Tainica frăție a sinucigașilor


În existența noastră, în efemera noastră existență pe această planetă,  pe care noi oamenii o numim ”Pământ”, alte civilizații extraterestre poate o numesc altfel – evident, găsim tot felul de situații a căror textură ne este greu să o înțelegem. Bunăoară eu, sunt un om simplu, nu chiar dintr-un orășel mic, dar, mă rog, crescut într-o lume a normalității cele mai normale. Am fost învățat de mic cele mai elementare lucruri ale unei existențe banale și nu am fost niciodată educat să privesc lucrurile și dintr-o perspectivă amplă. Ca și când am crede că mușuroiul nostru de furnici  în care ne desfășurăm toată existența zilnică este exact toată lumea care ne înconjoară. Așadar nu am avut niciun recul în a cataloga oamenii în buni și răi, sau în proști și inteligenți. Bun, scurtez toată descrierea mea, cert este că sunt un cetățean al planetei care avea până la un moment dat o înțelegere liniară a celor ce se petreceau cu mine și cu cei din jurul meu.

Până acum o săptămână. De atunci, toată percepția mea asupra realității a devenit mult mai plină de sensuri și mai complexă. Muncesc undeva într-o margine de București și trebuie să mă deplasez zilnic cu metroul până la serviciu. Metroul din zilele noastre este un bun mod de a observa o societate. Dacă ai răbadarea și inteligența necesară, poți descoperi după câteva ore de mers cu metroul din ce fel de societate fac parte nația respectivă. Eu am o părere destul de proastă despre românii, îi găsesc superficiali și prea defetiști. Așadar, merg zilnic și în afară de câteva femei super frumoase, nimic nu mi s-a părut încântător în metroul din București. Toți aliniați pe bănci cu telefoanele în mână navigând pe deja clasicul Facebook, sau jucându-se tot felul de jocuri pe smartphone. Dar, marți, fix acum o săptămână în urmă, viața mea a luat o altă turnură. Era ora 8:30 dimineața, eram pe băncile albastre ale metroului și mă luptam cu niște like-uri pe care le dădeam unor poze hazlii de pe o pagină de Facebook. Lângă mine s-a așezat o domniță cam la vreo 25-27 de ani, brunetă, păr lung, aproape voluptoasă care a stat cu mâinile pe lângă corp vreo trei stații, iar la Universitate a tâșnit de pe bancă exact în momentul în care se anunța: ”Atenție, se închid ușile!”. M-a lovit efectiv peste picior și nu am ezitat să mă gândesc mai puțin pozitiv la adresa ei. Mi s-a părut destul de diferită de restul călătorilor, nu avea telefon smart, privea în gol și părea că trăiește într-o dimensiune paralelă. Când mi-am întors privirea pe scaunul gol de lângă mine am văzut că își pierduse o mică poșetă, tip plic. Dar deja trenul era în tunel și nu mai aveam nicio sanșă să îi returnez bunul pierdut. Am luat mica poșetă în mână și m-am uitat în jurul meu, nimeni nu părea că observase faptul că bruneta își pierduse poșeta. Toți erau absorbiți peste măsură de telefoanele lor de ultimă generație. Fiind foarte curios din fire, am deschis poșeta. Un telefon smart închis, un portmoneu și mai mic și câteva foi A4 îndoite pline scrise. Am coborât la Piața Romană, m-am așezat pe o bancă și început să investighez cu mai mare atenție poșeta. Nu sunt atât de indiscret, așa că nu am deschis telefonul. Mi-am făcut repede un plan: era posibil să nu o găsesc prea curând pe domnița brunetă și cert era că voi întârzia la serviciu, dar un resort intern m-a făcut să-l sun pe șef și să-l mint că a început să-mi curgă sânge din nas în metrou și voi ajunge mai târziu, sau chiar deloc, la birou. A bombănit ceva cu ”nu există zi de la Dumnezeu în firma asta în care să nu se îmbolnăvească cineva” și mi-a închis repede spunându-mi să îi aduc de la medic o dovadă că am fost bolnav ca să mi-o pună la dosar. Am deschis repede foile scrise dar spre marea mea stupoare nu am înțeles absolut nimic, erau scris mărunt într-o limbă pe care nu o cunoșteam. Dar la finalul fiecărui text era scrisă o adresă: ”Mântuleasa -16”. Erau 8 foi, adică 16 pagini, deci putea ca să nu fie vreo adresă validă. Am răsturnat mica poșetă plic pe băncuța roșie din fier din stația de metrou dar nu mai conținea nimic altceva. Sunt singur, iubita m-a părăsit de vreo 2 luni, așa că m-am gândit că bruneta ar putea accepta o invitație la cafea, dacă îi returnam poșeta. Era foartă drăguță din profil, știu că am observat-o de câteva ori pe furiș. Așă ca am ieșit de la metrou, mi-am aprins o țigară și mi-am chemat un taxi de pe telefon. A venit un țigan care mi s-a adresat de prima dată: ”Boss, mergi departe?„. Nu a mai comentat nimic când i-am zis că o să am grijă eu de el și am ajuns în câteva minute la adresă. Am plătit, am coborât, am aprins o țigară și am inspectat cu atenție clădirea. Avea patru etaje și părea că stă să cadă. Era o singură intrare în clădire, o ușă veche de lemn care a scârțit îngrozitor când am împins-o. În primă instanță am avut senzația că ușa se va prăbuși peste mine. Am intrat în micul hol de la intrare. O singură cutie poștală și o scară circulară. Pe cutia poștală nu era trecut niciun număr, doar cifra ”16”. Am făcut repede un calcul, sunt patru etaje, deci minim minimorum ar trebui să fie patru cutii poștale. Apoi mi-am zis că poate se servesc toți de aceeași cutie poștală, cunoscându-se de atâția ani. Am stat în dubii. La parter nu se vedea nicio ușă, nimic. Să urc, să nu urc? În tavan ardea un bec chior ca în melodia lui Cesaria Evora, ”Besame mucho”. Mi-am scos o țigară. Aș fi vrut să fie ultima și am urcat cu ea în gură. La primul etaj era doar o ușă neagră. Am bătut anemic o dată. Nimic. Am repetat operațiunea mai energic. Am auzit niște pași târâindu-se dincolo de ușă. După câteva secunde s-a tras un zăvor și în prag a apărut o bătrână. Avea părul lins și un capot roșu, niște brățări ce păreau a fi de aur care contrastau cu austeritatea ce răzbătea din spatele ei. M-a studiat puțin și mi-a arătat cu degetul mai sus.

-Mai sus? Am întrebat.

-Da, maică, urcă mai sus.

Am mai urcat încă un etaj. Aici nu era nicio ușă. N-am stat să mă întreb de ce. Am urcat mai departe. O ușă normală de bloc oarecare cu vizor. Am sunat la sonerie. Imediat un câine ce părea să fie fioros a început să latre. M-a cuprins teama subit, mi-e cam frică de câini. Imediat ușa s-a deschis și în pragul ei a apărut un puști blond cu ochii albaștri care s-a răstit peltic la mine: ”Mama nu e acasă!” și mi-a închis ușa în nas. Am urcat grăbit, urmărit de lătratul câinelui. Ultimul etaj. O ușă mare, neagră, impunătoare de metal cu un număr pe ea: ”16”. Am ezitat un pic. Ce să fac? Am ciocănit. Nimic. Am ciocănit din nou. Mi s-a părut că aud foială dincolo de ușă. Am mai ciocănit o dată. Ușa s-a deschis rapid și a apărut un individ îmbrăcat ca un valet de odinioară și cu un gest larg m-a poftit înăuntru. Am intrat. Un hol lung plin cu oameni pe scaune. Cred că erau o duzină. Toți m-au privit cu interes. Păreau să fie din toate categoriile sociale. Valetul m-a poftit să iau loc și mi-a spus sobru: ”Domnul vă va primi de îndată.” Ceilalți m-au filat cu mult interes. Valetul m-a așezat lângă o duducă de maxim 30 de ani plină de tatuaje pe ambele membre superioare care butona de zor un smart phone și un domn de 40-45 de ani îmbrăcat la costum care își privea fără chef șiretul pantofului. Am tăcut cam 2 minute și pe urmă mi-am luat inima în dinți și am zis cu voce tare: ”Mă cheamă Albert!”. Tăcere. Cei de pe scaune m-au privit curioși, dar nu au zis nimic. Duduca tatuată nici măcar nu și-a ridicat capul din ecranul telefonului. După alte două minute valetul a intrat și a venit direct la mine.

-Domnule Albert, domnul vă roagă să poftiți în biroul lui.

De unde știa valetul cum mă cheamă? Probabil că a auzit când mi-am pronunțat numele. Dar nu am zis absolut nimic și l-am urmat. Am străbătut un hol lung, apoi o altă antecameră plină cu oameni și apoi un alt hol lung și pe urmă am ajuns în fața unei uși unde era biroul unei domnișoare foarte blondă și foarte coafată ce părea că e secretara ”domnului”. Aceasta mi s-a adresat direct.

-Domnule Albert, vă rog să vă lăsați telefonul pe birou, închis, și apoi puteți intra, domnul vă așteaptă.

Mi-am scos telefonul din buzunar, l-am închis, l-am așezat pe biroul blondei și am intrat.

Era o cameră somptuoasă, plină de tablouri mari care îl înfățișau pe Newton, Einstein și pe Platon. Un dragon ce părea să fie din bron era chiar în spatele meu.

-Intră-intră, tinere! Te așteptam! Era o voce calmă, de bărbat la 50 de ani, dar nu-l puteam zări. Am înaintat. În dreapta era canapea largă pe care stătea picior peste picior într-un halat negru de mătase un domn cărunt care fuma pipă. Ia loc, te rog! Și mi-a indicat un scaun de piele dintr-un lateral. M-am așezat pe scaun. Vino mai aproape, te rog. M-am executat. A tras un fum din pipă, a suflat fumul în tavan și m-a întrebat senin. Așadar vrei să aderi la frăția noastră? Am șovăit puțin și am băgat mâna în buzunar.

-De fapt, eu am venit să returnez această poșetă pe care a pierdut-o o domnișoară în metrou. Știți, eu de fapt cobor la Aurel Vlaicu, dar acum m-am gândit că domnișoare ar fi putut avea nevoie de poșetă. Am scos mica poșetă și i-am întins-o.

Domnul cărunt a luat-o, a deschis-o pentru o secundă, a închis, a așezat-o lângă dumnealui, a tras iar din pipa lui și mi-a spus zâmbind.

-Să înțeleg că te-a recomandat domnișoara Monica. E bine, e un membru de bază a frăției. Am încredere în alegerile ei. Deci, spune-mi cum te-ai gândit să o faci și de câte ori?

-Să fac ce?

-Să te sinucizi, că doar despre asta vorbim, nu, Albert?

Am tăcut. Părea interesant să ader la această tainică frăției a sinucigașilor din centrul Bucureștiului. Putea fi totuși mortal, într-un fel. Și gândul ăsta m-a făcut să zâmbesc.

Domnul cărunt părea că mi-a citit gândurile, neuron cu neuron.

-Da, e hazliu, o tainică frăție a sinucigașilor în centrul Bucureștilor. Cine s-ar fi gândit, nu? Apoi s-a ridicat și mi-a întins mâna. Te rog să completezi cererea de membru ce ți-o va da secretara mea foarte coafată. Exagerează uneori, dar asta e, e foarte competentă, să știi. Te sun eu și îți spun mâine unde și la ce oră avem întrunire. Să nu lipsești, vom primi un membru important de peste hotare, a jucat un ultimul film ”Star Wars”. O să fie mai mult decât exotică întâlnirea, vei învăța multe despre sinucidere.

I-am întins mâna, o avea fermă și foare albă, de lord, mi-am zis și am ieșit. Secretara mi-a întins o foaie albă pe care nu scria nimic.

-Nu scrie nimic pe hârtia asta.

-Da, asta e cererea tip. Vă scrieți numele, adresa, numărul de telefon, semnați în josul paginii în dreapta și restul îl completez eu.

-Ce rest veți scrie?

-Restul. Chestii birocratice, plictisitoare, vă asigur.

-Și eu fac chestii plictisitoare la birou, sunt obișnuit cu chestiile plictisitoare, așa că fiți amabil și explicați-mi ce rest. Vă rog.

-Aveți cont de e-mail, nu?

-Da, am.

-Bine, treceți-l, vă rog, și după ce vă completez cererea de aderare vă trimit un scan cu ea pe adresa de e-mail. Nu va fi nimic compromițător, vă asigur. În câteva ore veți avea scanul pe e-mail, cred că domnul v-a spus că sunt foarte competentă. A zâmbit prea frumos ca să o pot refuza. Am trecut pe foaia albă tot ce mi-a cerut, m-am semnat în josul paginii și am salutat-o. Ea mi-a restiuit telefonul mobil care era deschis, deși știam foarte bine că îl inchisesem și se deschidea doar cu o parolă foarte complicată. N-am zis nimic, totul era prea bizar ca să mă mai mir pentru un fleac. Într-o secundă a apărut valetul și mi-a făcut semn politicos să-l urmez. Am refăcut același traseu ca la venire, numai că toți oamenii pe care îi întâlnisem prima dată nu mai erau. Scaunele erau goale și pe hol se aprinsese lumina.

Am ieșit și pe scara circulară mi-am aprins o țigară. Când am ieșit din casa scării cu becul chior m-am panicat puțin. Afară era noapte. M-am uitat la ecranul telefonului. Era fix 12 noaptea și aveam 14 apeluri pierdute, de la birou, de la mama și de la un tip căruia îi datoram niște bani. Cum naiba era miezul nopții? Nu am stat mai mult de 20 de minute în clădirea asta.

 

VA URMA

Mirela


Când am ieşit din casă degetul ei era în palma mea. Mirela era o plângăcioasă cronică. Plângea din orice. Odată a plâns pentru că i se ofilise asparagusul de pe balcon. Degetul era rupt groaznic. Groaznic. O ţineam după umeri iar degetul rupt şi-l ascunsese în palma mea.
-Vezi, Albert, că nu plâng?!
-Tramvaiul ăsta parcă a trecut şi ieri la aceeaşi oră prin staţie.
În final am luat un taxi. În taxi a gemut de câteva ori. A gemut virgin. Şoferul taxiului purta ochelari. Eu cred că toţi taximetriştii poartă ochelari şi sunt vorbăreţi. Absolut toţi. Mi-aş dori să fiu taximetrist fără ochelari şi posac. Să nu vorbesc decât atunci când trebuie. Cuvintele în plus mă obosesc. Starea vremii o aflăm la televizor sau la radio KissFM. Mirela a gemut iar. Am zâmbit încet şi am mângâiat-o pe păr.
-Nu plâng, Albert, nu plâng!
Din colţul ochilor i se scurgeau încet lacrimile. Una câte una. Plângea.
-Când o să ajungi la spital şi o să-ţi pună degetul în ghips poţi să plângi. Până atunci fii fată mare şi rezistă.
-Rezist, Albert, rezist! Sunt o femeie în toată firea. În timp ce vorbea lacrimile i se înnodau direct sub bărbie.
-Vă rog frumos, puteţi să încetaţi să-mi povestiţi prognoza meteo de astazi? Eu urmăresc ştirile dis-de-dimineaţă. Ştiu tot ce se întâmplă în ţara asta.
Taximetristul vorbăreţ m-a privit frustrat prin oglinda retrovizoare şi a mormăit o jumătate de ”cretin”. Dar a tăcut. Asta era cel mai important, să tacă. M-am întors spre Mirela. Era albă complet şi-mi privea palma unde-şi ascunsese palma ei stângă cu degetul rupt. Era rupt groaznic. În momentul în care şi l-a rupt a venit zâmbitoare la mine. Eram în faţa monitorului şi scriam o mică nuvelă de suspans.
-Albert, mi-am rupt degetul. Nici măcar nu plâng! Uite-l, e rupt. Avea o paloare de cadavru.
-Nu-i nimic, Mirela. Toată lumea îşi rupe cel puţin un deget în viaţă.
-Ştiu, d-aia nici nu plâng.
-Hai să mergem la spital.
-Haide. Nu mai mă fardez că n-o să stăm mult, nu?
-Nu, e o chestiune de minute. Eu am avut mâna ruptă. E o nimica toată.
-Ai plâns?
-Nuuu! Cum să plâng? De la o mână ruptă? Eu plâng doar dacă mi se taie capul. În rest nu plâng pentru nimic. Reţine, doar dacă mi se taie capul plâng. Haide îmbracă-te repede şi să mergem la urgenţă.
În 2 minute eram jos în staţie. Era încântată că nu a plâns deloc.
Când am coborât din taxi în faţa spitalul era o ambulanţă foarte zgomotoasă. Un medic în halat alb cu o cruce fosforescentă imensă pe spate a sărit pe caldarâm şi a strigat tare.
-Pregătiţi sala de operaţii numărul 5. Avem o ruptură de arteră femurală groznică. Apoi a repetat ”groaznic㔠de câteva ori încet. Cuvântul ”groaznic” îi schimonosise limba, gura chiar şi ochii. Mirela s-a lipit de mine, tremura. I-am acoperit ochii să nu vadă targa cu pacientul acela cu artera ruptă.
-Ce-a păţit?
-Nimic, şi-a rupt două degete, cred.
-Plânge?
-Ha-ha. Nimeni nu plânge pentru două degete rupte.
-De ce-l duc pe targă?
-Pentru că e fricos. Tu dacă aveai două degete rupte aveai nevoie de targă să ajungi la spital?
-De ce mi-ai acoperit ochii? Nu cred că şi-a rupt două degete. Am auzit ceva de ruptură de arteră femurală.
-Pentru că e un fricos care a făcut pipi pe el. N-ai auzit bine. Hai să intrăm.
Ne-a preluat o asistentă grasă şi blazată. I-am explicat din priviri cum stă treaba. Mirela plângea înfundat. O durea degetul rupt. Îşi ştergea cu un şerveţel de hârtie lacrimile.
-Vedeţi ce admirabil se comportă? Şi-a rupt pentru prima oară un deget în viaţă şi nici măcar nu plânge. Şi i-am făcut discret semn cu ochiul asistentei grase care îi completa fişa.
A intrat în joc imediat.
-Un deget rupt e ca şi când te dai pe gheaţă cu un celofan sub fund. Te ustură puţin. N-am văzut pe nimeni să plângă.
-Nici eu nu am plâns deloc.
Apoi ne-am aşezat pe băncuţa de plastic şi am început să-i povestesc cum au reuşit americanii să mintă o planetă întreagă în 1969.
Doctorul avea barbă şi ochelari. Semăna cu un taximetrist.
-Mirela Popesco?
-Eu sunt. N-am plâns deloc, domnule doctor.
Doctorul o privea consternat. Lacrimile îi udaseră tricoul sub bărbie, iar în mână ţinea un mănunchi de şerveţele umede. Părea un pui de vrabie părăsit de mamă în mijlocul drumului. Tremura de durere. Şi a început să plângă cu adevărat. Cu voce tare.
-Auuu! Mă doare foarte tare, domnule doctor, n-am mai avut niciodată degetul rupt.
-Nici eu.
Apoi s-a făcut linişte totală. Pacientul cu artera femurală ruptă groaznic a trecut cu o targă cu rotile în viteză pe lângă ea. În cădere Mirela şi-a mai rupt încă un deget.
A început să plângă şi mai tare. Rămăsesem lângă băncuţă paralizat de rapiditatea întâmplării. S-a întors spre mine şi mi-a spus printre lacrimi.
-Acum că am două degete rupte pot să plâng cât vreau, nu?

Întâmplări adevărate pe Facebook


Se întâmplă uneori ca amănuntele să se încolăcească atât de mult în jurul nostru încât avem nevoie de ajutorul unui psihiatru pentru a reuși să distingem iar corect realitatea. Mai precis, cazul unui foarte bun amic de al meu, Cleomenes. El nu s-a născut în Sparta, după cum s-ar putea crede cu ușurință după etimologia numelui, ci pur și într-un orășel de provincie din munți. Îi fac un scurt, foarte scurt, rezumat al biografiei lui: școală generală, liceu și apoi stat cu părinții timp de încă 5 ani. Purta ochelari și nu reușise să-și găsească o parteneră de viață și nici un job stabil, deși era un tip inteligent și un prieten pe care te puteai baza la două noaptea să-ți aducă o bulină. Asculta Vivaldi  și citea relativ mult, adică trei cărți pe săptămână. Nu avea cont de Facebook și nici măcar nu folosea un smart phone. Părinții lui îl sponsorizau în cea mai mare parte a timpului și erau mulțumiți că unicul lor băiat încă locuia cu ei și erau foarte dispuși să-i accepte acest ”dolce far niente” încă mult timp. Cleomenes dezvoltase o pasiune pentru plimbările montane și uneori pleca în excursii de unul singur câte o săptămână. Nu era deloc un asocial, pur și simplu găsea o plăcere infinită de a cutriera de unul singur poteci neumblate și să campeze noaptea sub copaci. Nu vorbea cu animalele, nu avea prieteni imaginari, nu se credea vreun haiduc modern.

Toate astea până într-o zi când părinții lui i-au făcut cadou un smart phone de ultimă generație. La început a fost refractar ideii, dar, cu timpul, a cedat și a început să-l folosească tot mai des, tot mai des, până când a renunțat la de tot la munte și a început să slujească doar telefonul din buzunar. Ca și când devenise scalvul lui. Ce făcea toată ziua cu telefonul? În primul rând se juca, apoi își instalase Facebook, Whatsapp și restul de programe de socializare. Așa l-am cunoscut eu, mi-a dat add pe Facebook. Ce mi-a atras atenția la el a fost că era eminamente permanent on-line. De dimineață până noaptea târziu, de parcă era încătușat. Avea lecturi interesante, era cu bun simț, era logic în gândire, era mai mult decât normal. Discutam relativ rar, uneori nu vorbeam cu săptămânile. Până într-o zi când i-am spus că are o problemă. A recunoscut repede că era dependent. Mai mult decât atât, își întemeiase o relație de iubire exclusiv on-line. În principiu a fost discret, nu a dat nume, nu a dat detalii. Dar pe urma a cedat și mi-a mărturist tot. Cert e că în perioada aia eram într-o pană de inspirație și i-am sorbit toate replicile în credința nemărturisită că voi putea folosi toate detaliile pentru a creea ulterior un personaj. Și am început să sap: ea era foarte frumoasă, brunetă cu părul lung și ondulat, înaltă, zâmbitoare ca o zi de vară, locuia cu părinții în București și muncea la un hyper market bucureștean. Vorbeau de vreo 6 luni și se văzuseră doar o dată. Mi s-a părut frustrant. Am intrat în amănunte: făcuseră un fel de sex. Curl sex. Am trecut peste ca să nu pic de fraier. Nu auzisem în viața mea de ”curl sex”. Am căutat pe net și m-am luminat subit. Cleomenes era crescut în spiritul sincerității și al credinței în oameni și într-un fel îl compătimeam pentru că tipa mi s-a părut cel puțin diabolică. Mi-am propus să o cunosc. Putea fi un personaj interesant pentru romanele mele. Și apoi ”curl sex”, foarte ciudată. Ea dorise fix așa, el a vrut normal, mă rog, ceva mai pentru procreație, chestia asa mi s-a părut un pic bolnavă și venind din partea ei. Așa că m-am prezentat la Cora Pantelimon într-o zi de weekend. Eram liber și voiam să fac puțin pe detectivul. După o oră de investigații m-am lămurit complet, nu muncise niciodată acolo o Mihaelă cu părul lung și ondulat. Poate că își cumpărase tigăi la promoție, dar nu lucrase acolo nici măcar o oră. De unde știam atât de sigur? Pentru că jobul meu zilnic implica o relație strânsă cu acel super market, și anume eram distribuitor autorizat de aspersoare. Așa că mi-a fost ușor să îl rog pe amicul meu de la personal să-mi furnizeze informația despre Mihaela cea brunetă. Mai ales că i-am promis un discount la următorul lot de aspersoare. Deci nu exista nicio Mihaelă în Pantelimon. Era din București? Sau venise special la București pentru întâlnirea cu Cleomenes? El îmi spusese că se întâlniseră la un hotel pentru o noapte deoarece nu putea să se prezinte cu el acasă la ea din cauza părinților ei, care ar fi putut să interpreteze ceva greșit. Mi s-a părut normală în prima instanță motivația ei, asta înainte să-mi dau seama că era un pic cam mitomană. Apoi am început să îmi doresc cu adevărat să o cunosc. Deja o încadrasem la categoria malefic. Aveam nevoie de mai multe detalii așa că am început să le aflu de la Cleomenes. Bine-înțeles că nu i-am spus că l-a mințit în legătură cu locul de muncă. Și nici că am fost la Cora Pantelimon. După o săptămână am aflat aproape tot ce știa Cleomenes despre Mihaela: aproape mai nimic, că locuia în Voluntari, ”La gheață”, că intra doar de acasă pe Facebook, pe care uneori îl închidea fără preaviz câteva săptămâni și atunci discuțiile continuau pe Whatsapp. Nu prea era de găsit la telefon în cursul zilei, noaptea nici atât. Ca o medie folosea internetul cam o oră pe zi, și ora aia destul de fragmentată. Că mai vorbeau la telefon la două-trei zile, câteva minute, și atunci se întâmpla să-i închidă telefonul brusc scuzându-se peste câteva ore că au intrat părinții peste ea în cameră fără să-i bată la ușă. Așadar, suspecta de serviciu a următorului meu manuscris. Într-o zi mi-a venit ideea să mă duc în Voluntari. De la mine ajungeam destul de repede, așa că am făcut-o. Cleomenes îmi spusese că Mihaela i-a trimis o poză cu un gard verde și îi spusese că acolo stătea ea. Buuun! Am ajuns ”La gheață” în Voluntari, am găsit ușor casa cu gard verde de la șoseaua națională descrisă cu destulă acuratețe de Cleomenes. Deci, lucrurile păreau destul de facile acum. Doar să stau la pândă până se zărește Mihaela în dreptul gardului. Mi-am luat o cafea de la bărulețul de vis-a-vis și m-am pus pe așteptat. Casa era impunătoare la propriu. Înaltă cu trei etaje, cu mulți copaci în curte și cu patru coloane grecești la intrare. Coloane în stil ordinului doric, la fel ca la Partenon. Destul de improbabil ca o casieră de la Cora Pantelimon să locuiască într-o asemenea casă. După două ore de așteptare am observat că în curte a intrat și a ieșit cel puțin jumătate de milion de euro: două S-Klasse coupe de la Mercedes și un Jaguar F. M-am plictisit să aștept așa că l-am întrebat pe bătrânelul de la masa alăturată cine stă dincolo de gard. Bine-înțeles după ce l-am cinstit cu două beri la halbă.

