Noaptea trifidelor


toată ziua de ieri gânduri de sinucidere au planat dintr-un colț în celălalt al minții mele

ca un stol de pescăruși în mijlocul oceanului căutând o insulă să se odihnească

s-au rotit s-au rotit

și noaptea târziu au cerut un pahar de vin să se răcorească

am vrut să te sun

să te întreb de ce toți îngerii lui Dumnezeu sunt orbi

dar telefonul rămăsese fără baterie

am luat o hârtie și am început să-ți scriu

dar toate cuvintele erau atât de negre

încât mi s-a făcut și mai mult frică

am ieșit pe stradă

câteva stele se prinseseră într-o plasă a norilor

ca niște pești ce urmau să sfârșească în vârful unui cuțit de bucătărie

undeva de la o fereastră deschisă se auzea un pian trist

nu există în cartierul meu niciun pianist

poate că era doar cântecul sirenelor pe care îl auzeau marinarii în apropierea morții

am vrut să te sun iar

dar telefonul meu apela un singur număr

orice tastă aș fi apăsat

am renunțat

mi-am aprins o țigară

și am început să aud foarte clar glasuri de pescăruși în mijlocul Bucureștiului

care se roteau deasupra mea

ca și când găsiseră o insulă în mijlocul oceanului

atunci m-am liniștit

de partea celalată a străzii

umbra care mă urmărise de când coborâsem din casă

a dispărut într-un final

Primul om care a ajuns pe Marte


Nu purta niciodată batiste albe în buzunare

De teamă să nu le fluture în semn de capitulare în fața morții

Eu l-am întâlnit de multe ori prin cimitire

Observându-l cum îmbrățișa îngerii de marmură albă de pe cavouri

Era mai tot timpul atât de trist încât vorbea cu fluturii morți

Căzuți pe lângă stâlpii de lumină de pe străzi

Mi s-a părut atât de sublim încât l-am chemat la mine acasă

Mulți ani de zi nu a vrut să-mi știe numele

Îmi zicea doar ”amice”

Și scotea fluturi morți din buzunare cărora le pusese nume de generali greci

Lăsându-mi-i pe masa din bucutărie

Apoi deschidea ușa și pleca fără să mă salute

Înainte de a pleca spre Marte a scris multe scrisori

Către Dumnezeu către Moarte către îngeri către fluturi

Către Planetă și către toți oamenii

A vrut să fie noapte când decolează să nu-l vadă nimeni cum dispare printre stele

Și nu a spus niciunui  om cum îl cheamă

Deși toți fluturii morți din buzunare îi știau numele

Eu am fost trist mult timp

Apoi dintr-o dată am devenit brusc fericit

Cel mai puternic telescop de pe Planetă a confirmat că primul om

De pe Pământ a ajuns pe Marte

Și flutură către noi o batistă albă

Din dragoste am sperat eu și mi-am adus aminte că singura batistă albă pe care

O aveam în casă îmi dispăruse subit după ultima vizită a primul om care a ajuns pe Marte

Jocul meu favorit


În fiecare dimineață în fața scării blocului meu cu nume de submarin german

Se oprește un tren

Mă așteaptă toți călătorii să amân alarma de două ori

Să urinez îndelung somnoros

Să-mi beau cafeaua foarte dulce, să fac un duș în trei minute și să cobor în grabă scările

Ca și când urmează sfârșitul lumii

Mă așez întotdeauna la geam și caut să am colegă de compartiment o femeie frumoasă

Dacă se poate cu ochii albaștri, dacă nu, măcar verzi, măcar

Mă plimb toată ziua prin gări fără nume

Prin munți, prin văi și pe unde vreau eu

Nu îmi cere nimeni niciodată biletul

Pur și simplu, controlorii trec pe lângă mine

Ca și când aș fi invizibil

Atunci mă întreb cu adevărat dacă exist

Dacă trenul există

Mă rog

Întrebări existențiale

Nu aștept niciodată să aflu răspunsul

Nu-mi folosește la nimic adevărul

Exact ca lui Pillat din Pont

La ultima stație cobor

Îmi iau bagajele grele din plasa de sus

O salut din priviri pe colega de compartiment

Urc pe treptele blocului

Fără să aprind lumina pe casa scării

Nu-mi dau niciodată seama de unde am atâtea bagaje, dimineața cobor cu mâinile în buzunare

Ceva se întâmplă, ceva ciudat, de ce cobor atât de încărcat din tren

Nu am timp să răspund la întrebări existențiale

Adorm instant cu gândul la femeia frumoasă din compartiment și la coapsele ei

 

Într-o dimineață nu mi-a sunat alarma de la ceas

Nici nimic

Am stat cu ochii închiși mult timp

Vedeam aceleași văi, munți și gări fără nume

Prin care trecusem în toate zilele

Femeia din fața mea era de o frumusețe răpitoare

O căutasem în toate vagoanele

Culmea era că de data asta puteam fuma cu geamul deschis

Trenul trecea alene prin fața unei faleze prelungi

Plină de pescăruși flămânzi și foarte gălăgioși

Aproape că nu auzeam nimic din ce-mi povestea îngerul din fața mea

 

M-am dat jos din pat

Am executat tot ritualul dimineților

Am coborât treptele agale

Fără să-mi pese de sfârșitul lumii

Nici nu am ieșit bine din scară

Că doi controlori m-au apucat de mână și m-au tras spre trenul ce mă aștepta docil de dimineață

În fața blocului meu cu nume de submarin german

Călătorii se uitau la mine furioși

Câțiva chiar mi-au aruncat niște insulte detestabile

Cineva a aruncat cu un ou, dar nu m-a nimerit

În timp ce mă urcam în tren, m-am întrebat de unde avea ouă acel călător furios

Era o întrebare existențială

Dar am renunțat la ea

Pentru că în fața mea, exact în fața mea, stătea femeia pe care o visasem toată dimineața

N-am înțeles prin ce coincidență stranie se așezase chiar ea în fața mea

Deschisese o carte din care citea cu multă evlavie

Mă obseda modul în care îi  dedica atâta atenție, așa că i-am cerut cartea

Mi-a întins-o zâmbind

Am răsfoit-o, multe pagini goale, ca niște zile triste

Pe alocuri apărea numele meu și povestiri cu cruci și morminte proaspete

Am întrebat-o:

Tu ești Moartea?!

Chiar vrei să știi?!

Nu, nu țin neaparat!

I-am dat cartea înapoi.

N-a mai vrut-o

S-a ridicat și a plecat.

Eu am sărit din tren pe furiș, fără să mă vadă vreun controlor

Când am realizat unde am eram, am respirat ușurat

Exact la biserica de lângă blocul meu

Pesemne că trenul se învârtise în loc

Era o înmormântare falnică

Fanfare, mulțime fără număr

Toți plângeau. Toți.

