Jocul meu favorit


În fiecare dimineață în fața scării blocului meu cu nume de submarin german

Se oprește un tren

Mă așteaptă toți călătorii să amân alarma de două ori

Să urinez îndelung somnoros

Să-mi beau cafeaua foarte dulce, să fac un duș în trei minute și să cobor în grabă scările

Ca și când urmează sfârșitul lumii

Mă așez întotdeauna la geam și caut să am colegă de compartiment o femeie frumoasă

Dacă se poate cu ochii albaștri, dacă nu, măcar verzi, măcar

Mă plimb toată ziua prin gări fără nume

Prin munți, prin văi și pe unde vreau eu

Nu îmi cere nimeni niciodată biletul

Pur și simplu, controlorii trec pe lângă mine

Ca și când aș fi invizibil

Atunci mă întreb cu adevărat dacă exist

Dacă trenul există

Mă rog

Întrebări existențiale

Nu aștept niciodată să aflu răspunsul

Nu-mi folosește la nimic adevărul

Exact ca lui Pillat din Pont

La ultima stație cobor

Îmi iau bagajele grele din plasa de sus

O salut din priviri pe colega de compartiment

Urc pe treptele blocului

Fără să aprind lumina pe casa scării

Nu-mi dau niciodată seama de unde am atâtea bagaje, dimineața cobor cu mâinile în buzunare

Ceva se întâmplă, ceva ciudat, de ce cobor atât de încărcat din tren

Nu am timp să răspund la întrebări existențiale

Adorm instant cu gândul la femeia frumoasă din compartiment și la coapsele ei

 

Într-o dimineață nu mi-a sunat alarma de la ceas

Nici nimic

Am stat cu ochii închiși mult timp

Vedeam aceleași văi, munți și gări fără nume

Prin care trecusem în toate zilele

Femeia din fața mea era de o frumusețe răpitoare

O căutasem în toate vagoanele

Culmea era că de data asta puteam fuma cu geamul deschis

Trenul trecea alene prin fața unei faleze prelungi

Plină de pescăruși flămânzi și foarte gălăgioși

Aproape că nu auzeam nimic din ce-mi povestea îngerul din fața mea

 

M-am dat jos din pat

Am executat tot ritualul dimineților

Am coborât treptele agale

Fără să-mi pese de sfârșitul lumii

Nici nu am ieșit bine din scară

Că doi controlori m-au apucat de mână și m-au tras spre trenul ce mă aștepta docil de dimineață

În fața blocului meu cu nume de submarin german

Călătorii se uitau la mine furioși

Câțiva chiar mi-au aruncat niște insulte detestabile

Cineva a aruncat cu un ou, dar nu m-a nimerit

În timp ce mă urcam în tren, m-am întrebat de unde avea ouă acel călător furios

Era o întrebare existențială

Dar am renunțat la ea

Pentru că în fața mea, exact în fața mea, stătea femeia pe care o visasem toată dimineața

N-am înțeles prin ce coincidență stranie se așezase chiar ea în fața mea

Deschisese o carte din care citea cu multă evlavie

Mă obseda modul în care îi  dedica atâta atenție, așa că i-am cerut cartea

Mi-a întins-o zâmbind

Am răsfoit-o, multe pagini goale, ca niște zile triste

Pe alocuri apărea numele meu și povestiri cu cruci și morminte proaspete

Am întrebat-o:

Tu ești Moartea?!

Chiar vrei să știi?!

Nu, nu țin neaparat!

I-am dat cartea înapoi.

N-a mai vrut-o

S-a ridicat și a plecat.

Eu am sărit din tren pe furiș, fără să mă vadă vreun controlor

Când am realizat unde am eram, am respirat ușurat

Exact la biserica de lângă blocul meu

Pesemne că trenul se învârtise în loc

Era o înmormântare falnică

Fanfare, mulțime fără număr

Toți plângeau. Toți.

M-am așezat mai într-o parte și am întrebat o femeie cu voal negru care plângea cu voce tare

Cine a murit?

Tu!