-Hoțomanul de primar. Când era mic era bâlbâit. De abia ieșea din casă de timid ce era. Acum nici nu mă mai salută. Dar a făcut și pentru noi ceva, ne-a asfaltat străzile și ne-a mărit pensia. A furat și el ca toți, deh, meteahna românească, furi de unde muncești, nu?

-Câți ani are, umchiule, primarul?

-Cam de seama ta, nepoate.

Discuția a continuat steril, clar că Mihaela nu era fiica primarului, cel mult soția, căci bătrânelul mi-a spus că primarul a crescut singur la părinți.

Am adus în discuție și fata cu păr lung și ondulat care mai vine din când în când pe la primar pe acasă.

-Da` bruneta aia tinerică cu părul lung și cârlionțat care mai trece pe la el cine e? Domnișoara Mihaela cred că o cheamă.

-Hmmm! Domnișoara Mihaela? Poate o confunzi, nepoate, nu o cheamă Mihaela, o cheamă Anca și e prietenă cu soția primarului. Faină muire. Și mi-a făcut complice cu ochiul. N-am înțeles care dintre ele e faină, dar cel puțin i-am aflat prenumele real. Am mai aflat că trece destul de regulat pe la casa cu cu patru coloane dorice și că vine cu ”javra ei de buzunar”. Din câte știam eu de la Cleomenes, Mihaela, sau, mai nou, Anca, nu avea niciun câine. Putea fi o confuzie.

-Sigur are câine de buzunar domnișoara Anca? Cea cu părul lung, ondulat și negru?

-Da, sigur!

I-am mai comandat la bar o bere și am plecat. Domnișoara Anca venea întotdeauna pe jos. Dar nu știa de unde. M-am cam mirat, erau atâtea mașini în curtea aia și totuși o ființă atât de frumoasă ca Anca, venea pe jos. S-ar fi găsit cel puțin o duzină de bărbați care și-ar fi tăiat și o mână ca să o plimbe cu vreo mașină de fițe pe zâna brunetă.

Deja îmi plăcea misterul. Așa că am plecat meditativ spre mașina mea. O parcasem pe o alee destul de lăturanică.

Apoi toate s-au întâmplat la foc automat: când să bag cheile în contact am văzut-o. Mergea repede și ducea în lesă un Yorkshire toy. Nu am mai avut niciun dubiu, era chiar ea. Am coborât repede din mașină și m-am dus în direcția ei. Se grăbea teribil, când a ajuns în dreptul gardului verde și-a mai domolit viteza și discret și-a aranjat puțin părul. A sunat la interfon și din curte a ieșit soția primarului. Așa am dedus, pentru că s-au pupat pe obraz și au plecat împreună spre mine, ca două prietene descrise de bătrânelul de vis-a-vis. M-am prefăcut neatent, dar am trecut pe lângă ele uitându-mă pentru o secundă în ochii Ancăi. Era ea, fără niciun dubiu, o recunoscusem din poza de la profil de pe Facebook, deși acum îl avea închis. Și ca să nu mai existe niciun dubiu, soția primarului tocmai i se adresase cu ”Anca”. Au plecat amândouă pe jos în direcția stației de autobuz, foarte suspect de altfel, pentru că din curte ieșiseră cel puțin trei mașini. M-am dus după ele. Nu exista niciun risc. Nu știau cine sunt, așa că m-am așezat în spatele lor în autobuzul 212, cel care ducea la Piața Romană. Vorbeau puțin și în șoaptă, oarecum. N-am deslușit decât faptul că Anca era supărată cu ”puișorul” ei era constipat. Adică câinele-jucărie. Anca povestea ceva destul de hazliu pentru că soția primarului chicotea uneori. Au coborât la Piața Romană și au intrat într-un Starbucks. N-am intrat, am traversat strada și am intrat în cofetăria de vis-a-vis. Au stat destul. Ce-și puteau povesti? Nu-mi puteam imagina. După vreo două ore s-au ridicat și au ieșit, nu înainte de a vorbi la telefon, amândouă. Am mai stat preț de câteva minute în fața cafenelei până ce a oprit chiar lângă ele un Audi Q7 și din el a coborât un individ la vreo 40 de ani, musculos, bronzat și plin de tatuaje. Le-a salutat politicos, fără să fie tandru cu niciuna dintre ele, nici măcar nu s-au pupat pe obraji. Anca s-a urcat în spate și mașina a plecat cu viteză. Imediat m-am urcat în primul taxiu de lângă mine și i-am cerut șoferului să urmărească Q7-le. Avea număr de București. Au mers destul de mult, spre centură, apoi au plecat spre Corbeanca. N-am vrut să intru în complex pentru că mi-am dat seama că nu mai avea niciun rost și pe urmă puteam să devin eu suspect la rândul meu. Am plecat spre București ca să-mi recuperez mașina.

Când am ajuns acasă am început să derulez filmul întâmplărilor. Era clar că Anca, fostă Mihaela, îl mințise pe bietul Cleomenes. Uneori sunt diabolic, așa că mi-am făcut rapid un plan pentru a descoperi adevărul. Trebuia să-l aduc pe el la București și, într-un fel, să fiu la fața locului când se întâlnesc. Așa puteam să aflu adevărul și puteam să îmi construiesc scenariul ca într-o tragedie de Shakespeare.

Am intrat pe Facebook, Cleomenes doar ce postase o poezie de Eminescu ”De ce nu-mi vii?”. Clar era îndrăgostit până peste cap și în plină suferință. Așa că l-am apelat direct, din câteva propoziții i-am spus că poate să vină în weekend-ul următor să stea la mine, chiar să se întâlnească cu iubita lui la mine peste noapte. Că oricum plecam din București pentru câteva zile. I-am spus că am destulă încredere în el încât să-l las singur la mine câteva nopți. A acceptat entuziasmat. Și va veni, chiar dacă ”Mihaela” nu va rămâne peste noapte cu el, era prea îndrăgostit, voia măcar să o vadă, macăr să o țină în brațe. Chiar în clipa în care vorbea de ea, m-am uitat la ceas, era 13 și 13 minute. Ghinion curat, mi-am zis. O să iasă tragic, am avut sentimentul ăsta tragic de dezastru, dar am continuat să îi expun planul meu care părea atât de potrivit pentru dezvoltarea iubirii lui.

A doua zi l-am apelat eu pe Facebook nerăbdător, extrem de curios. Da, Mihela accepta să se întâlnească cu el câteva ore, dar nu putea să rămână peste noapte pentru că părinții ei îi interziseseră. Și poate, vor avea timp pentru câteva îmbrățișări și săruturi pasionale. Nimic de curl sex.

 

 

A venit și weekend-ul. L-am așteptat la Gara de Nord. Cleomenes era înalt, slăbuț și cu ochelari de vedere. În pozele de pe Facebook apărea fără ochelari, probabil din vreo cochetărie masculină. L-am dus la mine și pe drum am fost atent la toate detaliile întâlniri cu Mihaela.

-Cleomenes, vrei să-ți spun ceva, ca de la bărbat la bărbat? Dă-te, fratele meu, la ea direct, n-o mai lua cu poezii, sau cu alte delicatețuri. Spune-i că ai venit 500 de kilometri pentru ca să stai cu ea măcar o noapte. Ia-ți o viagra, două, dacă e cazul,  și dă-i forță toată noaptea să te țină minte toată viața. Nu fi fraier, ce crezi că vor femeile?

Cleomenes a înghițit în sec, un moment dur.

-Mihaela nu e deloc așa. E suavă, e dulce, e romantică. Merge la teatru, la concerte de muzică clasică, e o fată delicată.

-Bine, așa să fie, dar măcar ia-ți o viagra cu tine, pentru orice eventualitate. Și tot nu am înțeles cum e cu ”curl sex”-ul ăla. Ai terminat pe părul ei, sau cum?

-Ceva de genul, mă rog. Părea

-Și a avut orgasm, sau cum? S-a dezbracat în momentele alea?

-Nu, nu s-a dezbrăcat deloc. Dar are sâni superbi, i-am luat în mână prin tricou.

-Nu?! Și cum ați dormit? Îmbrăcați?

-Da, îmbrăcați. Oricum, o iubesc, mi-a plăcut să fac tot ce mi-a cerut.

-Serios?! Și ce ți-a mai cerut? Că asta nu mi-ai spus pe Facebook.

-Să latru ca un câine și să o ling pe degetele de la picioare. Și ea îmi spunea: ”Cuminte, cuțu, nu mai da din coadă!”

-Cum dădeai tu din coadă? Ha-ha!

-Păi nu dădeam, dar asta făcea parte din joc. E adorabilă, îi plac câinii, dar părinții ei nu o lasă să aibă câine la bloc. E apartamentul mic, doar două cămăruțe. I-am zis că se poate muta oricând la mine, am apartament cu trei camere și două băi. Dacă se mută cu mine, ai mei se vor muta la Orăștie, că au și acolo o casă. Ai mei sunt foarte dornici să o cunoască. Vor să fac nuntă mare, să aducă formație de Oradea, să facem la cort. O sa iasă superb. Mă rog, cât de superb poate ieși o nuntă în provincie. Uneori mă îndoiesc de tradițiile noastre, sunt atât de arhaice.

-Cleomenes, ce fată din București s-ar muta la 500 de kilometri în munți să trăiască într-un anost orășel de provincie unde nu se întâmplă niciodată nimic? Ești naiv. Mai bine te muți tu aici pentru ea. Nu crezi? Aici sunt infinit mai multe posibilități de a avea o viața mai activă, mai plină de frumusețe. Crezi că Ancăi îi place să se plimbe prin munți și să doarmă noaptea în cort ca s-o mănânce toți țânțarii?

-Care Anca?

-Scuze, Mihaela. Apropo, ai sunat-o? Știe că ai ajuns?

-Da, știe. O s-o sun când ajungem la tine. O să ne vedem pe undeva pe la Universitate.

-Te duc eu, vrei? La ce oră?

-Cred că mai după amiază. Pe la 17-18. A rămas să stabilim detaliile. În funcție de cum o lasă părinții ei, înțelegi?

-Da` părinții ei sunt cumva paznicii comorii? Fie vorba între noi, Mihaela nu mai e de mult virigină. Și chestia asta cu ”curl sex” e un fel de n-ar mai fi, nu?

-Manuel, știi că semnificația numele tău în ebraică este: ”Dumnezeu este cu noi”? Asta apropo de Dumnezeu, ceea ce vreau să spun este că nu pot judeca eu tarele oamenilor, vin la pachet cu fiecare. Așa că iau totul ca o mână a destinului. Dacă a trebuit să mă îndrăgostesc de o fată cu asemenea preferințe sexuale, mă pot lupta eu cu destinul? Cine sunt eu să hotărăsc de cine să mă îndrăgostesc sau nu? Toți aveam o latură obscură. De ce să nu fie asta latura ei obscură? Și mai pune la socoteală un lucru: tu scrii, nu? Nu e cumva un defect ăsta? Nu cumva s-a produs un dereglaj în mecanismul tău interior care te face să faci altfel de lucruri decât ceilalți oameni? Ți-ai pus și așa problema ”curl sex”-ului?

-Mda. Lucrurile pot sta și așa cum le-ai expus tu. Am tăcut lung, mă gândeam la camerele video pe care le montasem în secret în apartamentul meu în ideea în care vor sta împreună o noapte sau două la mine. Eram extrem de curios cine e această frumoasă femeie malefică.

Nu am mai discutat nimic până când am ajuns la mine. I-am arătat camera lui, l-am lăsat să facă un duș, și, în timp ce era în baie, am mai verificat încă o dată dacă ascunsesem bine camerele de supraveghere. Le cumpărasem de pe un site specializat și erau minuscule, foarte greu de detectat, niște adevărate camere spion. Totul era perfect, Cleomenes nu avea cum să se prindă că va fi filmat, doar dacă era paranoic și ar fi răscolit casa cu fundul în sus. Dar mă bazam pe naivitatea lui nativă.

Trebuia să evit cu orice preț ca să ne întâlnim în trei, ea putea să mă recunoască. Se uitase fix în ochii mei, nu avea cum să nu recunoască un tip gras cu început de chelie într-o cămașă roșie. Sau, cel puțin, trebuia să fiu prevăzător.

Lucrurile s-au pus în mișcare, Anca, fostă Mihaela, l-a sunat scurt și i-a fixat ora de întâlnire la Universitate. La 18:30 la fântâna din spate, vis a vis de Teatrul Național, acolo unde adună porumbeii înfometați. Putea să ia metroul, sau să-l duc chiar eu. Nu trebuia să mă vadă ea.

La 18 fix am plecat din casă. L-am lăsat departe de Universitate pretextând că nu am unde să parchez și i-am dat cheia de la apartament, și i-am spus să mă sune când are idee de ce vor urma să facă la noapte. El a ieșit în grabă iar eu am am parcat la subteran în fața Universității, și am ieșit cu atenție în ideea să îi pot observa pe cei doi amorezi de la distanță. Dar nu mai erau acolo la fântână. Plecaseră repede. Poate că luaseră un taxi, sau poate plecaseră pe jos. Era multă hărmălaie și nu avea niciun rost să mai încerc să-i găsesc.

Mi-am luat o cafea și am început să-mi imaginez discuția, cuvintele, locul unde erau acum. Trebuia să fiu la fața locului, poate ea are niște ticuri verbale, poate își aranjează des părul în fața lui, poate îi spune anumite cuvinte cu schepsis. Nu mă puteam baza pe toată colaborea lui Cleomenes pentru că era îndrăgostit, iar îndrăgostitiți comit lucruri ciudate uneori în numele iubirii. Transpirasem destul umblând aiurea pe stradelele de la Piața Amzei așa că am intrasem  în primul pub din zonă. Deși eram un pic mai gras ca Balzac, mă gândeam adeseori că sunt mult mai talentat decât el cand e vorba de scris. Aveam aproape 100 de kilograme, în viu, cum glumeam eu cu mine însumi. Ceea ce mă deranja la aspectul meu fizic, pentru că mă frustra uneori asta, era faptul că aveam doar 1 și 68 de centrimetri. Aproape obez, mă gândeam uneori, deși nu mâncam foarte mult și fumam din abundență. Era ceva ereditar, toți ai meu erau grași. Mă obișnuisem să obosesc repede când mergeam pe jos și cel mai mult mă temeam de colesterol. Uneori, aș fi renunțat la talentul meu pentru toate kilogramele în plus. M-am reîntors cu gândul la cei doi amorezați. M-am uitat la ceas. Trecuseră deja trei ore de când erau împreună, oare ce făscuseră atâta timp? Așa că am hotărât să aflu mai multe. I-am dat un sms lui Cleomenes: ”Cum decurge? Unde sunteți?”. A durat ceva până să-mi răspundă. Cam mult chiar. Vreo 30 de minute. ”Totul în regulă. E posibil să dormi noaptea asta la hotel? Platesc eu. Te rog” Am zâmbit, visul mi se îndeplinea. ”Da, nicio problemă. Unde sunteți?” Am așteptat iar destul până să-mi răspundă. Vreo 15 minute. Probabil că Anca îi făcea programul. ”În Piața Amzei. Plecăm în 15 minute spre tine.”. La Piața Amzei?  Eram în pericol să fiu deconspirat, tot timpul au fost lângă mine și nu mi-am dat seama. M-am ridicat repede și m-am dus la baie. Era posibil să treacă cu taxiul prin dreptul ferestei mele și să mă recunoască. M-am așezat pe WC  și am zis să rămân acolo vreo 20 de minute, chiar de vor bate la ușă chiar pompierii. Mi-am dat seama că nu am avut ideea să ascund în casă și un reportofon. Așa aș fi avut și replicile.

La un moment dat, după ce bătuseră vreo 3-4 clienți la ușa WC, chelenerul care mă servise s-a prezentat dincolo de ușă și a bătut energic.

-Sunteți bine, domnule?

-Da, mulțumesc, sunt puțin constipat. Ies în 5 minute. Mii de scuze.

Am ieșit. Trebuia să mă uit pe net la cele 3 camere ca le montasem. Așa că m-am dus la un hotel pe lângă Gara de Nord și mi-am luat o cameră ieftină. Am intrat pe net. Încă nu ajunseseră la mine, deși trebuiau să fi ajuns de mult. M-am pus pe așteptat. După vreo 15 minute s-a aprins lumina pe hol. Nu montasem pe hol, nici la baie, camere spion. Doar în cele două dormitoare și la bucătărie, în ideea în care vor face sex pe masa de acolo. Kinky, nu? Au intrat direct la baie. Mă înjuram cu voce tare că nu avusesem ideea să montez și acolo. Sunt un tolomac. Au stat ceva vreme la baie. Cred că făceau sex acolo, aș fi pariat pe asta. După vreun sfert de oră ea a apărut în camera dintr-un dormitor. Se uita cu atenție, ca și când ar fi căutat ceva. Apoi s-a dus la dulapul în care țineam hainele și prosoapele. Îi explicam lui Cleomenes că acolo le va găsi pe cele curate. Am bănuit că i-a spus ei și ea caută un prosop. Eram foarte atent la imagini, era îmbrăcată cu un tricou și o pereche de pantaloni scurți. A căutat ceva prin dulapul de haine și la un moment dat am vazut cum a scos din șifonier cămașa mea roșie. Cea cu care fusesem îmbrăcat eu în Voluntari. S-a dus repede spre baie și a venit înapoi însoțită de Cleomenes. Mi-aș fi tăiat o mână să aflu ce vorbeau. Au discutat destul de calm vreo 5 minute.Ea gesticula și îi tot arăta cămașa roșie. Apoi ea a ieșit din cameră.  Cleomenes s-a așezat pe pat și se uita undeva în parchet. Avea o privire tristă. După câteva minute a părut că ea l-a strigat și a ieșit din cameră. Apoi timp de o oră nu s-a mai mișcat nimeni prin apartament. Plecaseră. Nu știam ce să cred. Bănuiam că se întâmplase ceva serios. Nu puteam să-l sun pe Cleomenes. Cel mult să-i dau un sms. Ceea ce am și făcut. ”Totul okay?”. Mi-a răspuns instant. ”Cine pula mea ești tu, Manuel?” L-am sunat imediat. Ce naiba se întâmplase? Nu a răspuns. Mi-a dat iar un sms: ”Vei plăti scump toată perversitatea ta!” Mi-am dat seama că se întâmplase ceva grav și am plecat spre casă, nu înainte de a-i da alt sms. ”Despre ce vorbești, Cleomenes? Ce perversitate?”. Nu mi-a mai răspuns niciodată. Am ajuns acasă. Totul era în regulă. Am intrat pe Facebook. Cleomenes își ștersese contul. L-am sunat. Telefonul închis. Ceva se întâmplase. Ceva foarte serios. Nu puteam să dorm era deja două noaptea. Oare ce se întâmplase? Ce îi spusese Anca? Ce naiba se întâmplase?

Pe la 4 dimineața am auzit bătăi energice în ușă. M-am speriat. Cine naiba să-mi bată mie în ușă la 4 dimineața. Trăiam într-un bloc comunist. Vecinii nu băteau niciodată la ușă la ora aia, și, în plus, sunau. Dar cine bătea acum, intrase fără să mai sune la interfonul de la intrare. Am sărit din pat și m-am dus la ușa de la intrare. Bătăile continua și mai violent.

-Cine e? Am strigat aproape întrebarea.

-Deschide! Oameni buni! Prieteni!

-Prietenii sună la telefon înainte de a bate la ușă.

-Deschide!

Am deschis, regretând toată viața că nu aveam vizor la ușă. Instant am primit un upercut în ficat de am rămas fără aer. M-am încovoiat imediat. Apoi un genunchi în gură care m-a aruncat în sus și imediat-imediat o directă în tâmplă. Eram în lumea viselor.

Într-un târziu m-am trezit pe jos în cameră. Doi tipi îmi răscoleau prin casă, iar al treilea se uita pe telefonul meu. L-am recunoscut imediat: era tipul cu mușchi din Q7 care o luase pa Anca de la Romană. Mi-am dat seama că am fost neatent și că am subestimat-o pe Ancuța.

-S-a trezit umflatul!

M-am ridicat în fund.

-Băieți, luați ce vreți! Nu depun plângere! Dar, vă rog, plecați!

-Să ne pișăm pe tine, umflatule! Câte camere ai pus? Și unul mi-a dat un picior în stomac.

Am îngăimat un ”trei”.

-Să moară mă-ta că ai pus decât trei?!

Am trecut rapid peste greșeala gramaticală comisă și am devenit pisicuț.

-Să mor eu, am pus doar trei, nu am știut cu cine am de a face! Îmi cer iertare, nu mă mai bateți, vă implor!

-Nu te mai batem! Dar o să ne pișăm pe tine! Și unul dintre el și-a scos penisul și a urinat pe mine. Data viitoare, umflatule, o să-ți dăm și foc, ai înțeles?! Știam că nu glumesc deloc cele trei haidamaci agramați.

 

 

Au plecat luându-mi telefonul mobil, laptopul, cele trei camere de supraveghere, aparatul foto și cheile de la mașină.

 

Nu am depus plângere la poliție nici în ziua de astăzi, mi-am șters contul de Facebook, mi-am schimbat jobul, mi-am căutat altă chirie, mi-am făcut alte chei la mașină, m-am apucat de Kung Fu și nu am mai scris de atunci nici măcar o literă.

Și mă simt mai bine ca niciodată, mă gândesc că ar trebui să mă mut undeva în munți într-un orășel de provincie și să încep să fac de unul singur excursii montane.

Scurtă poveste cu un taximetrist probabil decent


De la un timp am luat-o efectiv razna, ascult melodii triste, dar foarte triste, nu am somn noaptea, vorbesc din ce în ce mai des singur și nu mă mulțumește absolut nimic. A început să-mi fie frică de paginile albe, ca și când un monstru care s-ar oglindi în ele când încerc să le privesc frontal. Evit ideea de psihiatru, evit ideea de psiholog, mă evit pe mine însumi din ce în ce mai des. Nu vreau să știu cine sunt, ce-am făcut, ce-aș putea să fac, pur și simplu mă ciocnesc de întâmplările din viață fără să emit pretenții, fără să încerc să le surprind esența. Dacă destinul ar fi un tip orb, nici măcar nu l-aș ajuta să treacă strada, ba, din contră, chiar l-aș împinge ”accidental” în fața unei mașini. Acestea fiind spuse, mergeam așa singur pe stradă, fără vreo țintă precisă și așteptam să se facă ora să mă întorc acasă. Nu mă gândeam decât că e iarna și ziua e mai scurtă. Atât, nu mă minunam de puterea lui Dumnezeu, nu mă minunan de nimic, așteptam să mă întorc acasă. Oameni durdulii, oameni slabi, oameni înalți, oameni pitici treceau pe lângă corpul meu. Nu simțeam că facem parte din aceeași specie, nu simțeam nimic vis a vis de trecători. Cum s-ar spune, eram cam ”nesimțit”. Nici măcar nu voiam să le văd fețele. Și am mers până când mi-am dat seama că m-am rătăcit. Asta da, voiam puțină tensiune pentru celulele mele cerebrale, puțină alertă. Evit, din principiu, să întreb pe cineva direcția corectă, așa că m-am rătăcit în continuare. Casele deveneau din ce în ce mai jalnice, mai triste, mai negre. M-am uitat la ceas. La ceasul meu CK primit de la vărucu`. Jur că n-am înțeles cât e ceasul. Limbile se îndoiseră inexplicabil și spuneau o poveste pe care nu o înțelegeam, așa că m-am abandonat în brațele timpului obscur. Și am mai mers până când am obosit. Mi-am scos telefonul mobil. Eram fără baterie. Mai ciudat nici că se putea. Dar nu și pentru mine. Ce fac în această situație? M-am întrebat cu voce tare: ”Ce faci, cavalere al nesimțirii, în aceste momente atât de ciudate? Zi-mi și mie cum o să reușești să te întorci acasă?” Și pe urmă am avut o revelație: acasă sunt eu, eu și numai eu, o armată invincibilă! Și din neant un taxi a oprit lângă mine, a oprit pur și simplu, nu am avut timp să-mi dau seama de unde venise. ”Unde mergi?” m-a întrebat șoferul prin geamul deschis. ”Oriunde!” A râs cu voce tare. ”Oriunde nu te costă nimic. E din partea casei.” Și m-am urcat. El fuma, eu fumam. Am tăcut vreo cinci minute strategic. Nici nu știu dacă aveam bani la mine. Și când am ajuns acasă șoferul a oprit inexplicabil. „Nu cobori aici?” De unde știa el că eu locuiesc exact acolo??? ”De ce să cobor?! Unde mergi acum?!” ”Oriunde!” Am coborât, nu mai suportam să mai stau încă treizeci de minute cu o persoană necunoscută și să nu scot niciun sunet. Nu mă am pe mine pentru asta?!

