorc mereu la ea, o pun să-și miroasă părul, să-și atingă sânii
doar bestiile au nevoie de iubire ca de un mesia

Poemul


Motto: ”Aripile păsărilor se curbează într-un mod nemaiauzit

Cerul se apropie de pământ ca un copil în preajma unor ecleruri”

Între nebunie și iubire e o fâșie deșertică

pe care umblu în picioarele goale

mă ustură, mă doare, sângerez, dar eu mă gândesc la tine

și atunci îmi vin în minte scenele din război în care soldații se gândesc în tranșee la iubitele lor

da, alberto

ești îndrăgostit, femeia asta te scoate din trupul tău uscățiv, alberto, te așează pe un platou de argint pentru a te devora fără sare, fără mirodenii

predă-te, alberto, de aici nu scapă nimeni

iubirea asta te transformă

nu îți cresc aripi, nu îți crește nicio altă inimă

ci primește solzi, primești încă două picioare și 10 degete pentru a te putea strecura

totuși, alberto

femeia asta e dragostea ta, e fundația în care ai vrut să crești toată viața

e toată nebunia de care ai fugit toată viața

dar îți place, alberto, recunoaște că îți place

te așezi mereu lângă ea să o săruți pe sâni

să-i miroși părul și să-i asculți inima

și știi de ce ai să stai mereu lângă ea, alberto

pentru că aici e țara ta, aici sunt recoltele tale, amintirile copilăriei, aici crește grâu, aici se coace pâinea, aici sunt toate notele de 1o, extemporalele, toate cărțile de istorie și tot ce ai tu mai de preț pe planeta asta asta, lângă ea, lângă femeia asta lină și frumoasă cu brațe subțiri ca două versuri

poempromisiune


când m-am apucat să-ţi scriu era târziu trecuse de mult de miezul nopţii era două şi 8 minute mi-am dat seama că te iubesc chiar dacă mă tratezi ca pe un fraier chiar dacă mă minţi că ţi-ai tăia părul pentru mine sau că o să te arunci într-o zi de pe bloc sunt minciuni dar m-am obişnuit de mult cu minciunile tale cu mitomania ta cronică cu cele 2 nume şi 3 prenume cu foştii tăi iubiţi care apar din virtual la uşa mea şi îmi arată toate cadourile tale pentru ei iubirea e ca un tren din care nu te poţi arunca deschizi uşa vagonului încerci să numeri stâlpi de telegraf şi îţi faci curaj să te arunci la al douăzecilea dar apoi îţi dai seama că e futil mai bine mergi până la capat mai bine aştept cuminte în compartiment să mă întâlnesc cu tine în gara de nord în faţă la mcdonalds să mergem iar în apartamentul ăla chic de pe lângă atheneu şi să facem dragoste până poemul pe care ţi-l scriu de fiecare dată pe sâni mi se mută mie pe piept apoi să adorm cu faţa în părul tău care miroase atât de frumos în fiecare dimineaţă în care mă trezeşti să facem dragoste uit de toate tâmpeniile pe care mi le-ai servit cu gheaţă 3 ani de zile stau cuminte la calculator şi aştept să-mi aduci cafeaua şi să mă săruţi pe gât în timp ce-mi verific emailul când pleci încep să te urăsc instant dau din mâini din picioare mă cert cu toată lumea vorbesc urât la telefon agăţ gagici pe stradă mă înjur din senin în casă ce viaţă de rahat ai fraiere te îndrăgosteşti tu ca şmecherul de cele mai imposibile femei te sun la 2 noaptea intră pe mess curva dracului cu cine eşti în pat te-am sunat de 2 ori şi nu răspunzi începi să tremuri la telefon să plângi să-mi spui că eşti la menstruaţie aşa şi dacă eşti la menstruaţie care-i problema de câte ori ne-am tras-o noi la menstruaţie recunoaşte că eşti cu cineva în pat spune atât da sunt cu cineva în pat dar tu râzi şi îmi spui te iubesc atunci când mă înjuri nu sunt cu nimeni vrei să strig că îmi place să fac dragoste cu tine să mă audă toţi vecinii dar nu îţi mai cer nimic tac şi îmi dau seama că sunt cel mai mare fraier care a trăit vreodată şi orice mi-ai face am să te iubesc pentru că eşti singura mea speranţă într-o lume mai bună amin aşa să-mi ajute dumnezeu

