Elefantul roz din casa scării


Uneori am impresia, trista impresie, că nimănui nu-i plac țiganii. Uman vorbind, nimic nu poate exprima această aversiune cronică față de ei. Au și ei două mâini, două picioare, inima la bate cu aceeași intensitate în cutia toracică ca și celorlalți, dar nu, nimănui nu-i plac țiganii. Ba mai mult decât atât, parcă lor le pasă mai mult de perpetuarea speciei, pentru că au frumosul obicei de a produce mai mulți urmași decât celelalți. Mă rog, de ce țiganii? De ce nu belgienii? Așadar, mergeam acum vreo două luni jumate în urmă cu impresia asta adânc înfiptă în principiile mele pe stradă, în sectorul 1 al capitalei României când am fost abordat pe stradă de două țigănci. Două ”baragladine”, cum avea obiceiul un fost amic grec de a-i numi. Voiau să-mi ghicească în palmă. Numai că eu îmi ghicesc singur în palma stângă cam din prin adolescență, de când citeam cărți de chiromanție. Cea mai tânără m-a mirosit de la distanță printre ceilalți trecători. Le observasem și eu de la oareșce distanță, bine-înțeles că le observasem prin marea de trecători grăbiți, pentru că țiganii se observă de la distanță întotdeauna. Ca o leoaică ce atacă cel mai slab animal din turma de gazele, a apucat-o pe baragladina mai în vârstă de mână, și s-au strecurat printre ceilalți direct spre mine. Am încetinit puțin, pentru că eu, fiind înalt, merg repede pe stradă, așteptând să fiu interceptat. S-au oprit în dreptul meu și m-au interpelat amical spre mieros.

-Conașule, nu vrei să-ți ghicească în palmă bătrâna această oarbă? Nu dă greș niciodată, mânca-ți-aș!

M-am învoit din două motive: unul, nu mi se adresase niciodată, absolut niciodată, până atunci cu acest apelativ ”conașule” și doi, o bătrână ghicitoare oarbă în palmă era un deliciu. Nici dacă m-ar fi tăiat bucăți și m-ar fi aruncat la câini, nu aș fi spus ”Nu, plecați de aici, țigăncilor!”.  Am replicat cu bun simț de București.

-Îmi faci o reducere?

-La banii lu` mata`? Se poate o nesăbuință mai mare decât să ceri o reducere norocului ce-ți iese în cale? Mai mare rușinea să ceri reducere.

Sunt imun la rușine, așa că am continuat.

-Am doar … lei la mine. Ajung pentru norocul meu? Țiganca tânără a râs. Cealaltă, oarba, se uita fix la mine cu ochii ei albi, aproape înspăimântători. I-a șoptit ceva la ureche celei oarbe. Oarba și-a întins mâna spre mine. Eu am dus stânga la spate, să scot portofelul, în principiu am crezut că vrea să-i plătesc înainte.

-Dă-i mâna, conașule. O face pe gratis de data asta, ești un om bun, a simțit asta, oricum, cu banii lu` matale nici țigări nu ne luăm.

Așa că i-am întins mâna dreaptă. Un gest ironic, evident; toți cei care practică chiromanția știu că să practică pe mâna stângă. Dar oarba nu a zis nimic. A luat palma mea dreaptă, a trecut degetele ei negre și butucănoase peste ea o dată. Apoi încă o dată. Am avut senzația că o să mă înjure, dar nu a facut-o. Apoi mi-a înapoiat-o și i-a spus ceva la ureche celei mai tinere. Scurt, două cuvinte.  Aceasta a devenit indecent de radioasă și mi-a cerut banii.

-Hai, dă-mi banii ăia că e de bine. Te paște un mare noroc, conașule. Mama mi-a spus că te vei muta într-o casă mare la bulevard și îți vei schimba serviciu` acolo unde stau numai prinții și prințesele. Și o să ai și doi copii frumoși, gemeni, cu o fată blondă din neam mare. Să-ți fie de bine!

Am scos portofelul și i-am întins bancnota promisă. Normal că nu era unica, așa cum pretinsesem cu trei minute mai înainte. Dar nu încurajez nemunca, nu am făcut-o niciodată, de asta am stabilit un tarif minimal. Țiganca oarbă rostise la urechea neagră a celei tinere maxim trei cuvinte, de unde toate aceste previziuni? Am intrat în primul bar, am cerut cafea, un pretext ca să mă duc la baie și să mă spăl pe mâini.

Apoi am ieșit și mi-am văzut de viață, aproape că uitasem complet de previziunile țigăncii oarbe. Până într-o zi, într-o zi acum trei săptămâni . Vecina mea de palier, o doamnă mereu coafată și plină de lanțuri de aur la gât și cu degetele împopoțonate la fel cu inele care mai de care mai mari, mi-a sunat direct la ușă.

-Bună ziua! Ce faceți? Pot să vorbesc puțin cu dvs?

-Bună ziua! Sărut mâna! Cum să nu? Intrați, vă rog!

Am poftit-o înăuntru. Era cam sărăcăcios acel apartament de bloc, nu era niciun tablou pe pereți. Acesta a și fost primul lucru pe care l-a remarcat madam Belgianu.

-Nu aveți tablouri? Tocmai dvs care sunteți un artist atât de fin?! Nu vă lipsește un peisaj marin? Sau un răsarit de soare? Că oricum nu vedeți mare lucru printre blocurile astea comuniste. Cum puteți să trăiți în casa asta fără tablouri? Nu vă cere sufletul să vadă ceva frumos când vă treziți dimineața?