I say a little prayer for us


E Joi. Mergem, eu și vărul, cu mașina pe centura Bucureștiului la un depozit. Vărul vrea să vândă niște marfă, eu vreau să… eu vreau să… Am uitat ce vreau așa că navighez pe telefonul mobil pe Facebook. Vărul vorbește la telefon, radioul este pornit în surdină pe un post de muzică iar eu știu sigur că voi întârzia la job. Dar nu mai contează, e încă o dimineață frumoasă, aș fuma o țigară, încă una, de fapt, dar nu se poate, nu se poate în mașină la vărul. Nu mă concentrez la discuția lui telefonică interminabilă. Oricum, ceva cu prețuri în euro. Postul de radio pare decent. Îmi arunc un ochi spre display. Ceva cu 104, sau 106.
Brusc muzica se oprește, se aude un fâșâit prelung. Nici eu, nici vărul nu părem interesați. Poate trecem printr-o zonă fără semnal radio. Apoi cineva intră subit în emisie:
”O știre de ultimă oră! O știre de ultimă oră!” Vocea e sugrumată de emoție. Mă uit spre display-ul radioului din bordul mașinii. Sunt foarte atent. Am simțit multă panică în vocea crainicului. Bătăile inimii mi se opresc pentru câteva milisecunde, destul cât să-mi dau seama că e ceva grav. Continuă la fel de panicat: ”Un grup de oameni de știință americani a comunicat întregii umanități în această dimineață că un asteriod de dimensiunile Europei se îndreaptă vertiginos spre Terra! Repetăm: un asteriod cât toată Europa va lovi Pământul!” Apoi emisia se întrerupe brusc. Mă uit speriat spre vărul. Tensiunea arterială mi-a crescut subit. Mă bâlbâi. Aproape țip.
-AI AUZIT?! AI AUZIT?
Vărul se întoarce spre mine calm, are căștile pe urechi, nu aude.
-1000 de euro mi se pare prea mult, cred că trebuie să te mai gândești, prietene! Îmi face semn din priviri gen ”ce se întâmplă?”
-Ai auzit? Ai auzit? Un asteriod gigant va lovi Pământul. S-a anunțat acum câteva clipe la radio. Nu ai auzit? N-ai auzit când s-a oprit muzica? Și mi se pare că asteriodul e chiar deasupra noastră pândindu-ne fiecare mișcare. Mi se face frig brusc.
Își scoate o cască dintr-o ureche.
-Scuză-mă o clipă, nu știu ce are vărul. S-a albit la față, cred că vrea să pișe. Ha-ha! Se uită fix la mine. Ce e, vărule? Ce zici, că nu te aud?!
Arunc cuvintele cu maximă viteză spre el, sunt neinteligibil: asteriod, Europa, murim, americani, NASA… Și la final pronunț clar și speriat cât să se înțeleagă în toate limbile pământului: ”O să murim cu toții!”
-Ha-ha! Vărul a zis că o să murim cu toții! Ha-ha! Ți-am zis că vărul a scris o carte? Da, mă, omu` are ceva, să știi. Ha-ha! S-a întors la conversația lui cu prețuri în euro și depozite închiriate. Am înghițit în sec. M-am pipăit discret, poate că visam. M-am uitat la telefon. Era 9 fără 15 minute. M-am concentrat la postul de radio. Își reluase emisia. Părea că nu s-a întâmplat nimic și că nu există niciun asteriod ucigaș. Poate că am eu probleme psihice. La mine în familie s-au mai găsit cazuri. Mai bine tac și caut ceva concret pe net. Dacă s-a anunțat la radio, e imposibil să nu fie și pe internet. Fac un zapping rapid-rapid pe Facebook. Ahhha! Victorie! Un link cât Casa Poporului pe Facebook: ”Un asteriod uriaș va lovi Terra în aproximativ două zile!” Evrika! Îi fâlfâi prin față vărului smartphoneul cu linkul în cauză. Vărul se enervează, dar nu oprește conversația telefonică.
-Ce ai, vărule? Ai înnebunit? Vrei să ne omori? Își aruncă un ochi pe display-ul telefonului meu. Ce e asta? Nu cu tine! Vorbeam cu văru`. Îmi arăta o pagină de net cu un asteriod, o prostie. Ți-am zis că vărul a scris o carte? Da, mă! Și scrie și poezii! Foarte tare! Cum rămâne, săptămâna viitoare îți trimit două tone? Sau vrei trei?
Poate că nu e nimic grav, poate că imaginația mea îmi joacă feste. Deși, niciodată, absolut niciodată, nu am avut halucinații. Jur! Am început să privesc cu atenție la mașinile de pe șosea. Nimic, absolut nimic, nu confirma linkul de pe Facebook sau vocea sugrumată de panică de la radio. Oricum linkul avea doar câteva like-uri și nicio distribuire, plus că nicio mașină nu se oprise la marginea drumului, nici nu vedeam vreun șofer fugind pe câmpuri. E o glumă, nu va lovi niciun asteroid Pământul. Oare ce țară se află pe partea cealaltă a Pământului opusă României? Poate că va lovi țara aceea și eu mă voi refugia în subteranele metroului. Cred că la Piața Unirii e cea mai adâncă stație subterană de metrou. Sigur voi supraviețui! Ha-ha! Cred că totul a fost o glumă. Mai bine să mă uit cine e on-line pe Facebook. Mă uit. Cu noaptea în cap pe Facebook e Maria. O apelez instant.
”Ai auzit? Ai citit?” ”Bună dimineața!” Și îmi pune un emoticon cu o tipă pleoștită de culoare albastră. ”Ce să aud? Ce să citesc? Albert, scuză-mă, dar am o perioadă proastă, zac de o săptămână, azi mi-am luat liber de la serviciu și vreau să stau în pat. Te las, îmi cer scuze pentru starea mea, zac pe mine.” Îmi mai aruncă un emoticon cu o maimuțică la fel de albastră și dispare de pe ecran.
Ce mă fac? Un asteriod cât Europa va lovi Pâmântul și oamenii vând tone de mărfuri sau zac în paturi de la prima oră. Ceva e în neregulă pe planeta noastră. Ori eu sunt nebun, ori e vreo chestie care-mi scapă mie aici la noi în omenire. Și atunci am început să mă rog pentru prima dată în viața mea pentru întreaga umanitate. Nu am ratat niciun subnutrit african, nici măcar un evreu din congresul american.
M-am rugat tot drumul. Vărul oprise conversația telefonică și a dat sonorul mai tare. Știu precis ce am repetat tot drumul până la muncă, o rugăciune foarte umanistă: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
Când am ajuns la muncă am sărit din mașină și m-am uitat îndelung pe cer. Era senin și frumos, era o zi minunată de vară. Și atunci mi s-a făcut iar frică, tot ce iubisem, tot ce iubesc, se află pe planeta asta care se plimbă singură prin Univers fără nicio țintă aparentă și deodată un nenorocit de asteriod vrea să o înjunghie perfid pe la spate. Sau nu pe la spate, vrea să-i dea o directă în buză. Am băgat mâna în buzunar după telefon să-mi sun iubita ca să-i împărtășesc tragicul sfârșit al iubirilor mele. I-am căutat numărul în agendă apoi am avut brusc revelația că mă părăsise de vreo trei luni. Nu mai eram iubitul ei ”cu aripi de înger”, eram un”criminal în serie impotent și chel”. Aaaa și să nu uit: ”un diavol terorist”. Pentru o clipă am uitat că planeta e în prag de colaps și am vrut să-i dau un mesaj: ”Năpârco perversă și paranoică, o să mori mai repede decât te-am rugat eu. Ha-ha!”
M-am răzgândit repede, nu-i mai dau niciun mesaj nebunei, o las să creadă că o să trăiască o viață lungă și prosperă călcând cu bocancii pe inimile fraierilor din viața ei și am intrat în hală. Colegii mei deja lucrau febril la masa de ambalare. Niciunul nu părea prea afectat de ideea că un asteriod gigant va lovi planeta și vom muri cu toții în timpul programului. Sau poate că în timp ce dormim. E mai bine să mori în somn, așa am auzit. M-am schimbat rapid și m-am dus la ei. Prima mea grijă a fost să-i întreb dacă au auzit de știrea catastrofală.
-Aseară m-am uitat la ”Master Chef” și am adormit după aia. Nu am apucat să ascult știrile că i-am făcut lui Bibică cartofi prăjiți și în bucătărie nu merge sonorul la televizor. Dar ce e cu asteroidul ăsta? Vine încoace, vine spre noi? Și unde o să cadă? La americani, nu?
Niciunul dintre ei nu auzise de vreun asteroid gigant în viteză spre noi. Ba se uitaseră la emisiuni stupide, ba făcuseră mâncare, ba fuseseră la cumpărături. Din nouă niciunul nu auzise vreo știre de asteroid.
Mda-mda! De două ori ”mda”. Am ambalat toată ziua tâmpenii și din când în când intram pe Facebook să văd comentariile la linkul catastrofei noastre pământești. Comentase un tip cu o poza unui leu fioros la profil din Satu-Mare: ”o să cadă la americani”. Apoi mai m-am liniștit: toate filmele cu tragedii de genul ăsta au acțiunea în SUA, Casa Albă e mereu distrusă, nu se pomenește în niciun film cu asteroizi care lovesc Terra de Casa Poporului. Pentru câteva ore am răsuflat ușurat, deși toată pregătirea mea astronomică îmi spunea că dacă ne lovește un asteroid de dimensiunile astea, nu scapă nici măcar un șobolan cu viață de pe planeta asta. Tot ce aveam eu se află pe planeta asta, și un asteroid mi le va distruge pe toate. Ha-ha! Am uitat, sunt foarte sărac, eu nu am nimic pe planeta asta, sunt ca filosoful ăla grec care striga în timpul dezastrului: ”Toate ale mele le port cu mine.” Sau în latină „Omnia mea mecum porto.” Cred că am rostit cu voce tare pentru că un coleg m-a întrebat:
-Ce zici? Vrei vin de porto?
Nu m-am gândit că omul acela care nu terminase nici măcar școala profesională auzise vreodată de vin de porto, dar, privindu-i nasul roșu-borcănat, mi-am adus aminte că e alcoolic, și alcoolici au, totuși, un bagaj mare de cunoștințe.
-Nu zic nimic, mă gândeam că e gravă situația. Îți dai seama, Alexandrule, că o să vină peste noi un asteroid cât Europa? Știi cât de mare e Europa asta? Nu avem nicio șansă! Sau, cel puțin, vor scăpa câțiva norocoși, minerii și cei care vor fii în subteranele metroului.
-Du-te, nenicule, de aici! Dacă era ceva grav, dădeau la televizor, la știri.
Avea dreptate, avea mare dreptate, singurele dovezi că asteroidul există au fost date de un obscur post de radio și un link fără prea multe like-uri pe Facebook. Așa că mai încet cu asteroidul pe scări, Albert!
La terminarea programului văru` a venit la mine.
-Vrei să mergi la mine? Trecem prin mall, bem o cafea, poate îți iei și tu o pereche de teneși. Mai vorbim de una, de alta. Ce zici?! Apropo, m-am uitat pe net după asteroidul ăla de azi dimineață, nu apare nimic. Erai cam panicat, vărucule. Poate nu ai auzit tu bine, era și dimineață, doar ce ne trezisem din somn. Mai bine căutăm niște teneși, te mai relaxezi și tu.
Văru` are o problemă cu tenișii, eu am una cu asteroizii.
Ne-am urcat în mașină. Eram aproape rușinat, îmi priveam încălțămintea casual și mă gândeam cum mi-ar sta cu niște teniși albaștrii în picioare în timp ce planeta se duce dracului lovită de un asteroid uriaș. Cred că vărul ar fi foarte mulțumit. Ha-ha!
Centura era aglomerată. Toate bune și frumoase. Poate că e liniștea dinaintea furtunii. Radioul mergea în surdină. Vărul vorbea la telefon, normal, nu? Eu vorbeam prin mesaje cu o tipă de pe Facebook, o ”abuream” ca să o citez pe Maria. Deși aburitul e un fel de blurare a realității. Realitatea era că eram în căutare disperată de un subiect care să-mi abată atenția de la asteroidul acela blestemat.
Tipa e inteligentă, muzica e decentă, vărul vorbește la telefon. Nu există niciun asteroid, e doar imaginația mea sinistră. Îmi arunc distrat ochii spre display-ul radioului. 104 sau 106, ceva de genul ăsta. Muzica e bunică, afară e frumos, o să-mi iau niște teniși albaștri și o să mă uit la un film, sau o să scriu o poezie. E o planetă minunată Pământul, casa noastră, mama noastră, e tot ce avem mai scump în acest Univers și niciun asteroid nu va îndrăzni vreodată să ne strice pacea și căminul nostru mult preaiubit. Las telefonul din mână, tipa a plecat să-și facă niște cartofi prăjiți, depășim un Tir pe care scrie ”Life is good!” și îl aud la radio pe Louis Armstrong cum decretează că ”E o lume minunată!” Da-da! Nu dispare așa ușor Albert de pe fața Pământului încălțat cu o pereche de teniși albaștri. Încep să fredonez încet cu Louis: ”And I thing to myself what a wonderfull world.”
Brusc muzica se oprește, se aude un fâșâit prelung. Durează, la fel ca azi-dimineață, câteva secunde. Aceeași voce panicată se aude din nou: ”O știre de ultimă oră! O știre de ultimă oră! Astronomii americani au evaluat cu precizie mărimea asteroidului care va lovi Pâmântul sâmbătă dimineață: are o suprafață egală cu a Spaniei, Italiei, Germaniei și Franței la un loc! Cel mai probabil va lovi Pământul în zona coastei de Est a Statelor Unite! Repetăm pentru cei care au deschis radiourile mai târziu: un asteroid cât jumate din Europa va lovi America sâmbătă dimineața! Casa Albă a fost evacuată! Rămâneți pe frecvența noastră pentru alte detalii!” Apoi, din neant, Louis Armstrong începe să-și repete melodia cu lumea minunată. Înghit în sec. Nici nu mai respir. Îmi aud cu mare acuratețe bătăile inimii: bang-bang-bang! Îmi vâjâie o sirenă de alarmă în creier. Mă sufoc. Mă sufoc. Alunec de pe scaunul de piele al mașinii. Mâinile îmi tremură, scap telefonul din mână și imaginea mi se blurează. Mi se blurează. Nu mai văd nimic. Nu mai știu nimic. Leșin-leșin. Albert, leșini! Albeeeeeeeeert!
Mă trezesc. Vărul mă zgâlție de umăr.
-Hai, vărucule, că am ajuns la mall! Ai adormit. Da` ați avut mult de ambalat de ai adormit așa repede în mașină? Hai, vărucule, bem o cafea și pe urmă căutăm niște teneși șmecheri. 44, nu?
Nu îmi vine să cred. Am leșinat? Am adormit? Ce zi e astăzi? Ce zi e astăzi?
-Ce zi e astăzi?
-Joi, de ce?
-N-ai auzit că a fost evacuată Casa Albă?
-Când?
-Acum câteva ore, nu știu exact.
-De ce? N-am auzit nimic, am vorbit la telefon, vreau să vând niște marfă urgent, că mai am puțin și se strică. Dar ce s-a întâmplat, vărule?
Ezit să-i repet ce am auzit la radio, dacă mă crede nebun de-a binelea.
Mergeam prin mall, eu repetam rugăciunea de azi dimineață: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”. Aproape că mă loveam de oameni, de coșurile pline de cumpărături, aveam retina încețoșată, dar repetam mecanic, repetam în neștire, repetam în nesimțire: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”. Aveam o senzație intensă de leșin, de prăbușire.
”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
-Îți plac? Și vărul îmi întinde o pereche de teniși albaștri precum văzut Pământul văzut din spațiu.
-Da, sunt ok! Cât costă?
-Nu contează, fac eu cinste!
Chiar așa, peste două zile murim, ce mai contează cât costă?!
I-am probat, erau ok, dar în timp ce mă aplecam să îi așez în cutia lor am avut impresia că aud de sus cum asteroidul se prăvălește vertiginos spre mall-ul nostru. Am închis ochii și am murmurat iar: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă! Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”. Zgomotul sinistru a încetat la fel de brusc precum apăruse.
La cafea vărul mi-a vorbit de avantajele pe care le prezintă tenișii în comparație cu pantofii sport. Cred că ar putea să scrie o carte despre teniși, dacă nu chiar carte, atunci măcar o nuvelă. Oricum nu i-o mai publică nimeni, pentru că peste două zile nu vor mai exista edituri, nici librării, nici cititori. Apoi a început iar să vorbească la telefon. Și instant am început să am o viziune: mi-am dat seamă că nu suntem singuri în Univers, iar frații noștri de singurătate ne-au reperat de mult și chiar în clipa asta se îndreaptă spre noi cu un mesaj de pace, iubire și prietenie. Vin în câteva nave spațiale ultra sofisticate, dar tot le mai ia câțiva ani să ne ajungă. Parcă le și văd chipurile triste prin hublourile imense ale navelor: lovesc aparatele și se lamentează, asteroidul uriaș le va ucide fratele mai mic. Căpitanul ordonă se se transmită toată informația necesară oamenilor, pentru a putea diminua pagubele, dar e prea târziu, el știe asta, dar e datoria lui de onoare să încerce tot ce e posibil. Și eu mă rog iar pentru Pământ, pentru mine, pentru vărul, pentru Maria, pentru noi toți: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
În drum spre casă am închis radioul din mașină și am pus niște CD-uri cu muzică veselă. Nu mai voiam să aud iar vocea panicată anunțând că murim în două zile. Vărul era vesel, vânduse acceptabil ce-și propuse și acum era liniștit, nu mai suna pe nimeni. Am ajuns aproximativ repede acasă și am mâncat ceva rapid. Mă gândeam că dacă tot mai aveam atât de puțin de trăit e capital să nu fiu trist, să fiu vesel, oricum murim cu toții, nu scapă nimeni, și tristețea nu-și mai are rostul, o să fim doar o mână de praf într-un vast ocean de singurătate. Iar nava extraterestră va face sigur cale întoarsă. Vom fi rași din Univers ca și când nu am fi existat vreodată.
Filmul a fost ok, o comedie cu doi tipi care făcuseră o profesie din a se infiltra în mulțime la nunți fără a cunoaște niciun invitat.
Am plecat vesel la culcare, vărul la fel. Am mai intrat puțin pe Facebook. Maria era online și postase niște poze cu pisici și citate motivaționale. Exact de ce aveam nevoie. Nu am mai salutat-o, mă gândeam că încă zace și mi-am zis să nu-mi mai stric veselia de moment cu tristețile ei cronice.
Am adormit aproximativ repede.

E Vineri. Mâine o să murim. Așa că mi-am început ziua cu o rugăciune, rugăciunea cea de toate zilele: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
După un dejun frugal ne-am urcat în mașină și am plecat spre hala mea. Munceam și cu o zi înainte ca Pământul să se termine. Am închis radioul, nu mai voiam să știu absolut nimic despre niciun asteroid ucigaș, nu mai voiam să știu de nimeni, nu mai voiam să mai mă rog, căzusem într-o stare de apatie. Vărul a încercat să mă dezmorțească.
-Diseară mergem să bem o cafea în centru. Să-ți iei tenișii albaștri. Știu eu un loc pe la Piața Romană, au o terasă frumoasă, ne întâlnim mai mulți, o să fie foarte tare.
Da, e perfectă, ultima seară pe Pământ mi-o petrec la o terasă în centrul Bucureștiului bând cafele și fumând ca disperatul. În primă instanță am vrut să refuz, mă gândeam că o să stau numai cu ochii în sus spionând cerul, dar mi-am dat seama că e inutil, nu mai e cale de întoarcere. Așa că am aprobat.
-Cine mai vine?
-Nu știu, vedem acum, stai să sun.
Și conversațiile telefonice au început în forță.
Am intrat puțin pe Facebook uitându-mă după linkul cu asteroidul. Mai primise câteva like-uri, dar niciun comentariu în plus, sau vreo distribuire, nimeni nu părea interesat.
Când am ajuns la job prima mea grijă a fost să mă duc la Alexandru.
-Te-ai uitat aseară la știri? Ai auzit ceva de asteroidul ăla? Ceva de evacuarea Casei Albe?
-Parcă, dar n-am fost atent, mă sâcâia aia mică cu tableta ei. Oricum, o să cadă la americani. Dar cât e de mare? Nu le face nimic la ăia, sunt prea șmecheri ca să pățească ceva.
-E cam cât jumate din Europa, și dacă e așa de mare, nu va mai rămâne nicio clădire în picioare pe o rază de 1000 de km de la zona de impact. Plus că praful se va ridica în atmosferă, Soarele va dispărea pentru câțiva zeci de ani, cutremurele vor ridica tsunami de sute de metri și toată vegetația va dispărea în câteva zile, oameni vor muri sufocați în câteva zile, animalele vor muri sufocate în câteva zile, apa va fi înfectată de cadavrele în descompunere, va un un Infern la scară generală. Excluzând faptul că va cădea în ocean. Asta ar fi șansa noastră, dar nu ne văd atât de norocoși.
-Du-te, nenicule, de aici. Ai fumat ceva în dimineața asta? Haha! Dădeau la știri toată ziua, dacă era atât de grav. O să cadă lejer, americanii sunt pregătiți. Nu-ți bate tu capul, hai ca avem mult de ambalat și de baxat astăzi. Vreau să plec mai devreme, mă duc la țară la Slatina, la soacră-mea.
M-am dus la locul meu și am repetat în gând de câteva ori: ”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
Am baxat toată ziua și aproape că am uitat că asteroidul e chiar deasupra noastră așteptând să cadă. M-am dus în biroul firmei. Televizorul era pornit, secretara se uita la știri.
-Ai auzit ceva, Aurelia, de un asteroid care va lovi mâine dimineață Pământul?
-Mă, n-am auzit eu nimic, dar a auzit prietenul meu. Zicea el ceva acolo de un asteroid, dar nu eram atentă, căutam pe net niște papauci de plajă, weekendul următor mă duc la mare, înțelegi? Mâine mă duc la mall să-mi caut, am văzut ceva pe roșu, foarte drăguți. Așa că nu prea am timp de asteroizi. Mai am o oră și plec acasă, o să fie iar aglomerație în metrou. Știi că vinerea trecută a venit să mă ia cu mașina și eram să facem accident? Doamne! Știi cât m-am speriat?! A venit un nebun cu o Skoda din dreapta. Și era roșu pentru el la semafor. Înțelegi?! Am început să plâng! Te omoară unul așa din senin…
Am lăsat-o să peroreze și am ieșit fără să o salut, mâine o să murim și ea își caută papuci de plajă roșii. Chiar că ne merităm soarta.
m-am dus acasă pe jos. Câtiva kilometri, dar aveam nevoie de liniște. Voiam să fiu singur. Vărul m-a sunat să-mi aducă aminte de cafeaua din centru. Am refuzat pretextând că-mi este rău și că vreau să stau în pat.
-Nu e nimic grav, vărule, nu mă simt bine. O să-mi treacă mâine, sunt sigur.
-Are ceva de a face cu asteroidul? Mai dă-l dracului de asteroid. Hai, vorbim mai târziu că am un apel în așteptare. Pa-pa!
-Pa!
Am ajuns acasă și am deschis televizorul. Nimic despre asteroid. Bârfe, crime și politicieni corupți. Am dat pe CNN: știri din Orientul Mijlociu, un război în plină desfășurare, nimic deosebit, nimic de asteroid. Doar că pe burtieră, cu litere mici, se plimba un anunț cum că Casa Albă a fost evacuată. Nimic panicard. Apoi au început reclamele.
M-am rugat iar pentru noi toți. Am închis tot ce însemna comunicare electronică și am încercat să iau legătura directă cu Dumnezeu în ultima noapte de pe Pământ!
”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”
Am tot sperat că Dumnezeu îmi va trimite un semn, dar absolut nimic, Dumnezeu ne lăsase pradă Morții. Eram deziluzionat.
M-am rugat iar și mai intens, am căzut în genunchi. Nimic, absolut nimic.
Așa că m-am dus la frigider am luat sticla de țuică primită de la rudele Mariei și am băut-o pe toată, adică cam jumate de litru. M-am îmbătat criță și am adormit fără să mai știu pe ce planetă mă aflu.

E Sâmbătă. E dimineață, cerul e senin, păsărele cântă prin copacii din fața casei, Soarele e destul de amic cu toți, încă nu arde. Am ieșit să-mi beau cafeaua și să-mi fumez țigările regulamentare de dimineață. M-am rugat puțin, așa din reflex și mi-am dat seama că e o zi minunată pentru a muri.
Am deschis telefonul, aveam câteva mesaje de la vărul și unul de la Maria, erau cam îngrijorați că-mi închisesem telefonul peste noapte. Nu le-am răspuns, de sus, din cer se auzea un zgomot infernal și lumina scădea dramatic. Mi-am aprins încă o țigară și am început să spun ultima rugăciune cu voce tare:
”Doamne, apără această planetă singuratică de nenorociri și tuturor vietățile ei, dă-ne pace, iubire și viață lungă!”

2 degete


A murit. Nu ştiu de ce. Nu mă interesează. Îi dau târcoale ca unui portofel plin de bani căzut pe stradă. Îmi plac inelele de pe deget. Brusc îmi aduc aminte de torţionarii lui Himmler care n-aveau răbdare să scoată, cu grijă, de pe degetele deţinuţilor inelele preţioase. Le retezau, pur şi simplu, cu baioneta sau cu vre-un hârleţ. Privesc pofticios. Ştiu că D-zeu mă priveşte de sus, din gaura lui de cer. Dar, sincer vorbind, de mult timp nu mai ţin cont de părerile lui. Într-o zi am să-i explic de ce. Sau poate că n-am să-i explic niciodată. D-zeu ăsta, vorbeşte lumea, e un tip înţelegător, unii spun chiar naiv. Eu privesc inelele, D-zeu mă priveşte pe mine, mortul priveşte în sus, la bucata lui de cer dintre blocuri. De ce neaparat toţi morţii privesc în sus?! Mi se pare ciudat. Nu e un mort oarecare, pare să fi fost un tip stilat. Hainele de marcă o dovedesc. De ce nu trece nimeni pe aleea aceasta dintre blocuri? E ceva putred la mijloc. Cred că cineva mi-a întins o capacană. Pentru un minut îl uit pe D-zeu şi naivitatea lui şi încep să-l scotocesc prin buzunare. Bani, fâşicuri groase, cărţi de credit, câteva grame de praf alb. A fost un mafiot. Cui îi pasă de un mafiot mort?! Poliţiei nu! E ciudat, n-are nici o urmă de rană, nici o picătură de sânge. Vreau să fug cu prada! Nu pot! Nu pot să fug. Unde să fug?! Îmi dau seama că aş putea să mă aşez lângă el. Hai să-i spun Rică. Simt că trebuie să mă aşez lângă Rică, să fumez pe îndelete o ţigară, chiar 2. Chiar mă aşez, îmi scot pachetul de Chesterfiled, scot o ţigară şi fumez fără grabă. Îl întreb, din politeţe, ştiu că D-zeu mă priveşte dând din cap dezaprobativ. “Vrei şi tu Rică un chesterfield?!” Rică nu răspunde. Rică e mort. De fapt care e diferenţa dintre un Rică mort şi un D-zeu în plină glorie?! Nici una, nu simţi nici o frică faţă de nici unul dintre ei. Ce ţi-ar putea face un mort?! Nimic-nimic! Crede-mă. Un mort e doar un mort şi gata! D-zeu e doar D-zeu. N-o să coboare el acuma din cer pentru a-ţi bate obrazu’. “Nu ţi-e ruşine bă Alberto?! Puţin respect pentru un mort!” Ştii ce i-aş replica eu? Aşa, pe moment… ”Iartă-mă Doamne! Am greşit! Da’ lui Rică nu îi mai trebuie atâta bănet, başca că e mort de-a binelea?! Şi în plus i-am oferit o ţigară. Cine mai oferă în ziua de azi ţigări unui mort?!” Nu cred că D-zeu ar putea replica ceva în contra mea. Probabil mi-ar zice să iau tot, să iau prafurile, să-i tai degetele şi să trăiesc fericit până la adânci bătrâneţi. D-zeu e conştient că dacă nu-i tai degetele eu, tot o să se găsească vre-un trecător pe aleea asta care i-ar decupa degetele cu vre-un obiect ascuţit, găsit la întâmplare. He-he-he! Crezi că D-zeu e chiar aşa naiv?! Nu domnule! Nu e naiv, dar nu-i pasă de un mort. De ce i-ar păsa?! Mi-e nu-mi pasă, lui nu-i pasă, ţie nici atât; viaţa merge înainte. Cu 2 degete în plus sau în minus.
Ce n-am face dacă ne-ar păsa de toţi morţii de pe lumea asta?! Ce s-ar face D-zeu?! Haide să fim serioşi, măcar pentru 2 secunde.
A murit. Gata. Ce atâta complexe Alberto?!
Cu o rangă scurtă îi retez degetele, expert ca-‘ntotdeauna. Şterg inelele de sânge. Le privesc în soare, ca la bijutier. Prin gaura inelului îl văd pe D-zeu. Se plictisise de monologul meu, de Rică, de Chesterfield, de aleea asta insalubră, de cele 2 degete de pe asfalt . Oricum, găsise altceva mai interesant de privit: un măcel urmat de violarea cadavrelor fără cap. Femei, bărbaţi, copii, bătrâni. În ordine aleatorie. Cum e şi normal să fie un astfel de ritual.
Şi eu mă simţeam culpabil pentru 2 degete!!!