poem simplu


trecuse ziua aceea destul de clar
oprisem în câteva gări care semănau cu mine
erau înalte, goale de oameni şi cuvinte aproape şterse pe ziduri
când a venit noaptea dorul de tine
mi-a pus mâna pe piept ca un părinte îngrijorat
atunci te-am simţit lângă mine
am ştiut că lipsa ta mă transformă într-un lucrător în slujba iubirii
nu trebuie să mă opresc niciodată din datoria asta
nu dorm, nu mănânc, fumez mult şi nu am weekenduri niciodată
căci tu eşti o femeie care începe din dreptul inimii mele
ocoleşte planeta de două ori şi se opreşte tot în dreptul inimii
te voi găsi oriunde m-aş naşte

trăim în republica iubirii


aici găsim mereu timp să ne atingem mâinile
se ne sărutăm pe bănci, să facem împreună duş
tu eşti eroina mea, eu sunt eroul tău
şii trăim în republica iubirii
aici nu votăm niciodată, avem un parlament mare cât un volum de poezie
avem şi legi foarte complexe şi complete
cum ar fi
eu te iubesc, tu mă iubeşti, noi ne iubim

dragostea se aplică în mod concret, zilnic
ca un plasture peste inimă

datoria mea e să te mângâi pe frunte până adormi
tu trebuie să-mi faci săptămânal ciorbă de perişoare
iar dacă nu respectăm aceste legi
primim pedepse severe, drastice
care nu pot fi înţelese de ceilalţi şi nu le pot expune aici
pentru că ar putea crede că suntem sado-masochişti

în general iubirea noastră e un micromecanism pe care îl purtăm în piept
l-am primit fiecare atunci când ne-am cunoscut

ţine loc de inimă, de plămâni, de palme
şi ştii ce e frumos
odată ce am intrat în republica asta
şi tu şi eu nu vom putea ieşi nicodată teferi
pentru că paşapoartele noastre au valabilitate doar în interiorul celuilalt
nu potem evada decât în celalalt

dar până acum niciunl dintre noi nu a renunţat la cetăţenia iubirii

de ce avem nevoie pentru a scrie un poem de dragoste


în primul rând, primordial, esenţial
am nevoie de tine
zâmbind
în bucătărie, pe faleză, căutând conuri sau melci
în rochia neagră sau purtând doar cămaşa mea albastră
apoi am nevoie de o inimă plană ca o foaie de sugativă
pe care se vor aduna toate victoriile noastre
se vor sedimenta aici, vor lăsa cicatrici
ca pe blana unui leopard, nişte semne distinctive care vor face inima mea unică
apoi iar am nevoie de tine
undeva departe tristă la fel de frumoasă ca atunci când te-am sărutat în sala de aşteptare
ne mai trebuie încă un ingredient
aproape imposibil de găsit
urmele hematiilor tale pe buzele mele

(pentru că eu cred că un poem de dragoste e mereu un poem carnivor)

în general când iubeşti cu adevărat nimic nu îţi rămâne ascuns
îngerii, fluturii, Dumnezeu, zilele, nopţile, sânii, celulele albe&roşii, vaginul etc
tot, absolut tot
stau în jurul meu precum alimentele vitale pe masă
tu doar întânzi mâna şi te înfrupţi
iar la final
avem nevoie şi de o moarte mică, în miniatură
ea reprezintă toate clipele când sunt departe de tine
şi îmi lipseşti

bara de inox


stăteam amândoi în taxiul ăla galben ca nişte elevi prinşi cu tema nefăcută sincer să fiu aveam emoţii groaznice habar n-am de ce mă comportam stângaci

