Lucrurile care se întâmplă în timp ce dormim


Am intrat. Am mare încredere în Newton. Isaac Newton. Cel care stătea sub un măr şi vedea cum planetele stau una în spatele celeilalte şi nu cad niciodată în hău. Un bar destul de chic  şi plin de oameni normali. Cel puţin aşa păreau de la spate, căci toţi erau cu spatele la mine. Barmanul, clienţii, absolut toţi erau cu spatele la mine. Pe un perete uriaş era un tablou  cu Newton. Dar cu spatele, evident. L-am recunoscut după mărul pe care îl ţinea în mână. Am zis „Bună ziua!”. Mi s-a răspuns tot cu spatele. Pentru o clipă am crezut că acolo se toarnă un film a la Hitchcock. M-am uitat discret după camerele de filmat. Nimic. M-am dus până la WC. Nimic. Doi clienţi foloseau pisoarul. Evident cu spatele. Am încercat să le văd feţele când se spălau  pe mâni. Dar nu ştiu cum au reuşit să stea cu spatele şi de data asta. Atunci am început să mă îngrijorez. Oare nu pot vedea pe nimeni la faţă? Oare să fie doar vreo chestie freudiană? Ceva legat de copilăria mea? Sau visez? Bine, visez. Dar de ce Newton? Asta nu înţeleg. Mă rog. Nicio problemă. Mă duc să-mi termin cafeau şi aştept să mă trezesc din vis. Am băut din ceaşcă. Cea mai bună cafea cu lapte pe care am băut-o vreodată în viaţa mea. Evident, visam şi am zis să profit şi să mai beau una. În mod normal beau maxim două cafele pe zi maxim,maximum maximorum. „Chelener, încă o cafea delicioasă! Nu te grăbi, îmi place mult aici.” Am zâmbit, mă gândeam ce faţă putea avea chelnerul. Era tuns scurt şi puţin creţ. Ar putea fi grec, nu? Era lat în spate ca Platon. Deci, grec să fie. A venit cu spatele şi mi-a pus cafeaua cu spatele dintr-o poziţie imposibilă. „Cât costă?”. „E din partea casei, e ziua patronului.” Era clar, visam.La istorie ne-au învăţat să nu ne încredem în greci, nici măcar când aduc daruri. Dar aici nu eram la lecţia de istorie, eram într-un vis. „Cine e patronul?” am întrebat aşa într-o doară ca să intru şi mai adânc în tenebrele visului. „Domnul din tabou” şi mi-a indicat cu mâna întoarsă invers pe cel cu mărul din taboul de pe perete. Aş fi putut jura că mi-a făcut complice cu ochiul. Am privit la newtonul din tabou. En fin, ăsta e doar un vis. Mi-am aprins încă o ţigară şi am aşteptat să văd cum mă voi trezi şi unde. Nu-mi aminteam deloc ce zi putea fi.  Nu ştiam unde adormisem. Eram acasă? Pe la vreun amic? Sau poate pe la o tipă? Nu, nu eram la nicio tipă, pentru că eu nu dorm la tipe acasă, n-am timp de somn! Ha-ha! Sau poate că adormisem pe un câmp plin cu iarbă. Nu-mi puteam aminti nici în ce anotimp eram înainte să adorm. Atunci, pentru o clipă m-am îngrijorat. Dacă nu mă voi m-ai trezi niciodată? Era un moment foarte dificil al existenţei mele. Mi-am adus aminte de Zhuang Zi, chinezul acela care a visat acum mai bine de 2000 de ani în urmă că e un fluture şi nu era convins, în timp ce visa, dacă e un om care visează că e fluture, sau un fluture care visează că e un om. Oare se mai trezise? Dilemă totală şi la mine. Ce trebuie să faci, dacă rămâi blocat într-un vis? Şi atunci am avut o idee: aş putea cere cuiva un telefon inteligent, să accesez internetul şi să aflu soluţia la dilema mea. Dar cui? Toţi sunt cu spatele. Dacă nu aleg persoana corectă? Dacă se întoarce spre mine şi are o faţă de monstru? S-ar putea să încep să ţip în vis. Nu, clar nu vreau un coşmar. Mai bine îmi savurez cafeaua şi aştept calm să se termine. Fără telefoane inteligente, fără feţe de diavoli. Mi se făcea pielea de găină când mă gândeam că toţi cei din sala aceea imensă ar putea fi nişte diavoli. E posibil să mă înşel. E o posibil să aibă feţe normale, pline de coşuri şi aluniţe. Am vrut să mă uit la ceas. În viaţa reală nu port ceas. Dacă visam, trebuia să am ceas. Mă rog, nu de aur, sau scump, dar trebuie să am ceas. Am ridicat încet mâneca de la mâna stânga. Încet. Voiam să văd ce fel de ceas primisem de la Morpheus. Nimic. Nu primisem nimic. Ceva e putred aici în barul ăsta. Ceva e putred. Dar ce anume? Trebuie să existe o soluţie. E posibil să nu fie vis. Ce să fac? M-am uitat în pachetul de ţigări. Mai erau destule. Le-am filat. Doisprezece. Dacă le termin şi visul nu se termină? Am bani în visul acesta? Sau e un vis din acela în care visezi că eşti miliardar? Stai să mă uit în portofel. M-am ridicat în picioare şi m-am controlat la buzunarul de la spate al pantalonilor. Nimic. Nici urmă de portofelul meu negru. Mda. Am căutat în toate buzunarele. Nicio urmă de portofel, de bani, de acte de identitate. Începusem să mă tem. E visul meu, dar cine eram eu? Aveam un portofel negru în care ţineam actul de identitate, cardul bancar, nişte hârtii cu valoare sentimentală şi bani. Îmi ştiam şi numele şi prenumele, nu era asta problema, nu eram amnezic, dar, dacă, în visul meu mă numeam altfel? Pfuu. Şi culmea, nu-mi aminteam cum mă numisem înainte să adorm. Asta era adevărata problemă a visului. Cum mă chema în realitate? Mi-am adus aminte cum mă chemase într-un alt vis al meu. Mă chemase Cleomenes. Da, ştiu, ca pe regele acela grec.Ciudat, nu-mi puteam aminti nici atunci numele meu real. Dar de ce îmi aduc aminte de visul acela tocmai în acest vis? Poate să fie un vis într-un vis. Atunci am luat hotărârea că, dacă mă întreabă cineva, prin absurd, cum mă cheamă, mă voi numi „Cleomenes”.

