chirurgie poetică


în mine există multe poezii
tu te plimbi printre ele ca o soră medicală
printr-un spital de campanie
toate mâinile se întind spre tine
unica salvare, ultimele momente minunate petrecute înainte de sfârșit
unora le pui atele, altora le coși versurile dureroase
le dai apă cu lingurița
le spui că îi aștepți în viața viitoare
unde totul va fi minunat
totul se înseninează
noi vorbim ca doi sfinți care l-au văzut pe Dumnezeu
fără se ne mai temem vreodată de întunericul din noi
pentru că dragostea e o forță atât de puternică
încât vindecă toate poeziile de tristețe și de așteptare
într-o clipă
momentul acela în care toate întâmplările din viața mea
se adună într-un singur loc, într-o singură cameră, într-o singură femeie, într-o singură iubire

Înaripaţi


Cu toții știm că Universul e infinit, la fel și Dumnezeu. Două entități la fel de infinite. Dacă am vorbi în unitățile noastre de măsură, lui Dumnezeu i-ar trebui cam o zi întreagă să străbată pe jos Universul de la un capăt la celălat. Și într-o dimineață, când noi nici măcar nu aveam planetă, nu avem absolut nimic, eram doar niște frânturi de cuvinte, Dumnezeu a plecat la plimbare prin Univers. Și a mers cale lungă, inestimabil și incalculabil pentru gândirea noastră de mai apoi. Pe la amiază a ajuns într-o galaxie în formă de spirală, un fel de cerc strâmt. Dumnezeu și-a dus mâna streașină la ochi și a privit galaxia aceea singură printre alte galaxii, nici mică, nici mare. Și i-a plăcut așa de mult încât s-a așezat în fund pe un colț al ei. Și a zis ”Aș bea niște apă!” Și atunci, dorința lui s-a transformat instaneu într-o planetă albastră plină de apă proaspătă și cristalină. Oceane, mări, fluvii, heleștee și tot ce se mai află acum pe Pământ. Și i-a plăcut mult dorința lui. ”Voi mai sta puțin pe planeta asta nou-născută!” Și pe unde pășea el, viața înflorea, copacii creșteau, iarba înverzea subit și păsărelele zburau în urma lui. Și s-a dus la marginea oceanului. S-a jucat puțin puțin cu valurile și așa au apărut toate viețuitoarele marine: pești, caracatițe, meduze și absolut toate tipurile de pinguni și tot ce înoată prin apă. Dar i s-a părut că uscatul e prea pustiu și a zis ca ar fi bine niște animale. Și așa au apărut urșii, lei, tigrii și restul de animale.  Animalele trăiau în armonie și se bucurau de fiecare de aptitudinele cu care le înzestrase necunoscutul care se plimba cu picioarele goale prin apa oceanului. Nu exista nici moarte, nic durere pe planeta nou-născută. Și lui Dumnezeu i s-a făcut somn. A trimis Soarele să se învârtă puțin mai departe pe orbită și s-a gândit că planetei i-ar trebui un fel de bec noaptea. Și a suflat puțin asupra unui asterioid care trecea grăbit pe lângă Pământ și l-a transformat în Lună. Și uite așa Dumnezeu avea și lumină de noapte pe planeta pe care tocmai o născuse. A doua zi dimineața a chemat toate animalele la el. Toate animalele îi știau cuvintele și se temeau de el ca de un stăpân atotputernic. Pururea atotputernic. Și el s-a mâhnit puțin în sinea lui. Temea crasă și fără niciun temei îi displăcea. Așa că s-a gândit să creeze o creatură după chipul și asemănarea lui care să fie nu mai fie atât de temătoare și obedientă. S-a gândit preț de câteva ceasuri dacă e necesar să lase liber din imaginația lui creatura pe care deja o intitulase ”om”. Și atunci, într-un acces de divinitate, a rostit clar cuvântul ”om”. Și în fața lui a apărut primul om de pe planeta asta. Dumnezeu l-a luat în brațe și l-a mângâiat ușor pe frunte, ca pe un copil mic. Și omului i-au crescut instantaneu aripi de înger. Și apoi Dumnezeu a mai rostit de câteva ori cuvântul ”om” și Pământul s-a umplut de oameni frumoși și cu aripi. Era chiar mulțumit, oamenii trăiau în pace și toți se iubeau ca frații. Și într-o zi, într-o zi cu soare mult și două dimineți, Dumnezeu a hotărât să plece mai departe, până la capătul Universului. I-a chemat pe oamenii și le-a spus scurt: ”Plec pentru o vreme, dar mă întorc repede. Să mă așteptați!” Și oamenii s-au întristat peste măsură. Atât de tare s-au întristat când Dumnezeu a plecat încât le-au căzut aripile, dinții, și unii au început să moară. Dumnezeu știa că așa se întâmpla, dar chestii absolut esențiale și urgente îl așteptau la marginea Universului sprea a fi rezolvate. Știa că plecare lui de pa Pământ va atrage stihiile morții. Dar credea în oameni și îi iubea ca pe copiii lui. Și îm plus nici nu întârzia prea mult. A doua zi dimineața se va reîntoarce pe planeta lui preamultiubită. Și iată că s-a făcut noapte, și noi îl așteptăm cu drag pe Dumnezeu să revină. Dar mult mai e până mâine dimineață, iar noaptea e plină de moarte și de tristețe. Pentru că în noapte satan și-a făcut culcuș. Dar, să nu ne temem, Dumnezeu se întoarce mâine dimineață cu nouă ne vor crește iar aripile înapoi. Aripile de iubire!