prima dată am vrut să stau lângă bara aia aproape de uşile terminalului ieşiri să te sărut acolo să te ţin în braţe deasupra bării de inox dar mi s-a părut clişeu hollywoodian lângă mine era doi turci unul dintre ei vorbea la telefon din bucuria lui din glas am înţeles că avionul a aterizat cu bine atunci a fost singura dată în viaţă când am regretat că nu ştiu limba turcă vroiam să vorbesc cu tipul ăla din avionul tău şi să-l întreb de tine

mi-am făcut loc prin mulţimea agitată eram aproape de bara de inox chiar lângă uşile glisante brusc a început inima să-mi bată cu putere nu pot să stau lângă bară nu nu pot am ieşit dintre oamenii ăia te simţeam aproape jur erai foarte aproape de mine şi m-am panicat primul meu impuls a fost să mă aşez pe vine şi să-mi aprind o ţigară nu ştiu de ce nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine în momentele alea mă simţeam ca un pahar în care cineva te turna şi ieşeai peste buzele paharului mă sufoca gândul că eşti foarte aproape

în două minute ai apărut trăgând cu putere de valize am avut senzaţia că m-ai recunoscut în toată mulţimea aia pestriţă şi te-ai uitat direct în ochii mei ai tresărit când ai intrat în sala aia de aşteptare în care agonizasem atâtea ore sunt momente în viaţă în care îmi vine să plâng brusc neputincios vroiam să plâng pentru că te iubeam prea mult dar am avut noroc mare noroc valizele tale s-au răsturnat pe jos a fost momentul meu de respiro am bătut de 2 ori din aripi şi am fost lângă tine mă simţeam deconspirat am avut impresia că te voi speria dacă mă vedeai plângând aşa că am avut o replică ceva de genul ăsta de ce nu eşti atentă măi

în taxiul acela galben mi-am dat seama că toate momentele în care ne sărutasem făcuserăm dragoste te spălasem pe sâni şi pe picioare se evaporaseră erai o nouă iubită pe care nu o cunoşteam deloc nu ştiam ce să-ţi spun nu aveam curajul să-ţi spun că te iubesc că vreau să te sărut mă uitam la tine intimidat şi blocat în mintea mea totul era gol nu îmi aminteam cum te cheamă câte avioane ai schimbat sau ce ţigări fumez tu zâmbeai şi vorbeai încet ne-am sărutat lung începeam să te recunosc să îţi recunosc celulele îmi reveneau în minte toate amintirile pe care le pierdusem şi atunci m-am bucurat că te pot iubi de fiecare dată mai mult la fiecare întâlnire de fiecare dată când ai pleca din pat până la bucătărie când ai revii lângă mine eu te voi iubi mai mult mă umplu de tine ca o substanţă parfumată care îmi pătrunde prin piele şi savoarea ei îmi persistă în creier oriunde m-aş întoarce unde m-aş duce în fiecare dimineaţă te voi găsi cuminte în pielea mea în sângele meu

ce înseamnă dragostea


dragostea ar putea fi un copil mic pe care îl scoţi la plimbare prin parc într-un cărucior trendy ca să fii remarcat de trecători dar nu e deloc un copil mic ar putea fi o pasăre pe care o porţi pe umăr ca o emblemă nobiliară dar nu e deloc nici pasăre ar putea fi o familie de orfani pe care îi adopţi direct dintre ruinele unei case dar nici orfanat nu e dragostea e ceva mult mai subtil ceva mai greu de arătat cu degetul sau scrijelit pe scoarţa copacilor dragostea e un fenomen de masă o găseşti peste tot la supermarket pe paginile de facebook pe la colţuri pe acoperişul caselor pe sub pietre peste tot o porţi cu tine în toate buzunarele o aduni în pumni ca pe zapadă te acoperi cu ea ca o pilotă îi duci mâncare caldă la serviciu o ţii în servieta printre dosare şi grafice dar o simţi mereu între coaste şi ai tot timpul tendinţa să o mângâi până adoarme cu ochii deschişi ca un soldat căzut între două linii inamice căci dragostea în fond e lupta pe care o duci cu tine însuţi renunţi la tine la toate bunurile tale la toate secretele tale la toată istoria ta până când devii o bucată de plastelină în mâiniile iubirii şi atunci ea dragostea te modelează cum vrea îţi dă orice formă vrea ea iar tu accepţi toate compromisurile toată mârlăniile toate flegmele pentru că iubeşti