Cornuleţe cu dulceaţă de afine


Mâncasem câteva mere. Pusesem cotoarele pe masă lângă coala albă și pixul albastru. Ceasul ticăia să moară. Timpul e pătrat. L-am întors cu fundul în sus. Limbile veneau spre mine și deveniseră albastre. Precum cerul. Limbile ceasului erau cerul din camera mea. M-am întors cu tot cu masă spre cadavrul din pat. Alberto era mort. Mai bine. Era mult mai bine. Vedeam tot la perfecție. Cotoarele și mâna care îi atârnau din pat formau o axă. M-am felicitat o clipă, sunt un tip inteligent. E bine să vorbești cu un cadavru?
-Hei, tu!
Nimic. Am mai încercat o dată.
-Alberto, răspunde!
Am râs tare. Ha-ha! Ce prost. Un cadavru nu poate răspunde unui viu. Normal că nu comunică. Dar dacă aș fi și eu mort? Oare ar comunica cu mine? Probabil că da, cadavrele comunică între ele. De fapt în fiecare seară toți morții din cimitire se adună la taclale. Știu că i-am surprins eu o dată la bârfă în cimitirul ”Constantin și Elena” din Brăila. Se discuta despre reumatism și cornulețe cu dulceaţă de afine. A fost interesantă discuția. Am ascultat niște rețete zemoase, un deliciu. Am și notat cu mare atenție rețeta mai târziu. Cred că încă mai în portofel rețeta.
”Ingrediente:
250 gr. alune măcinate, 250 gr. zahăr pudră, 2 lingurițe făină, 1 ou, 150 gr. dulceaţă de afine, 25-30 gr. unt, glazură
Mod de preparare:
Se freacă bine toate ingredientele de mai sus. Aluatul obținut se rulează pe planșeta presărată cu faină, se acoperă și se lasă să se odihnească 30 de minute. Se taie apoi bucațele egale și se formează cornulețe, care se coc în tava presărată cu faină, la foc mic 15-20 minute, pentru a nu-și schimba culoarea. După ce se răcesc, se trec capetele cornulețelor prin glazură. Se lucrează fără să se ia de pe aburi.”
Mod de servire: reci cu zahar, alături de un cadavru cunoscut
M-am ridicat de la masa de scris. M-am așezat lângă Alberto. Era rece ca orice cadavru. Ocupase tot patul. L-am împins discret. Am închis ochii ca și când mi-aș stimula cadavrul din mine să vorbească cu cadavrul lui Alberto. Nimic. Nu puteam comunica deloc. Atunci mi-a venit o idee. L-am întors cu fața spre mine și l-am îmbrățișat. Era extrem de rece. Am început să tremur. Nu cred că de frig. Nici de frică sigur. Cred că de poftă să simt moartea prin mine ca un prieten drag. Ca în preajma unui orgasm. O senzație de frig m-a învăluit instantaneu.
Când mi-am revenit din tremurat, eram mort, Alberto scria la masa de scris, iar mâna dreaptă îmi atârna moale din pat. Alberto s-a întors spre mine. Priveam tavanul, asta e ocupația de bază a unui cadavru, privitul tavanului. Cred că aveam ochii sticloși. Alberto s-a apropiat, mi-a aruncat ceasul pătrat pe piept și s-a așezat lângă mine. Am simțit cum palma lui îmi închide ochii și mâna cotrobăind după portofel. Căuta rețeta cornulețelor cu dulceaţă de afine.

O întâmplare oarecare


Era atât de cald încât Alberto se oprise din fumat. Ar fi avut nevoie de câteva zile libere, să stea întins în pat și să reflecteze la soarta omenirii. Își imagina mereu că există o altă lume dincolo de pereții pontonului-dormitor. Doar el putea auzi glasurile copiilor și zgomotul pașilor pe caldarâm. Să stea așa ore întregi cu mâinile sub cap până reușea să vadă clar fețele copiilor și să le înțeleagă jocurile. Nu era șotron sau baba-oarba, erau alte jocuri. Brusc avu un șoc. Se ridică în capul oasele. Da, era adevărat! Copiii aceia se jucau cu tigvele bunicilor. Groaznic, era un univers în care moartea era la ea acasă, era pusă mereu în capul mesei și în toate diplomele de merit. Adică, ”mortua est” cum spuneau latinii ăia care au inventat apa caldă. A avut revelația că în universul paralel, dincolo de pereții pontonului, moartea vine din est și nu există nicio clădire atât de mare încât să o cuprindă pe toată. Și mai avea și niște bifurcații-ramificații care apăreau la buza nopții ca niște salamandre pe o tablă de șah. Dacă m-aș concentra puțin, chiar aș putea să-i fac un portret robot, ca la poliție. Dar nu se concentră deloc, era chiar leneș plus căldura aia moleșitoare care se așează sub tine ca o plasă la circ. Avu o tentativă de a căsca. Avea mereu tentative. Era ceva ciudat cu Alberto ăsta, nu găsise niciodată o piatră albă și perfect rotundă în 30 de ani de existență și asta îl măcina profund. Avea el impresia că cine va găsi piatra aia albă și perfect rotundă va fi găsi fericirea plus nemurirea ca într-un basm. Ceva de genul pietrei filosofale.
Se ridică în picioare și merse încet prin cameră cu mâinile la spate în jurul patului. Luă o țigară din pachet și o aprinse zgomotos. E ceva ciudat în camera asta, parcă ar mai fi cineva, o prezență nevăzută, o entitate colorată. Întinse nările în vânt ca o gazelă în savană. Da, era clar, aici mai e cineva. Și-a dat seama după mirosul pestilențial. De unde oare vine? Ridică brațele în sus, niciun vierme sau altă creatură care se găsește în mod obișnuit pe cadavre nu se vedea. Așa că trase cu sete în continuare din țigare. Și totuși, de unde vine mirosul ăsta? Se aplecă sub pat. Din poziția aia i se vedea doar mâna dreaptă în care ținea țigarea. Oare găsise Alberto răspunsul la căutările lui de-o viață? În câteva secunde apăru iar trăgând ceva greu după el. De sus, de deasupra lui putem vedea doar un cearceaf alb pe care scrie cu litere mari și negre ”INRI”. Da, e adevărat, ”INRI”. Oare de când locuiește Alberto pe pontonul ăsta plutitor? De aproape 5 ani. Deci de 5 ani a dormit noapte de noapte cu Iisus mort și putrezit sub patul lui. Extraordinar. E caz de prima pagină din New York Times. Alberto se așeză pe marginea patului. Nu ridică deloc colțul cearceafului să vadă chipul celui care se prăpădise pe o cruce încadrat de doi tâlhari. Nu era curios. Îl iubea pe Hristos, îl aprecia, îi stima toată lucrarea evanghelică, chiar folosea și el în viața de zi cu zi unele din pildele lui, dar acum chiar nu simțea nevoia să-i vadă chipul. Așa că îl împinse discret la loc sub pat și se așeză pe un scaun, singurul din cameră de altfel. Nu mai avea nevoie de nicio explicație logică. Acum se întreba: oare cine îi pusese cadavrul lui Iisus sub pat și de ce? Cine? Se ridică, mirosul părea mai suportabil. Parcă e o peliculă cu detectivi din perioada interbelică. Da, asta e. Acum trebuie să merg la Poliție și să declar totul, se gândi Alberto cu mâinile adânc înfipte în buzunarele blugilor. La naiba, asta îmi lipsea?! Iisus intrat în putrefacție sub patul meu… E ziua mea proastă, cine naiba m-a pus să mă uit sub pat?

Ieși din cameră. Strada se îngusta și se lărgea din cinci în cinci minute. La circa de poliție a declarat că cineva i-a plasat sub pat un cadavru intrat în putrefacție. Polițiștii l-au crezut, dar l-au amprentat. La știri a apărut o veste scurtă că Iisus intrase în putrefacție sub patul unui cetățean anost dar nu a făcut deloc senzație, se câștigase potul cel mare la Loto.

Alberto a mai trăit câțiva ani pe pontonul acela dormitor. Nu se mai gândea deloc la lumi paralele și nici nu mai fuma. Își schimbase patul, dormea pe o saltea pusă direct pe covor. Se temea ca nu cumva să mai găsească alt cadavru celebru sub patul lui. Săracul de el!

Bine aţi venit în visul meu! -fragment-


Am intrat. Am mare încredere în Newton. Isaac Newton. Cel care stătea sub un măr şi vedea cum planetele stau una în spatele celeilalte şi nu cad niciodată în hău. Un bar destul de chic şi plin de oameni normali. Cel puţin aşa păreau de la spate, căci toţi erau cu spatele la mine. Barmanul, clienţii, absolut toţi erau cu spatele la mine. Pe un perete uriaş era un tablou cu Newton. Dar cu spatele, evident. L-am recunoscut după mărul pe care îl ţinea în mână. Am zis „Bună ziua!”. Mi s-a răspuns tot cu spatele. Pentru o clipă am crezut că acolo se toarnă un film a la Hitchcock. M-am uitat discret după camerele de filmat. Nimic. M-am dus până la WC. Nimic. Doi clienţi foloseau pisoarul. Evident cu spatele. Am încercat să le văd feţele când se spălau pe mâni. Dar nu ştiu cum au reuşit să stea cu spatele şi de data asta. Atunci am început să mă îngrijorez. Oare nu pot vedea pe nimeni la faţă? Oare să fie doar vreo chestie freudiană? Ceva legat de copilăria mea? Sau visez? Bine, visez. Dar de ce Newton? Asta nu înţeleg. Mă rog. Nicio problemă. Mă duc să-mi termin cafeau şi aştept să mă trezesc din vis. Am băut din ceaşcă. Cea mai bună cafea cu lapte pe care am băut-o vreodată în viaţa mea. Evident, visam şi am zis să profit şi să mai beau una. În mod normal beau maxim două cafele pe zi maxim,maximum maximorum. „Chelener, încă o cafea delicioasă! Nu te grăbi, îmi place mult aici.” Am zâmbit, mă gândeam ce faţă putea avea chelnerul. Era tuns scurt şi puţin creţ. Ar putea fi grec, nu? Era lat în spate ca Platon. Deci, grec să fie. A venit cu spatele şi mi-a pus cafeaua cu spatele dintr-o poziţie imposibilă. „Cât costă?”. „E din partea casei, e ziua patronului.” Era clar, visam.La istorie ne-au învăţat să nu ne încredem în greci, nici măcar când aduc daruri. Dar aici nu eram la lecţia de istorie, eram într-un vis. „Cine e patronul?” am întrebat aşa într-o doară ca să intru şi mai adânc în tenebrele visului. „Domnul din tabou” şi mi-a indicat cu mâna întoarsă invers pe cel cu mărul din taboul de pe perete. Aş fi putut jura că mi-a făcut complice cu ochiul. Am privit la newtonul din tabou. En fin, ăsta e doar un vis. Mi-am aprins încă o ţigară şi am aşteptat să văd cum mă voi trezi şi unde. Nu-mi aminteam deloc ce zi putea fi. Nu ştiam unde adormisem. Eram acasă? Pe la vreun amic? Sau poate pe la o tipă? Nu, nu eram la nicio tipă, pentru că eu nu dorm la tipe acasă, n-am timp de somn! Ha-ha! Sau poate că adormisem pe un câmp plin cu iarbă. Nu-mi puteam aminti nici în ce anotimp eram înainte să adorm. Atunci, pentru o clipă m-am îngrijorat. Dacă nu mă voi m-ai trezi niciodată? Era un moment foarte dificil al existenţei mele. Mi-am adus aminte de Zhuang Zi, chinezul acela care a visat acum mai bine de 2000 de ani în urmă că e un fluture şi nu era convins, în timp ce visa, dacă e un om care visează că e fluture, sau un fluture care visează că e un om. Oare se mai trezise? Dilemă totală şi la mine. Ce trebuie să faci, dacă rămâi blocat într-un vis? Şi atunci am avut o idee: aş putea cere cuiva un telefon inteligent, să accesez internetul şi să aflu soluţia la dilema mea. Dar cui? Toţi sunt cu spatele. Dacă nu aleg persoana corectă? Dacă se întoarce spre mine şi are o faţă de monstru? S-ar putea să încep să ţip în vis. Nu, clar nu vreau un coşmar. Mai bine îmi savurez cafeaua şi aştept calm să se termine. Fără telefoane inteligente, fără feţe de diavoli. Mi se făcea pielea de găină când mă gândeam că toţi cei din sala aceea imensă ar putea fi nişte diavoli. E posibil să mă înşel. E o posibil să aibă feţe normale, pline de coşuri şi aluniţe. Am vrut să mă uit la ceas. În viaţa reală nu port ceas. Dacă visam, trebuia să am ceas. Mă rog, nu de aur, sau scump, dar trebuie să am ceas. Am ridicat încet mâneca de la mâna stânga. Încet. Voiam să văd ce fel de ceas primisem de la Morpheus. Nimic. Nu primisem nimic. Ceva e putred aici în barul ăsta. Ceva e putred. Dar ce anume? Trebuie să existe o soluţie. E posibil să nu fie vis. Ce să fac? M-am uitat în pachetul de ţigări. Mai erau destule. Le-am filat. Doisprezece. Dacă le termin şi visul nu se termină? Am bani în visul acesta? Sau e un vis din acela în care visezi că eşti miliardar? Stai să mă uit în portofel. M-am ridicat în picioare şi m-am controlat la buzunarul de la spate al pantalonilor. Nimic. Nici urmă de portofelul meu negru. Mda. Am căutat în toate buzunarele. Nicio urmă de portofel, de bani, de acte de identitate. Începusem să mă tem. E visul meu, dar cine eram eu? Aveam un portofel negru în care ţineam actul de identitate, cardul bancar, nişte hârtii cu valoare sentimentală şi bani. Îmi ştiam şi numele şi prenumele, nu era asta problema, nu eram amnezic, dar, dacă, în visul meu mă numeam altfel? Pfuu. Şi culmea, nu-mi aminteam cum mă numisem înainte să adorm. Asta era adevărata problemă a visului. Cum mă chema în realitate? Mi-am adus aminte cum mă chemase într-un alt vis al meu. Mă chemase Cleomenes. Da, ştiu, ca pe regele acela grec.Ciudat, nu-mi puteam aminti nici atunci numele meu real. Dar de ce îmi aduc aminte de visul acela tocmai în acest vis? Poate să fie un vis într-un vis. Atunci am luat hotărârea că, dacă, mă întreabă cineva, prin absurd, cum mă cheamă, mă voi numi „Cleomenes”.

Van Gogh fără două urechi


Iubita mea e un tablou extravagant, scump, imortal. Pictat de un van Gogh fără ambele urechi. În sala judecăţii de apoi toţi licitau pentru iubita mea. Sume exprimate în euro, evident. Stăteam şi ascultam neputincios. 10 milioane, 20 de milioane, tezaurul de la Fort Knox îmi parea un biet atelier de bijuterii ieftine pe lângă valoarea iubitei mele.
-Da’ staţi, bă, mojicilor! Iubita mea e doar a mea! Şi, nervos, am ţâşnit pe scenă, evident executând o exemplară săritură a hoţului dând disperat din mâini ca în faţa unui camion de 40 de tone rămas fără frâne în faţa unui grup de preşcolari ce traversează regulamentar pe culoare verde a semaforului.
I-am rupt ramele rapid. Pac-pac. Pânza mi-am băgat-o între coaste. Adică literalmente mi-am înfipt iubita între coaste ca o baionetă. Adânc, să nu mai iasă niciodată. Şi am fugit din sală.
Mojicii, căci întotdeauna există şi un grup de mojici rău intenţionaţi, au început să fluiere ca la un meci de box în care tipul mai vânjos e azvârlit la pământ cu un upercut extrem de supect de rivalul său slăbănog. Huiduiau, ameninţau, înjurau. A trebuit să mă feresc din calea unor scaune. Cineva, un tip cu monoclu aurit, a scos un Nagan de colecţie şi m-a luat în vizor. Mă rog, nu pot spune cu exactitate că era un Nagan, putea fi şi un Colt. En fin, am sărit pe fereastră aterizând direct în iarba verde de acasă. M-am pipăit discret, iubita zăcea între coastele mele. Nici urmă de mojici. E bine, mi-am zis. Am început să fluier cântecelul ală stupid din perioada interbelică, ”un băiat iubea o fată, vai, ce lume rea!” Aud o voce din subconştient: ”Albert, acest cântecel nu s-a cântat în perioada interbelică!”
Am rămas perplex, subconştientul îmi vorbea cu voce tare. Trebuia să profit de ocazie.
-Auzi, mă, subconştientule, ce fac cu iubita, o mai las între coaste?
-Aici subconştientul. Albert, inconştientule, scoate-o, domnule, de acolo, că faci infecţie!
-Cum s-o scot? E înfiptă adânc!
-Stai calm că ţi-o scot eu ca pe o măsea stricată. Tu închide ochii şi gândeşte-te la ceva frumos!
-Cum ar fi?
-Eu ştiu? Gândeşte-te că eşti pe malul mării şi că refluxul a lăsat scoici pe mal. Ia câteva, şi aşa că nu mai ai scrumiere acasă.
-Nu pot să mă gândesc la malul mării că mă năpădesc imagini cu iubita. Eu sunt mai feelingos de felul meu, doar ştii, ce naiba, bre?!
-Gândeşte-te că ai luat jack-pot-ul la cazinou.
-Aaaa, aşa mai merge.
În timp ce prin faţa ochilor îmi defilau batalioane de fâşicuri de 100 de euro, subconştientul a sărit afară, s-a strecurat silenţios pe lângă coastele mele şi cu un spiral de 10 a început să-mi găurească sternul.
-Auch! Măi, doctor Mengele, am faţă de cobai uman?
-Nu, deşi din profil aduci cu un deţinut paralitic.
-Nu merge, tu nu vezi că iese sânge, chiar nu poţi extrage din mine persoana de sex feminin aciuată ca un căţelus murat de ploaie sub streşina casei?!
Subconştientul meu e dur. Marmură, oţel Krupp. A luat un baros.
-Întinde-te la umbra copacului ăsta. Ascultă păsărelele şi lasă-te mângâiat de boarea asta înmiresmată. Între timp o să te pleznesc puţin cu barosul ăsta de 15 kile. Poate iese din tine ca perla dintr-o scoică spartă de un pescar binevoitor.
-Tu n-ai faţă de pescar binevoitor. Zici că figurezi pe statul de plată a lui Hades! Din prima clipă când ţi-am auzit vocea am vrut să te întreb ceva: pe cine urăşti mai mult, pe mine, sau pe iubita mea?
-Taci!
O lovitură perfectă. Pânza a ieşit dintre coaste. Subconştientul a desfăcut-o curios.
-Îţi place, nu?
-Da, are ochi frumoşi, strungăreaţă şi buze senzuale.
-Salivezi cam mult uitându-te la chipul ei. Hai, dă-mi-o şi întră inapoi.
Am rămas cu iubita în mâini.
O ţin în mâini chiar şi acum. Încă sunt nelămurit, să o îngrop la rădăcina copacului, sau să încerc să-mi astup gaura produsă de baros cu pânza?
Voi ce spuneţi, se merită să o reintroduc la loc pe femeia asta? Sau să o îngrop aici până când, într-o zi, cineva va descoperi comoara?

Atenţie, se trage!


Când am ieșit din casă, Dumnezeu încă mai zăcea împușcat la colțul străzii. L-am privit cu atenție. Și el la fel. De fiecare dată am o senzație ciudată: ”Dumnezeu”, cum ai spune ”un milion de euro”. Uneori și două.

-Alberto, crede, încă pot ajuta oamenii.
Am zis un ”mda” imperceptibil și m-am aplecat să-i povestesc o istorie ciudată. Unul dintre copii a fost chemat la masă. Moment foarte prielnic pentru a-mi aprinde o țigară. Am terminat de povestit așezat lângă el.
-Și cum îți spuneam, am senzația aia ciudată că toate mingiile de tenis ricoșează din perete direct în fața mea… Oriunde m-aș situa, mă lovesc în față. Ce crezi?
Dumnezeu a ridicat o mână plină de sânge a lehamite.
-Lasă, nu e grav.
-Da, nu e grav. Mai zaci mult aici?
-Cred că da, mai stau o vreme.
-Okay, eu plec. M-am ridicat și am plecat fără să observ că strada se golise de copii. Câțiva porumbei ciuguleau de zor o bucată de covrig aruncată de un bătrânel cu ochelari de soare de la etajul unu. Probabil că din cauza ochelarilor cu ramă groasă nu-l putea distinge pe Dumnezeu. Oricum, nici nu mă așteptam să sune la salvare.
În stația de autobuz erau câteva pensionare cu priviri agresive. Le-am abordat zâmbitor. ”Dumnezeu zace împușcat la colțul străzii.” Între timp a venit autobuzul. Am scos cartela magnetică tacticos, am rostit un ”Hola” slab și mi-am numărat banii din portofel. Era o zi de miercuri, ora prânzului, atunci când toate magazinele sunt închise și restaurantele pline de mușterii. Am sunat un amic.
-O știi pe aia mică din bar? Mironosița aia de 19 ani? I-o trage Gigi. Pe cuvânt, nici mie nu-mi vine să cred… Haha. Ca să vezi și tu… Ar putea să-i fie tată… Eee, nu sunt invidios! Vrea și ea puțină fericire, care-i problema?
Am închis gândindu-mă că Gigi a economisit destui bani.

Curvele sunt scumpe.

Dumnezeu e ieftin.

O lumânare groasă și înaltă costă un euro. O dorință, un euro.
-Nu vă supărați, știți unde trebuie să cobor pentru Caballo blanco?
Șoferul era destul de politicos. Folosise din belșug aftershave-ul.
-La următoare.
-Mulțumesc.
Caballo blanco e o piață unde se află o biserică. Slujbele se țin la demisol. În fața bisericii sunt vreo 7-8 bănci de lemn vopsite în verde. Acum erau pustii.
M-am așezat pe una, destul de central, puteam privi pe toți cei care intră și ies din biserică. Se anunțase la radio Kiss FM că venise un exorcist de la Roma în oraș. Eram foarte curios. Un tip interesant. Hmm. Vroiam să-l cunosc.
Când a ieșit din biserică era târziu, se înnoptase.
Am alergat puțin după el.
-Salut, mă numesc Alberto. Aveți timp să beți o cafea? Invit eu.
Am intrat într-o tavernă sordidă. Pe drum i-am explicat că la intervale de două săptămâni mă întâlnesc cu Dumnezeu împușcat grav la colțul străzii. Și că de fiecare dată același pensionar care nu are de gând să sune la salvare.
Exorcistul m-a privit lung, a cerut un Jack Daniel’s dublu, sec, l-a băut dintr-o înghițitură și a ieșit făcându-mi semn să plătesc.
Când am ieșit, dispăruse. Dezamăgit am reintrat în bar și am cerut și eu un Jack Daniel’s dublu. I-am povestit barmanului istoria cu dumnezeul împușcat. M-a ascultat cu atenție. După care m-a cerut să plătesc băutura și să părăsesc localul imediat.
Am ieșit scârbit, oare sunt singurul care vede dumnezei împușcați la colț de stradă?