M-am așezat mai într-o parte și am întrebat o femeie cu voal negru care plângea cu voce tare

Cine a murit?

Tu!

Obligațiile și îndatoririle poetului


Să își pună pe foaia albă

Faptul că pe el îl arde pe mațe

Dar să o spună atât de frumos

Încât nimănui să nu-i pese că-l doare de-i sar ochii din orbite

Toți să aplaude ca la circ

”Ce metafore, dom`le?! Chiar că e poet!”

 

Să-și facă electrocardiograma iubirii

Pe A4

Cu liniile alea care coboară direct în iad

Iar el să vorbească despre durerea lui

Atât de intens

Încât cei din jurul lui

Stând pe scaune în cerc

Niște spectatori  care urmăresc o tragedie live

Să ceară ”bis” cu forță

 

De la distanță i se cere să fie depresiv

Să distreze mulțimea

Care crede că toate cuvintele alea vin așa din senin

Un fel de har, o chestie care o primesc gratuit unii oameni

Dar nu nimic mai fals

Toate poeziile în esența lor fină sunt alcătuite din oase rupte

Bătăi anormale ale pulsului, dureri intense în piept

Multe lucruri psihosomatice

Care se transcriu pur și simplu pe o foaie albă

Un fel de diagnostic la vedere

Dar spus în cuvinte frumoase

Ca să dea bine în toate manualele de literatură

Aproape de poezie


 

Dacă întreaga umanitate ar fi un om

Nici bun, nici rău, nici frumos, nici urât

Ce i-ai spune?

Tu și el

L-ai lua de mână, ai mânca cu el?

I-ai povesti toate tristețile tale?

Ar fi îngerul tău?

Ar fi fratele tău?

Toată iubirea ta ar fi în acel om, toată nebunia ta ar trebui să o împarți cu el

Cum i-ai spune ”bună dimineața”?

Ai dormi cu el în pat?

Te-ai închina în același tempo cu el în bisericile goale?

Ai putea să suporți moartea lui?

I-ai da oare tot ce nu i-ai dat până atunci altui om?

L-ai iubi mai mult decât pe Dumnezeu?

I-ai rosti numele în fiecare clipă?

Ar mai conta că nu vorbiți aceeași limbă?

Ai putea să-l mai îngropi?

Sau să-l mai minți?

Să-i refuzi orice dorință?

Cum ar fi să știi că dincolo de el e doar singurătate?

Cum ar fi să te părăsească într-o zi?

Tu și el

Singura speranță într-o lume de doi

Nu ar fi cel mai prețios lucru care ți s-a întâmplat vreodată?

Ai putea să taci vreodată în preajma lui?

Sau să nu-i înregistrezi pe benzi de magnetofon fiecare cuvânt?

Cum ar fi planeta asta fără Soare, fără Lună? Ar mai conta toate astea, dacă nu ar mai fi?

Tu și el, o planetă atât de plină de oameni.

Nox Angeli


 

 

 

Îmi deschisesei inima în stilul tău propriu, ca pe o cutie de conserve

și au sărit din ea tot felul de pitici, dragoni, femei oarbe și tot felul de alte întâmplări minunate

ai strâmbat din nas la unele, la altele ai râs cu gura până la urechi

m-am dat un pas în spate cu inima în mâini

tu te-ai apropiat încet

nu mai vedeam nimic în jur, doar pe tine, cerul devenise pădure uriașă cu frunzele în jos și în apartamentul meu încolțise iarba subit din parchet

și mi-am adus aminte că noaptea trecută mă vizitase un înger în somn

știi ce țineai în mâini?

un fulg

un fulg alb din aripa îngerului

cum a fost posibil? ai fost și tu în vis? Albert-Albert!

noi visăm la fel, nu? același înger, aceeași cer pădure suspendată cu frunzele în jos.

am tăcut, pe inima mea se cristalizaseră urmele degetelor tale ca pe tablele lui Moise

am să mor m-am gândit

am să mor cu tine în gând

în viața următoare am să te caut, știu că ți-am zis râzând, fii sigură

și am să mor la fel gândindu-mă la tine

cum îmi despart toate poeziile de trup și ți le dăruiesc

iar tu mi-ai întins mână și mi-ai arătat în palmă cu liniile formau același traseu ciudat ca cel din palma mea

un fel de rugăciune, un fel de rugăciune

Poeziile sunt scrise de îngeri


 

Pentru că ei pot suferi un atac de cord pentru un nevoiaș, pentru o iubită

Sau pentru întreaga umanitate

Sau cel puțin așa pare când deschizi un volum de poezie

Sentimente contorsionate ca după un accident cumplit

Lumina internă care se prelevă la autopsie

Purtată ca o torță pentru triburile de neiubiți

Și restul de lucruri imposibile care au loc doar în poezii

Fără ca poetul să pretindă vreo remunerație niciodată

E ca și când Iisus ar cere bani ologului căruia i-a spus să se ridice și să umble

Și de aceea deschideam de fiecare dată orice volum de poezie ca pe o Biblie

Pe înțelesul tuturor fără notele de subsol

 

Până când tatăl meu m-a dus într-o seară la un poet din cartier

O lumină difuză, draperiile trase, muzica în surdină

Și cărți aruncate peste tot

El părea un actor care își uitase rolul

Iar sufleorul era mort

Vorbea de îngeri, de trenuri de mare viteză, de aripi și tot felul de femei

Și rostea cuvântul poezie ca și când era un pumnal plin de sânge

Și plus alte cuvinte pe care nu le-am mai auzit de atunci vreodată

 

Și totuși poeziile sunt scrise de îngeri

Așa mi-a repetat când am ieșit din camera lui

Nu mai credeam nimic

Este aproape imposibil să văd vreodată un înger în viață

Nici măcar mort, nu aș avea sanșe vreodată

 

Pentru că poeziile sunt niște prieteni imaginari care trăiesc în apartamentele noastre

În pădurile noastre, în cerurile noastre, în vasele noastre de sânge

S-au organizat în regate fără armate iar teritoriul lor

E atât de extins încât nu există iubire sau moarte să îl cuprindă.