toată viaţa mea mi-am dorit să fiu un poet genial


să am sute de poezii pe toate site-urile de literatură din ţară şi din străinătate să mă oprească toate gagicile bune pe stradă ca să-mi ceară autografe pe portjartier mă rog chestii de astea de macho ştiţi voi poeţii bărbaţi să fiu invitat la talk-show-uri despre poezii la protv şi antena1 să dau din mâini ca nicoale ceauşescu să zic aşa poezia ESTE un fel de iubire mai mică şi încape lejer pe o pagină a4 şi să leşine toate secretarele care stau de la 9 la 17 pe messenger la birou şi scriu poezii de dragoste dar cel mai mult mi-am dorit să pot să merg gratis cu trenul adică fiind un mare poet naţional cfr-ul să-mi dea legitimaţie de poet la fel şi tarom-ul pentru că le fac reclamă iar toată lumea să îşi dorească să facă poze cu mine etc etc dar până la urmă mi-am dat seama că toată chestia asta cu poetul genial e o mare bălărie nu există poet genial nu există poeţi geniali există doar oameni singuri oameni trişti oameni care nu au pe nimeni şi atunci toţi aceşti oameni citesc poezii le citesc ca şi când ar consuma marijuana pentru a se înălţa la cer pur şi simplu poeziile pentru oamenii singuri trişti sunt un fel de amici care te ţin de mână şi te invită la restaurant îţi ascultă răbdător toate frustrările îţi şterg nasul şi lacrimile şi apoi te învelesc cu pătura când dormi spunându-ţi somn uşor

undeva e o eroare


cred că am greşit undeva am pus un link aiurea sau am mers prea des la bibliotecă când eram mic en fin nu mai contează acum trebuie să aleg între mine şi poetul care se scobeşte în nas la celalalt capăt al mesei cineva trebuie să plătească pentru toate rahaturile astea apropo mi-am adus aminte de o replică celebră unde se duc toţii oamenii ăştia unde se duc alberto se duc la cimitir alberto cu toţii sau cum s-ar spune cel mai lung timp pe pământ ni-l petrecem la cimitir printre cruci şi bălării alberto nu există nimic mai adevărat decât o lungă pregătire pentru cimitir zi de zi te pregăteşti pentru întâlnirea cu pământul totul e tarifat cum s-ar spune la secundă dar mă rog hai să revin la subiectul principal undeva am greşit am crezut că toţi sunt ca mine băieţi buni care nu pun prea mult preţ pe hârtiile de bancă şi alte chestii de genul ăsta cei ca mine care beau din pahare de plastic pentru că oricum votca are acelaşi gust într-un pahar de plastic ca şi într-unul de cristal alberto sau un vagin e foarte diferit de alte vagine dar totul e la fel alberto şi se repetă alberto dramele astea se repetă iubirile astea se repetă războaiele se repetă femeile se repetă regii sunt mereu acolo morţii îi găseşti în cimitir şi tot aşa deci am greşit undeva şi nu ştiu unde alberto unde dracu` ai greşit alberto adu-ţi aminte alberto fă un efort şi adu-ţi aminte hai că nu e greu măi băiatule nu e greu să-ţi aduci aminte deloc ce pot să spun alberto stai jos fumează o ţigară şi adu-ţi aminte ştii unde mă găseşti hai măi alberto fii deştept dă din aripi dă din inimă şi adu-ţi aminte