Însuşi Satan foloseşte Facebook


În oraşul ei de provincie nu se petrecea nimic notabil cu anii. În ultimul an de zile nu s-a întâmplat decât să-l aresteze pe unul care s-a îmbătat şi a urinat pe uşa biroului primarului pentru că nu-i dăduse autorizaţie să-şi pună smoală pe bloc. Ştirea a apărut la orele 19 şi 17 minute la televiziunile naţionale, peste 2 minute după ce trecuse prime-time-ul. Şi asta a fost tot. Pentru ea era doar o zi normală. S-a trezit la 7 şi puţin, şi-a băut cafeaua, a fumat două ţigări lungi şi subţiri, şi-a verificat mesajele de pe Facebook, a dat câteva like-uri la pisicuţe şi copii drăgălaşi, apoi a mâncat un sandviş cu salam şi a ieşit afară. Nu făcuse nimic deosebit în viaţă, nu avea copii, nu avea casă, nu avea nimic. Iubiţii o părăsiseră unul câte unul şi acum aştepta o minune în viaţa ei. Ea şi încă 2 miliarde femei din lumea întreagă aşteaptă o minune toată viaţa. În ultimul timp merge la biserică în fiecare duminică, cădea în genunchi pe la toate icoanele, milostivea pe cerşetorii de la intrare şi arunca câteva bancnote în cutia milei. Se simţea mai bine acolo printre pereţii aceia înalţi şi pictaţi după reguli dumnezeieşti. Apoi, mirosul de tămâie îi făcea bine, parcă gândea mai limpede. În duminica aceea se ducea la biserică. La 8 era deja în faţă. A intrat. Popa cânta de zor: „Doamne, milueşte! Doamne, milueşte!” A făcut turul icoanele, ca nişte prietene vechi, a căzut de câteva ori în genunchi şi apoi s-a aşezat pe un scaun mai lateral. Asculta în tăcere slujba şi se închina lar de câte ori observa că o făceau cu evlavie bătrânele de lângă altar.
Lângă ea s-a aşezat un domn elegant. Avea o pălărie neagră cu boruri largi, pantofi strălucitori şi pantaloni la dungă. Mirosea de zeci ori mai frumos decât tămâia din jur. Nu înţelega niciodată mare lucru din cuvântarea preotului, mai ales că acesta era şi un pic peltic. De data asta însă, nu era deloc atentă la cuvintele acestuia care repeta întruna că Dumnezeu trebuie să ne apere de cel rău. O captivase total bărbatul de lângă ea. Nonşalant îşi scosese telefonul performant şi intrase pe Facebook. Ba chiar observase că şi dăduse un Check In din biserică. I s-a părut un tip mai nonconformist. Tipul nici măcar nu o privea, cu toate că ea aproape că se mutase pe scaunul lui. Pe Facebook intra cu numele de Vlad de Beelzebul. Aristrocrat sadea. Aproape că nu mai rezista, îşi dorea din toţi porii să-şi scoată telefonul mobil şi să-i dea un add instant. Dar îi era jenă de bătrâna de lângă ea care plângea cu nişte lacrimi uriaşe şi se închina foarte larg. Nu înţelegea de unde atâta credinţă. Nu citise niciodată Biblia, şi la biserică mergea pentru că-i spuseseră nişte vecine de palier că Dumnezeu te ajută să-ţi găseşti soţ şi să faci şi copii. Se gândea acum că Dumnzeu lucra în favoarea ei pentru că îi scosese în cale acel bărbat chipeş. Trebuia doar să se roage încă puţin la Dumnezeu şi bărbatul acela o va invita la o cafea. Zis şi făcut! S-a închinat larg şi după ce a terminat de făcut crucea, bărbatul miraculos i-a zâmbit. „Deci, Dumnezeu chiar ajută.” şi-a zis în gând.
Nu mai arăta chiar foarte bine, avea totuşi o vârstă. Sânii erau cam lăsaţi, avea câteva riduri în dreptul ochilor, puţin mai multă celulită, mă rog, nu era chiar de lepădat. Bărbatul acela misterios, Vlad de Beelzebul a fost foarte galant: a invitat-o la restaurant, a plătit tot, a plimbat-o cu maşina lui elgantă prin oraş. I-a declarat că este din capitală şi era doar în trecere. A fost un gentelman: când a penetrat-o prima dată i-a cerut să închidă ochii când a intrat în vaginul ei. Aşa cum se făcea acum 100 de ani pe vremea bunicilor. După câteva intrări-ieşiri rapide şi-a dat seama că bărbatul acela avea un penis imens şi foarte negru. Ca de drac. Deşi nu mai făcuse sex de aproape un an şi jumătate a fost la înălţime. Vlad a penetrat-o din toate poziţiile. Chiar şi anal. Nu s-a împotrivit deloc. Ba chiar i-a plăcut. Bărbatul acela a terminat de şase ori în vaginul ei şi odată în anus. Sperma îi mirosea urât, foarte urât, dar a crezut că miroase aşa de afară de la ghena de gunoi.
Când a plecat i-a mulţumit frumos, i-a lăsat cartea lui de vizită şi 666 de euro cash. A încercat apoi în zadar să-l contacteze pe Facebook, dar parcă intrase în pământ, nu exista niciun Vlad de Beelzebul pe Facebook. După câteva săptămâni a crezut că tot ce i s-a întâmplat a fost un vis frumos. Dar avea încă banii necunoscutului, cartea lui de vizită şi mirosul acela urât de spermă din vagin. După o lună de la întâlnirea cu Beelzebul a înţeles că rămăsese gravidă. L-a sunat entuziasmată. Dar nu răspundea decât un robot într-o limbă pe care nu o înţelegea.
Burta îi era imensă. Medicul s-a speriat şi i-a propus să facă un avort. I-a spus că nu înţelegea ce se întâmplă în placenta ei. A trimis-o în capitală. Acolo s-au adunat în jurul ei o grămadă de doctori cu barbă şi vorbeau cu nişte cuvinte pe care nu le înţelegea. I-au propus să avorteze. Clar că nu voia. Era un dar de la Dumnezeu, se gândea ea mereu. Nu poţi arunca un dar de la Dumnezeu la gunoi. Şi a plecat cu trenul în oraşul ei de provincie. Era foarte greu pentru ea. Medicii i-au spus că sunt cel puţin 6 copii în burta ei. S-a bucurat. Era foarte rar ce se întâmpla cu ea. Un caz la 2 milioane de naşteri, poate şi mai mult. Vecinele de palier, aceleaşi care au trimis-o la biserică, i-au repetat să ducă la biserică şi să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru cele întâmplate.
S-a dus. Dar nu a putut. Parcă o forţă invizibilă nu o lăsa să treacă de uşă. A avortat chiar acolo lângă uşa bisericii. Nu era transportabilă, aşă că medicul de pe ambulanţă a moşit-o acolo, chiar la intrare. Saşe pui de om, negrii ca tăciunele şi plin de solzi i-au ieşit din burtă. A leşinat când l-a văzut pe ultimul. Unul mai urât ca altul. Au venit şi televiziunile din întreaga lume. Orăşelul ei de provincie căpătase o faima mondială. Comerţul cu suveniruri în formă de drac a ajutat foarte mult economia oraşului. Primea pentru fiecare interviu peste 666 de euro. Era mulţumită. Copiii i-au fost luaţi pentru cercetări de diferite institute şi facultăţi internaţionale. Avea listă plină de Facebook şi chiar îşi făcuse un iubit. Toată lumea se mira de întâmplarea ei cu Vlad de Beelzebul, care înţelesese până la urmă că e un fel de „drac”. Ea le repeta tuturor că e un domn galant şi politicos şi oamenii nu o credeau. Şi la fiecare interviu spunea acelaşi lucru, că l-a întâlnit pe Satana în biserică şi că acesta intra pe Facebook ca orice muritor.
S-a măritat, îşi construise o casă, avea doi copii frumoşi, albi şi fără solzi şi lumea a ales-o în Consiliul local al primăriei. Oraşul înflorise şi toate astea datorită ei. Ea le spunea tuturor să meargă la biserică, să se roage şi să creadă în Dumnezeu. Numai că ea numai era primită în biserică, preotul spunea că este unealta lui Satan pe pământ, dar nu putea explica ce cauta însuşi Satan la slujba lui. Dar ea credea în Dumnezeu, precum Iov din Biblie.
Despre cei şase pui de drac n-a mai auzit nimic nimeni niciodată. Se spunea că au fost ucişi de Arhanghelul Mihail într-o singură noapte, dar asta e o altă poveste care s-a întâmplat şi care merită povestită.

Azi nu moare nimeni (fragment)


Arhanghelii se pitiseră la pământ luând diferite forme. Copaci şi pietre uriaşe. Auziseră un zgomot dinspre pădure. Putea fi Alberto sau Moartea.
Jophiel s-a uitat spre Samuel comunicându-i telepatic să scaneze toată zona cu vederea lui excelentă.
Nimic. Absolut nimic. Şi totuşi auziseră ceva. Un fel de herghelie de dragoni care se deplasau spre Poiana Fermecată. Spre ei.
Uriel a dat din aripi.
-Se întâmplă ceva ciudat cu planeta. Dacă nici noi, arhanghelii, nu mai puteam înţelege semnele ei, atunci cine?
Uriel avea aripi frumoase. Cele mai frumoase aripi din regatul cerului. Toţi arhanghelii şi cohortele de îngeri îl invidiau pe ascuns sau făţiş pentru superbitatea de aripi ce o poseda. Fusese numit arhanghel şi datorită acestor aripi senzaţionale. Înaintase ierarhic destul de uşor pentru că era foarte-foarte competent dar contau şi cele 2 aripi de vultur care-i ieşeau atât de maiestos din cutia toracică.
Rafael a băgat mâna în buzunar şi a scos un gen de băţ scurt, un beţigaş, pe care l-a lovit cu trei degete, apoi cu două şi acesta s-a transformat într-o lance uriaşă.
-Jophiel, lasă-mă pe mine să inspectez zona. Ceva este în neregulă. Samuel nu se înşeală niciodată. Plus că şi Metatron a auzit ceva.
Jophiel şi-a mângâiat barba aspră. L-a privit pe lunganul de Metraton. Acesta se scobea între dinţii extrem de albi cu un fir de iarbă. Apoi şi-a mutat privirea spre Rafel şi lancea lui uriaşă. Puteai jura că Rafel este cu tot cu lance un hoplit veritabil din falanga macedoneană. Îi mai lipseau doar hainele roşii care ascundeau sângele.
-Mă duc cu el, Jophiel!
Jophiel a tăcut. Creierul procesa zeci de scenarii posibile.
-Nţţţ! Rămâi aici. Nu ne putem permite să pierdem doi arhangheli simultan.
Samuel a pus iar urechea la pământ.
-Sttt! Gata, ştiu ce s-a întâmplat. 25 de oameni în frunte cu Alberto încearcă să traverseze râul.
Jophiel s-a lăsat pe vine. Asemenea unui samurai.
-Sunt cretini. N-au nicio şansă. Nu ştiu că râul aparţine Morţii?! Rafael, cu discreţie, du-te şi raportează-mi situaţia. Vreau să ştiu dacă Alberto va supravieţui.
Acesta şi-a lovit iar lancea uriaşă cu două degete, apoi cu trei şi aceasta s-a transformat la loc în beţigaş pe care şi l-a băgat la loc în buzunar.
Şi cu o viteză uimitoare a început să alerge printre copaci. Se subţia, se alungea ca un elastic reuşind să se strecuare printre copaci cu atâta uşurinţă că părea o pasăre-şarpe.
Uriel, Metatron şi Samuel s-au trântit iar pe iarbă continuându-şi jocul de macao fără nicio grabă sau teamă la lumina slabă a crepuscului.
-Data asta trebuie să bat eu, a declarat solemn Metatron. Ultima oară am câştigat acum 200 de ani.
-Păi ce să-ţi fac, nene, dacă joci împotriva lui Rafael?! Nu ştii că tipul are toate combinaţiile posibile în minte? Numai când pune mâna pe pachetul de cărţi ştie cu exactitate unde sunt aşii şi zecarii. Ha! Ha! Cum poţi, nene, să câştigi în faţa acestui fenomen al pachetului de cărţi?
Uriel se amuza copios. Juca doar din dorinţa de a avea o activitate. Din când îşi întindea aripile pentru a le cerceta grijului dacă fiecare fulg e la locul lui.
Samuel a privit înspre direcţia râului. Avea 3 şeptari în mână, era inevitabil să nu câştige jocul în absenţa lui Rafael. Dar acum era mult mai interesat să vadă prin copaci şi iarba înaltă şi dulce ce face Rafael la marginea Pădurii.
Rafael ajunsese de câteva secunde. Acum comunica telepatic cu Jophiel. Râul blestemat îşi făcea scrupulos datoria. Apăra Pădurea de oameni.
-Au ajuns aproape de jumătate. Nu-mi miroase deloc a bine, Jophiel. Gata! Gata! Se duc la fund!
Ceilalţi 3 arhangheli se conectaseră şi ei la canalul telepatic dintre Jophiel şi Rafael.
-Pe aripile mele! Metatron s-a ridicat în picioare aruncând cărţile de joc nervos. Alberto ăsta e cretin! Păcat de ei. Vor muri cu toţii! Chiar nu ştiu asta?! Cine naiba i-a pus să facă pe înotătorii în asemenea ape în care nici măcar eu nu mă simt în siguranţă?! Cretin! Nu mai joc. Peste 200 de ani o să câştig şi eu. Dar vă spun pe aripile mele că-l voi pocni pe acest Alberto direct în mutră cu prima ocazie. Nu trebuia să săvârşească asemenea stupiditate.
Jophiel a ordonat.
-Tăcere! Toată lumea să tacă. Mă gândesc la un plan de salvare a celor rămaşi. Rafael va rămâne momentan la marginea pădurii.
S-a aşezat iar pe vine mângâindu-şi barba aspră.
Rafael transmitea în continuare cu toate detaliile situaţia din apă.
În final au aflat cum Alberto s-a panicat şi cum 24 de oameni au dispărut cu desăvârşire în apele râului.
Era totuşi bine, Alberto scăpase.
-Samuel, ce face Moartea? O poţi vedea?
-Da, foarte clar. Ce crezi că poate face acum? Sărbătoreşte moartea celor 24.
-Trage pe nas?
-Kilograme.
-E bine. O va ţine ocupată ceva vreme. Rafael, înapoi! Retragerea! Apoi a continuat cu voce tare, pentru că până atunci folosise doar canalul telepatic de comunicare. Trebuie să găsim o soluţie rapidă să-i salvăm. Şi mai terminaţi cu jocul ăsta stupid de cărţi! Planeta se prăpădeşte şi voi jucaţi macao. Halal arhangheli!
Metatron l-a privit plictisit.
-Hai măi Jophiel, acum te-ai găsit şi tu să ne faci morală?! Dar de ce nu ai acţionat când dezastrul ne-a lovit planeta? Oricum, pe aripile mele, nimic nu e pierdut. Dacă n-a murit Alberto, mai avem o speranţă, nu?!
Uriel a strâns cu grijă cărţile de joc împrăştiate pe jos.
-Eu cred că tipul ăsta are ceva special. A suferit atât de mult şi totuşi nu s-a dat bătut. Orice om se panichează, e normal, pe mine mă bucură capacitatea lui de merge înainte deşi e singur. Tu-ţi dai seama că omul ăsta e singur cu adevărat? Şi totuşi rezistă cu brio, magna cum laude, împotriva tuturor.
Arhanghelii au concluzionat că Alberto este special şi specia mai are totuşi o şansă.
-Totuşi, repet şi pentru Metatron care se caută în dinţi de 2 zile cu acelaşi fir de iarbă, pentru Alberto şi cei rămaşi mai există o şansă, dar noi nu trebuie să intervenim în mod direct, a conchis Jophiel.
Rafael a apărut brusc lângă cei patru arhangheli. Şi-a scuturat penajul din care au căzut frunzele pe care le agăţase în goana lui nebună spre râu. Rafael era un arhanghel frumos, femeiele se topeau după el.
Jophiel şi-a mângâiat iar barba aspră.
-Momentan nu putem lăsa situaţia aşa. Nu îmi place deloc cum decurg lucrurile de cealaltă parte a râului.
Uriel şi-a întins încă o dată aripile lui frumoase. Senzaţionale.
-Îmi pare foarte rău de Elena şi de soţul ei Carol Caraiman.
Metatron cu firul de iarbă în dinţi s-a apropiat de Jophiel care încă îşi mângâia barba aspră utându-se cu atenţie la aripile senzaţional de frumoase ale lui Uriel.
-Jophiel, te rog frumos, te implor chiar, lasă-mă să ma ocup de Moarte. Îi dau două directe şi jur pe aripile mele că va dormi 1000 de ani garantat.
-Nţţţ! Metatron, Moartea e prea puternică acum. E foarte posibil să nu-i poţi face faţă.
-Jophiel, pe aripile mele, mă bat cu ea 1000 de ani, destul ca ceata asta de nenorociţi să taie pădurea asta şi cu lame de ras şi să ajungă la Poiana Fermecată.
Metatron era excitat de posibilitatea unei lupte cu Moartea. Muşchii braţelor i se întăriseră instantaneu, îşi strânsese pumnii care semănau acum cu nişte mânuşi de box uriaşe, iar venele de sub pielea braţelor deveniseră mai mari decât coada unui leu. O maşină de luptă corp la corp imbatabilă.
-Nu, Metatron. Nu! E prea riscant. Plus că prin lupta asta a ta încălcăm regula cea mai importantă a jocului: fără intervenţie directă.
-Jophiel, nu mă poţi opri! Nu eşti tatăl meu! Nu mă poate opri nimeni acum.
Excitarea se citea în ochii lui mari. De câte ori îşi punea ceva în cap Metatron reuşea şă-şi facă pe plac. Comisese câteva erori cândva pentru care Dumnezeu îl mustrase dur, dar, în genere, era un spirit independent aflat în slujba umanităţii. Jophiel ştia toate astea. Ezita să fie prea autoritar sperând că măcar încă un arhanghel să încerce să-l împiedice pe Metatron să se ia la trântă cu Moartea. Nu dorea să folosească un ton dur în faţa lui Metatron pentru că ştia că acestuia din urmă îi sărea foarte repede muştarul.
Din păcate, situaţia a luat o direcţie extrem de proastă pentru Jophiel în momentul în care Rafael şi-a scos din buzunar beţigaşul lui de lemn pe care l-a transformat în câteva secunde în binecunoscuta lance uriaşă. Deja erau doi arhangheli acum dispuşi să se lupte cu Moartea.
Acum ori niciodată! Era momentul culminant al disputei.
Jophiel s-a aşezat pe vine şi a început să-şi mângâie barba aspră făcând abstracţie de cei doi arhangheli care erau gata să zboare în spre o luptă cu Moartea. Se gândea ce se putea întâmpla dacă cei doi vor fi scoşi rapid din luptă. Nu era bine deloc. În trei aveau şi mai puţine şanse de a învinge şi implicit de a ajuta specia umană care rămăsese toată în mâna lui odată cu dispariţia subită a lui Dumnezeu.
Hm! Ce-ar fi făcut Dumnezeu în locul lui?! Nimic. Evident nimic. Ar fi lăsat lucrurile să decurgă de la sine. Nu puteau interveni de maniera asta în niciun chip.
S-a ridicat.
-Măi băieţi! Îşi cântărea cu atenţie cuvintele. Uitaţi-vă la mine! Vă promit că până mâine vom avea o luptă directă cu Moartea. Toţi cinci. Dar nu acum. Să vedem ce hotărăşte Alberto.Ttrebuie să respectăm decizia oamenilor. Ştiţi şi voi faimosul „liber arbitru”.
Dar Rafael şi Metatron deja îşi întiseseră aripile pentru decolare. În câteva minute se vor lupta cu Moartea. Invocarea liberului arbitru nu avusese efect.
A privit spre Uriel şi Samuel. Aceşti doi arhangheli păreau încă dispuşi să ţină cont de atotputernica directivă a lui Dumnezeu. Trebuia să îi oprească. Să îi oprească înainte de a decola peste pădure şi să înceapa lupta epică cu Moartea.
Rapid. Foarte rapid.
A întins ambele braţe. Dreapta spre Metatron şi stânga spre Rafael.
Îi apucase de aripi.
Era un gest extrem, disperat.
Aripile arhanghelilor sunt lucruri intangibile. Doar ei îşi pot atinge cu bună ştiinţă propriile aripi. Doar ei înșiși şi Dumnezeu în persoană.
Ambii s-au întors simultan privindu-l cu furie pe imberb.
Între cei 3 arhangheli se născuseră nori negri, tensionaţi. Situaţia putea deveni tragică din clipă în clipă. Şi existau indicii că tragismul se va produce. Lipsa lui Dumnezeu era esenţială. El era garantul iubirii între înaripaţii din cer.
Dar dacă şi arhanghelii se bat ca chiroii între ei, ce pretenţii să mai avem de la nişte simpli muritori înfometaţi şi speriaţi?

O altă crimă


Trebuie să ridic încet mâna în sus. Să o agit. Spre stânga, apoi spre dreapta. Dacă le-aș ridica pe amândouă, i-aș da impresia unei vechi cunoștinte. Vreau să fie un gest cât mai sobru cu putință. O pereche de îndrăgostiți a trecut pe lângă mine. Ea avea un fund enorm, cât o pernă. El avea o mână scheletică. I-o ținea pe fund. Ea râdea tare, semn că nu și-o mai trăsese de foarte mult timp. Mâna scheletică s-a așezat pe umăr. Râsul a încetat brusc, semn strategic. Oasele învelite în piele s-au depus iar pe fundul cât o pernă. Ea a început să râdă voios. Am ridicat mâna. Dreapta. Era scheletică. Am agitat-o spre stânga. Apoi spre dreapta. Poate că venise cu un taxi. Sau cu metroul. Nu mă cunoștea. Mă gândeam să-i pun mâna pe obraz. Sau poate pe păr. Avea de mers până la mine aproximativ 50 de metri. Mi-am propus să rămân pe loc și să-i pun mâna pe obraz. Era o cafenea chiar în spatele meu, ”Ice and tea”. Avea scaune înalte, negre, iar mesele erau rotunde. Era intim acolo. Puteam să-i explic planul meu în timp ce-i puneam mâna pe obraz tandru. Se va fâstâci și va spune da. Voi chema chelnerița cu un accent neutru și vom ieși ținându-ne de mână. Până la Paseo Echegary sunt două stații de metrou. E multă lume pe stradă. Fundul ei nu e mare, cam cât o jumătate de pernă. Și are părul scurt, până aproape de umeri. Îi stă chic cu pulloverul acela mulat. Are sânii mari și abdomenul plat. Știu că face aerobic și e vegetariană convinsă. Eu fumez mult, poate prea mult. Când mi-am aprins țigarea ajunsese lângă mine. Ne-am pupat ușor pe obraz. Era fierbinte.
-Unde mergem?
-La Ice and tea.
-Ești mai înalt decât mi-ai spus.
-Da, știu, câștig câțiva centrimetri în plus întotdeauna când mă întâlnesc cu cineva pentru prima oară. Apoi fac din degete așa, plis-plas, și îmi recapt înălțimea anterioară.
Dacă râde, înseamnă că am cucerit-o.
A zâmbit larg, semn că lupta era dură. Varianta cu mâna scheletică care îi va mângâia obrazul a căzut instantaneu. Nu trebuie să mă panichez. Există o altă cale să o conving. Am examinat-o cu atenție, nedisimulând nicio clipă că sunt interesat de sânii ei.
-Porți sutien?
A râs tare de data asta.
-Nu. Trebuia să port?
-Nu, nicidecum. Oricum știu că e incomod să porți sutien, adică pentru o femeie, ca un ham, nu?
-Da.
M-a apucat de mână.
-Eu vreau o cafea cu ceva tare.
-Whisky?
-Da. Mai ai țigări?
Am băgat mâna rapid după pachet, era aproape plin.
-Ne ajung pentru câteva ore. Dar parcă nu fumai.
A zâmbit afectuos spre tandru.
-Azi e o zi specială, vreau să fumez și eu ca tine. Să simt fumul cum mă amețește.
Era mai frumoasă decât în poză. Cu mult mai frumoasă.
-Când e făcută poza pe care mi-ai trimis-o?
Zâmbea mult.
-După cinci minute după ce mi-ai cerut o poză. S-a oprit și m-a privit în ochi. Ești drăguț, exact așa cum mi te-am imaginat. Dacă ai ști ce fericită sunt că ești drăguț?! Zâmbea tot timpul, nicio clipă nu a schițat vreun gest de tristețe și asta m-a intrigat. Știam că are creierii pufuleți, dar nu mă așteptam să disimuleze atât de bine. Am pregătit totul în cele mai mici detalii, o să-ți povestesc în bar. Haide, măi! O să fie perfect! Și m-a tras cu putere spre cafenea.
-Nu-i așa că acum nu mai sunt așa înalt?!
-Da, exact așa e. A râs veselă. Totul se întâmplă într-un plis-plas. Ai dreptate. Pe cuvânt de onoare.
-Credeai că glumesc?!
Barul era aproape gol. Ne-am așezat în zona fumătorilor. Ea a cerut o cafea cu whisky, iar eu o cafea fără cofeină cu mult lapte. Am scos tacticos pachetul de țigări Chesterfield și l-am așezat pe masă, între noi.
Am simțit că acum e momentul cel mai prielnic să-i expun calm punctul meu. Aveam nevoie de un pretext pentru a începe. Chelnerița avea fundul mare, așa că i-am atras atenția.
-Vezi ce fund mare are sud-americanca asta? S-a uitat la ea fără interes.
-Da, așa e.
E momentul, Alberto!
Am apucat-o de mâini și am privit-o în ochi.
-Marisol, uite ce…
Și-a retras brusc mâna din mâna ta. Privirea i s-a schimbat înspre negru.
-Te rog ceva. Avea un glas sticlos, aproape spre furie. Să nu-mi mai spui niciodată pe nume. Eu nu am nume, eu nu mai am nume. Spune-mi ”cariño”, ”querida”, ”corazon” spune-mi cum vrei dar nu-mi spune pe nume. Promite-mi!
Am înghițit în sec. Pierdusem startul. Căutam cu disperare spre pachetul de țigări, speram că vreo literă de pe pachet să-mi ofere vreo soluție de moment.
A repetat puțin mai tare, aproape plângăcios.
-Promite-mi, Alberto!
Am aprins o țigare.
-Promit!
Pe buze i-a apărut o floare frumoasă, nemaiîntâlnită.
-Așa, iubitule! Azi e ziua cea mai frumoasă din viața mea. Te rog, ține cont de asta! Vreau să mă simt bine alături de tine, să fiu fericită. S-a uitat la ceas. Ne mai rămân vreo șase ore, vreau să profităm împreună de timpul ăsta.
O cunoscusem pe chat în urmă cu fix trei luni de zile. Pentru mine, muncitor în construcții, ea era mai mult decât sperasem: era frumoasă, extrem de frumoasă, inteligentă, plină de bani. Mă îndrăgostisem de ea după câteva zile. Mă suna mereu doar ea. Eu nu aveam voie să o sun, îmi interzisese, în schimb ea mă suna la ore târzii din noapte, la pauza de masă, pe wc, când eram cu mistria în mână, era absolut imprevizibilă. Afectuoasă, glumeață și dispusă să-mi asculte tâmpeniile. Avea câteva probleme de comportament, dar le trecusem pe seama diferenței dintre clasele noastre sociale. Acum câteva zile mă înspăimântase complet. Mi-a vorbit două ore la telefon despre faptul că vrea să moară în pădurea Zuriza, aflată la vreo 30 de kilometri de oraș. Încet-încet mă convinsese să o ucid eu pentru că o iubesc. Era orfană de mamă, iar tatăl ei, era mereu plecat din țară, așa că o lua razna des. Ideea era că trebuia să o conving să renunțe la planul ăsta de rahat și să plecăm amândoi din Spania. Nu îmi ceruse niciodată vreo poză cu mine, nici webcamul. În schimb, ca să mă convingă că nu are chef de glumă îmi transferase a doua zi după discuția despre pădurea Zuriza 10 000 de euro în contul meu de La Caixa. Altul în locul meu ar fi fugit cu banii în România, dar eu aveam o problemă: mă îndrăgostisem de ea. Nici nu m-am atins de bani. Probabil că sunt un mare cretin în viață, dar sunt un mare cretin îndrăgostit.