Domniță, pot să


 

Să am și eu un moment de liniște aici pe planeta asta?
Puteți să faceți puțină liniște câteva minute?
Peste tot, absolut peste tot, chiar și în cimitire
Să nu mai plângă nimeni, să tacă toate necredințele
Să aud cum curge iubirea fluviu printre toți
Săpând faleze adânci în oameni
Să mă conving că nimic nu e întâmplător
Că toți oamenii de lângă mine sunt de fapt niște îngeri sub acoperire?
Și pentru câteva momente să auzim corul inimilor tuturor oamenilor
Acea hartă care ghidează Pământul prin întuneric
Strigându-ne numele.
Atunci ne-am putea întinde fericiți unul lângă altul
Lăsând oamenii să facă ce știu cel mai bine
Să dea vina unul pe celălalt pentru toate neputințele lor
Fără să ne pese, pentru că iubirea va fi scutul nostru

Iubita mea recompusă


Când am întâlnit-o
Colonia ei de fluturi din stomac era pe cale de dispariție
Pulsul îi era ca sirena unui Stuka în picaj
Și se mutase de curând într-un cartier fără biserici
De câteva zile era tristă, îi muriseră toate florile din glastră
Și își începea toate zilele în cuvinte abrazive
Întocmai ca un orfan de ambii părinți

și atunci, în cea mai tristă zi din viața ei, am întâlnit-o
înaltă, foarte stângace în a rosti cuvinte care ar putea aduna îngerii roată în jurul ei
și fără să-și dea seama că se îneca în propria ei lume
ca un șarpe boa ce își înghite propria realitate
cu un rictus suprem de satisfacție

vrei să fii iubita mea?
Nu a stat prea mult pe gânduri
s-a aruncat de pe stâncile deznădejdilor ei
direct pe asfaltul din fața scării mele
și evident a supraviețuit miracolos
pentru că eu în sine sunt o plasă de protecție
și am intrat amândoi în prima biserică
pur și simplu fără multe fasoane
am căutat două scaune, cât mai aproape de altar, pregătiți pentru luptă
pregătiți pentru dragoste, pregătiți pentru moarte, pregătiți pentru orice
și de atunci niciodată nu s-a mai întrebat
unde se duce toată iubirea când moare

într-o biserică din Piața Amzei
stă acolo cuminte
în așteptarea unui cuplu fără nicio speranță
și așteaptă, așteaptă, întocmai ca un soldat cu pușcă cu lunetă

ca două păsări fără stăpân în viaţă


primul om pe care l-am cunoscut în viaţa asta am fost eu
înalt, destul de înalt
oarecum stingher când vorbea despre destinul lui
sorbindu-l încet ca dintr-o ceaşcă de cafea prea fierbinte
lucrurile deveneau magic de triste şi avea impresia că restul oamenilor îl năpădeau ca buruienile crescute pe zidurile unei casei părăsite
ăsta eram eu, adică aşa mă mişcam odată cu planeta prin univers, niciodată prin acelaşi loc
şi niciodată nu discutam franc cu mine, pentru că uneori nu aveam ce să-mi spun, eram ca doi străini care mergeau împreună pentru că aşa se întâmplau lucrurile de când mă născusem. singura mea cetate în care puteam să mă adăpostesc de orice furtună, de orice invazie eram doar eu. şi cetatea rezista de cele mai multe ori. adeseori o cârpeam cu tot felul de poveşti frumoase despre ceilalţi oameni. şi atunci un soare imens se năştea dimineaţa şi acoperea malul râului pe care mi-l cumpărasem în secret de la nişte dragoni care muriseră în drumul de întoarcere spre regatul lor. de ce muriseră? pentru că aşa mi s-a părut cel mai frumos să se întâmple. şi în dimineaţa aceea imensă care îmi acoperise toată viaţa te-am zărit pe cealalt mal al râului. al doilea om pe care l-am cunoscut în această viaţă, probabil că şi în altele, mă rog, aşa am crezut că era frumos, să ne ştim dintr-o altă viaţă, ca într-o poveste care se repetă pentru că ar fi o viaţă tristă dacă nu ai avea un prieten pe celalt mal al râului, nu? şi mi-ai zâmbit atât de frumos încât pieptul mi s-a găurit ca nimerit de un glonţ rătăcit dintr-o redută inamic. ce mai puteam face? puteam să înot spre tine, puteai să înoţi spre mine, ca într-o poveste oarecare de dragoste. dar nu s-a întâmplat aşa, pentru că lucrurile frumoase au mereu o tristeţe interioară atât de intensă exact ca atunci când un cor invizibil cântă o melodie tristă la înmormântarea unui erou. şi nimeni nu plânge, pentru că ştiu că lucrurile nu se puteau termina altfel. şi doar noi doi auzeam melodia aceea tristă care devenea o punte de lemn între noi, iar viaţa devenea atât de simplă încât plutea între noi ca un fulg care nu voia sa atingă nisipul de pe mal

Video Poem


              Litanie

oamenii curg ca niște râuri pe lângă mine

unii sapă faleze adânci

 

uneori este ca și când întunericul devine solid

ca o piatră pe care o ții în mână

colțuroasă, fără o formă precisă

 

un timp, am mers așa, în neștire, pe faleza ta

puteam să jur că recunoșteam niște sfinți pe celălalt mal

scrumul țigării îmi pica pe haine

le făceam cu mâna

”hei, eu sunt, eu sunt!”

ei băgau mâna în buzunare și scoteau tot felul de cărți

probabil că biblii, probabil

și le aruncau spre mine

ca niște raze de lumină

 

apoi am ajuns acolo unde eu mă întâlnesc cu tine

cu totul întâmplător

absolut întâmplător

soarele începuse să zidească o superbă zi de vară

lumina ploua printre noi

o superbă ploaie de lumină

și ne-am așezat pe nispul cald în timp ce

alții își mărturiseau vina unor sfinți îngenuncheați

m-am ridicat

printre cei îngenucheați m-am recunoscut

tu mi-ai acoperit gura cu palma

 

curgeai ușor pe lângă mine

ca un râu ce sapă o faleză adâncă

ca o rugăciune

 

frenetic, febril, fenomenal


stăteam eu aşa, cu viaţa mea în mâini
oarecum liniştit, să zicem, liniştit
adică ce mi se mai putea întâmpla?
linia frontului era departe, viaţa torcea ca o mâţă blândă
mă rog, ştiam că dedesubtul meu, împrejurul meu, deasupra mea
se întâmplă lucruri revoltătoare
se întâmplă iubiri
pasiuni, crime, revoluţii
dar eram într-o bulă atemporală în care adăstau cu mine soarele de vară, iarba verde şi copaci plini de frunze
era o vară frumoasă, nici măcar nu aşteptam ploaia, nimic poetic
chiar îmi săpasem groapa, scosesem toţi bolovanii din ea şi îmi scrisesem foarte caligrafic numele pe cruce, adică eram relaxat
şi torcea încet prin toate hârtoapele prin care treceam alături de vieţile celorlalţi care se loveau de mine accidental, pur şi simplu fortuit, să zicem că uneori mai zâmbeam, mai dădeam din mâini în semn de refuz, dar nu era nimic profund, totul la nivel superficial, ca şi când sângerezi pentru că te-ai înţepat puţin cu unghiera, nimic grav, viaţa mi se părea absurd de liniştită, nu înţelegeam de ce vieţile altora erau ciuruite, durerile îi făceau să ceară îndurare şi inventau cărţi de rugăciuni pentru a putea trece mai uşor punţile dintre ei
aşa deci, stăteam liniştit şi îmi sorbeam tacticos cafeaua de pe marginea gropii
viaţa mea stătea cuminte lângă mine ca un căţeluş ce aşteaptă să-l mângâi pe creştet
şi mi se părea atât de extravagant restul, încât adormeam la filmele de la tv, sau ţipam la actori să vorbească mai încet pentru că mă deranja tangajul rolurilor interpretate