Aş fi vrut să mă întind puţin. Era multă aglomeraţie acolo, multă lume, toţi oamenii cu spatele la mine şi vorbeau animaţi, le vedeam cum li se mişcă mâinile şi auzeam gălăgia aceea specifică barurilor aglomerate. M-am concentrat să le aud conversaţiile, poate reuşeam să mai rezolv din mister, sau poate să-mi dau seama când mă voi trezi în ce parte a minţii mele am fost în vis. M-am apropiat de doi clienţi. El în blugi şi ea în fustă. Râdeau. Vorbeau în limba mea, cunoşteam cuvintele, dar nu le deşluseam sensurile. Aproape că mă lipsem cu urechea de spatele lor. Ea miroasea foarte excitant. Atunci am avut iar dubii că visez. Cred că a treia oară, precum Petru, de trei ori. Dar am reuşit să înţeleg perfect o frază: „Cleomenes nu a venit încă.” Era ceva suspect. Oare eu eram acel „Cleomenes” pe care îl aşteptau? Este posibil ca ei doi să fie o prelungire a visului meu, sau să fie ei nişte chei ale visului? Dacă aş putea să le văd feţele, aş spune cu precizie cum mă numeam înainte de a mă numi „Cleomenes”.  S-au îndepărtat de mine. Pot să jur că au repetat iar clar, foarte clar, „Cleomenes”. Am vrut să-i urmăresc, dar s-au pierdut printre alţi oameni cu spatele. Poate că nu e un vis, poate că există posibilitatea ca într-o zi oarecare toată lumea să stea cu spatele la tine, măcăr cel puţin câteva ore. Dar dacă ieşeam afară din bar? Oare toţi oamenii sunt tot cu spatele? Hmmm. Şi dacă deschid uşa şi mă nimeresc pe marginea unei prăpăstii? Mai bine nu, şi aşa am rău de înălţime. M-am întors la locul meu. Oamenii încă stăteau cu spatele la mine. Aş fi vrut să ştiu cu disperare cât e ceasul; ce zi este, ce anotimp? E dimineaţă, e soare, e ceaţă, e ploaie? Şi mai ales, de ce Newton? M-am aşezat pe scaunul meu înalt de bar. Barmanul era, evident, cu spatele la mine. M-am uitat după cafeaua cu lapte. Nu mai era. În schimb era un pahar înalt ce conţinea un lichid cu o culoare indefinită exact pe locul unde fusese farfurioara cu ceaşca cu cafea. Aha! Deci cineva vrea să mă otrăvească. Dar cine? Barmanul? Newton? Cuplul acela care repetase „Cleomenes”? M-am uitat circumspect prin sala aceea plină de fum. Toți și nimeni nu părea să fie suspect. Mai m-am uitat încă o dată după perechea de mai devreme. Nu mai era. Am văzut fusta femeii cum se strecurase pe ușa de la intrare. Nu pot să spun cu precizie culoarea fustei, dar am știut instinctual că e ea. Sau ea trebuia să fie? Mi-am adus aminte că uneori în visurile mele anterioare mă întâlneam cu o anumită persoană despre care știam că e mama, sau iubita mea, deși nu semăna deloc cu niciuna dintre ele. Acum eram cam confuz. Dacă, printre persoanele din jurul meu, era și mama, sau altă ființă cunoscută, și nu o recunoșteam?