Pentru o clipă am înţeles că umanitatea asta e de rahat şi ar trebui să ne sinucidem cu toţii. Avea dreptate, trebuia să îi iau gâtul direct, fără menajamente, să privesc absent cum sângele îi murdăreşte pulloverul și e supt de pământ. Am privit-o ironic. Iubirea se dusese în fundul pământului, mi se făcuse scârbă de toate vorbele dulci pe care ni le spusesem. Iat-o în fața mea: un viitor cadavru. Me cago en tus sentimientos, dacă vrea să moară, s-o mierlească. Nu sunt eu Cel Anunțat. Să-mi dea banu` și-i fac 100 de buzunare, nu unul. În fond, dacă există Dumnezeu, se va întâmpla ceva și ea va trăi după șase ore,nu?
A fost ceva extraordinar. Probabil că mi se schimbase expresia fețe.
-Dumnezeu există, dar eu voi muri. Tu mă vei ucide, pentru că mă iubești, nu-i așa?
Am încuviințat din cap.
-Unde e restul de bani?
-Iubitule, nu trebuie să mă omori pentru bani, ci pentru că mă iubești. Înțelegi?! Spune-mi că mă iubești!
Mă implora.
Mi se face silă de asemenea situații jenante, mi-am dat seama că sunt mai bolnav psihic decât ea. Am vrut să mă ridic, să fug cât mai departe de psihopata asta.
-Spune-mi, te rog, că mă iubești!
-Te iubesc!
-Hai, sărută-mă!
Puteam scăpa situația de sub control, așa că am preferat să-i fac jocul. Am început febril să fac calcule ce voi face cu cele câteva sute de mii de euro care mi le va lasă după ce o voi ucide.
M-am aplecat peste mica măsuță si am sărutat-o. Era o zeiță, când săruta. Am simțit ceva rece în ceafă. N-am să reușesc să înfig cuțitul în ea. Niciodată.Absolut și niciodată.
Îmi luase mâna mea scheletică și o strângea tandru.
-Ai dubii, știu. Te gândești că nu vei putea, că mă iubești. Să nu-ți fie teamă. Moartea e ușoară când iubești. Ca un ac care te înțeapă în deget. Și mori, asta e tot. Și știu că-ți dorești să mă omori tu acum când mă iubești. E foarte frumos să-ți omori iubita. Te poți sinucide și tu după. Va fi ca în ”Romeo și Julieta”. Totul se întâmplă într-un plis-plas. Te-am studiat mult, Alberto. O vei face, pentru că mă iubești. O să mă uiți repede. Vei cheltui cu plăcere banii. Eu te sfătuiesc să te sinucizi și tu imediat. Am un pistol dacă ți se pare prea greu să te înjunghii. Lumea n-o să mai fie deloc la fel după moartea mea.
Era frumoasă, extrem de frumoasă. Iar când vorbea atât de calm și tandru despre moarte și iubire mi-am dat seama că are dreptate. Ce e tot haosul ăsta? Ți-ai găsit jumătatea și muriți împreună. Mai mult decât perfect. Nu știu de ce brusc am început să tremur. Destul de tare.
-Ți-e frig? E aerul condiționat prea jos lăsat? Vocea ei suna aproape matern, mă privea îngrijorată.
Am privit placid tuburile de aer condiționat din tavan. Mi-am retras mâna din palmele ei și mi-am aprins o țigare.
-O să-mi revin. Hai să mergem.
Chiar era îngrijorată.
-Te simți bine? S-a așezat cu scaunul lângă mine și a început să mă maseze pe spate. Oare se gândea cu adevărat la mine, sau pur și simplu îi era teamă ca n-am să mai fiu în stare să o mai ucid?
-Stai liniștită, am destule resurse să te ucid. Eu vreau să înțeleg altceva. De ce tocmai pe mine m-ai ales?
-Nu fi prostuț. Nu te-am ales eu, tu m-ai ales. Eu aveam nevoie de un motiv. Tu mi l-ai dat. Vroiam să iubesc pe cineva, să simt viața cum freamătă în mine. Au fost trei luni minunate, iubitule. Senzaționale. Am trăit doar pentru tine și cu tine.
Sunt niște chestii pe care uneori le procesează mai greu creierul meu.
-Și dacă au fost minunate, de ce să fie doar trei luni? De ce să nu fie treizeci de ani?
-Iubitule, hotărârea e luată. Nu te mai poți împotrivi. Ai acceptat, trebuie să mă iubești până la capăt.
Am zâmbit sarcastic.
-Adică până la groapă, nu?
Mi-a apăsat încet buzele cu degetul.
-Taci! Te rog, taci! Doar iubește-mă, așa cum te iubesc eu. Atât te rog. Tu nu vezi că o fac pentru tine? Să fiu doar a ta? Vom face dragoste și apoi mă vei ucide.
Mă temeam de o farsă.
Nu, hotărât nu e farsă. Puteam să dispar de mult cu cei 10 mii de euro de La Caixa. Puuf! Exact așa. Nu era farsă. Era un joc în care cineva va muri. Sper să nu fiu eu. Mi-am dat seama că vreau să o fac, îmi era teamă că dacă nu am s-o ucid mi se va întâmpla ceva grav. Foarte grav. Poate că mă voi îmbolnăvi de cancer, sau voi fi condamnat la 20 de ani de închisoare.
-Hai să ne plimbăm! E foarte frumos afară. Mai îți este frig? De câte ori îmi vorbea îmi zâmbea tandru. Chiar și atunci când mă punea să-i recit poezii de dragoste la telefon știam că zâmbește la celălalt capăt al firlui. În fiecare dimineață îmi trimitea în email o poezie de dragoste. În 3 luni am primit fix 92 de poeme de dragoste. I le reciteam seara. După fiecare recitare cerea ca un copil mic: ”Mai vreau, iubitule! Mai recit-o încă o dată!”
Am ieșit ținându-ne de mână. Nu o mai ascultam. Avea o mână mică, caldă. Ne-am plimbat pe Bulevardul Echegary. Ne-am oprit să ne sărătum. Porumbeii se adunaseră în jurul nostru.
-Mă bucur atât de mult că ești drăguț! Îmi place foarte mult cum îți stă părul dat cu gel. A început să-mi vorbească iar despre pădurea Zuriza. Mă strângea de mână. Ne-am așezat pe o bancă. Asta o să fie banca noastră. A scos din poșetă un aparat de fotografiat și a rugat pe cineva să ne facă o poză. Un domn foarte amabil ne-a fotografiat în timp ce o strângeam în brațe. A privit încântată poza. Uite, iubitule, prima noastră poză împreună. Suntem o pereche super. Era foarte mulțumită. De vreo 10 minute nu mai scosesem un cuvânt. Revărsase atâta tandrețe asupra mea încât eram într-o ceață completă. Neuronii mei se blocaseră de mult. Mai primeam impulsuri nervoase doar când mă strângea de mână. A continuat să-mi expună printre săruturi și gesturi tandre planul ei. Eu reacționam doar la strângerea mâini. Dusese două lopeți, cuțitul și un pistol acolo acum câteva zile. Așa că atunci când vom coborî din tren nu vom avea nimic asupra noastră. Ne vom ține de mână ca doi îndrăgostiți. Inima mea era una de șarpe, corpul îmi murise, dar ea continua să bată cu încăpățânare. Mi-am dat seama că sunt mort, iar inima îmi va bate doar până la căderea nopții. Vom face dragoste, a continuat cu un zâmbet provocator. În iarbă. E o poieniță acolo, sunt și flori albastre. Să-mi sapi groapa chiar lângă flori. Dar să nu fie prea adâncă. Eu sunt cam friguroasă. Te iubesc atât de mult. O să săpăm groapa împreună, te voi ajuta și eu ca o iubită iubitoare. Era atât de convingătoare. Și atât de frumoasă.
-Da. Era un da mohorât, rece. Hai să terminăm repede!
-Iubitule, hai să profităm de banca asta, de porumbeii ăștia. Hai să mai ne facem poze împreună. S-a ridicat și a apelat cu grație un cuplu care trecea pe lângă noi. Mi-am încolăcit brațele în jurul ei și am mai făcut o poză.
A scos din poșetă biletele de tren. Erau mici și galbene. Mi-am aprins o țigare. În curând biletele vor sări din mâna ei mică și mi se vor înfige în gât. Am să scap țigarea pe haine. Deodată pe stradă a început să miroasă puternic a sânge. Mi-am pus mâna instinctiv la gât. Culmea, nu aveam nimic.
-Ție nu-ți miroase a sânge?
M-a privit mirată și s-a ridicat.
-Ține-mă în brațe. O țineam strâns. Aud inima cum îți bate. Inima ta bate frumos, ca un poem de dragoste.
Gara era aproape. Am mers încet. Ea zâmbea tot timpul și îmi cerea să o sărut. Devenisem letargic. Din când în când mă surprindeam numărând pașii: nouă, zece, unsprezece. Le pierdeam șirul. O auzeam ca prin vis cum îmi cerea să o sărut sau să-i spun că o iubesc. Toți oamenii erau muți și mă priveau ca pe un criminal. Lăsam capul în jos ori de câte ori treceam pe lângă cineva. Îl auzeam țipându-mi în ureche: ”Criminalule! Psihopatule!” Strângeam ochii cu putere de fiecare dată când trecea cineva pe lângă noi.
-Ești bine, iubitule?
Eram în fața gării. Era imensă, albă. Semăna cu un cuțit. M-am uitat la ea. Aproape că mă trăgea de mână prin mulțime. M-am împedicat de o valiză lăsată aiurea pe peron.
-Ești bine, iubitule? Aceeași tandrețe constantă în voce.
Trenul nostru era lung și alb. Ca un cuțit.
Vroia să stea la geam.
-Vreau să fumez! M-am uitat în pachet. Mai erau exact șapte țigări. 3 ore și jumătate.
-În 20 de minute o să fumezi, iubitule! Și o să facem dragoste.
Am înghițit în sec. În tren nu se fuma. Era foarte multă lumină afară.
-Poate cumpărăm țigări din gară.
-O să cumpărăm, iubitule.
M-a sărutat. De fiecare dată mă calmam după un sărut. Vedeam clar ce-am să fac în următoarele 15 minute.
Stătea la geam și privea peisajul cu mult interes. Mă strângea puternic de mână. Eram singuri în compartiment.
-Îmi place atât de mult să merg cu trenul. Era bucuroasă ca un copil mic, și mi-am spus în gând că nu ucid copii.
Când am coborât, am mai cumpărat un pachet de țigări. Vânzătorul de la micul chioșc avea o privire ciudată, curioasă chiar. Bănuiește ceva. M-am întors de câteva ori să-l privesc. Avea aceeași privire. Poate că era polițist sub acoperire. Deja începusem să o iau razna. Ha-ha! Mi-am privit ceasul. Ne mai rămân trei ore împreună. Trei ore de viață. Am să-mi cumpăr o casă în România. Sigur, o casă cu vedere spre Dunăre. O barcă și un ponton plutitor.
Pe drumul spre pădure a scos din poșetă un singur bilet de tren. Era la fel de galben. Mi l-a băgat în buzunarul cămășii.
-E biletul tău de întors înapoi în oraș. Să nu-l pierzi, iubitule! Că tu ești cam neatent.
Mi s-a făcut frică brusc, nu omorâsem în viața mea decât două găini și o gâscă. Cine m-a pus să vin tocmai aici cu psihopata asta?

Pădurea nu era prea deasă. M-am gândit că ar putea să ne vadă cineva printre copaci atunci când o voi ucide. Neah! Nici gând! Cine umblă joi prin pădurea asta la amiază? Numai psihopații. Așa că nu ai de ce te teme, Alberto! Sunteți în familie! Ha-ha!

Îmi pusese mâna pe blugi în dreptul penisului.
-Ți-am spus că te-am visat ieri noapte? Făceam dragoste.
S-a oprit aproape râzând.
-Super! Și cum făceam?
-Eu deasupra.
-Eram sigură. Ție îți place peste mine.
S-a oprit să mă sărute.
I-am pus mâna pe fund. Oricum avea să moară. Măcar să îi ofer de o partidă de sex ca-n filmele porno cu Nacho Vidal.
-Nu aici, iubitule! Nu aici. Ai puțină răbdare.
Am ajuns în câteva minute la poienița aceea de care îmi vorbise. A scos geanta dintr-un desiș. O lopată cu mâner rabatabil. Apoi s-a trântit cu fața în sus chiar lângă florile acelea albastre. Mi-a făcut semn să iau dimensiunile gropii. A întins zâmbind mâinile în plan vertical.
-Vreau să stau comod în groapa asta. Zâmbea ca și când ar fi mâncat ciocolată. Doamne! Unii oamenii sunt nebuni. Tulburători de nebuni. Cu vârful lopeții am demarcat viitoare groapă. Mi-am dat seama că încap și eu lejer în ea și gândul ăsta m-a bucurat. Pentru orice eventualitate, voi săpa groapa mai mare. S-a ridicat și a adus încă o lopată. Ne-am sărutat și am început să săpăm în liniște.
-Dacă ai ști cât mă bucur că ești atât de drăguț. Mereu mi-am dorit să fii drăguț, chiar m-am rugat lui Dumnezeu.
Tăceam și săpam. După 30 de minute reușisem împreună să facem o groapă adâncă de aproximativ 60 de centimetri. Pământul era moale, aveam noroc.
-Mai săpăm?
S-a uitat expert la groapă.
-Nu sunt animale mari de pradă pe aici. Doar iepuri și căprioare. E destul, iubitule.
Mai aveam 2 ore. Era greu. La Brăila îmi pot cumpăra o barcă cu motoare Johnson și să plec până în deltă. Cu 20 de mii de euro îmi iau o șalupă drăguță, poate chiar și un yaht mai mic.
-Hai să facem dragoste. Mi-a desfăcut încet nasturii de la cămașă. Își lipise palma de pieptul meu. Eu țineam mâinile pe lângă corp, ca două bucăți de carne prinse în cârlig fără niciun impuls nervos care să le traverseze. A început să mă sărute pe gât. Asta m-a excitat. Nu avem nevoie de protecție, iubitule! Voi purta în pântece copilul tău dincolo de moarte. I-am scos pulloverul și am început să-i sărut sânii. După 10 minute am ejaculat. Începea să-mi placă aici: aer curat, iarbă verde, sex neprotejat, câteva sute de mii de euro în bancă. Era delicios. Am mai făcut o dată dragoste. De data asta ea stătea în genunchi și eu în spatele ei. A țipat încet când a avut orgasm. Apoi încă unul.
Eu stăteam cu fața în sus și fumam. Era un petic de cer albastru exact lângă groapa proaspăt săpată. Era liniște. I-am auzit foșnetul picioarelor desculțe prin iarbă. Ținea un cuțit în mâna dreaptă venind spre mine. Un cuțit alb, nespus de lung, cu o lamă subțire, numai bun de ascuns între coaste. Aproape că zâmbea.
-Marisoool! Am țipat. Îmi era frică.
-Te-am rugat să nu-mi mai spui pe nume, iubitule. Ai promis. Te rog, cere-ți scuze.
Am bâlbâit cu ochii la cuțit un ”îmi cer iertare” slab.
M-a sărutat și mi-a pus cuțitul în mână.
-Hai! Îmi luase mâna și mi-o pusese exact sub coaste. Aici, printre coaste. Hai, iubitule! Și spune-mi că mă iubești!
Am început să tremur. Cuțitul îmi tremura în mâna dreapta, mâna stângă îmi tremura sub sânul ei. Îmi venea să urinez groaznic.
-Nu pot. Pe cuvânt de onoare că nu pot!
-Hai, iubitule! Totul se întâmplă într-un plis-plas. Iubește-mă. Ucide-mă. Hai, iubitule! Înfige! Și-a așezat cuțitul între coaste, chiar sub inimă. Mă privea tandru. Te iubesc. Mie îmi tremura mâna scheletică cu tot cu lama cuțitului. Ea a început să împingă cuțitul încet spre inima ei. Hai, iubește-mă. Vocea ei era a unei sirene care își adulmecă victima. Stătea chiar pe marginea gropii și atunci am realizat că dacă voi înfige cuțitul va cădea exact în groapă. Pregătise totul. Era o psihopată și eu jucăria ei ucigașă.
Am scăpat cuțitul.
-Nu pot, jur că nu pot. Lasă-mă, te rog, 10 minute să mă plimb singur printre copaci. Poate așa voi reuși. Vezi cum îmi tremură mâinile? Am întins nevinovat palmele. Tremurau.
-Nu pleci nicăieri până nu-ți termini treaba! Vocea îi devenise isterică. Mă auzi, dobitocule?! Nu pleci nicăieri. Nu ți-am dat atâția bani degeaba. Nu m-am culcat degeaba cu tine! Înfige cuțitul, la naiba! Nu fi, moale! Hai, iubitule! Se calmase.
Reacția ei isterică m-a liniștit. M-am întors și am plecat.
-Când o să-ți revii din nebuneala asta, caută-mă. Știi numărul meu de telefon. Putem fi fericiți împreună.

Deodată, de după copaci, a apărut o mulțime de polițiști cu armele ațintite spre noi strigând aproape isterici.
-Nu mișca! Poliția! Aruncă cuțitul!
Pentru o clipă m-am blocat: aruncasem de mult cuțitul. Ce cuțit să arunc, pentru Dumnezeu?! Apoi am avut revelația într-o fracțiune de secundă: Marisol luase cuțitul în mână. M-am întors rapid spre ea să-i spun să arunce cuțitul.
-Trădătorule! Se îndrepta amenințător spre mine. Atât a mai apucat să strige prin zgomotul gloanțelor. 20 de pistoale s-au descărcat instantaneu spre ea ucigând-o. A căzut în groapă. Era atât de frumoasă.

Inspectorul Juan Carlos mi-a explicat în mașina poliției în timp ce mergeam spre oraș istoria lui Marisol. Urma să fiu a noua victimă. De doi ani de zile aducea câte un iubit pe care și-l făcea pe chat în pădure să o omoare. Toți refuzaseră, așa că îi ucidea ea și îi îngropa în mormântul pe care îl săpau împreună. Fix la trei luni ucidea pe cineva. În general victimele erau străini, sau tineri cu probleme psihice care cadeau în plasă ușor datorită șarmului ei irezistibil. Poliția o urmărea de 2 luni, ajunseseră la timp.
Când m-am întors în Brăila, mi-am luat o barcă de pescuit și m-am apucat să le spun povestea mea amicilor. Au râs de mine. La fel cum a râs Marisol, fusesem doar o jucărie în mâna ea. Dar, totuși, cred că m-a iubit. Și eu pe ea. Se înșelase însă, lumea era la fel după moartea ei.

Al Capone


Am un prieten, îl cheamă Cleomenes. E pictor. Într-o zi mi-a făcut un portret. În ulei. Foarte mișto. Mi-a plăcut, l-am așezat deasupra patului. Era cool. Nenorocirea a venit într-o marți. Ciudat. De fiecare dată când închideam ochii, lângă mine se așeza o femeie. Nu știu cât de frumoasă era. Uneori sunt foarte subiectiv în catalogarea frumuseții. Era tânără. Sincer să fiu, nu aș fi acceptat niciodată ca lângă mine să se pitească o femeie în vârstă. Mă rog, se pitea e un fel de a spune. Știam că e acolo, la 2 pași în dreapta mea. Folosea un parfum de flori, ceva de primăvară. Nu vorbeam. Doar priveam amândoi tabloul. Eu îl priveam cu ochii închiși. Apoi am luat autobuzul spre Cleomenes. De câteva ori am închis ochii când eram în autobuz. A apărut brusc, se așeza lângă mine pe scaun. Alteori se ținea de bară. Deschideam ochii brusc, încercând să-i surprind zâmbetul, dispărea. Puuuf. Am discutat cu Cleomenes în șoaptă. N-am închis ochii niciodată. Ba chiar m-am surprins când încercam să clipesc foarte repede. L-am întrebat ce a văzut atunci când îmi făcuse portretul. Mi-a răspuns franc. Un pădurar. Am înțeles, eram pădurar. Altceva? Da, mai văzuse și un fel de ceață. Am râs. Era penibil. Ai fumat ceva, ai tras ceva? S-a jurat pe toți sfinții că nu mai utiliza de mult produse psihedelice. Mda. Am repetat, mda. Și i-am povestit despre ea. S-a excitat. Pe cuvânt. Avea o privire libidinoasă. L-am înjurat și am plecat. Am ajuns acasă. N-am dormit deloc două zile. Mi-era frică să nu adorm și să mă trezesc în mijlocul ceții îmbrăcat în pădurar. În schimb, femeia nu mai apărea, închideam periodic ochii 10 secunde. Exact 10 secunde. Număram cu ochii închiși până la zece. Am făcut un alt experiment, am luat autobuzul spre Cleomenes și am închis ochii. Nimic, femeia se evaporase. Îmi părea rău. Mă simțeam trist. Nu vorbisem deloc, n-o cunoșteam. Știam că e tânără și zâmbește frumos. A trecut o săptămână. Am putut să dorm pentru că am aruncat tabloul la gunoi. În locul lui am pus un poster cu Salma Hayek. Speram ca femeia tăcută să semene perfect cu Salma Hayek. Era un fel de invocație. Nimic. Dispăruse. Am găsit vinovatul. Era Cleomenes. El a salivat la descrierea mea. L-am sunat. Ești un porc. Picta. Nu putea să vorbească. I-am repetat că e porc libidinos. A închis. Nu putea să vorbească, picta. Spre seară a sunat la ușa mea. Sub braț avea un tablou. O pictase pe Salma Hayek cu sânii goi, întinsă pe niște vreascuri și cu o pălărie de pădurar. Am simțit că îmi pleznesc toate venele din organism. M-am calmat. Porcul libidinos își deschisese o bere și îmi povestea că a făcut sex cu modelul. Măi, era o babă la vreo 50 de ani. Am pictat-o, i-am tras-o. Apoi a plecat și am putut reface pictura. Uite ce a ieșit. Și îmi arăta mândru spre bustul gol al Salmei. L-am dat afară pe scări cu tot cu berea începută. A început să țipe. Nu se tratează așa un pictor de valoare ca mine. Am deschis ușa și am aruncat după el cu sânii goi al Salmei. Nu s-a supărat.
De atunci vorbim mereu. Am discutat și ieri. Îmi povestea că de câte ori închide ochii simte cum se așează lângă el un tip cu o cicatrice uriașă pe obraz.

Vecinul meu e diabolic


Stau pe marginea patului şi cu un cuţit albastru descojesc un măr roşu, zemos. Pe măsuţa de lângă pat îşi aşteaptă rândul o pară şi o banană. E o lume minunată, gândesc şi încerc să fac incizii cât mai fine în fruct. Sunt diabolic când am cuţitul albastru în mână. Sor-mea, Monica, chiar mi-a zis-o „Alberto, eşti diabolic când cureţi mere!”. Am râs superior. „Ştiu, sunt diabolic.” Sunt spaima fructelor când deschid uşa frigiderului cu-n gest larg şi un zâmbet diabolic. „Până aici v-a fost!” Râd. Râd diabolic. Monica trece pe lângă mine. „Închide mă uşa de la frigider! Şi termină cu râsul ăsta de schizofrenic beat!” „Ce te bagi tu? Nu vezi că am cuţitul albastru în mână?!” „Off! Ai luat-o razna!” Şi pleacă să-şi dea unghiile cu ojă roşie. O urmăresc atent cu privirea. E în pat, are căştile în urechi. Nu mă poate vedea şi nici auzi. Caut repede în sertare. Apuc cuţitul cu mâner albastru şi cu un gest rapid deschid uşa frigiderului. Merele, perele, bananele şi portocalele stau aliniate nevinovat pe rafturi. Râd diabolic. Monica, repet, are căştile de la mp3 în urechi. Râd şi mai tare. La fel de diabolic. Sună cineva la uşă. E ciudat. De fiecare dată când am cuţitul albastru în mână sună cineva la uşă. Sună a doua oară. Apuc repede o pară şi o bag în buzunar. Para e foarte rece. Nu ştiu ce să fac. Mă reped spre uşă. Deschid uşa cu stânga, la spate am cuţitul albastru. Sunt pregătit pentru orice. Para din buzunar ştie c-am s-o hăcuiesc cu precizie de chirurg. Şi eu ştiu asta. Vecinul. „Alberto, îmi poţi împrumuta un cuţit? Prefer un cuţit albastru. Vreau să curăţ nişte mere roşii, zemoase. Ştii?! Sunt expert la descojit mere. Mai ales când cuţitul are mâner albastru.” Vecinul e înalt. „Vecine, de ce nu-ţi cumperi de la supermarket un cuţit cu mâner albastru?” „Alberto, n-am timp!” „Nici eu n-am. Pa.” Cu un gest brusc îi trântesc uşa în nas. De cealaltă parte a uşii vecinul mă roagă politicos. „Doar un măr Alberto, doar un măr. Numai unul, te rog frumos.” Para nu mai e rece demult. Deschid uşa. „Bine vecine, hai la tine să descojim mere şi pere şi alte fructe.” Coborâm, sărind câte 2 trepte, până la etajul 2. Stau pe marginea patului şi descojesc mărul roşu. Pe măsuţa din faţa mea stau o pară şi o banană. Vecinul mă priveşte pofticios. „Hai mai repede Alberto. E rândul meu să fiu diabolic.” Vecinul e prietenul meu. Îi las cuţitul albastru şi mă mut în colţul camerei, urmărind cu atenţie cum cuţitul albastru crestează adânc. Tot mai adânc. E o lume minunată.