Aici a dat pe lângă, ”sufletul„ meu putea să trăiască bine-merci și fără un tablou de ani de zile. Dar de unde știa că sunt un ”artist fin„? Pentru că ascultam seara când veneam de la serviciu Wagner? Sau că mai publicam pe internet din când în când o poezie de amor? Am vrut să dau o replică neglijentă, să fiu un pic nesimțit, dar m-am abținut. Cât pe ce  să deschid gura și să fiu doar politicos, dar n-am avut timp, madam Belgianu a continuat ca o mitralieră.

-Sora mea, văduvă de ambasdor al Greciei, are o vilă la șosea cu o grădină superbă în spate. De ceva vreme s-a gândit că are prea multe camere și a căpătat obiceiul de a aduna oameni ai străzii, oameni nevoiași,  pe care îi găzduiește peste noapte, uneori și zile întregi. Le dă de mâncare, le cumpără țigări și haine. Acum o săptămână a fost racolată prin centru de două țigănci, i s-a făcut milă de ele, una dintre ele oarbă și le-a cazat la ea pentru o vreme. Acum trei zile țigăncile, că de asta nu-mi plac mie țiganii, au fugit cu vesela de argint și două sfeșnice de argint mari. Închipuiți-vă, domnule! Țigani! Avea un ton scârbit. Apoi a repetat. ”Țigani!” Cu aceeași scârbă vădită. Avea o gușă destul de mare. Sub ea se lăfăia un scarabeu din aur. Vă uitați la scarebul meu din aur? O, domnule, soțul meu, pasionat de Egipt m-a cărat de câteva ori la Giza. Keops, Kefren și Mikerinos. Toată lumea, măcar o dată în viață, ar trebui să meargă să vadă piramidele. Dar asta e o altă discuție, dragul meu domn. Despre ce e vorba pe scurt: am vorbit cu sora mea, care între noi, are ceva din ADN-ul familiei de` Medici și s-a învoit să vă găzduiască pe termen nelimitat până vă terminați volumul de poezii la care lucrați. Am vrut să protestez, dar cu un semn ferm m-a oprit. Nu spuneți nimic, domnule! Vă puteți muta chiar acum. Cât despre volumul de poezii, nu trebuie să vă panicați. E cu termen nelimitat, puteți să și ieși la pensie stând chiriaș în vila de la soșea a sor-mii. E un om foarte bun, chiar la limita de jos a naivității. O să vă placă să vă conversați cu ea, este atât de cultă, și ca și dvs, îl adoră pe Wagner. Și în plus sunt atât de multe tablouri în casa aceea încât o să vă placă la nebunie, pe cuvânt! Apoi s-a ridicat și a s-a îndreptat spre ieșire. Am vrut să spun ceva, dar m-a întrerupt iar pentru a nu știu câta oară. I-am spus că sunteți de acord să vă mutați și că mâine o veți face. Deja a sunat la o firmă  care se ocupă cu așa ceva. Mâine dimineață, domnule. Luați-vă o zi liberă mâine la serviciu. Am vrut să protestez din nou, șeful meu e un tip intransigent, nu ar accepta în ruptul capului să capăt o zi liberă fără un preaviz aprioric de trei zile. Dar am tăcut și de data asta. Am zis scurt.

-Sărut-mâna, doamna Belgianu, mulțumesc frumos pentru tot. De unde știa baba asta cvasi-senilă de un volum de poezii? De unde?

-Dacă aveți nevoie de ajutor, știți unde stau, sunați fără nicio remușcare. Nu ezitați, eu m-aș muta chiar acum, dacă aș fi în locul dvs, și credeți-mă, știu ce zic, doar am văzut de câteva ori în viața asta cele trei piramide.

Acest ultim argument m-a convins, eu însumi în adolescența mea am citit destul cărți despre misterele celor trei piramide. Dacă cineva care a vizitat de multe ori piramidele, îți spune de ce oportunitate trebuie să profiți, ar face bine să-l asculți. Am închis ușa îngândurat, o parte din mine se revolta ușor pentru modul lejer în care am fost prins cu garda jos, iar cealaltă parte se bucura, era o oportunitate de care trebuia să profit fără nicio privire înapoi. Așa că am început să împachetez în grabă. Apoi am făcut legătura: țigăncile care îmi citiseră în palmă puteau fi cele care îi furaseră soției de ambasador din casă vesela de argint. Puteau fi. Nimic nu e sigur. Apoi mi-am sunat șeful. Toată săptămâna o aveam plină la birou. Urma să încheie un contract cu o multinațională și eram plini până la refuz de sarcini peste sarcini. Orele extra urmau să se facă la pas fără număr. Am sunat, am spus că am o problemă medicală și că… și că a doua zi îmi este imposibil să fiu la birou. Evident că mi-a cerut certificat medical. Am mințit senin că-l voi aduce când mă voi prezenta la birou. Am închis și mi-am făcut o cafea. Am pus puțin lapte în ea și mi-am privit palma dreaptă. Nu înțelegeam cum de a văzut țiganca aceea oarbă ceva ce nu putea fi văzut. Și mai ales că nu se citește niciodată viitorul în palma dreaptă. Niciodată. Dar ea a văzut că mă voi muta. Ahhh, destinul meu era la îndemâna unei țigănci oarbe. Ha-ha! Rahat! Toată viața mea am avut destinul în palma dreaptă și eu am căutat să-l citesc în cea stângă. Am terminat țigarea. Am mai aprins una și mi-am dat seama că stau cu adevărat într-un apartament sinistru: nu am nici măcar o reproducere ieftină după un tablou celebru pe pereți. Foarte trist și deprimant.

Reclame

Un gând despre „Elefantul roz din casa scării

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s