Îmi venea să plâng. Niciodată în ultimi 25 de ani nu mai plânsesem. Asta îmi aduceam bine aminte. Nu mai plânsesem deloc. Pentru niciun motiv, pentru nicio durere, pentru nicio iubită pierdută, sau mai știu eu ce pentru ce înfrângere. Dar simțeam cum picături mari și calde  îmi alunecau pe obraji. Cred că nu erau transparente, erau puțin albăstrii, așa le simțeam. Lacrimi albastre precum oceanul. Am pus mână pe obraz. Era ud. Oare ce cum arătam cu asemenea lacrimi? M-am uitat după o oglindă. Nu am zărit nimic. Dar, într-un instant, m-a străfulgerat ideea că există posibilitatea ca să nu mai am chipul meu de înainte de a adormi. Ciudat, este posibil să nu am chipul din poza de pe buletin. Dar nu știam ce fel arăt în buletin pentru cu nu mai aveam buletin. Și iată-mă: fără nicio idee clară cum arăt, unde sunt, cum mă cheamă, cum arată mama mea, ce anotimp era înainte să adorm.

Și atunci am înțeles și grozăvia-grozăviilor: oare oamenii și-au schimbat chipul? Dacă aveau doar un singur ochi, sau două guri? Atunci mi-am dorit să mă trezesc cel mai mult, să dau drumul la televizor și să mă conving că umanitatea este la fel ca înainte de a adormi. Poate că nu mai credeau în Dumnezeu din Cer și în restul sfințiilor din Biblie. Poate că nu mai exista nicio Biblie, sau poate că oamenii nu mai erau așa cum îi cunoșteam eu. Era imperios să mă privesc într-o oglindă. Oare eram eu același de înainte? Era aceeași planetă, același soare, aceeași lună?

Și paharul acela înalt de pe bar din fața mea. M-am întors spre el, gata să-l studiez cu atenție. Poate că rezolvam misterul. Dar, paharul nu mai era. Paharul nu mai era. Dispăruse subit. Mai m-am liniștit puțin. Nimeni nu voia să mă omoare. Încă.

Mi-am scos încă o țigară. Atunci am remarcat că am aceleași mâini pe care le cunoșteam foarte bine. Degete lungi și slabe. Poate că mă voi trezi și-mi voi aminti cu plăcere de acest vis.