Iubirea în România


În România se iubește cu toate organele, absolut toate: inimă, creier, ficat, portofel, telefon etc-etc. Da-da, se iubește cu inima, sălbatic, aproape carnagiu domestic; cu materia cenușie: ea profesoară, el profesor, aceeași muzică, aceleași filme, aceeași facultate, aceeași medie de absolvire; cu ficatul: el un alcoolic destrăbălat, ea o casnică pasionată de telenovele și sarmale de Crăciun; cu portofelul (da, portofelul e un organ uman, deși e greu s-o recunoaștem franc): ea 18 ani, frumoasă foc, el 58 de ani, burtă, chelie, yacht de 300 de mii de euro, vilă la Monaco; cu telefonul (în ultimii ani s-a observat că telefonul a devenit un nou organ uman): ea pe whatsapp, el pe whatsapp, ea pe Facebook, el tot pe Facebook etc-etc

rochia neagră de la Paris


niciodată nu mi-a fost atât de greu
să mă imaginez pe mine cum stau
la baza unui soclu pe care mi-am scluptat iubirea
de fapt
s-a urcat ea singură: graţioasă, agilă şi cu rochia neagră
de la Paris (nelipsita rochie neagră – foarte chic)
s-a lăsat sedusă, drogată şi îmbătată
de dalta mea
a zis: „Da, îmi place aici. E briză, e poezie, e soare.”
apoi m-a întrebat graţios:
„Urci şi tu?”
stăteam aşa şi mă uitam excitat la ea

iubirea creează iubire
am dat din cap aşa neutru
şi mă gândeam cum am fi arătat noi doi pe soclu
eu slăbănog înalt şi deşirat, cu blugi army şi adidaşi, cu părul mare, vâlvoi
iar ea superbă, graţioasă şi elegantă în rochia de la Paris
rochia neagră
şi am zis: „Pas!”
rămân aici la baza soclului să le explic trecătorilor
ce frumoasă eşti tu
şi chiar să strig la ei să-şi scoată pălăriile în faţa iubirii

câteva litere despre o zi oarecare


Se pocnesc secundele între ele
Întră adânc una în cealaltă
Cu zgomotul şinelor dezosate.

La cealaltă marginea a patului stai
Printre dungile cearceafului
Se zbat 30 de bărci cu pescari mahmuri
Şi un stol de păsări fără nume
E aceeaşi muzică de acum un an
Când priveam pe fereastră
Degeaba
Ca în documentarele despre dragoste
Învingând tulburator
Un luptător de sumo cu o simplă bătaie din pleoape.

Fără formă iniţială


stau în genunchi
toate secundele cu mâini abile de crupieri
îmi înfig ace în degete

sângele se retrage înspăimântat spre zona verde
acolo unde toate metaforele s-au ascuns
să-şi facă siesta dupa un dejun copios
printre poze cu femei care se prabuşesc
în mine ca un bungee jumping

mă ridic totuşi
o femeie s-a legat cu elastic de inima mea
pulseaza în mine
sus
jos
bază
pisc

sunt ca un edificiu recent construit
în care muncitorii au uitat
saci de ciment, ciocane, cuie

deşi pare imposibil
în mine e destul loc pentru a-ţi pune un hamac
îmi modific forma şi dimensiunea
sub acţiunea acestei forţe exterioare
mă curbez uşor până devin tu

De aici nu există scăpare


Inima mea e o bucată de cretă albă tocită
De prea multe ori am scris ”te iubesc” deasupra dimineţilor dintre noi
Uneori reciţi poeme triste
Atunci glasul tău se transformă în dangătul clopotului din noaptea de înviere
Braţele mele dezertează, devin 2 soldaţi care preferă
Să îşi abandoneze cazemata pentru a te ţine strâns la piept
Ca pe o ploscă cu apă în plin deşert

Devin confuz, îmi chem la o întrunire secretă
Toate celulele
Deschidem hărţi, haşurăm sentimente
De fiecare dată obiectivul principal surpă intangibilul
O mână de celule din ventriculul drept se oferă voluntare
Pentru cea mai extraordinară misiune din viaţa mea
Vor pleca singure spre tine
Nu există cale de întoarcere
Aşa că pregăteşte-te să fii iubită!