Long way down


Imaginează-ți că ești un pescar care nu a pescuit niciodată

În fiecare dimineață, foarte de dimineață, atunci când stele mor

Îți bei cafeaua și fumezi

Ceilalți pescari își aruncă undițele departe în larg

și peștii se agață cu gurile de cârlige pentru că așa se întâmplă

toții mor, chiar și pescarii

Dar tu nu

Pur și simplu ești un pescar fără undiță

Aștepți soarele și apoi pleci acasă

Mulțumită

Pe drumul de întoarcere nu te gândești la tine,

Nu te gândești la mine

Nu te gândești la stelele care au murit

Pur și simplu e un drum lung, foarte lung în care nu te poți să te gândești la nimic

Doar mergi, fără tine, fără mine, fără absolut nimic

 

Ani de zile, ani de zile

și tu ești un pescar care nu a pescuit niciodată

până când într-o zi când la mal adusă de valuri ajunge la picioarele tale o undiță

irelevant ce fel de undiță

dar tu tot nu pescuiești

o iei acasă

și anotimpurile trec

copii se nasc

mor

dar tu vii în fiecare dimineață a fiecărui anotimp la marginea mării

undița lângă tine, stele mor, soarele răsare, tu zâmbești cafelei

dar tot nu pescuiești

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

dar într-o dimineață de vară toți pescarii, absolut toți oamenii din jurul tău pleacă

dispar ca printr-un miracol

ca și când Lazăr s-ar fi sculat din morți, ceva în genul ăsta

inexplicabilă puterea iubirii din oameni, ai putea gândi

poate că au plecat spre morții lor, să-i învie, ți-ai putea spune

și atunci apuci undița

în următoarele câteva secunde un pește a înghițit cârligul, fără măcar să gândească

e un pește destul de frumos

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

 

și te întorci iar a doua zi cu undița pregătită să prinzi din nou același pește

el vine, se agață cuminte de cârlig

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

zilele trec vertiginos, ca o defilare a unor soldați grăbiți să ajungă acasă la iubitele lor

tu pescuiești preț de câteva secunde același pește

uneori nici nu te mai obosești să mai arunci undița în apă

intri desculță și vă întâlniți la mal

el vine, tu vii, e ca o întâlnire de dragoste

și viața devine miraculoasă preț de câteva secunde

două lumi se întâlnesc, două dimensiuni se întâlnesc mereu și mereu câteva momente, o viață de om ai putea spune

și tu îi dai mereu și mereu drumul înapoi în lumea lui, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv care are legătură cu lungul drum spre lumea ta

 

nopțile trec greu, poate că alt pescar îl va prinde

poate că într-o zi nu va mai veni la tine

poate că, poate că

poate că miracolele nu se mai întâmplă

și atunci ieși pe balcon și fumezi mult

privind lungul spre tine, spre mine, spre Dumnezeu

și te rogi

te rogi pur și simplu ca un sfânt care nu a făcut niciodată nicio minune

atât de sfânt, atât de plin de credință în iubire, încât îngerii fac miracole în numele lui

 

și dimineața pleci iar la malul mării

uneori nici nu-ți mai iei undița

pleci atât de sigură că lumile voastre se vor întâlni preț de câteva secunde

toate hematiile tale indică marea ca o busolă

și tu alergi, zbori, nicio moarte nu te poate opri, nicio armată de gânduri

nici strigătele celorlalți oamenii care te anunță că furtună lovește țărmul

el nu are cum să nu fie acolo

printre valuri uriașe, corăbii răsturnate și cadavre plutind între două ape

și el este, el există ca de obicei în acel moment

acolo trebuie să fie

iar tu te bucuri nespus, atât de mult încât lumea devine un loc minunat

preț de câteva secunde

 

 

 

apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

și iubirea învinge de fiecare dată în tine

pentru că te întorci mereu acolo, mereu te întorci în locul acela

la mine, la tine, la ce e mai frumos în oameni

și toți ceilalți pescari din jurul tău te salută voioși

pentru că au înțeles totul fără să îți vorbească, fără să te atingă

pe lungul drum spre casă

pentru că și ei parcurg același drum înapoi în fiecare zi, zi de zi

alături

ca niște iubiți care nu-și vorbesc din teamă

cuvintele uneori sunt doar niște prelungiri neinspirate ale umanitații din noi

important e ca tu și eu să fim mereu acolo în aceeași dimineață, în aceeași viață