Acesta este un foarte frumos poem de dragoste


Poate mai frumos decât cel care ţi le-am scris atunci
Pe sâni, pe abdomen, pe degetele mâinilor
Mai ţii minte, iubito?
Erai toată un poem de dragoste în continuă mişcare
Când făceai cafeaua în bucătăria aia mică
Destul de chic, de altfel, trebuie să recunoaştem
Iar eu citeam versurile de pe sâni
Mi-am dat seama că trebuia să continui poemul
Să îi dau o altă formă
Ca o inimă ce a născut de curând altă inimă
Ştii la ce mă gândeam, iubito?
Că în poemul ăsta să îţi spun cât de frumos te aşezi tu lângă mine
Ca lângă o şină de cale ferată
Aşteptând ploaia, ninsoarea, aşteptând moartea, învierea, apocalipsa,
Aşteptând viaţa
Aşteptând să mă trezesc din somn
Şi să-mi spui
„Bună dimineaţa, te iubesc!”
Iar am să mă trezesc cu ochii aproape închişi, am să te sărut
Şi am să te întreb
„Ştii ce vom lăsă noi moştenire planetei ăsteia?”
Tu ai să zâmbeşti, ca în momentele în care aştepţi ceva extraordinar de la mine
„Iubita mea, vom lăsa planetei ăsteia, regilor, preşedinţilor, poeţilor, asasinilor, borfaşilor, mamelor, taţilor, fraierilor, orbilor, bunicilor, academiilor, orfelinatelor povestea noastră de dragoste! E cel mai mare dar pe care îl putem face lor: să ştie, să înveţe, să aprofundeze iubirea noastră. Să dea teze la limba română despre iubirea noastră, să meargă în săli de cinematograf unde să vadă ce înseamă mystic kiss, poziţia agonia.ro, să liciteze pentru pungile de hârtie pe care ne scriam poemele…”
Tu ai să zici „Hai măi iubitule, că să răceşte cafeaua!”

Iar eu am să uit instant de toate poemele de dragoste şi de cafea pentru că dimineaţa cel mai mult, extraordinar de mult, îmi place să facem dragoste.

extraordinara întâmplare de pe strada buzăului


mergeam în spatele ei avea un fund Minunat când s-a întors spre mine i-am văzut ochii erau uriaşi ca două palme de nou-născut atunci mi-am văzut prima oară aripile în retinele ei Nemaimpomenite din piept îi ieşeau nişte ţevi calde îmi aduceau aminte de Tata ultima oară când îl văzusem era într-un coşciug de lemn cred că era brad căci miroasea frumos după aceea mult timp am spus tuturor că tata a plecat la vânătoare într-o pădure de brazi Ea s-a apropiat prin geaca groasă îi vedeam inima m-a îndoit o clipă avea o voce ceva de genul ăsta Nu mai e nimeni aici am tăcut nu înţelegeam ce spune apoi a plecat cizmele ei cu Toc nu lăsau urme în zăpada proaspătă m-am uitat înapoi aripile mele lăsaseră dâre subţiri când m-am întors Dispăruse apoi am regretat că nu i-am spus că îmi doream foarte mult să facem dragoste

orice întâlnire cu tine


îmi mărește dependența
mi se face foame brusc, mă uit din 5 în 5 minute la ceas
fac tot posibilul ca mâinile noastre să se atingă
te privesc din toate unghiurile să îmi pot face o schemă mentală
a tuturor gesturilor și ticurilor
am unele obsesii numai în prejma ta
mi se denaturează personalitatea
nu îmi cresc aripi, nu mă îngraș subit
ci pur și simplu nu mai focalizez realitatea

nu știu unde se termină iubirea

poate că într-un cimitir, poate că în dreptul scării de bloc

celulele noastre se recunosc între ele independent,
au un dans al lor propriu, o subtilitate care se poate explica doar
prin formule matematice complicate de care oricum nimănui nu-i pasă
exact ca atunci când ai dansat și nu te mai recunoșteam

pur și simplu trupul tău mă păcălea
lua altă formă, modela o altă femeie
total necunoscută mie
am avut un șoc câteva minute, nu înțelegeam de ce nu mai emit același cod al iubirii
nu mai receptam corect, trecuse pe o frecvență mai înaltă
am multe de învâțat în dragoste
nu e nicidecum ca la război
e o lecție zilnică în care înveți că iubita ta are multe forme

multe formule magice pe care
trebuie să înveți să le rostești cu accentul potrivit