Limba lui Dumnezeu


Ninsese toată noaptea. Când am ieşit din casă, oamenii erau stane de gheaţă şi absolut toţi aveau mâinile întinse înspre chioşcul cu ziare. Toţi aveau gura deschisă. Li se vedeau clar cariile şi pastila de cianură. Toate fiinţele umane poartă o pastilă de cianură între dinţii. De când te naşti până când mori, ţi-o aşează mama ta atunci când îţi dă prima dată lapte de la sân. Unii au două, nu le ajunge o singură pastilă, au nevoie de o moarte dublă. Mi-am controlat subtil măselele, pastilele mele erau la locul lor. La chioşcul de ziare era coadă, stanele de gheaţă stăteau la rând ordonat. Una dintre ele nu mai avea o mână. Probabil că vântul i-a spulberat-o. Dar avea pastilă de cianură la locul stabilit. Cotidianul local cel mai bine vândut avea un titlul imens pe prima pagină: ”Călduri de peste 25 de grade Celsius în miezul iernii.” Eu simţeam o căldură intensă în piept, semn că nu se înşelase. Vânzătorul de ziare dispăruse. L-am căutat cu privirea în jurul chioşcului. Nu era. Am sărit peste mica tejghea şi m-am aşezat confortabil în scaunul lui de pânză. Priviliştea era interesantă: toate mâinile se îndreptau spre mine. Micul televizor de sub tejghea era pornit. Dar nu avea sonor. Am schimbat canalele. Pe programul naţional de ştiri era muzică simfonică, Mendelssohn. Pe CNN, desene animate. Pe Euronews, dansuri populare armene. Am aprins o ţigară. Am scrumat direct în cutia cu mărunt. Oare mai e cineva ca mine? Poate că totuşi mai e cineva în viaţă. Nu cred. Toţi au murit. Toţi s-au transformat în stane de piatră. Sodoma şi Gomora – colecţia de iarnă. Ha-ha-ha! Ce răutăcios pot fi?! Să sun la cineva, nu? Am început să iau la întâmplare numere de telefon din agendă. Nu a răspuns nimeni. Mi s-a părut logic. Am sunat la serviciul de urgenţă. Mi-a răspuns un robot. N-am înţeles prea bine ce a spus aşa că am închis. Am întins picioarele peste tejghea. Deci, Alberto, ai rămas singurul pământean. Mişto, nu?! Mai am nevoie de cele două pastile de cianură? Neah, nu cred! Le-am scos dintre carii şi le-am aşezat una peste alta chiar în cutia cu mărunt. Am tras aer în piept. Toată viaţa m-am întrebat dacă apocalipsa e doar o sperietoare de ciori. Uite că a venit. Toţi sunt morţi. Sincer, mă aşteptam să scap. Sunt norocos de felul meu. Nu mă miră nimic, toţi sunt nişte javre, eu sunt cel mai perfect pământean care a trăit vreodată. Dovada cea mai clară e că eu sunt viu şi restul sunt îngheţaţi. Ca nişte bomboane cu rahat pe care le ţii prea mult în congelator. Ar trebui să intru într-un supermarket şi să beau o şampanie în cinstea mea, a celui mai iubit dintre pământeni. Mi s-a făcut milă de stanele de gheaţă. Dacă creşte brusc temperatura şi se topesc instant? Aşa cel puţin nu sunt singur. Tot mai e cineva pe stradă, mai vezi o faţă cunoscută, mai râzi de figura de idiot a altuia. La ce supermarket să mă duc? Mai bine la mall, baremi să beau ceva de calitate. Oricum nu plătesc nimic. Tot ce e pe planeta asta îmi aparţine: fiecare cub de gheaţă, fiecare pahar cu şampanie. Oare Dumnezeu a comandat toată şarada asta? Nu cred, dacă programa ceva scăpa şi de mine, nu? Apoi m-a străfulgerat o idee. Băi prostule, tu eşti Dumnezeu!!! Ce naiba?! Gândeste, Alberto! Gândeşte! Toţi au murit, absolut toţi, tu ai scăpat viu şi nevătămat. Tu eşti Dumnezeu, mereu ai fost. Apocalipsa asta e opera ta. Tu i-ai ucis pe toți. Tu ești unicul. Tu ești planeta, tu ești Viața, tu ești Salvarea. M-am trecut mâna prin păr. Deci eu sunt Dumnezeu. Hmm! Hai să încerc să-mi pun o dorință. Îmi doresc ca… Am închis ochii. Nu-mi doream nimic. Hmmm… Trebuie să-mi doresc ceva. Oare ce își dorește un dumnezeu? Un dumnezeu își dorește pacea între supușii lui și iubirea necondiționată. Sau poate că nu. E complicat. Extrem de complicat. Am deschis ochii. În fața mea era o tipă cu sânii mari și zâmbet super. Gata, știu ce-mi doresc: ca tipa asta să învie. Am închis ochii și m-am concentrat asupra sâniilor ei. Am rostit printre buze și un ”abracadabra”. I-am deschis. Nimic. Sânii erau de gheață. Am închis iar ochii. M-am concentrat asupra buzelor de data asta. Am rostit iar ”abracadabra” și am pocnit și din degete. Când am deschis ochii era la fel de înghețată ca prima dată. Suspect. Poate că mi-am pierdut puterile de dumnezeu. Hai să o iau în braţe. Am luat-o. Era rece. Extrem de rece. Am stat cu stana de gheață un minut în brațe. Absolut degeaba. Nu a înviat. Din contră, nasul a început să i se scurgă încet. Am lins-o pe gât. Era super. Avea gust de ciocolată. Apoi am lins altă stană de gheață. O tipă cu fustă mini. Asta avea gust de macaroane cu pui. Nici asta nu a înviat. Deci nu sunt Dumnezeu. Clar. Dacă nu pot învia pe nimeni nici măcar cu limba mea înseamnă că nu sunt Dumnezeu. Asta e. Și ce dacă nu sunt Dumnezeu? Mai bine mă duc să beau șampania aia.
Am băgat mâinile în buzunare și am plecat spre mall făcând slalom printre stanele de gheață. M-am îndepărtat de blocul meu destul de mult. Obosisem de atâta mers pe jos, nu mergea niciun autobuz, niciun taxi. M-am așezat pe bordură. E nasoală apocalipsa asta. Măcar dacă mai rămâneau vreo sută, două de oameni. Ne spuneam bancuri și ne îmbătam împreună. Dar așa e trist.
Semaforul era roșu. Mi s-a părut că aud un motor de autobuz.
Am început să alerg disperat spre zgomot. Creștea în intensitatea. Se auzea clar după blocul din fața mea. L-am ocolit într-o clipă. Nu era decât un televizor pornit. O cursă în care alerga un camion pe o pistă de gheață. Înseamnă că mai e cineva cu viață.
Am strigat tare.
Al cui e televizorul ăsta? Hei! Mă aude cineva? Răspundeeeeeeeee! Se auzea doar ecoul. Absolut nimeni.
Dintr-o dată frigul a pus stăpânire pe mine. Am început să tremur. Mâinile mi s-au îndreptat involuntar spre chioșcul cu ziare. Devenisem și eu o stană de gheață oarecare. Deci norocul meu a durat puțin. Am încercat să sparg cu dinții pastilele de cianură dintre dinții dar nu le mai găseam. Oare unde îmi sunt pastilele de cianură? Mierda! Le lăsasem în cutia cu mărunt. Mi-am adus aminte, le lăsasem în chioșcul de ziare de la interesecția străzilor ”Alberto” cu ”Apocalipsa”.
Urma să mor. Nici măcăr nu băusem șampania aia. Doamne, ce ghinion?!

Când m-am trezit era dimineață, pastilele erau pe colțul noptierei iar tipa cu sânii mari și buze super îmi servea cafeaua la pat ca într-un film cu James Bond, doar într-o pereche de tanga verzi transparenți. Eram cel mai iubit dintre pământeni iar. M-am ridicat din pat. Afară erau 25 de grade Celsius în miezul iernii iar chioșcul de ziare era saturat de clienți în tricouri. Unii își aruncaseră pastilele de cianură în cutia cu mărunt.
Am întrebat-o cum o cheamă. Mi-a răspuns zâmbind provocator: ”Cum vrei tu, Dumnezeule.”

Masca de gaze


E o cameră cu pereţi albi. Probabil e un sanatoriu de nebuni. Cineva stă pe un pat de fier. Seamănă cu tine, probabil că eşti tu. Eşti tu. Ai capul în mâini. Pereţii devin foarte albi. Foarte albi. Nu moare nimeni astăzi. În dimineţa aceasta nu moare nimeni. Se vor prăbuşi pereţii. Distanţa dintre peretele A şi peretele B miroase a diavol. Papucii de pluş stau aliniaţi ca-n rastel. Papucii nu se mişca. Tu nu te mişti. Patul de fier nu se poate mişca. E o teoremă matematică care garantează o linie dreaptă între pat şi papucii de pluş. Trebuie doar să te ridici din pat şi să îţi pui masca de gaze. E important. Masca de gaze. Nu există nicio cameră albă fără mască de gaze atârnată într-un cui bătut în peretele B. Distanţa dintre A şi B trebuie sa fie egală cu distanţa dintre patul de fier şi chiuveta pe care stau săpunul şi pasta de dinţi. Nu ştiu ce culoare are săpunul. Săpunul e un obiect de decor. Miroase a pastă de dinţi. Ieftină. Ca şi când diavolul şi-a făcut igiena personală în dimineaţa aceasta senină de vară la tine în cameră. Tu ştii ce-ai făcut?! Îţi zic eu. Te-ai sculat mecanic. Ai alergat spre peretele B şi ţi-ai pus masca de gaze. Ai privit cum diavolul a scuipat în chiuveta ta resturile de mâncare dintre dinţi. Ştii?! Nu e indicat să încerci să vomiţi când porţi masca de gaze! Tu n-ai vomitat. Nici nu te-ai sinucis. E normal. Pasta de dinţi e un cadou. Ştiu, ţie îţi plac cadourile. Cui nu-i plac cadourile?! Mie nu! Mie nu-mi plac. Dar în camera aceasta albă nu sunt eu. Eşti doar tu. Tu şi cu distanţa dintre peretele A şi B. Distanţa colapsează orice tip de iubire. Dumnezeu ştie lucru acesta. Că doar El ţi-a făcut cadou pasta de dinţi. Şi ţi-a zis: “Ascultă la mine muritorule din camera albă! Niciodată, dar absolut niciodată, să nu te speli pe dinţi! E un cadou. Cadourile se păstrează sub pernă, sau baţi un cui şi pui pasta de dinţi în peretele A!”. Era un sfat, nu un ordin direct. Apoi Dumnezeu a ieşit din camera albă cu mâinile la spate. Şi a intrat diavolul să se spele pe dinţi. Masca de gaze. Masca de gaze e un lucru extraordinar. Diavoul ştie acest lucru. Ştie că undeva există o cameră albă fără o mască de gaze. Şi Dumnezeu ştie. Şi eu ştiu. Tu nu ştii. Tu doar priveşti prin plasticul aburit al măştii de gaze. Priveşti cum se prăbuşesc pereţii A şi B.
Pasta de dinţi e un cadou. Masca de gaze nu e cadou. E un obiect pe care l-ai găsit într-o groapă comună.

când am început să scriu noul roman


am vrut ca populația cititoare să nu se identifice cu niciun personaj din carte, să nu poată să facă analogii gen “chestia asta am mai văzut-o undeva”, să le depășească capacitatea de înțelegere cu 100 de ani. să-i cuprindă așa o apatie că nu prind firul epic deși sensul frazelor li se pare cunoscut, logic. să zică: “dă-ne ceva comestibil, ceva de dragoste, o intrigă, ceva să ne aducă aminte că trăim pe planetă terra și că tot ce se întâmplă aici zi de zi ne este atât de familiar!” apoi am zis că nu e bine să fac escapade de genul ăsta, pentru că lumea e proastă, adică cititorul vrea șabloane pe care să le poată înțelege: x se iubește cu y, z vrea să meargă la bunica lui la cimitir, alfa e începutul, omega e sfârșitul etc-etc. trebuie să îi povestești ceva să-l captiveze și totodată să fie stăpân pe situație, să-i placă să creadă că literele tale nu au niciun secret pentru inteligența lui sau că tot ce scrii tu poate găsi ecou sau o formă de emaptie. pentru că oamenii sunt slabi, ia un individ oarecare, du-l 20 de ani în sălbăticie și o va lua razna. nu au putere decât dacă se organizează în grupuri, în societăți, în țări, în familii, dacă stau împreună, dacă comunică frecvent. aici trebuie să mă opresc pentru că sună cineva la ușă, habar nu am cine poate fi, sper să fie o gagică mișto, Doamne ajută!

40 de tone


Plouă. De ce nu ar ploua?! Jack s-a trezit de jumătate de ceas, şi-a băut cafeaua cu lapte, a fumat cele 4 ţigări regulamentare, s-a spălat alene pe dinţi şi acum aşteaptă. Aşteaptă să sune celularul. Trebuie să coboare în faţa blocului, Fordul Focus albastru se va opri scurt, iar el îşi va continua jumătatea de dimineaţa pe scaunul din dreapta şoferului.
-Alo! Hai, coboară. Ajung în 5 minute.
-Ok, cobor chiar acum.
La ieşire se priveşte pentru 2 secunde în oglinda de lângă uşă. „Este ultima zi din viaţa mea, măcar astăzi să arăt cool.”
Vecina de la etajul 1 este obsedată de căţei şi căţeluşi. Are 7-8 în apartamentul ei de 2 camere. Numărul variază, ades adoptă fără regrete prima potaie care-i iese în cale şi o înconjoară cu aceeaşi dragoste necondiţionată.
Jack tocmai se află în faţa apartamentului plin de câini. Hărmălaie mare, vecina se pregăteşte să iasă. Instantaneu Jack măreşte pasul, îl stresează toată turma aceea de câini, băloasă şi gălăgioasă. Prea târziu, un câine tocmai şi-a lăsat o pereche de bale pe pantalonii lui albi de vară.
„’tu-ţi ceapa ta de nesimţit! Tocmai pe pantalonii mei te-ai găsit să salivezi?!”
-Scuzaţi, scuzaţi. Bobiţă, puiule, stai cuminte, nu vezi că l-ai murdărit pe domnul Popesco?!
-Nu face nimic doamnă, iese la spălat. Oricum, o zi bună.
-Mulţumesc, la fel. Vecina se apleacă rapid şi îi prinde căţelului indisciplinat, cu gesturi experte, zgarda de gâtul flocos.
„Ce dracu’ caută baba asta senilă pe stradă?! Şi ce-i apartamentul ei, pension de potăi băloase?! Exact asta trebuia să se întâmple astăzi: să-mi bălească pantalonii! A făcut-o intenţionat. Câinii percep extrasenzorial mai repede decât şobolanii. De unde dracu’ ştie c-o să mor astăzi?!… Hm… nu cred că ştie. De unde să ştie potaia asta jigărită că astăzi tocmai a muradărit pantalonii unui om ce va muri în 2 ore?!”
Jack îşi aprinde a 5-a ţigară. În maşina lui Silviu nu se fumează, aşa că profită pentru a savura o ultimă ţigară.
Se uită atent la pantalonii albi. „Nu e chiar aşa de grav, se putea şi mai rău, putea să mă muşte şi atunci chiar îmi părea rău. Dacă eram parlamentar propuneam o lege pentru a interzice mai mult de 2 câini pe apartament. Cine posedă mai mult, la bulău. Ce-i aici?! Bloc de fiinţe bipede sau de patrupede?! Mă enervează baba asta la culme! De ce dracu’ n-o internează ai ei la azil?! Umblă cu turma asta de câini pe stradă, iar moartea o caută pe-acasă!”
Silviu a oprit de ceva maşina şi se uită îngrijorat la Jack, acesta continuă să râdă încet cu gândul la flagelarea proprietarilor de patrupede băloase.
„Probabil că iar a făcut vreo glumă de şantierist. Numai tâmpenii are în cap. Totuşi e băiat bun, nu e în stare să rănească nici o muscă chioară.”
-Hai! Jack?!
Jack e absent, votează şi propune în continuare legi pentru asanarea fenomenului generat de balele patrupedului indisciplinat.
Claxonează. Jack se trezeşte din reverie.
-Ai şi ajuns?!
-Ce faci mă, nu mai auzi?! De cinci minute te strig şi tu nimic.
-Mai taie! 5 minute?! N-are cum, probabil vreo 10-15 secunde.
-De ce râdeai singur ca prostu’? Şi pune-ţi mai repede centura, nu vezi că face a pornit alarma?!
Cu un gest scurt Jack îşi potriveşte centura. „Ce mai vrea şi Silviu ăsta?! Numai de pisălogeala lui duceam eu lipsă acum, măcar timpul ăsta care mi-a mai rămas să-l petrec în linişte.”
-Eee, nimic, am uitat să-mi iau cuţitul albastru la mine, n-o să avem cu ce tăia roşiile.
-Şi ăsta e un motiv de hlizeală?
-Să opreşti la peco, vreau să-mi iau un pepsi rece, presimt că azi o să-mi fie sete.
-Ha-ha. Ce peco?! Ai uitat că până la ieşirea la autostradă nu e nici un peco. Mă, ce se întâmplă cu tine?! Când te-ai culcat azi-noapte, la 4 dimineaţa?! Nu înţeleg cum îţi pot pierde nopţile pe internet?!
-Am dormit mult, vreo 6 ore. Şi mai lasă-mă cu pisolăgeala ta. Eşti foarte stresant uneori, nu înţeleg de ce mă torturez, mergând cu tine, dimineaţă de dimineaţă.
-Ha-ha. E clar, ai dormit puţin şi agitat. Şi mergi că n-ai bani de autobuz. Ha-ha. Mergi că eşti milog.
-Pot să-ţi spun ceva: taci dracului din gură şi condu, vezi să nu dai peste vreo babă matinală şi plimbăreaţă… Ha-Ha
Jack apasă butonul pentru radio. Muzica hip-hop se opreşte brusc, John Lenon se introduce suav între cei 2, „imagine all the people living for today”…
-Schimbă-l pe pleoştitul ăsta, mi se face somn cu el…
-„You may say that I’m a dreamer but I’m not the only one” Jack fredonează cu voce tare, tocmai pentru a-l irita pe Silviu.
-E clar, iar ai fumat marijuana dis-de-dimineaţă, de asta eşti aşa zglobiu şi surâzător…
-N-am fumat mă nimic. Serios, n-am mai fumat de mult.

“Mai am 10 minute” Înghite încet din sticla rece de pepsi.
“Undeva, peste dealul din faţă, este un pod de piatră. Acolo se vor termina toate. Acolo se va opri cotidianul pentru mine.”
-Pot fuma o ţigară?!
-Ha-ha. O ţigară de marijuana poate. Ce-ai, ştii doar că nu fumez nici eu în maşină?!
-Te rog frumos, una, deschid şi geamul, promit.
-Jack, azi e ceva ciudad cu tine, serios, mă îngrijorezi.
-Nu e nimic, serios, mă simt fericit.

Camionul de 40 de tone i-a lovit frontal. Moartea i-a surprins fericiţi: Silviu râdea privindu-l pe Jack, acesta era mulţumit că tocmai luase sfârşit cotidianul său haotic.
Jack nu putea să defraudeze, a murit exact când a trebuit, orice intervenţie divină sau canină era exclusă din start. Jack a avut mână bună, se putea paria fără probleme pe instinctul lui.

Alberto şi autobuzul minunat


Când am ieşit din casă totul era pustiu pe stradă. Termometrul digital din dreptul magazinului de mobilă indica 42 de grade Celsius. Am zăbovit o clipă pentru a privi în staţia de autobuz. La ora 12 trebuia să apară pe băncuţa de plastic bătrâna aceea care zâmbeşte ştirb şi îi întreabă pe toţi cum îi cheamă. Transpirasem. M-am aşezat pe băncuţa de plastic. Nici urmă de umbră. Soarele mă pocnea direct în cap. Oamenii ăştia şi minunatele lor autobuze cu aer condiţionat, cartele magnetice şi voci de femeie care te invită politicos să avansezi pe culoar. Mi-am aprins o ţigară. De 6 luni doctorul îmi interzisese să mai fumez. Vax. Dacă mă invita la el acasă şi îmi explica părinteşte cum or să arate plămânii mei de fumători în urma autopsiei, poate că îl ascultam, dar aşa, trimiţându-mi analizele complete prin poştă cu indicaţa de a renunţa la fumat de urgenţă, mi s-a părut că îi indică unui papuaş ajuns în Europa occidentală cum se foloseşte hârtia igienică. I-o dai pe la nas plină de rahat. Şi am avut impresia că la consultaţie m-a privit ca pe un retardat. Pe mica băncuţă s-a aşezat o pensionară. Carnea flască îi atârna pe braţe şi purta 2 lanţuri de aur groase la gât. Plus că avea nişte ochelari de soare imenşi. Ceva de marcă, n-am reţinut. O persoană cu lanţ de aur. Cu două lanţuri de aur, pardon. În Ghana oamenii mănâncă oameni. Nu mânăncă aur, canibalii nu mănăncă aur. Dar cui îi pasă? Mie nu, pensionarei nici atât. Brusc m-a lovit accesul acela de nebunie, când ţi se pare că orice cheie ai încerca uşa va rămâne blocată pentru totdeauna, iar toată liniştea ta este depozitată stive-stive dincolo de uşa închisă. Senzaţia de panică albă, când totul se scurge în jurul tău: carnea pensionarei, lanţul de aur, asfaltul, copacii, soarele. 5 secunde. Mi-am revenit. Baba asta infectă a aruncat cu pietre în Maria Magdalena şi a strigata ”Ba-ra-ba! Ba-ra-ba!” până la epuizare. 70 de kile de carne, 2 lanţuri de aur şi o pereche de ochelari de soare de firmă. Am vrut să-i strig în ureche:”Vaco! Nu-i așa că ai renunța la un lanț din cele 2 pentru un loc în Rai?” Îngerul de lângă ea mi-a făcut semn discret să mă abțin. Mi-a explicat din priviri calm că pensionara nu dorește să epateze, ci doar are o slăbiciune pentru aur, așa cum am eu pentru țigări. M-am întors cu spatele la el. Nervos. Când m-am întors dispăruse, pensionara plângea. Mi s-a făcut milă de amândoi, în primul rând de mine și apoi de ea. De unde atâta răutate, de ce trebuie mereu să ne sabotăm iubirea de semeni pe baza unei pseudo-teorii despre adevărul absolut? Nimeni nu este mai presus de iubire și de lacrimi. Ne învârtim în jurul acestor două concepte de mii de ani și niciodată n-am reușit să le catalogăm sau să le exersăm la perfecție. Dostoievski întreba cine este mai virtuos: cel care asasinează pe cineva cu securea, sau acela care bombordează un oraș? Nici unul dintre e. Asta e clar. De ce trebuie să folosești ura pentru a educa pe cineva? Am aprins altă țigară. Am început să conversez calm cu pensionara. Căldura se mai potolise. Îngerul a revenit vesel. Cumpărase 2 înghețate. L-am refuzat politicos. Știa că nu mănânc înghețată. Când a venit autobuzul le-am zâmbit când se urcau pe scară. Apoi am rămas singur pe băncuța de plastic. Ca-n totdeauna.

toată viaţa mea mi-am dorit să fiu un poet genial


să am sute de poezii pe toate site-urile de literatură din ţară şi din străinătate să mă oprească toate gagicile bune pe stradă ca să-mi ceară autografe pe portjartier mă rog chestii de astea de macho ştiţi voi poeţii bărbaţi să fiu invitat la talk-show-uri despre poezii la protv şi antena1 să dau din mâini ca nicoale ceauşescu să zic aşa poezia ESTE un fel de iubire mai mică şi încape lejer pe o pagină a4 şi să leşine toate secretarele care stau de la 9 la 17 pe messenger la birou şi scriu poezii de dragoste dar cel mai mult mi-am dorit să pot să merg gratis cu trenul adică fiind un mare poet naţional cfr-ul să-mi dea legitimaţie de poet la fel şi tarom-ul pentru că le fac reclamă iar toată lumea să îşi dorească să facă poze cu mine etc etc dar până la urmă mi-am dat seama că toată chestia asta cu poetul genial e o mare bălărie nu există poet genial nu există poeţi geniali există doar oameni singuri oameni trişti oameni care nu au pe nimeni şi atunci toţi aceşti oameni citesc poezii le citesc ca şi când ar consuma marijuana pentru a se înălţa la cer pur şi simplu poeziile pentru oamenii singuri trişti sunt un fel de amici care te ţin de mână şi te invită la restaurant îţi ascultă răbdător toate frustrările îţi şterg nasul şi lacrimile şi apoi te învelesc cu pătura când dormi spunându-ţi somn uşor

extraordinara întâmplare de pe strada buzăului


mergeam în spatele ei avea un fund Minunat când s-a întors spre mine i-am văzut ochii erau uriaşi ca două palme de nou-născut atunci mi-am văzut prima oară aripile în retinele ei Nemaimpomenite din piept îi ieşeau nişte ţevi calde îmi aduceau aminte de Tata ultima oară când îl văzusem era într-un coşciug de lemn cred că era brad căci miroasea frumos după aceea mult timp am spus tuturor că tata a plecat la vânătoare într-o pădure de brazi Ea s-a apropiat prin geaca groasă îi vedeam inima m-a îndoit o clipă avea o voce ceva de genul ăsta Nu mai e nimeni aici am tăcut nu înţelegeam ce spune apoi a plecat cizmele ei cu Toc nu lăsau urme în zăpada proaspătă m-am uitat înapoi aripile mele lăsaseră dâre subţiri când m-am întors Dispăruse apoi am regretat că nu i-am spus că îmi doream foarte mult să facem dragoste

Ionel, păzeşte-te!


Cel mai bun prieten al meu din generală a murit. Era un tip înalt, brunet, cu ochii căprui și avea o pisică, Marriot. Pisica nu a venit la înmormântare. A stat ascunsă în debara iar în casă răsuna Red Hot Chili Peppers. Eu am ascultat la căștile mp3-ului ”Scar tissue” în timp ce preotul le povestea celorlalți de pe marginea gropii ce mișto o s-o ducă pe lumea cealaltă mortul. Adică Ionel. A murit acum 2 zile. A fost un accident stupid. Nu am întrebat-o explicit pe mama lui cum s-a întâmplat. Mi-a spus că a fost un accident. Două mașini și un accidentat mortal. Doamna Rodica mă simpatizează. M-a sunat la 3 ore după ce l-au adus de la morgă și nu mai era nimic de făcut pentru Ionel. Medicii îi coseseră pieptul. În accident își pierduse inima. O bară de fier i-a penetrat cutia toracică și i-a pulverizat-o în bucățele infime. Acum, în siciriu, Ionel pleca fără inimă. Eu și cu Ionel am stat în aceeași bancă 7 ani de zile la Școala generală numărul 4 din Brăila. Îi plăcea să facă ca șarpele. Ssssssssă mergem sssssă facem o baie la Dunăre. Ssssărim de pe pontul ăla verde. Când zâmbea i se vedea strungăreața imensă prin care își putea strecura limba. Exact ca un șarpe. Sssssssss. Am oroare de șerpi. Dar pe Ionel îl îndrăgeam mai mult decât pe fratele meu mai mare, Cleomenes. Nu știu de ce, dar Cleomenes nu a venit la înmormântare. Mi-a spus că a găsit un șarpe în bucătărie chiar în ziua accidentului. Problema ar fi că Cleomenes locuiește la etajul 8 într-un bloc muncitoresc din Brăila.
Într-o dimineață la mult timp după ce a murit Ionel am mers prin pădure. Aveam impresia că dacă voi întâlni un șarpe voi avea revelații despre prietenul meu din generală. Ionel spunea că fiecare animal are un rai: broaștele au raiul lor, vrăbiile pe al lor, șerpii pe al lor și tot așa. Clar că Ionel a ajuns în raiul șerpilor. Aici sunt numai broaște, șoareci și insecte din abundență. Trebuie doar să deschidă gura și țop! o insectă în stomac. Mai deschide gura încă o dată: hușt! o broască de mărime medie între mandibulele elastice. Nu am găsit niciun șarpe în pădurea de lângă Dunăre. Mă întorceam dezamăgit spre mașină când am observat că strivisem sub roata din față dreapta un pui de șarpe. Mi s-a făcut mila. Cine te-a pus să traversezi șoseaua asta aglomerată, puștiule? M-a aplecat. Nu mai era nimic de făcut. Definitv-definitv, era un șarpe mort. Avea pieptul desfăcut. I se vedea inima. Încă pulsa. Brusc am avut revelația că Ionel nu a murit în clipa accidentului. Ionel avea o inimă de șarpe. M-am înroșit brusc, nu găseam conexiunea dintre dispariția inimii și moartea lui Ionel. De ce l-au adus de la morgă fără inimă? Mi-am aprins o țigară și am sunat-o calm pe doamna Rodica.
-Sărut-mâinile! Ce faceți, doamnă? Alberto sunt.
-Bună, Alberto. Tot am impresia că Ionel vine seară de seară în camera lui și privește pereții plini de desene și postere cu șerpi.
-Sincer, doamnă, nici eu nu cred că a murit Ionel. Cum să vă explic? Avea o inimă de șarpe. Inima i-a mai bătut cel puțin până la apus.
-Știu.
Apoi mi-a povestit că în dimineața accidentului a găsit un șarpe un bucătărie. Unul mititel, la fel ca cel pe care îl găsise Cleomenes în bucutăria lui de la etajul 8. A observat e că avea o dungă mică pe spate, un fel de ”T” dar nu i-a făcut nimic. L-a dus în fața blocului, erau niște grădini de zarzavaturi. M-am aplecat inconștient spre micul șarpe strivit de roata mea. Avea un mic ”T” pe spate. M-am cutremurat. Am început să mă bâlbâi la telefon. Nu mai puteam vorbi așa că am închis brusc.
Îmi tremurau mâinile. L-am sunat pe Cleomenes din spatele mașinii.
Era același pui de șarpe, avea un ”T” pe spate.
Telefonul suna prelung. Era doamna Rodica.
Nu i-am mai răspuns. M-am apropiat de Ionel, inima încă îi mai pulsa. Am luat-o încetișor în palmă. Inima lui Ionel era mică și vioaie. Avea nevoie de ea dincolo.
Am condus până în oraș cu o mână. În cealaltă aveam inima lipsă a lui Ionel. Eram fericit. Prietenul meu își regăsise inima pierdută.