în același gând

 

 

ciocolata celebră


tatăl meu e astronaut
a zburat pe Lună
a schimbat şuruburi stricate pe staţia orbitală
de câte ori vine acasă ne aduce ciocalată americană
cu semnături celebre
când pleacă ne adunăm toţi trei în baie
eu, Monica şi Cosmin
dăm drumul la robinetul de la cadă
şi ne rugăm în genunchi pentru el
uneori intră şi mama
atunci mâncăm ciocolata celebră în patru
şi privim la pozele în care pune piciorul pe Lună
alături de toţi oamenii ăia îmbrăcaţi în costume spaţiale
e super să stăm aşa toţi patru şi să ne amintim
de toate cuceririle, de toţi prietenii lui celebri
de toate oraşele mari în care a fost

acum câţiva ani
naveta spaţială
s-a oprit foarte aproape de apartamentul nostru
dar tatăl meu nu a coborât ca altădată printre lacrimile noastre
de puşti extaziaţi
au coborât ca dintr-o atmosferă lipstă de gravitaţie
prietenii lui în costume spaţiale pline de praf selenar
şi ne-au adus ciocolată americană
cu un autograf celebru
era al lui

Ți-ai văzut vreodată îngerul tău? – A doua zi


Ploua afară. Dormeai în canalizarea aia de pe Vadul Spitalului. Și în întunericul acela dintre conductele calde ai văzut clar aripa aceea albă. Dar nu i-ai dat importanță. Erai beat, urinasei pe tine și țipai atât de tare încât trecătorii de deasupra au sunat la Poliție. Îngerul tău țipa și el. Urla. De abia îl auzeai, erai prea alcoolizat de votca aia ieftină. Nu l-au auzit însă polițiștii care te-au scos legat din canalizare. Îngerul a stat cuminte în duba de poliție. A răspuns cu voce tare la toate întrebările polițiștilor și a plâns de jenă. Dar nimeni nu l-a auzit. Nici măcar tu. Adormisei. A stat cu tine în celulă, camarad adevărat. Niciodată nu te va părăsi, îți va ține lecții de morală despre efectele dăunătoare ale alcoolului, va stărui pe lângă tine să te speli, să îți cauți de muncă și să nu mai cerșești. Dar nu te interesează. Îi auzi fiecare cuvânt, fiecare literă, dar nu te interesează. Dar el continuă să stea cu tine până vei muri în canalizare, ars de viu într-o iarnă geroasă. Și va plânge, nu numai el, să fii convins de acest adevăr.

Ți-ai văzut vreodată îngerul tău? – Prima zi


Ai întors vreodată capul în timp ce o loveai pe mama ta? L-ai fi văzut sigur în clipa aia. Doar o fracțiune de secundă. Țipai ca un descreierat: ”De ce morții mă-tii nu mai mori odată?” Își astupase urechile cu ambele palme și plângea de ciudă. Dar nu l-ai văzut atunci. Nu aveai cum. Erai prea ocupat să-i cari pumni mamei tale în coaste. Plângea și ea, plângea și îngerul tău. Și apoi când nu erai atent, îngerul tău fugea repede la mormântul mamei tale să rupă buruienile care-i năpădiseră mormântul. Dar nici asta nu ai văzut. Erai prea ocupat să-i bei banii obținuți din vânzarea apartamentului ei. Nici când ieșeai împleticindu-te din dughene ieftine, nu ai remarcat ființa aceea cu aripi care te urma ca un câine credincios spre garsoniera infectă în care te adăposteai de vremea rea de afară și din inima ta.