până într-o zi, o zi oarecare
când te-am găsit în groapa mea măsurând cu ruleta
m-a apucat râsul, înţelesesem de prima dată, voiai şi tu acolo cu mine
dar nu te-a deranjat, ai aruncat câţiva bolovani afară
te-ai căţărat afară şi ai început să mângâi şi tu căţeluşul de lângă mine
ca şi când era şi alt tău
şi atunci am început să aud un zgomot de fundal puternic
viaţa mea se lovea de a ta precum titanicul de iceberg
cineva se va scufunda, ţi-am zis
sau poate amândoi, mi-ai zis
ahhhh
şi atunci am început să aruncăm pământul înapoi în groapă
frenetic, febril, fenomenal
niciunul dintre noi nu mai era ceea ce fusese înainte, cred că dragostea era de vină şi universul se crăpase ca după un cutremur lăsând alături de fostul meu mormânt proaspăt acoperit, un alt mormânt proaspăt săpat care putea să ne cuprindă pe amândoi oricând.
şi căţeluşul a început să alerge de parcă turbase, mă rog, era o frenezie febrilă fenomenală, ca în preajma unei iubiri iscate din senin, sau poate că nu, poate că toată viaţa aşteptam pe marginea gropii venirea celuilalt şi cutremurul care trebuie să ne aducă o altă groapă şi mai mare, pentru doi

Long way down


Imaginează-ți că ești un pescar care nu a pescuit niciodată

În fiecare dimineață, foarte de dimineață, atunci când stele mor

Îți bei cafeaua și fumezi

Ceilalți pescari își aruncă undițele departe în larg

și peștii se agață cu gurile de cârlige pentru că așa se întâmplă

toții mor, chiar și pescarii

Dar tu nu

Pur și simplu ești un pescar fără undiță

Aștepți soarele și apoi pleci acasă

Mulțumită

Pe drumul de întoarcere nu te gândești la tine,

Nu te gândești la mine

Nu te gândești la stelele care au murit

Pur și simplu e un drum lung, foarte lung în care nu te poți să te gândești la nimic

Doar mergi, fără tine, fără mine, fără absolut nimic

 

Ani de zile, ani de zile

și tu ești un pescar care nu a pescuit niciodată

până când într-o zi când la mal adusă de valuri ajunge la picioarele tale o undiță

irelevant ce fel de undiță

dar tu tot nu pescuiești

o iei acasă

și anotimpurile trec

copii se nasc

mor

dar tu vii în fiecare dimineață a fiecărui anotimp la marginea mării

undița lângă tine, stele mor, soarele răsare, tu zâmbești cafelei

dar tot nu pescuiești

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

dar într-o dimineață de vară toți pescarii, absolut toți oamenii din jurul tău pleacă

dispar ca printr-un miracol

ca și când Lazăr s-ar fi sculat din morți, ceva în genul ăsta

inexplicabilă puterea iubirii din oameni, ai putea gândi

poate că au plecat spre morții lor, să-i învie, ți-ai putea spune

și atunci apuci undița

în următoarele câteva secunde un pește a înghițit cârligul, fără măcar să gândească

e un pește destul de frumos

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

 

și te întorci iar a doua zi cu undița pregătită să prinzi din nou același pește

el vine, se agață cuminte de cârlig

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

zilele trec vertiginos, ca o defilare a unor soldați grăbiți să ajungă acasă la iubitele lor

tu pescuiești preț de câteva secunde același pește

uneori nici nu te mai obosești să mai arunci undița în apă

intri desculță și vă întâlniți la mal

el vine, tu vii, e ca o întâlnire de dragoste

și viața devine miraculoasă preț de câteva secunde

două lumi se întâlnesc, două dimensiuni se întâlnesc mereu și mereu câteva momente, o viață de om ai putea spune

și tu îi dai mereu și mereu drumul înapoi în lumea lui, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv care are legătură cu lungul drum spre lumea ta

 

nopțile trec greu, poate că alt pescar îl va prinde

poate că într-o zi nu va mai veni la tine

poate că, poate că

poate că miracolele nu se mai întâmplă

și atunci ieși pe balcon și fumezi mult

privind lungul spre tine, spre mine, spre Dumnezeu

și te rogi

te rogi pur și simplu ca un sfânt care nu a făcut niciodată nicio minune

atât de sfânt, atât de plin de credință în iubire, încât îngerii fac miracole în numele lui

 

și dimineața pleci iar la malul mării

uneori nici nu-ți mai iei undița

pleci atât de sigură că lumile voastre se vor întâlni preț de câteva secunde

toate hematiile tale indică marea ca o busolă

și tu alergi, zbori, nicio moarte nu te poate opri, nicio armată de gânduri

nici strigătele celorlalți oamenii care te anunță că furtună lovește țărmul

el nu are cum să nu fie acolo

printre valuri uriașe, corăbii răsturnate și cadavre plutind între două ape

și el este, el există ca de obicei în acel moment

acolo trebuie să fie

iar tu te bucuri nespus, atât de mult încât lumea devine un loc minunat

preț de câteva secunde

 

 

 

apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

și iubirea învinge de fiecare dată în tine

pentru că te întorci mereu acolo, mereu te întorci în locul acela

la mine, la tine, la ce e mai frumos în oameni

și toți ceilalți pescari din jurul tău te salută voioși

pentru că au înțeles totul fără să îți vorbească, fără să te atingă

pe lungul drum spre casă

pentru că și ei parcurg același drum înapoi în fiecare zi, zi de zi

alături

ca niște iubiți care nu-și vorbesc din teamă

cuvintele uneori sunt doar niște prelungiri neinspirate ale umanitații din noi

important e ca tu și eu să fim mereu acolo în aceeași dimineață, în aceeași viață

în același gând

 

 

cineva strigă numele tău


Sunt momente când toții oamenii îmi fac cu mâna de la fereastrele unui tren

Ca și când ar pleca cu toții la război iar eu aș rămâne singur într-un oraș pustiu