Zuriza


Trebuie să ridic încet mâna în sus. Să o agit. Spre stânga, apoi spre dreapta. Dacă le-aș ridica pe amândouă, i-aș da impresia unei vechi cunoștinte. Vreau să fie un gest cât mai sobru cu putință. O pereche de îndrăgostiți a trecut pe lângă mine. Ea avea un fund enorm, cât o pernă. El avea o mână scheletică. I-o ținea pe fund. Ea râdea tare, semn că nu și-o mai trăsese de foarte mult timp. Mâna scheletică s-a așezat pe umăr. Râsul a încetat brusc, semn strategic. Oasele învelite în piele s-au depus iar pe fundul cât o pernă. Ea a început să râdă voios. Am ridicat mâna. Dreapta. Era scheletică. Am agitat-o spre stânga. Apoi spre dreapta. Poate că venise cu un taxi. Sau cu metroul. Nu mă cunoștea. Mă gândeam să-i pun mâna pe obraz. Sau poate pe păr. Avea de mers până la mine aproximativ 50 de metri. Mi-am propus să rămân pe loc și să-i pun mâna pe obraz. Era o cafenea chiar în spatele meu, ”Ice and tea”. Avea scaune înalte, negre, iar mesele erau rotunde. Era intim acolo. Puteam să-i explic planul meu în timp ce-i puneam mâna pe obraz tandru. Se va fâstâci și va spune da. Voi chema chelnerița cu un accent neutru și vom ieși ținându-ne de mână. Până la Paseo Echegary sunt două stații de metrou. E multă lume pe stradă. Fundul ei nu e mare, cam cât o jumătate de pernă. Și are părul scurt, până aproape de umeri. Îi stă chic cu pulloverul acela mulat. Are sânii mari și abdomenul plat. Știu că face aerobic și e vegetariană convinsă. Eu fumez mult, poate prea mult. Când mi-am aprins țigarea ajunsese lângă mine. Ne-am pupat ușor pe obraz. Era fierbinte.
-Unde mergem?
-La Ice and tea.
-Ești mai înalt decât mi-ai spus.
-Da, știu, câștig câțiva centrimetri în plus întotdeauna când mă întâlnesc cu cineva pentru prima oară. Apoi fac din degete așa, plis-plas, și îmi recapt înălțimea anterioară.
Dacă râde, înseamnă că am cucerit-o.
A zâmbit larg, semn că lupta era dură. Varianta cu mâna scheletică care îi va mângâia obrazul a căzut instantaneu. Nu trebuie să mă panichez. Există o altă cale să o conving. Am examinat-o cu atenție, nedisimulând nicio clipă că sunt interesat de sânii ei.
-Porți sutien?
A râs tare de data asta.
-Nu. Trebuia să port?
-Nu, nicidecum. Oricum știu că e incomod să porți sutien, adică pentru o femeie, ca un ham, nu?
-Da.
M-a apucat de mână.
-Eu vreau o cafea cu ceva tare.
-Whisky?
-Da. Mai ai țigări?
Am băgat mâna rapid după pachet, era aproape plin.
-Ne ajung pentru câteva ore. Dar parcă nu fumai.
A zâmbit afectuos spre tandru.
-Azi e o zi specială, vreau să fumez și eu ca tine. Să simt fumul cum mă amețește.
Era mai frumoasă decât în poză. Cu mult mai frumoasă.
-Când e făcută poza pe care mi-ai trimis-o?
Zâmbea mult.
-După cinci minute după ce mi-ai cerut o poză. S-a oprit și m-a privit în ochi. Ești drăguț, exact așa cum mi te-am imaginat. Dacă ai ști ce fericită sunt că ești drăguț?! Zâmbea tot timpul, nicio clipă nu a schițat vreun gest de tristețe și asta m-a intrigat. Știam că are creierii pufuleți, dar nu mă așteptam să disimuleze atât de bine. Am pregătit totul în cele mai mici detalii, o să-ți povestesc în bar. Haide, măi! O să fie perfect! Și m-a tras cu putere spre cafenea.
-Nu-i așa că acum nu mai sunt așa înalt?!
-Da, exact așa e. A râs veselă. Totul se întâmplă într-un plis-plas. Ai dreptate. Pe cuvânt de onoare.
-Credeai că glumesc?!
Barul era aproape gol. Ne-am așezat în zona fumătorilor. Ea a cerut o cafea cu whisky, iar eu o cafea fără cofeină cu mult lapte. Am scos tacticos pachetul de țigări Chesterfield și l-am așezat pe masă, între noi.
Am simțit că acum e momentul cel mai prielnic să-i expun calm punctul meu. Aveam nevoie de un pretext pentru a începe. Chelnerița avea fundul mare, așa că i-am atras atenția.
-Vezi ce fund mare are sud-americanca asta? S-a uitat la ea fără interes.
-Da, așa e.
E momentul, Alberto!
Am apucat-o de mâini și am privit-o în ochi.
-Marisol, uite ce…
Și-a retras brusc mâna din mâna ta. Privirea i s-a schimbat înspre negru.
-Te rog ceva. Avea un glas sticlos, aproape spre furie. Să nu-mi mai spui niciodată pe nume. Eu nu am nume, eu nu mai am nume. Spune-mi ”cariño”, ”querida”, ”corazon” spune-mi cum vrei dar nu-mi spune pe nume. Promite-mi!
Am înghițit în sec. Pierdusem startul. Căutam cu disperare spre pachetul de țigări, speram că vreo literă de pe pachet să-mi ofere vreo soluție de moment.
A repetat puțin mai tare, aproape plângăcios.
-Promite-mi, Alberto!
Am aprins o țigare.
-Promit!
Pe buze i-a apărut o floare frumoasă, nemaiîntâlnită.
-Așa, iubitule! Azi e ziua cea mai frumoasă din viața mea. Te rog, ține cont de asta! Vreau să mă simt bine alături de tine, să fiu fericită. S-a uitat la ceas. Ne mai rămân vreo șase ore, vreau să profităm împreună de timpul ăsta.
O cunoscusem pe chat în urmă cu fix trei luni de zile. Pentru mine, muncitor în construcții, ea era mai mult decât sperasem: era frumoasă, extrem de frumoasă, inteligentă, plină de bani. Mă îndrăgostisem de ea după câteva zile. Mă suna mereu doar ea. Eu nu aveam voie să o sun, îmi interzisese, în schimb ea mă suna la ore târzii din noapte, la pauza de masă, pe wc, când eram cu mistria în mână, era absolut imprevizibilă. Afectuoasă, glumeață și dispusă să-mi asculte tâmpeniile. Avea câteva probleme de comportament, dar le trecusem pe seama diferenței dintre clasele noastre sociale. Acum câteva zile mă înspăimântase complet. Mi-a vorbit două ore la telefon despre faptul că vrea să moară în pădurea Zuriza, aflată la vreo 30 de kilometri de oraș. Încet-încet mă convinsese să o ucid eu pentru că o iubesc. Era orfană de mamă, iar tatăl ei, era mereu plecat din țară, așa că o lua razna des. Ideea era că trebuia să o conving să renunțe la planul ăsta de rahat și să plecăm amândoi din Spania. Nu îmi ceruse niciodată vreo poză cu mine, nici webcamul. În schimb, ca să mă convingă că nu are chef de glumă îmi transferase a doua zi după discuția despre pădurea Zuriza 10 000 de euro în contul meu de La Caixa. Altul în locul meu ar fi fugit cu banii în România, dar eu aveam o problemă: mă îndrăgostisem de ea. Nici nu m-am atins de bani. Probabil că sunt un mare cretin în viață, dar sunt un mare cretin îndrăgostit.

Pentru o clipă am înţeles că umanitatea asta e de rahat şi ar trebui să ne sinucidem cu toţii. Avea dreptate, trebuia să îi iau gâtul direct, fără menajamente, să privesc absent cum sângele îi murdăreşte pulloverul și e supt de pământ. Am privit-o ironic. Iubirea se dusese în fundul pământului, mi se făcuse scârbă de toate vorbele dulci pe care ni le spusesem. Iat-o în fața mea: un viitor cadavru. Me cago en tus sentimientos, dacă vrea să moară, s-o mierlească. Nu sunt eu Cel Anunțat. Să-mi dea banu` și-i fac 100 de buzunare, nu unul. În fond, dacă există Dumnezeu, se va întâmpla ceva și ea va trăi după șase ore,nu?
A fost ceva extraordinar. Probabil că mi se schimbase expresia fețe.
-Dumnezeu există, dar eu voi muri. Tu mă vei ucide, pentru că mă iubești, nu-i așa?
Am încuviințat din cap.
-Unde e restul de bani?
-Iubitule, nu trebuie să mă omori pentru bani, ci pentru că mă iubești. Înțelegi?! Spune-mi că mă iubești!
Mă implora.
Mi se face silă de asemenea situații jenante, mi-am dat seama că sunt mai bolnav psihic decât ea. Am vrut să mă ridic, să fug cât mai departe de psihopata asta.
-Spune-mi, te rog, că mă iubești!
-Te iubesc!
-Hai, sărută-mă!
Puteam scăpa situația de sub control, așa că am preferat să-i fac jocul. Am început febril să fac calcule ce voi face cu cele câteva sute de mii de euro care mi le va lasă după ce o voi ucide.
M-am aplecat peste mica măsuță si am sărutat-o. Era o zeiță, când săruta. Am simțit ceva rece în ceafă. N-am să reușesc să înfig cuțitul în ea. Niciodată.Absolut și niciodată.
Îmi luase mâna mea scheletică și o strângea tandru.
-Ai dubii, știu. Te gândești că nu vei putea, că mă iubești. Să nu-ți fie teamă. Moartea e ușoară când iubești. Ca un ac care te înțeapă în deget. Și mori, asta e tot. Și știu că-ți dorești să mă omori tu acum când mă iubești. E foarte frumos să-ți omori iubita. Te poți sinucide și tu după. Va fi ca în ”Romeo și Julieta”. Totul se întâmplă într-un plis-plas. Te-am studiat mult, Alberto. O vei face, pentru că mă iubești. O să mă uiți repede. Vei cheltui cu plăcere banii. Eu te sfătuiesc să te sinucizi și tu imediat. Am un pistol dacă ți se pare prea greu să te înjunghii. Lumea n-o să mai fie deloc la fel după moartea mea.
Era frumoasă, extrem de frumoasă. Iar când vorbea atât de calm și tandru despre moarte și iubire mi-am dat seama că are dreptate. Ce e tot haosul ăsta? Ți-ai găsit jumătatea și muriți împreună. Mai mult decât perfect. Nu știu de ce brusc am început să tremur. Destul de tare.
-Ți-e frig? E aerul condiționat prea jos lăsat? Vocea ei suna aproape matern, mă privea îngrijorată.
Am privit placid tuburile de aer condiționat din tavan. Mi-am retras mâna din palmele ei și mi-am aprins o țigare.
-O să-mi revin. Hai să mergem.
Chiar era îngrijorată.
-Te simți bine? S-a așezat cu scaunul lângă mine și a început să mă maseze pe spate. Oare se gândea cu adevărat la mine, sau pur și simplu îi era teamă ca n-am să mai fiu în stare să o mai ucid?
-Stai liniștită, am destule resurse să te ucid. Eu vreau să înțeleg altceva. De ce tocmai pe mine m-ai ales?
-Nu fi prostuț. Nu te-am ales eu, tu m-ai ales. Eu aveam nevoie de un motiv. Tu mi l-ai dat. Vroiam să iubesc pe cineva, să simt viața cum freamătă în mine. Au fost trei luni minunate, iubitule. Senzaționale. Am trăit doar pentru tine și cu tine.
Sunt niște chestii pe care uneori le procesează mai greu creierul meu.
-Și dacă au fost minunate, de ce să fie doar trei luni? De ce să nu fie treizeci de ani?
-Iubitule, hotărârea e luată. Nu te mai poți împotrivi. Ai acceptat, trebuie să mă iubești până la capăt.
Am zâmbit sarcastic.
-Adică până la groapă, nu?
Mi-a apăsat încet buzele cu degetul.
-Taci! Te rog, taci! Doar iubește-mă, așa cum te iubesc eu. Atât te rog. Tu nu vezi că o fac pentru tine? Să fiu doar a ta? Vom face dragoste și apoi mă vei ucide.
Mă temeam de o farsă.
Nu, hotărât nu e farsă. Puteam să dispar de mult cu cei 10 mii de euro de La Caixa. Puuf! Exact așa. Nu era farsă. Era un joc în care cineva va muri. Sper să nu fiu eu. Mi-am dat seama că vreau să o fac, îmi era teamă că dacă nu am s-o ucid mi se va întâmpla ceva grav. Foarte grav. Poate că mă voi îmbolnăvi de cancer, sau voi fi condamnat la 20 de ani de închisoare.
-Hai să ne plimbăm! E foarte frumos afară. Mai îți este frig? De câte ori îmi vorbea îmi zâmbea tandru. Chiar și atunci când mă punea să-i recit poezii de dragoste la telefon știam că zâmbește la celălalt capăt al firlui. În fiecare dimineață îmi trimitea în email o poezie de dragoste. În 3 luni am primit fix 92 de poeme de dragoste. I le reciteam seara. După fiecare recitare cerea ca un copil mic: ”Mai vreau, iubitule! Mai recit-o încă o dată!”
Am ieșit ținându-ne de mână. Nu o mai ascultam. Avea o mână mică, caldă. Ne-am plimbat pe Bulevardul Echegary. Ne-am oprit să ne sărătum. Porumbeii se adunaseră în jurul nostru.
-Mă bucur atât de mult că ești drăguț! Îmi place foarte mult cum îți stă părul dat cu gel. A început să-mi vorbească iar despre pădurea Zuriza. Mă strângea de mână. Ne-am așezat pe o bancă. Asta o să fie banca noastră. A scos din poșetă un aparat de fotografiat și a rugat pe cineva să ne facă o poză. Un domn foarte amabil ne-a fotografiat în timp ce o strângeam în brațe. A privit încântată poza. Uite, iubitule, prima noastră poză împreună. Suntem o pereche super. Era foarte mulțumită. De vreo 10 minute nu mai scosesem un cuvânt. Revărsase atâta tandrețe asupra mea încât eram într-o ceață completă. Neuronii mei se blocaseră de mult. Mai primeam impulsuri nervoase doar când mă strângea de mână. A continuat să-mi expună printre săruturi și gesturi tandre planul ei. Eu reacționam doar la strângerea mâini. Dusese două lopeți, cuțitul și un pistol acolo acum câteva zile. Așa că atunci când vom coborî din tren nu vom avea nimic asupra noastră. Ne vom ține de mână ca doi îndrăgostiți. Inima mea era una de șarpe, corpul îmi murise, dar ea continua să bată cu încăpățânare. Mi-am dat seama că sunt mort, iar inima îmi va bate doar până la căderea nopții. Vom face dragoste, a continuat cu un zâmbet provocator. În iarbă. E o poieniță acolo, sunt și flori albastre. Să-mi sapi groapa chiar lângă flori. Dar să nu fie prea adâncă. Eu sunt cam friguroasă. Te iubesc atât de mult. O să săpăm groapa împreună, te voi ajuta și eu ca o iubită iubitoare. Era atât de convingătoare. Și atât de frumoasă.
-Da. Era un da mohorât, rece. Hai să terminăm repede!
-Iubitule, hai să profităm de banca asta, de porumbeii ăștia. Hai să mai ne facem poze împreună. S-a ridicat și a apelat cu grație un cuplu care trecea pe lângă noi. Mi-am încolăcit brațele în jurul ei și am mai făcut o poză.
A scos din poșetă biletele de tren. Erau mici și galbene. Mi-am aprins o țigare. În curând biletele vor sări din mâna ei mică și mi se vor înfige în gât. Am să scap țigarea pe haine. Deodată pe stradă a început să miroasă puternic a sânge. Mi-am pus mâna instinctiv la gât. Culmea, nu aveam nimic.
-Ție nu-ți miroase a sânge?
M-a privit mirată și s-a ridicat.
-Ține-mă în brațe. O țineam strâns. Aud inima cum îți bate. Inima ta bate frumos, ca un poem de dragoste.
Gara era aproape. Am mers încet. Ea zâmbea tot timpul și îmi cerea să o sărut. Devenisem letargic. Din când în când mă surprindeam numărând pașii: nouă, zece, unsprezece. Le pierdeam șirul. O auzeam ca prin vis cum îmi cerea să o sărut sau să-i spun că o iubesc. Toți oamenii erau muți și mă priveau ca pe un criminal. Lăsam capul în jos ori de câte ori treceam pe lângă cineva. Îl auzeam țipându-mi în ureche: ”Criminalule! Psihopatule!” Strângeam ochii cu putere de fiecare dată când trecea cineva pe lângă noi.
-Ești bine, iubitule?
Eram în fața gării. Era imensă, albă. Semăna cu un cuțit. M-am uitat la ea. Aproape că mă trăgea de mână prin mulțime. M-am împedicat de o valiză lăsată aiurea pe peron.
-Ești bine, iubitule? Aceeași tandrețe constantă în voce.
Trenul nostru era lung și alb. Ca un cuțit.
Vroia să stea la geam.
-Vreau să fumez! M-am uitat în pachet. Mai erau exact șapte țigări. 3 ore și jumătate.
-În 20 de minute o să fumezi, iubitule! Și o să facem dragoste.
Am înghițit în sec. În tren nu se fuma. Era foarte multă lumină afară.
-Poate cumpărăm țigări din gară.
-O să cumpărăm, iubitule.
M-a sărutat. De fiecare dată mă calmam după un sărut. Vedeam clar ce-am să fac în următoarele 15 minute.
Stătea la geam și privea peisajul cu mult interes. Mă strângea puternic de mână. Eram singuri în compartiment.
-Îmi place atât de mult să merg cu trenul. Era bucuroasă ca un copil mic, și mi-am spus în gând că nu ucid copii.
Când am coborât, am mai cumpărat un pachet de țigări. Vânzătorul de la micul chioșc avea o privire ciudată, curioasă chiar. Bănuiește ceva. M-am întors de câteva ori să-l privesc. Avea aceeași privire. Poate că era polițist sub acoperire. Deja începusem să o iau razna. Ha-ha! Mi-am privit ceasul. Ne mai rămân trei ore împreună. Trei ore de viață. Am să-mi cumpăr o casă în România. Sigur, o casă cu vedere spre Dunăre. O barcă și un ponton plutitor.
Pe drumul spre pădure a scos din poșetă un singur bilet de tren. Era la fel de galben. Mi l-a băgat în buzunarul cămășii.
-E biletul tău de întors înapoi în oraș. Să nu-l pierzi, iubitule! Că tu ești cam neatent.
Mi s-a făcut frică brusc, nu omorâsem în viața mea decât două găini și o gâscă. Cine m-a pus să vin tocmai aici cu psihopata asta?

Pădurea nu era prea deasă. M-am gândit că ar putea să ne vadă cineva printre copaci atunci când o voi ucide. Neah! Nici gând! Cine umblă joi prin pădurea asta la amiază? Numai psihopații. Așa că nu ai de ce te teme, Alberto! Sunteți în familie! Ha-ha!

Îmi pusese mâna pe blugi în dreptul penisului.
-Ți-am spus că te-am visat ieri noapte? Făceam dragoste.
S-a oprit aproape râzând.
-Super! Și cum făceam?
-Eu deasupra.
-Eram sigură. Ție îți place peste mine.
S-a oprit să mă sărute.
I-am pus mâna pe fund. Oricum avea să moară. Măcar să îi ofer de o partidă de sex ca-n filmele porno cu Nacho Vidal.
-Nu aici, iubitule! Nu aici. Ai puțină răbdare.
Am ajuns în câteva minute la poienița aceea de care îmi vorbise. A scos geanta dintr-un desiș. O lopată cu mâner rabatabil. Apoi s-a trântit cu fața în sus chiar lângă florile acelea albastre. Mi-a făcut semn să iau dimensiunile gropii. A întins zâmbind mâinile în plan vertical.
-Vreau să stau comod în groapa asta. Zâmbea ca și când ar fi mâncat ciocolată. Doamne! Unii oamenii sunt nebuni. Tulburători de nebuni. Cu vârful lopeții am demarcat viitoare groapă. Mi-am dat seama că încap și eu lejer în ea și gândul ăsta m-a bucurat. Pentru orice eventualitate, voi săpa groapa mai mare. S-a ridicat și a adus încă o lopată. Ne-am sărutat și am început să săpăm în liniște.
-Dacă ai ști cât mă bucur că ești atât de drăguț. Mereu mi-am dorit să fii drăguț, chiar m-am rugat lui Dumnezeu.
Tăceam și săpam. După 30 de minute reușisem împreună să facem o groapă adâncă de aproximativ 60 de centimetri. Pământul era moale, aveam noroc.
-Mai săpăm?
S-a uitat expert la groapă.
-Nu sunt animale mari de pradă pe aici. Doar iepuri și căprioare. E destul, iubitule.
Mai aveam 2 ore. Era greu. La Brăila îmi pot cumpăra o barcă cu motoare Johnson și să plec până în deltă. Cu 20 de mii de euro îmi iau o șalupă drăguță, poate chiar și un yaht mai mic.
-Hai să facem dragoste. Mi-a desfăcut încet nasturii de la cămașă. Își lipise palma de pieptul meu. Eu țineam mâinile pe lângă corp, ca două bucăți de carne prinse în cârlig fără niciun impuls nervos care să le traverseze. A început să mă sărute pe gât. Asta m-a excitat. Nu avem nevoie de protecție, iubitule! Voi purta în pântece copilul tău dincolo de moarte. I-am scos pulloverul și am început să-i sărut sânii. După 10 minute am ejaculat. Începea să-mi placă aici: aer curat, iarbă verde, sex neprotejat, câteva sute de mii de euro în bancă. Era delicios. Am mai făcut o dată dragoste. De data asta ea stătea în genunchi și eu în spatele ei. A țipat încet când a avut orgasm. Apoi încă unul.
Eu stăteam cu fața în sus și fumam. Era un petic de cer albastru exact lângă groapa proaspăt săpată. Era liniște. I-am auzit foșnetul picioarelor desculțe prin iarbă. Ținea un cuțit în mâna dreaptă venind spre mine. Un cuțit alb, nespus de lung, cu o lamă subțire, numai bun de ascuns între coaste. Aproape că zâmbea.
-Marisoool! Am țipat. Îmi era frică.
-Te-am rugat să nu-mi mai spui pe nume, iubitule. Ai promis. Te rog, cere-ți scuze.
Am bâlbâit cu ochii la cuțit un ”îmi cer iertare” slab.
M-a sărutat și mi-a pus cuțitul în mână.
-Hai! Îmi luase mâna și mi-o pusese exact sub coaste. Aici, printre coaste. Hai, iubitule! Și spune-mi că mă iubești!
Am început să tremur. Cuțitul îmi tremura în mâna dreapta, mâna stângă îmi tremura sub sânul ei. Îmi venea să urinez groaznic.
-Nu pot. Pe cuvânt de onoare că nu pot!
-Hai, iubitule! Totul se întâmplă într-un plis-plas. Iubește-mă. Ucide-mă. Hai, iubitule! Înfige! Și-a așezat cuțitul între coaste, chiar sub inimă. Mă privea tandru. Te iubesc. Mie îmi tremura mâna scheletică cu tot cu lama cuțitului. Ea a început să împingă cuțitul încet spre inima ei. Hai, iubește-mă. Vocea ei era a unei sirene care își adulmecă victima. Stătea chiar pe marginea gropii și atunci am realizat că dacă voi înfige cuțitul va cădea exact în groapă. Pregătise totul. Era o psihopată și eu jucăria ei ucigașă.
Am scăpat cuțitul.
-Nu pot, jur că nu pot. Lasă-mă, te rog, 10 minute să mă plimb singur printre copaci. Poate așa voi reuși. Vezi cum îmi tremură mâinile? Am întins nevinovat palmele. Tremurau.
-Nu pleci nicăieri până nu-ți termini treaba! Vocea îi devenise isterică. Mă auzi, dobitocule?! Nu pleci nicăieri. Nu ți-am dat atâția bani degeaba. Nu m-am culcat degeaba cu tine! Înfige cuțitul, la naiba! Nu fi, moale! Hai, iubitule! Se calmase.
Reacția ei isterică m-a liniștit. M-am întors și am plecat.
-Când o să-ți revii din nebuneala asta, caută-mă. Știi numărul meu de telefon. Putem fi fericiți împreună.

Deodată, de după copaci, a apărut o mulțime de polițiști cu armele ațintite spre noi strigând aproape isterici.
-Nu mișca! Poliția! Aruncă cuțitul!
Pentru o clipă m-am blocat: aruncasem de mult cuțitul. Ce cuțit să arunc, pentru Dumnezeu?! Apoi am avut revelația într-o fracțiune de secundă: Marisol luase cuțitul în mână. M-am întors rapid spre ea să-i spun să arunce cuțitul.
-Trădătorule! Se îndrepta amenințător spre mine. Atât a mai apucat să strige prin zgomotul gloanțelor. 20 de pistoale s-au descărcat instantaneu spre ea ucigând-o. A căzut în groapă. Era atât de frumoasă.

Inspectorul Juan Carlos mi-a explicat în mașina poliției în timp ce mergeam spre oraș istoria lui Marisol. Urma să fiu a noua victimă. De doi ani de zile aducea câte un iubit pe care și-l făcea pe chat în pădure să o omoare. Toți refuzaseră, așa că îi ucidea ea și îi îngropa în mormântul pe care îl săpau împreună. Fix la trei luni ucidea pe cineva. În general victimele erau străini, sau tineri cu probleme psihice care cadeau în plasă ușor datorită șarmului ei irezistibil. Poliția o urmărea de 2 luni, ajunseseră la timp.
Când m-am întors în Brăila, mi-am luat o barcă de pescuit și m-am apucat să le spun povestea mea amicilor. Au râs de mine. La fel cum a râs Marisol, fusesem doar o jucărie în mâna ea. Dar, totuși, cred că m-a iubit. Și eu pe ea. Se înșelase însă, lumea era la fel după moartea ei.