Magnetic Love


de multe ori îţi povestesc că sunt un resort
pe care îşi fac cuib în fiecare dimineaţă păsările
depun ouă din care vor ieşi pui gălăgioşi
nu mă vor lăsa să dorm în nicio noapte

alteori sunt prins în timp ce umblu pe furiş prin tine
şi dus în grabă pe băncile tribunalului
în sala aceea imensă cu pereţii înalţi
acoperiţi de portretele tale

iar judecătorul bate cu ciocănelul în inima mea
inculpat, eşti condamnat la iubire veşnică
pentru această femeie

iar tu-mi zâmbeşti şi-mi întinzi braţele
lipindu-mă de zid
ca un graffiti într-o temniţă

Nu sunt erou


Când am intrat în cameră mi-a fost frică. Frică. E un cuvânt ciudat. Poți spune frică și te poți gândi la urechile ciulite ale gazelei atunci când simte zgomote suspecte în iarba înaltă. Eu am spus frică și m-am gândit la un torționar înalt, cu palme mari. Oamenii răi au mustață, mi-am zis. Nu, nu e momentul să-ți fie frică, Albert. Am căutat pachetul de țigări. Era acolo. Era timpul să apelez la rațiune. Am aprins țigarea. Am revăzut scena intrării mele în cameră. M-am poziționat într-un unghi propice. M-am văzut cum am pășit cu pași mici în cameră. Ce m-a surprins a fost privirea. Ochii mei încercau să descopere acel torționar cu mustață. Am râs. E greu să scapi de teamă. Mi-am propus un exercițiu simplu. Coșuri uriașe și o coadă imensă de oameni. Oameni slabi, firavi, subnutriți, cocoșați, fără mustață. Da, e clar, suntem la Auschwitz. Nimănui nu îi este teamă. E ca și când tremuri într-un 747 în picaj spre apa oceanului. De ce să tremuri, impactul e iminent?! Așa că îmi iau prosopul sub braț, îi zâmbesc vecinului meu costeliv și îl întreb dacă e de acord ca să mergem la o partidă de pescuit după ce vor lua sfârșit toate astea. Mă privește siderat. Crede că am înnebunit. E doar un exercițiu. Îi explic calm că nu există frică. Doar eu exist, el trăiește datorită mie, că eu am pus la cale aceste exercițiu de autosugestionare. Încep să am dubii. Mă privește sumbru. Oare nu poate înțelege un adevăr elementar, nu e nimeni vinovat?! Îmi reiau tirada, sunt o gazelă cu urechile ciulite și, în același timp, sunt un individ care are o fobie pentru oamenii mustăcioși. Primesc un scuipat mare și galben în față. Apoi un pat de pușcă în cap. Nu am înțeles niciodată de ce oamenii devin violenți când epuizează argumentele logice. Sau devin violenți când sunt încolțiți de frică. Unii își lovesc adversarul. Chiar și atunci când totul a luat sfârșit îl mai lovesc, chiar și căzut la pământ. Intensitatea loviturilor e direct proporțională cu intensitatea fricii. Doar sângele îi liniștește. Sângele și tăcerea adversarului. Asta nu înseamnă că oricine tace e mort, dar, mă rog, unii tac de frică, alții tac că au murit. Eu n-am lovit, n-am tăcut. Am fugit și am strigat. De fapt am țipat. Tare, ca sirena unui transatlantic. M-am regăsit în cameră. Eram la podea, îmi ștergeam fața murdară de saliva acelui deținut costeliv. Aici greșisem. Trebuia să-l întreb cum îl cheamă și să-l invit alături de mine în cameră. E ușor să afli un nume. Cum te cheamă? Albert. Pe tine? Dumnezeu. Încântat. Și eu la fel. Apoi te ridici, ieși din cameră, tragi ușa după tine și rostești: „Acum totul e atât de clar.” În cameră nu mi-am lăsat doar frica, l-am părăsit și pe Dumnezeu. Mda, rostești încă o dată mda și te reîntorci în cameră. Intri foarte curajos. Doamne, am venit să te salvez!

(Prison break) (variantă poeticească) (2012)


Stau singur aici în celula asta plină de frustraţi
Refulaţi sexual şi ciorditori de vise straşnic de frumoase
O celulă comună
Două mâini, două picioare, un cap, o inimă şi alte organe
Am sângele plin de mârşăviile pe care le-am comis
Împotrivă altora şi a mea
Mai ales a mea
Şi tot încerc să evadez în fiecare zi
Dar degeaba corpul ăsta mă ţine legat de el
Cu o mulţime de cătuşe
Un fel de dorinţe de plastic
Singura mea şansă e să evadez în gardian
Și să-i biciuesc pe toţi fraierii ăştia care
S-au adunat odată cu mine
De-a lungul anilor în cavitatea celulei
Să-i dau afară şi să rămân la fel de singur
Ca atunci când am ajuns aici
Nevinovat, debil şi cu un râs de copil