și plec să dau o tură pe bulevardele largi, pustii

dar încep să am crampe musculare

picioarele mele refuză să mai meargă fără tine

creierul devine profund afectat și proiectează doar imaginea ta

făcându-mi cu mâna de la fereastra vagonului de tren

și cineva strigă numele meu în mintea ta

atât de clar, atât de real, încât ai impresia că ai tras semnalul de alarmă

și ai coborât după mine

dar nu-mi fac iluzii

mă opresc în fața unei cafenele celebre

cu o biserică alături, o biserică albă fără turle

și fumez o țigară

iar tu,

tu ești cu mine, așa mi-au zis toții cei din tren

ea e cu tine

rămâne-rămâne

și încep să disting clar numele tău în zgomotele clopotelor bisericilor din oraș

care bat fără încetare în amintirea ta

 

 

Sunt momente când toții oamenii îmi fac cu mâna de la fereastrele unui tren

Ca și când ar pleca cu toții la război iar eu aș rămâne singur într-un oraș pustiu

și tu pleci cu ei

să lupți pentru mine

să mori pentru mine

iar eu rămân singur ca o insulă în mijlocul oceanului

și atunci aud numele tău atât de clar cum răsună în mintea mea

ca un clopot care anunță o înmormântare

Litanie


oamenii curg ca niște râuri pe lângă mine

unii sapă faleze adânci

 

uneori este ca și când întunericul devine solid

ca o piatră pe care o ții în mână

colțuroasă, fără o formă precisă

 

un timp, am mers așa, în neștire, pe faleza ta

puteam să jur că recunoșteam niște sfinți pe celălalt mal

scrumul țigării îmi pica pe haine

le făceam cu mâna

”hei, eu sunt, eu sunt!”

ei băgau mâna în buzunare și scoteau tot felul de cărți

probabil că biblii, probabil

și le aruncau spre mine

ca niște raze de lumină

 

apoi am ajuns acolo unde eu mă întâlnesc cu tine

cu totul întâmplător

absolut întâmplător

soarele începuse să zidească o superbă zi de vară

lumina ploua printre noi

o superbă ploaie de lumină

și ne-am așezat pe nispul cald în timp ce

alții își mărturiseau vina unor sfinți îngenuncheați

m-am ridicat

printre cei îngenucheați m-am recunoscut

tu mi-ai acoperit gura cu palma

 

curgeai ușor pe lângă mine

ca un râu ce sapă o faleză adâncă

ca o rugăciune

Religia mea ești tu


Mergeam noi doi de mână pe stradă,
Printre fel de fel de oameni, printre fel de fel de povești
Nu mai țin minte unde, dar știu că ne grăbeam groaznic
Zău! Ne grăbeam groaznic, nu cred că aveam vreun țel precis
En fin
Mergeam repede, săream peste gropi, săream, aproape că zburam
ne țineam de mână, regulamentar
când deodată a început să mă doară un picior
aproape că îmi cangrena
mi-ai zis foarte îngrijorată
”Hai să ne oprim puțin!”
”Cu ce rost? Mai dă-l dracului de picior, e doar un picior.”
Și am mers mai departe
Brusc a început să mă doară o mână
Mi-ai zis iar la fel de îngrijorată
”Hai să ne oprim, te rog!”
”Cu ce rost? Mai dă-o dracului de mână, pot trăi și fără o mână!”
Și nu ne-am oprit iar.
Săream, zburam și ne grăbeam.
Jur că nu mai știu unde alergam așa ca doi posedați
Printre fel de fel de oameni, printre fel de fel de povești
Printre fel de fel de anotimpuri
Și am mers cale lungă, dacă priveai înapoi
Și atunci a început să mă doară un ochi
”Hai să ne oprim, e totuși un ochi!”
”Mai dă-l naibii de ochi, te pot iubi și cu un singur ochi, nu?”

La un moment ai încetinit
Te durea un picior, o mână, un ochi și îngerul tău trăgea să moară
și de abia atunci m-am oprit și eu
”Nu te opri, nu te opri, mergi fără mine!”
”Nu mai contează, dacă tu nu ești, ce rost mai are să merg singur?!
La ce mai îmi folosesc mâinile, picioarele și ochii dacă tu nu mai ești cu mine?”

Și ne-am așezat la marginea drumului
Printre oameni tăcuți, printe morminte și cruci rupte
Nimerisem într-un cimitir
Chiar lângă crucile noastre, chiar lângă gropile noastre
Acolo unde îngerii cântau în cor pentru noi
”Cine dracu` mai are nevoie de îngeri, dacă tu nu mai ești?!„

Ana, îmblânzitoare de fluturi (Pentru Ana C.)


Pe Ana o știu toți îngerii

Stă la etajul patru

și are o misiune  mai grea decât a unui apostol

învață puii de fluturi primele litere ale zborului

pentru asta și-a confecționat o pereche de aripi

dintr-un material mai ușor ca gândul

și și-a tocmit ajutor motanul vecinului de palier

toți fluturașii tac și se ridică odată cu Ana

deasupra podelei prin pereți, peste copaci, peste cartier, peste oraș

până când totul devine albastru

exact ca Pământul văzut din spațiu

și atunci Ana e cea mai bucuroasă

se întoarce înapoi la prietenii ei

le explică cum se face

ei aplaudă, dar nu reușesc niciodată

pentru că a fi Ana e un lucru complicat

și îi iese de minune doar ei

pentru că ea știe unde viața se ondulează, unde fuge tristețea

și când încep îngerii să tacă

cel mai minunat lucru pe care mi l-a descifrat Ana

este că poeziile sunt niște arcușuri pe care fluturii dansează

până când cele mai frumoase melodii reușesc să zboare printre oameni

fără aripi

Cum se scrie un psalm de iubire


Dacă vreau să sufăr, scriu

Dacă vreau să mă bucur, scriu

Dacă vreau să mă duc dracului, scriu

Dacă vreau să tac, scriu

Dacă n-am nicio idee, dacă nu am niciun vis, nicio iubită, nicio speranță, niciun dumnezeu, niciun ban în buzunar, nicio țigară, nicio tragedie, nicio bucurie, nicio  noapte liniștită, niciun prieten, niciun câine, niciun orgasm, nimic-nimic, dacă nu am nimic, scriu și toate apele din lumea asta se adună la ușa mea aducându-mi toate sticlele cu mesajele pe care mi le-am trimis mie în toți anii în care scrisul era prietenul meu/dușmanul meu/ amanta mea/ amanata tuturor/ îngerul din dreptul geamului/ primejdia cea mai mare/ cătarea armei și toate lucrurile pe care le-am uitat cu voie sau de nevoie

Dacă vreau să mă plimb cu tine de mână, îți scriu poezii de dragoste

Dacă vreau să te ucid, îți scriu poezii de dragoste

Dacă vreau să crească un copac în mijlocul camerei mele, îți scriu poezii de dragoste

Dacă vreau să-mi ascult tunetul inimii în mijlocul singurătății, îți scriu poezii de dragoste

