Apocalipsa după Alberto


Ale mele sunt toate culorile cerului
Roşu, albastru, negru sau roz
Toate avioanele care-l brăzdează
Toţi teroriştii
De pe linia Paris Tokyo
Bugetul Pakistanului
Toţi morţii din Irak şi Guineea Bissau
Toţi copacii de pe Calea Călăraşi
Pisicile călcate de maşini
Toate robinetele cu apă caldă şi rece
Toţi orfanii, toate vilele de la Marbella
Şi toţi subnutriţii din Darfur
Toate icoanele din biserică
Băncile din parc
Şi cozile de mătură
Toate cămăşile de forţă
Şi toate declaraţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite
Sunt cel mai puternic om de pe faţa pământului
Şi nimănui nu-i pasă dacă mâine pot să opresc conducta de gaze care alimentează
Europa de Vest
Dacă mor toate lumea va înceta brusc să mai vândă acţiuni la bursă
Sau să-şi plimbe câinii prin parc
Ceea ce mi se pare onest să se întâmple

Sursa răului este în mine
Iar Dumnezeu cunoaşte toate aspectele astea
Şi închide ochii condescendent
”E lumea ta, Albert, fă ce vrei cu ea!”

Limba lui Dumnezeu


Ninsese toată noaptea. Când am ieşit din casă, oamenii erau stane de gheaţă şi absolut toţi aveau mâinile întinse înspre chioşcul cu ziare. Toţi aveau gura deschisă. Li se vedeau clar cariile şi pastila de cianură. Toate fiinţele umane poartă o pastilă de cianură între dinţii. De când te naşti până când mori, ţi-o aşează mama ta atunci când îţi dă prima dată lapte de la sân. Unii au două, nu le ajunge o singură pastilă, au nevoie de o moarte dublă. Mi-am controlat subtil măselele, pastilele mele erau la locul lor. La chioşcul de ziare era coadă, stanele de gheaţă stăteau la rând ordonat. Una dintre ele nu mai avea o mână. Probabil că vântul i-a spulberat-o. Dar avea pastilă de cianură la locul stabilit. Cotidianul local cel mai bine vândut avea un titlul imens pe prima pagină: ”Călduri de peste 25 de grade Celsius în miezul iernii.” Eu simţeam o căldură intensă în piept, semn că nu se înşelase. Vânzătorul de ziare dispăruse. L-am căutat cu privirea în jurul chioşcului. Nu era. Am sărit peste mica tejghea şi m-am aşezat confortabil în scaunul lui de pânză. Priviliştea era interesantă: toate mâinile se îndreptau spre mine. Micul televizor de sub tejghea era pornit. Dar nu avea sonor. Am schimbat canalele. Pe programul naţional de ştiri era muzică simfonică, Mendelssohn. Pe CNN, desene animate. Pe Euronews, dansuri populare armene. Am aprins o ţigară. Am scrumat direct în cutia cu mărunt. Oare mai e cineva ca mine? Poate că totuşi mai e cineva în viaţă. Nu cred. Toţi au murit. Toţi s-au transformat în stane de piatră. Sodoma şi Gomora – colecţia de iarnă. Ha-ha-ha! Ce răutăcios pot fi?! Să sun la cineva, nu? Am început să iau la întâmplare numere de telefon din agendă. Nu a răspuns nimeni. Mi s-a părut logic. Am sunat la serviciul de urgenţă. Mi-a răspuns un robot. N-am înţeles prea bine ce a spus aşa că am închis. Am întins picioarele peste tejghea. Deci, Alberto, ai rămas singurul pământean. Mişto, nu?! Mai am nevoie de cele două pastile de cianură? Neah, nu cred! Le-am scos dintre carii şi le-am aşezat una peste alta chiar în cutia cu mărunt. Am tras aer în piept. Toată viaţa m-am întrebat dacă apocalipsa e doar o sperietoare de ciori. Uite că a venit. Toţi sunt morţi. Sincer, mă aşteptam să scap. Sunt norocos de felul meu. Nu mă miră nimic, toţi sunt nişte javre, eu sunt cel mai perfect pământean care a trăit vreodată. Dovada cea mai clară e că eu sunt viu şi restul sunt îngheţaţi. Ca nişte bomboane cu rahat pe care le ţii prea mult în congelator. Ar trebui să intru într-un supermarket şi să beau o şampanie în cinstea mea, a celui mai iubit dintre pământeni. Mi s-a făcut milă de stanele de gheaţă. Dacă creşte brusc temperatura şi se topesc instant? Aşa cel puţin nu sunt singur. Tot mai e cineva pe stradă, mai vezi o faţă cunoscută, mai râzi de figura de idiot a altuia. La ce supermarket să mă duc? Mai bine la mall, baremi să beau ceva de calitate. Oricum nu plătesc nimic. Tot ce e pe planeta asta îmi aparţine: fiecare cub de gheaţă, fiecare pahar cu şampanie. Oare Dumnezeu a comandat toată şarada asta? Nu cred, dacă programa ceva scăpa şi de mine, nu? Apoi m-a străfulgerat o idee. Băi prostule, tu eşti Dumnezeu!!! Ce naiba?! Gândeste, Alberto! Gândeşte! Toţi au murit, absolut toţi, tu ai scăpat viu şi nevătămat. Tu eşti Dumnezeu, mereu ai fost. Apocalipsa asta e opera ta. Tu i-ai ucis pe toți. Tu ești unicul. Tu ești planeta, tu ești Viața, tu ești Salvarea. M-am trecut mâna prin păr. Deci eu sunt Dumnezeu. Hmm! Hai să încerc să-mi pun o dorință. Îmi doresc ca… Am închis ochii. Nu-mi doream nimic. Hmmm… Trebuie să-mi doresc ceva. Oare ce își dorește un dumnezeu? Un dumnezeu își dorește pacea între supușii lui și iubirea necondiționată. Sau poate că nu. E complicat. Extrem de complicat. Am deschis ochii. În fața mea era o tipă cu sânii mari și zâmbet super. Gata, știu ce-mi doresc: ca tipa asta să învie. Am închis ochii și m-am concentrat asupra sâniilor ei. Am rostit printre buze și un ”abracadabra”. I-am deschis. Nimic. Sânii erau de gheață. Am închis iar ochii. M-am concentrat asupra buzelor de data asta. Am rostit iar ”abracadabra” și am pocnit și din degete. Când am deschis ochii era la fel de înghețată ca prima dată. Suspect. Poate că mi-am pierdut puterile de dumnezeu. Hai să o iau în braţe. Am luat-o. Era rece. Extrem de rece. Am stat cu stana de gheață un minut în brațe. Absolut degeaba. Nu a înviat. Din contră, nasul a început să i se scurgă încet. Am lins-o pe gât. Era super. Avea gust de ciocolată. Apoi am lins altă stană de gheață. O tipă cu fustă mini. Asta avea gust de macaroane cu pui. Nici asta nu a înviat. Deci nu sunt Dumnezeu. Clar. Dacă nu pot învia pe nimeni nici măcar cu limba mea înseamnă că nu sunt Dumnezeu. Asta e. Și ce dacă nu sunt Dumnezeu? Mai bine mă duc să beau șampania aia.
Am băgat mâinile în buzunare și am plecat spre mall făcând slalom printre stanele de gheață. M-am îndepărtat de blocul meu destul de mult. Obosisem de atâta mers pe jos, nu mergea niciun autobuz, niciun taxi. M-am așezat pe bordură. E nasoală apocalipsa asta. Măcar dacă mai rămâneau vreo sută, două de oameni. Ne spuneam bancuri și ne îmbătam împreună. Dar așa e trist.
Semaforul era roșu. Mi s-a părut că aud un motor de autobuz.
Am început să alerg disperat spre zgomot. Creștea în intensitatea. Se auzea clar după blocul din fața mea. L-am ocolit într-o clipă. Nu era decât un televizor pornit. O cursă în care alerga un camion pe o pistă de gheață. Înseamnă că mai e cineva cu viață.
Am strigat tare.
Al cui e televizorul ăsta? Hei! Mă aude cineva? Răspundeeeeeeeee! Se auzea doar ecoul. Absolut nimeni.
Dintr-o dată frigul a pus stăpânire pe mine. Am început să tremur. Mâinile mi s-au îndreptat involuntar spre chioșcul cu ziare. Devenisem și eu o stană de gheață oarecare. Deci norocul meu a durat puțin. Am încercat să sparg cu dinții pastilele de cianură dintre dinții dar nu le mai găseam. Oare unde îmi sunt pastilele de cianură? Mierda! Le lăsasem în cutia cu mărunt. Mi-am adus aminte, le lăsasem în chioșcul de ziare de la interesecția străzilor ”Alberto” cu ”Apocalipsa”.
Urma să mor. Nici măcăr nu băusem șampania aia. Doamne, ce ghinion?!