Câți ani aveam în vis? Poate că aceeași înainte ca să adorm. Eram la fel de înalt? Cine parte a creierul meu m-a târât în visul ăsta? Ce neîmpliniri, ce iubită, cine? Care va fi revelația când mă voi trezi? De ce toți oamenii erau cu spatele la mine? Am aprins țigarea. Avea același gust de dinainte de a mă trezi în acest bar? Nici măcar asta nu puteam spune cu precizie. Oare Wagner suna la fel? Sau Iisus murise pe cruce? Trebuia să ies din bar și să aflu mai multe. Poate că dacă deschideam ușile, mă trezeam. Sau poate că îmi va suna ceasul  deșteptător de la telefonul. Haide! Sună odată! Sună! Am tras încă un fum. M-am uitat după scrumieră. Atunci am realizat că nu am scrumieră. Unde scrumasem până atunci? Îmi aduceam aminte cu mare precizie că am mai fumat. Dar unde scrumasem? Unde sunt mucurile? M-am uitat în pachet ținând țigarea în colțul buzelor. Erau mai puține. M-am ridicat de pe scaun și m-am îndreptat spre ieșire. Trebuia să mai dovedesc încă o dată în viață că distanța cea mai scurtă dintre două puncte este o linie dreaptă. Am mers în linie. Țigarea o aveam încă în mână. Mergeam destul de repede evitând cu delicatețe oamenii cu spatele la mine. La un  moment dat țigarea mi s-a terminat. Mergeam. Nu știu ce am făcut cu mucul. Mi-am băgat mâinile în buzunarele pantalonilor. Nici nu știu de cât timp mergeam prin barul acela. La un moment dat m-am oprit în fața tabloului cu Newton. Mărul era roșu, foarte apetisant. Newtonul acela cu spatele era uriaș. Era mai bine dacă era pictat pe un cal alb, iar mărul să fie un fel de armă. M-am îndepărtat și mi-am dat seama că m-am abătut de la linia dreaptă imaginară pe care îmi propusesem să înaintez. Oare linia aceea dreaptă era un cerc? Pi este 3,14. Asta îmi aducem bine aminte. Și Pitagora este grec. Trebuie să ies urgent din barul acesta plin de greci. Am început să alerg cu mâinile în buzunare spre ieșire. Mă loveam de toți acei oameni cu spatele și nu-mi ceream scuze. Am alergat mult. Nu pot să estimez cât timp. Timpul era ca o apă care mi se scurgea printre degete și nu reaușeam să-l prind orișicât aș fi încercat să strâng pumnii. Mi-am dat seama că eram în fața ușii cu mâinile scoase din buzunare și încercam să prind apa în pumni. Când scosesem mâinile din buzunare? Deci asta e: sunt într-un bar de greci. Pot să vorbesc greaca? Kalimera- Kalispera! Nu știusem niciodată greaca, cel puțin știam că Newton nu vorbește grecește. Ce poate căuta Newton într-un bar de greci?