Iar dacă vreau să trăiesc veșnic, tac

Și apoi scriu despre un om care nu a plecat niciodată de pe planeta lui și nici nu a crezut în stele, pentru că singura lui stea ești tu, un neuron atât de strălucitor, încât ceilalalți îi cad în genunchi și bolborosesc într-o limbă necunoscută

aş vrea să mă cheme Dumnezeu


să fiu atât de şmecher încât să am toţi sfinţii la degetul mic de la picior
să am toate cheile Universului în geaca de blugi uitată în debara
să stau impasibil în fotoliul meu de psiholog
iar Timpul întins pe canapea să-mi spună tot ce are de spus un timp
să fac castele de ape şi să nu dau socoteală nimănui pentru că nu am mamă nu am tată nu am fraţi nu am surori nu am veri verişoare şi nici măcar o rudă mai îndepărtată
să am doar un fiu pe care să-l trimit în misiuni secrete printre oameni şi apoi să-l extrag din zonă de război
şi să-l fac nemuritor doar pentru că aşa e planul meu divin pe care nu-l poate să-l consteste nimeni
să explodez stele pentru că eu chef de artificii pe cer
să nu dorm niciodată şi să nu-mi fie nici foame nici sete
să alerg mai repede decât viteza luminii
şi să fac genoflexiuni cu Moartea în cârcă
iar când nu am plăcere să ascult rugăciunile oamenilor să merg în vizite pe alte planete cu ochelari de soare
deghizat în extraterestru
cred că aş face ca o zi să dureze un mileniu iar milenii să dureze câteva secunde
numai că să văd cât de mult pot să sugrum timpul
şi să-l arunc atât de departe de casă încât să se transforme într-o galaxie care să indice mereu Nordul sufletului

minunat e numele Dumnezeu, nu?!

într-o zi o să-mi țâșnească din piept o pasăre cu numele tău


Când m-am trezit la 6 și 30
erai lângă mine bându-ți cafeaua fără zăhar
și ți-am zis încet la ureche
„ești o pasăre care și-a făcut cuib în pieptul meu”
Apoi mi-am aprins o țigară
Trăgeam din filtru așa uitându-mă la tine și apoi pe fereastră
Tu stăteai întinsă în pat
Și sorbeam încet din ceașcă
Și ți-am repetat iar
„tu ești o pasăre care și-a făcut cuib în pieptul meu”
Și tu te-ai ridicat lasciv din pat
Toată goală
Și mi-ai ciocănit ușor în coaste
„Hei, lasă-mă să intru!”
Am stins țigara și m-am apropiat de geam
Ți-ai lipit sânii de spatele meu
Și te-am lăsat să intri

Apoi am ieșit pe stradă
Străzile se luminaseră
Și nici un om nu părea să-și dea seama că
Îți făcusei cuib în pieptul meu

Când am ajuns în fața casei tale
Am ezitat să sun
m-am așezat pe bordură și am așteptat să ieși

dar nu mai puteai
pentru că îți făcusei cuib în pieptul meu

iar tu încă mai erai acolo
după ferestre, după glastrele din geam

și ziua a trecut toată
iar eu am plecat de lângă casa ta cu flori și geamuri albe

deși nu ai ieșit să-mi aprinzi o țigară
nu-ți mai puteai părăsi niciodată cuibul din pieptul meu

La boscheţi ( „Sunt poet, da’ mă tratez”)


La foc de seară se strâng poeţii.
Cu mic-cu mare, perechi-perechi.
Scot, din desagii grei, cărţile mari sau mici.
Şi citesc cu spor, cu glasuri line,
Poezii armonioase şi curate.
În poieniţa mică e linişte.
Luna veghează ca un moderator destoinic.
Stelele sunt spectatori pasivi,
Iar frunzele din ramuri foşnesc
Precum aplauzele frenetice.
…
Dar, cu toţii ştim,
Lupii cei haini, cu ochi sticloşi,
Pândesc ageri, ca nişte critici literari,
De prin tufişurile colindante.
Au dinţi colţoşi şi ascuţiţi
Ca nişte cratime pilite-n strung.
Ar da orice ca un poet,
sau doi (dacă sunt mai mititei sau mai firavi),
să se ducă
Să se pipi, sau să se rezolve o treabă mare
La boscheţi.

lucruri mărunte (II)


Uite aşa încep
versurile să se răspândească printre scaune
Praful se adună pe cuvinte
Iar degetele lovesc tastele albe
repovestind aceleaşi istorii.
Vedem cum se moare,
Cum se iubeşte,
Se urăşte, se distruge.
Cum Caesar atacă pe flancuri
Şi zdrobeşte inamicul.
Cum Galileo îşi murmură libertatea
În faţa Întunecimii.
Vedem chestii crâncene
Cum iubita plânge într-un colţ de mahala
Iar berbantul bea bere cu amicii într-o taverna murdară
Şi deapănă, cu halba în stânga şi ţigara în dreapta, fantasmagorii.

Toţi aplaudăm, suntem aceeaşi.
Şablonul e aurit.
Îl luăm din cui
Îl aşezăm pe foaia albă
Şi…
Nimic, the same old shiit

La final ne izbim de acelaşi zid
Devenim mici şi cocoşaţi, privim poze îngălbenite
Şi povestim celor ce au timp să ne asculte
Cum am fost şi noi şi tineri şi frumoşi
Iar adevărul mirosea a busuioc.

Ca să vedeţi şi voi că degeaba se scrie mult,
Prost şi fără rost.
Mai bine te duci la serviciu, dai norma peste cap
O fuţi pe iepuroiaca de nevastă-ta,
Faci o ipotecă,
Îţi iei o maşină în rate,
Te duci sâmbetele la picnic,
Te îmbeţi cu berea care se anunţă la reclame,
Priveşti cu atenţie sub capace
Şi te rogi să ai şi tu măcar o dată noroc în viaţă.