Obligațiile și îndatoririle poetului


Să își pună pe foaia albă

Faptul că pe el îl arde pe mațe

Dar să o spună atât de frumos

Încât nimănui să nu-i pese că-l doare de-i sar ochii din orbite

Toți să aplaude ca la circ

”Ce metafore, dom`le?! Chiar că e poet!”

 

Să-și facă electrocardiograma iubirii

Pe A4

Cu liniile alea care coboară direct în iad

Iar el să vorbească despre durerea lui

Atât de intens

Încât cei din jurul lui

Stând pe scaune în cerc

Niște spectatori  care urmăresc o tragedie live

Să ceară ”bis” cu forță

 

De la distanță i se cere să fie depresiv

Să distreze mulțimea

Care crede că toate cuvintele alea vin așa din senin

Un fel de har, o chestie care o primesc gratuit unii oameni

Dar nu nimic mai fals

Toate poeziile în esența lor fină sunt alcătuite din oase rupte

Bătăi anormale ale pulsului, dureri intense în piept

Multe lucruri psihosomatice

Care se transcriu pur și simplu pe o foaie albă

Un fel de diagnostic la vedere

Dar spus în cuvinte frumoase

Ca să dea bine în toate manualele de literatură

Aproape de poezie


 

Dacă întreaga umanitate ar fi un om

Nici bun, nici rău, nici frumos, nici urât

Ce i-ai spune?

Tu și el

L-ai lua de mână, ai mânca cu el?

I-ai povesti toate tristețile tale?

Ar fi îngerul tău?

Ar fi fratele tău?

Toată iubirea ta ar fi în acel om, toată nebunia ta ar trebui să o împarți cu el

Cum i-ai spune ”bună dimineața”?

Ai dormi cu el în pat?

Te-ai închina în același tempo cu el în bisericile goale?

Ai putea să suporți moartea lui?

I-ai da oare tot ce nu i-ai dat până atunci altui om?

L-ai iubi mai mult decât pe Dumnezeu?

I-ai rosti numele în fiecare clipă?

Ar mai conta că nu vorbiți aceeași limbă?

Ai putea să-l mai îngropi?

Sau să-l mai minți?

Să-i refuzi orice dorință?

Cum ar fi să știi că dincolo de el e doar singurătate?

Cum ar fi să te părăsească într-o zi?

Tu și el

Singura speranță într-o lume de doi

Nu ar fi cel mai prețios lucru care ți s-a întâmplat vreodată?

Ai putea să taci vreodată în preajma lui?

Sau să nu-i înregistrezi pe benzi de magnetofon fiecare cuvânt?

Cum ar fi planeta asta fără Soare, fără Lună? Ar mai conta toate astea, dacă nu ar mai fi?

Tu și el, o planetă atât de plină de oameni.

Nox Angeli


 

 

 

Îmi deschisesei inima în stilul tău propriu, ca pe o cutie de conserve

și au sărit din ea tot felul de pitici, dragoni, femei oarbe și tot felul de alte întâmplări minunate

ai strâmbat din nas la unele, la altele ai râs cu gura până la urechi

m-am dat un pas în spate cu inima în mâini

tu te-ai apropiat încet

nu mai vedeam nimic în jur, doar pe tine, cerul devenise pădure uriașă cu frunzele în jos și în apartamentul meu încolțise iarba subit din parchet

și mi-am adus aminte că noaptea trecută mă vizitase un înger în somn

știi ce țineai în mâini?

un fulg

un fulg alb din aripa îngerului

cum a fost posibil? ai fost și tu în vis? Albert-Albert!

noi visăm la fel, nu? același înger, aceeași cer pădure suspendată cu frunzele în jos.

am tăcut, pe inima mea se cristalizaseră urmele degetelor tale ca pe tablele lui Moise

am să mor m-am gândit

am să mor cu tine în gând

în viața următoare am să te caut, știu că ți-am zis râzând, fii sigură

și am să mor la fel gândindu-mă la tine

cum îmi despart toate poeziile de trup și ți le dăruiesc

iar tu mi-ai întins mână și mi-ai arătat în palmă cu liniile formau același traseu ciudat ca cel din palma mea

un fel de rugăciune, un fel de rugăciune

Poeziile sunt scrise de îngeri


 