Anunțuri

Bine aţi venit în visul meu! -fragment-


Am intrat. Am mare încredere în Newton. Isaac Newton. Cel care stătea sub un măr şi vedea cum planetele stau una în spatele celeilalte şi nu cad niciodată în hău. Un bar destul de chic şi plin de oameni normali. Cel puţin aşa păreau de la spate, căci toţi erau cu spatele la mine. Barmanul, clienţii, absolut toţi erau cu spatele la mine. Pe un perete uriaş era un tablou cu Newton. Dar cu spatele, evident. L-am recunoscut după mărul pe care îl ţinea în mână. Am zis „Bună ziua!”. Mi s-a răspuns tot cu spatele. Pentru o clipă am crezut că acolo se toarnă un film a la Hitchcock. M-am uitat discret după camerele de filmat. Nimic. M-am dus până la WC. Nimic. Doi clienţi foloseau pisoarul. Evident cu spatele. Am încercat să le văd feţele când se spălau pe mâni. Dar nu ştiu cum au reuşit să stea cu spatele şi de data asta. Atunci am început să mă îngrijorez. Oare nu pot vedea pe nimeni la faţă? Oare să fie doar vreo chestie freudiană? Ceva legat de copilăria mea? Sau visez? Bine, visez. Dar de ce Newton? Asta nu înţeleg. Mă rog. Nicio problemă. Mă duc să-mi termin cafeau şi aştept să mă trezesc din vis. Am băut din ceaşcă. Cea mai bună cafea cu lapte pe care am băut-o vreodată în viaţa mea. Evident, visam şi am zis să profit şi să mai beau una. În mod normal beau maxim două cafele pe zi maxim,maximum maximorum. „Chelener, încă o cafea delicioasă! Nu te grăbi, îmi place mult aici.” Am zâmbit, mă gândeam ce faţă putea avea chelnerul. Era tuns scurt şi puţin creţ. Ar putea fi grec, nu? Era lat în spate ca Platon. Deci, grec să fie. A venit cu spatele şi mi-a pus cafeaua cu spatele dintr-o poziţie imposibilă. „Cât costă?”. „E din partea casei, e ziua patronului.” Era clar, visam.La istorie ne-au învăţat să nu ne încredem în greci, nici măcar când aduc daruri. Dar aici nu eram la lecţia de istorie, eram într-un vis. „Cine e patronul?” am întrebat aşa într-o doară ca să intru şi mai adânc în tenebrele visului. „Domnul din tabou” şi mi-a indicat cu mâna întoarsă invers pe cel cu mărul din taboul de pe perete. Aş fi putut jura că mi-a făcut complice cu ochiul. Am privit la newtonul din tabou. En fin, ăsta e doar un vis. Mi-am aprins încă o ţigară şi am aşteptat să văd cum mă voi trezi şi unde. Nu-mi aminteam deloc ce zi putea fi. Nu ştiam unde adormisem. Eram acasă? Pe la vreun amic? Sau poate pe la o tipă? Nu, nu eram la nicio tipă, pentru că eu nu dorm la tipe acasă, n-am timp de somn! Ha-ha! Sau poate că adormisem pe un câmp plin cu iarbă. Nu-mi puteam aminti nici în ce anotimp eram înainte să adorm. Atunci, pentru o clipă m-am îngrijorat. Dacă nu mă voi m-ai trezi niciodată? Era un moment foarte dificil al existenţei mele. Mi-am adus aminte de Zhuang Zi, chinezul acela care a visat acum mai bine de 2000 de ani în urmă că e un fluture şi nu era convins, în timp ce visa, dacă e un om care visează că e fluture, sau un fluture care visează că e un om. Oare se mai trezise? Dilemă totală şi la mine. Ce trebuie să faci, dacă rămâi blocat într-un vis? Şi atunci am avut o idee: aş putea cere cuiva un telefon inteligent, să accesez internetul şi să aflu soluţia la dilema mea. Dar cui? Toţi sunt cu spatele. Dacă nu aleg persoana corectă? Dacă se întoarce spre mine şi are o faţă de monstru? S-ar putea să încep să ţip în vis. Nu, clar nu vreau un coşmar. Mai bine îmi savurez cafeaua şi aştept calm să se termine. Fără telefoane inteligente, fără feţe de diavoli. Mi se făcea pielea de găină când mă gândeam că toţi cei din sala aceea imensă ar putea fi nişte diavoli. E posibil să mă înşel. E o posibil să aibă feţe normale, pline de coşuri şi aluniţe. Am vrut să mă uit la ceas. În viaţa reală nu port ceas. Dacă visam, trebuia să am ceas. Mă rog, nu de aur, sau scump, dar trebuie să am ceas. Am ridicat încet mâneca de la mâna stânga. Încet. Voiam să văd ce fel de ceas primisem de la Morpheus. Nimic. Nu primisem nimic. Ceva e putred aici în barul ăsta. Ceva e putred. Dar ce anume? Trebuie să existe o soluţie. E posibil să nu fie vis. Ce să fac? M-am uitat în pachetul de ţigări. Mai erau destule. Le-am filat. Doisprezece. Dacă le termin şi visul nu se termină? Am bani în visul acesta? Sau e un vis din acela în care visezi că eşti miliardar? Stai să mă uit în portofel. M-am ridicat în picioare şi m-am controlat la buzunarul de la spate al pantalonilor. Nimic. Nici urmă de portofelul meu negru. Mda. Am căutat în toate buzunarele. Nicio urmă de portofel, de bani, de acte de identitate. Începusem să mă tem. E visul meu, dar cine eram eu? Aveam un portofel negru în care ţineam actul de identitate, cardul bancar, nişte hârtii cu valoare sentimentală şi bani. Îmi ştiam şi numele şi prenumele, nu era asta problema, nu eram amnezic, dar, dacă, în visul meu mă numeam altfel? Pfuu. Şi culmea, nu-mi aminteam cum mă numisem înainte să adorm. Asta era adevărata problemă a visului. Cum mă chema în realitate? Mi-am adus aminte cum mă chemase într-un alt vis al meu. Mă chemase Cleomenes. Da, ştiu, ca pe regele acela grec.Ciudat, nu-mi puteam aminti nici atunci numele meu real. Dar de ce îmi aduc aminte de visul acela tocmai în acest vis? Poate să fie un vis într-un vis. Atunci am luat hotărârea că, dacă, mă întreabă cineva, prin absurd, cum mă cheamă, mă voi numi „Cleomenes”.