Ce vrei mai mult?!

puedes contar conmigo


liniştea din căuşul palmelor se urcase deasupra pereţilor
şi dădea din picioare ca o fată mare
i se vedea ombilicul
era lat de o palmă
poate chiar două
Tu mai eşti aici?
nu mi-ai răspuns
şi atunci am murit prima oară
direct în pat, cu mâinile la ceafă
aş putea spune că am murit din instinct

când m-am trezit îţi făcusei codiţe
eram fericit
farfuriile erau pe masă, aburinde
lingurile una lângă alta
cuminţi
câteva flori crescuseră în colţul camerei
simţeam cum mă acoperă un abur cald
ca o dimineaţă de vară care te bate pe umăr şi îţi şopteşte
Nu-i aşa că iubita ta este cea mai frumoasă femeie?
şi atunci am murit ultima oară
definitiv
iar tu te-ai aşezat peste mine
inima ta se lovea de pieptul meu

tic

tac

tic

tac

făcând o gaură prin care puteam să ies uşor
şi să mă opresc în sângele tău
într-un punct rămas la începutul frazei

Sex oral poetic


Plecat-au 7 poeţi şi poete spre Rai
Unul avea un nume ciudat
Lorelei (cred)
Şi au mers cam cât trebuie să mergi spre Rai
Poteci cu soare, poteci triste, alei umbroase printre morminte
Şi nu au obosit niciodată
Mereu găseau ceva să iubească
Războaie se terminau, războaie începeau
Şi drumul lor era uneori albastru ca cerul, ca marea
Şi roşu ca sângele, ca iubirea
Şi negru ca moartea, ca oamenii
Şi nu s-au oprit niciodată
Căci poezia nu poate să moară
Poeţii da, mor-mor
Şi când au ajuns în faţa Raiului s-au oprit să fumeze ultima ţigără
Departea cealaltă a podului era multă lumină
Aşa cum a vrut să fie Dumnezeu, feeric, magic şi sacru
Poeţii zâmbeau, sentimentele lor erau deja aici
Şi niciunul dintre ei nu s-a mai îndoit vreodată
Chiar dacă pe unul îl chema Petru
Au intrat
Dumnezeu era la o masă mare cu toţi sărăcii, orfanii şi văduvele falite
Mâncau cu toţii dintr-o singură farfurie
Beau cu toţii dintr-un singur pahar cu vin roşu
Şi sfinţii şi Iisus şi ceilalţi martiri erau la pescuit de oameni
Dar veneau şi ei seara şi se aşezau la aceeaşi masă mare să asculte poveştile lui Dumnezeu
Ei nu mâncau, hrana lor Dumnezeu
Acesta rupea bucăţi mari din el şi le oferea totul lor
Era o dimineaţă eternă
Şi poeţii s-au aşezat şi ei la masă
Îi cunoşteau pe toţi
Şi îl iubeau nespus pe cel care le dădea să mânânce lumină şi iubire
Pentru că aici
Nimeni nu mai ştia să înjure, să ucidă, să scuipe, să mintă
Uitaseră

Lorelei (aşa îmi aduc aminte că o chema)
A deschis o carte pe care o purtase tot drumul spre Rai în mâini
S-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu, ca un copil ce caută sânul mamei
Şi i-a spus ceva ce nu am înţeles
Şi atunci Dumnezeu i-a dat voie să facă sex oral
Ca unui iubit generos şi atotputernic
Căci Iubirea e totul şi Dumnzeu este tot
Şi Dumnezeu + Lorelei = Iubire

Poezia orbului


Sunt un orb care mănâncă orice
Absolut orice i se pare că e comestibil
mi-am mâncat aripile
timpul
dumnezeii care-i primisem în dar de la părinți
acum stau și astept
îmi mănânc măselele
le mestec încet, ca pe niște iubite vrăjite de frumusețea ochilor mei orbi

și nimic nu este mai frumos pe lumea asta decât să vezi lumea prin ochii lor
să le întrebi cât înalt este cerul și câte păsări zboară deasupra casei
și nimic nu este mai pur decât să-ți imaginezi cât de frumos se vede
totul
prin ochii lor

iar ele îmi spun că nu sunt orb
că am aripi, ca am timp, că am dumnezei
că am tot-tot
și nimic nu este mai frumos decât să ai o iubită care să îți spună
”Ahh, Albert, ce frumos este totul aici?!”
Iar eu să bat din aripi peste timp și să-i zâmbesc complice lui Dumnezeu
Și să-mi arunc toate antidepresivele la WC ca un adevărat erou al zilelor noastre
Care poate să vadă lumea aceasta atât de minunată,
deși nimic nu poate fi mai trist
Decât să fii orb într-o zi cu soare și o iubită frumoasă ținându-te de mână.

Ultimul poet a murit


Era bătrân-bătrân
Aproape orb, cocoșat, șchiop
Și aproape surd.
Nu vorbea cu oameni, păsările îi ciuguleau pâinea din farfurie
Intrând pe fereastra larg deschisă
Căuta mereu soarele cu degetele și mergea rar la piață
Puținii cunoscuți care-l mai salutau cu voce tare
Îl arătau copiiilor
”Acesta e ultimul poet!”
Iar el nu auzeau decât versuri și iar versuri
Iar copiii fugeau în toate direcțiile ca în timpul unui bombardament aerian
Zâmbea.

Toate poeziile lui odihneau pe vestonul unui înger
Ca niște insigne
Și câteodată mai bătea din aripi în preajma lui
Atunci poetul se ridica de la masa la care scria neîncetat
Și se înclina ca un samurai în fața altui samurai
Zâmbea.

Pe sub fereastra casei sale aproape în fiecare noapte se perindau fantomele iubitelor sale
Care îi lăsau țigări, ciocolată, cafea, cărți etc-etc
Dimineața se trezea și ducea toate darurile la un azil de bătrâni surzi, orbi și cocoșați
Stătea acolo pe o bancă și lăsa păsărelele să-i ciugulească din ciocolată, cafea etc-etc
Zâmbea.

Iar când a murit
Chiar în ziua aceea
Afară era soare puternic
Îl puteai găsi oricum și oricine
Păsărelele îi ciuguleau din pâine
Iar îngerul samurai bătea din aripi în preajma lui
Poetul. Ultimul poet
Și-a aprins o țigară
A tras câteva fumuri și a simțit cum Pământul alunecă trist prin Univers
Toate erau la locurile lor, chiar și poeziile de pe vestonul îngerului
Era cea mai frumoasă zi din viața lui
S-a ridicat de la masa de scris și a plecat acolo unde se duc toți poeții când mor
În acel loc unde doar Dumnezeu are cheia și n-o scapă niciodată pe jos

Și a zâmbit în timp ce dădea mâna cu Moartea.

Mortar sau Mortal?


Cineva îmi explica
Albert, nu putem trăi la plezneală!
Ridic mâinile spre sus ca un pelerin orb la Mecca,
Îmi scot căştile mp3-ul din urechi
Gâfâi ca un hamal care-şi încarcă
Sicriul cu pietre.
Mistria e în mâna dreaptă,
De pe umărul drept
Îngerul meu personal, Rasputin,
Mă încurajează
Hei rup – hei rup!
Mai taci dracului, mă, din gură!
Altă treabă n-ai şi tu acum decât să-mi ţipi isteric în ureche?!
Tace. Tac şi eu.
E vreun amor electric prin zona asta?
Simt nişte vibraţii în plămâni
Ca într-o discotecă cu boxe imense
În care se agită animatoare ”Made in Tenerife”.
Nu răspunde, unele lacrimi i se rostogolesc direct în galeata plină cu mortar.
Câteva bombe atomice se opresc la câteva mile distanță
Și-o turmă de atomi de hidrogen se repede nervoasă spre mine.
Mă simt pierdut.