Pentru că ei pot suferi un atac de cord pentru un nevoiaș, pentru o iubită

Sau pentru întreaga umanitate

Sau cel puțin așa pare când deschizi un volum de poezie

Sentimente contorsionate ca după un accident cumplit

Lumina internă care se prelevă la autopsie

Purtată ca o torță pentru triburile de neiubiți

Și restul de lucruri imposibile care au loc doar în poezii

Fără ca poetul să pretindă vreo remunerație niciodată

E ca și când Iisus ar cere bani ologului căruia i-a spus să se ridice și să umble

Și de aceea deschideam de fiecare dată orice volum de poezie ca pe o Biblie

Pe înțelesul tuturor fără notele de subsol

 

Până când tatăl meu m-a dus într-o seară la un poet din cartier

O lumină difuză, draperiile trase, muzica în surdină

Și cărți aruncate peste tot

El părea un actor care își uitase rolul

Iar sufleorul era mort

Vorbea de îngeri, de trenuri de mare viteză, de aripi și tot felul de femei

Și rostea cuvântul poezie ca și când era un pumnal plin de sânge

Și plus alte cuvinte pe care nu le-am mai auzit de atunci vreodată

 

Și totuși poeziile sunt scrise de îngeri

Așa mi-a repetat când am ieșit din camera lui

Nu mai credeam nimic

Este aproape imposibil să văd vreodată un înger în viață

Nici măcar mort, nu aș avea sanșe vreodată

 

Pentru că poeziile sunt niște prieteni imaginari care trăiesc în apartamentele noastre

În pădurile noastre, în cerurile noastre, în vasele noastre de sânge

S-au organizat în regate fără armate iar teritoriul lor

E atât de extins încât nu există iubire sau moarte să îl cuprindă.

Domniță, pot să


 

Să am și eu un moment de liniște aici pe planeta asta?
Puteți să faceți puțină liniște câteva minute?
Peste tot, absolut peste tot, chiar și în cimitire
Să nu mai plângă nimeni, să tacă toate necredințele
Să aud cum curge iubirea fluviu printre toți
Săpând faleze adânci în oameni
Să mă conving că nimic nu e întâmplător
Că toți oamenii de lângă mine sunt de fapt niște îngeri sub acoperire?
Și pentru câteva momente să auzim corul inimilor tuturor oamenilor
Acea hartă care ghidează Pământul prin întuneric
Strigându-ne numele.
Atunci ne-am putea întinde fericiți unul lângă altul
Lăsând oamenii să facă ce știu cel mai bine
Să dea vina unul pe celălalt pentru toate neputințele lor
Fără să ne pese, pentru că iubirea va fi scutul nostru

Iubita mea recompusă


Când am întâlnit-o
Colonia ei de fluturi din stomac era pe cale de dispariție
Pulsul îi era ca sirena unui Stuka în picaj
Și se mutase de curând într-un cartier fără biserici
De câteva zile era tristă, îi muriseră toate florile din glastră
Și își începea toate zilele în cuvinte abrazive
Întocmai ca un orfan de ambii părinți

și atunci, în cea mai tristă zi din viața ei, am întâlnit-o
înaltă, foarte stângace în a rosti cuvinte care ar putea aduna îngerii roată în jurul ei
și fără să-și dea seama că se îneca în propria ei lume
ca un șarpe boa ce își înghite propria realitate
cu un rictus suprem de satisfacție

vrei să fii iubita mea?
Nu a stat prea mult pe gânduri
s-a aruncat de pe stâncile deznădejdilor ei
direct pe asfaltul din fața scării mele
și evident a supraviețuit miracolos
pentru că eu în sine sunt o plasă de protecție
și am intrat amândoi în prima biserică
pur și simplu fără multe fasoane
am căutat două scaune, cât mai aproape de altar, pregătiți pentru luptă
pregătiți pentru dragoste, pregătiți pentru moarte, pregătiți pentru orice
și de atunci niciodată nu s-a mai întrebat
unde se duce toată iubirea când moare

într-o biserică din Piața Amzei
stă acolo cuminte
în așteptarea unui cuplu fără nicio speranță
și așteaptă, așteaptă, întocmai ca un soldat cu pușcă cu lunetă