(va urma)

….

(continuarea)

Pe plaja San Lorenzo
Servim o sangria rece
Rasputin, eu şi un cetățean murdar de viață.

Poem pentru o fată cu un iepure alb


În ziua aia soarele avea nevoie de respiraţie gură la gură
Sau cel puţin aşa tremura deasupra Dunării
Şi nu era niciun munte ca să-i ridice bastonul

Fata cu un iepure alb
Gesticula printre oamenii care mergeau în toate direcţiile Pământului
Avea ochi frumoşi şi bărbia îi tremura puţin când mă privea

Inima îi pulsa după ritmul norilor
În timp ce urca dealul acela de pe care un înger nepământean coborâse în viteză
Mergeam în spatele ei ca un explorator beteag, târâş-târâş

Fata cu un iepure alb
S-a întors spre mine mi-a zâmbit, îmi aduc aminte mi-a zâmbit
Când şi-a înfipt unghiile în carnea mea

Te simt, Albert!
Eşti ca un iepure alb!
În timp ce inima mea de lup se oprise să mai bată de mult!

Nu puteam să mai spun nimic
Eram anesteziat, îi simţeam pulsul în vârful limbii
Doar atât
Şi fata cu un iepure alb îmi tot întindea un pix albastru
Scrie-mi, Albert, o poezie frumoasă!
Am ridicat încet o mână, sau aşa am crezut
Şi atunci am văzut cum dădeam din lăbuţă ca un iepure alb
Şi ea s-a îndepărtând râzând precis, aproape chirurgical
În timp ce viaţa se coagula în jurul meu fără o formă precisă
Eram atât de trist încât miroaseam a moarte

Poți să mă tai și să mă arunci bucăți la câini


degeaba, o să-mi rămână imaginea ta pe spatele retinei
acolo, ca un tablou în ulei
poți să-mi iei tot: inima, plămâni, vase de sânge, degete, ochi etc-etc
să îmi rupi toți dinții din gură
să mă abandonezi undeva nu a mai călcat vreodată picior de înger
degeaba
am să mă ridic și am merg precum Iov
plin de bube și neputincios
printre oameni și povești triste, pe poteci strâmbe
căutându-te, strigându-te, milogindu-mă
plângând, leșinând
așteptând fiecare dimineață să te pot căuta
chiar dacă nu mai am ochi și
chiar dacă e o altă viață

iar când am să ajung în fața casei tale
o să mă așez pe trepte
am să rog un trecător să-mi aprindă o țigară
o să savurez fiecare fum
și când o să ieși din casă
am să te privesc ca un călugăr zen care se întâlnește cu un alt călugăr zen
și tu o să mă privește precum un călugăr zen
și vei știi că e inutil să mă tai bucăți și să mă arunci la câini
pentru că imaginea mea îți va rămâne pe spatele retinei până în ultima clipă
și oriunde ai trăi, oriunde te-ai ascunde, oricine ai încerca să fii
nu vei reuși niciodată să scapi de gaura din piept
pe care tot încerci să o astupi cu povești frumoase despre mine

nu, eu sunt cel care o să aștepte ca cineva (oricine) să te taie bucăți și să te arunce la câini
ca să-ți pun ciolanele într-un sac ieftin și să le duc acolo unde mă va aștepta
călăul meu personal să mă taie bucăți și să-mi arunce ciolanele în sacul ieftin în care sunt și ciolanele tale

Requiem


Coasa taie firele fără grabă,
fără teamă că va ajune la marginea lanului.
E un fel de veselie în mişcarea ei ritmică de du-te vino.
Spicele cad aiurea pe pământul cu miros de mormânt…

Pe mine mă doare piciorul.

Nu mă uit la spicele prăvălite pe jos,
Mi se par, acuma, patetice şi fără frumuseţe.
Tata mă strigă:
“Alberto! Haide, că se face târziu!”
Mă ridic alene din lan.
Mă scutur de praf şi privesc gânditor la un spic căzut.
Nu mai aud vocea mamei,
Care îmi povesteşte de dimineaţa
În care a murit tata.

Gertrude Stein


gs

iisus-ul meu este pe hol,
stă atârnat în nişte holşuruburi
pe o cruce de lemn.
totul pare aşa de real:
trec prin faţa crucii
iar el mă urmăreşte cu privirea,
fac un pas la stânga, tot acolo,
mereu pe urmele mele.

într-o zi
sora mea a cumpărat un câine,
un labrador,
şi un tablou.
picasso,
gertrude stein.

gertrude
s-a expus
în faţa iisus-ului.

de multe ori aduc un scaun tapiţat
îl aşez între cei doi
şi aştept să vină noaptea.

doar atunci cel de-al treilea personaj
apare.
îşi scoate tabachera de aur, aprinde o ţigară
şi le aminteşte:
în galaxia noastră
cotidianul produce zilnic eroi.

Aston Martin DB5


n-o să am niciodată un Aston Martin DB5
nu voi sta la masă cu Obama, Bush et. comp
n-o să calc pe Marte
nu o să ajung pe Everest
nici măcar în Groapa Marianelor
n-o să iau premiul Nobel, sau vreun Oscar
n-o să beau niciodată vreo sticlă de vin scumpă cât un penthouse
n-o să vânez balene ca Moby Dick
n-o să am în sufragerie vreun Picasso original
n-o să iau niciodată cina cu Salma Hayek
n-o să dansez cu lupii niciodată
dar, de două ori dar,
E o viață minunată!

Restanţe la întreţinere


În sufrageria mea aseară
A fost măcel.
I-am omorât pe toţi.
E sânge pe canapea, pe teveu,
Pe noptieră.
I-am omorât pe toţi
Cu mână sadică.
Toţi eroii copilăriei mele
Sunt acum morţi.
Pygmalion în pijamaua vărgată
Are-o mimică dezorientată.
Cel mai comic e Ahab,
Care-şi ţine braţul
Aproape părinteşte
Peste Galateea, lividă şi plină
De sânge pe sandale.
Pablo Picasso priveşte înspăimântat tavanul cu-n ochi.
Celălalt e pe covor sub
Zhuang Zi.

Nu-mi pare rău.
Oricum, nu plăteau la întreţinere.

Mâine mă duc la anticariatul din colţ,
Am auzit că e reducere la romanele poliţiste.
Vreau să-mi cumpăr vreo 2 eroi
Cu bărbii pătrate şi cu permis de port-armă.
E o nebunie imanentă în tot cotidianul acesta subtil şi sângeros.
E de preferat să-ţi brodezi eroi înarmaţi
Şi să-i porţi cu agresivitate la buzunarul de la piept
Ca pe o floare roşie.