Când m-am trezit era dimineață, pastilele erau pe colțul noptierei iar tipa cu sânii mari și buze super îmi servea cafeaua la pat ca într-un film cu James Bond, doar într-o pereche de tanga verzi transparenți. Eram cel mai iubit dintre pământeni iar. M-am ridicat din pat. Afară erau 25 de grade Celsius în miezul iernii iar chioșcul de ziare era saturat de clienți în tricouri. Unii își aruncaseră pastilele de cianură în cutia cu mărunt.
Am întrebat-o cum o cheamă. Mi-a răspuns zâmbind provocator: ”Cum vrei tu, Dumnezeule.”

Republica mondială a oamenilor muncitori


Există nenumărate teorii ale conspiraţiei care ne vorbesc şi încearcă să ne demonstreze (unoeri reuşesc) că planeta noastră este doar un uriaş stupid plin cu muncitori. Corporaţii, multinaţionale, Microsoft, Facebook, Coca-cola etc-etc toate nu sunt decât faţetele unui singur sistem global de înhămare a populaţiei la travaliu perpetuu. Toată populaţia este angrenată într-un „Hei-rup!” internaţional. Conform filosfiei de viaţă a pământenilor locul de muncă este cel mai preţios dar după libera exprimare. Adică oricine trebuie să muncească pentru a supravieţui. Pare corect şi de bun simţ.
Dar lucrurile nu au mers întotdeauna aşa. Acum mii de ani în urmă umanitatea nu trebuia decât se scoale dimineaţa, să vâneze la plăcere un cerb, o căprioară, să adune din copaci un măr, o pară, sau o cireaşă şi să se bată cu suliţe şi pietre pentru o peşteră mai centrală. Totul era minunat, nu? Nu xista Dumnezeu, Papă, Preşedintele SUA, forme de conducere şi/sau primării. Situaţia părea ideală. Nimic şi nimeni nu interzicea libera exprimarea şi toţi aveau o viaţă decentă şi plină de lucruri frumoase. Nu aveau Coca-Cola, tablete, Facebook, misiuni spaţiale sau Hollywood. Seara se adunau în jurul unui foc mare şi vorbeau despre cerbii ucişi, despre fructele culese, despre stelele care le vedeau pe cer şi despre alte chestii nevinovate. Şi atunci, ca şi acum, existau povestitori înnascuţi. Şi în unele seri lungi de iarnă la gura peşterii povestitorii născoceau poveşti. Şi aşa l-au inventat pe primul dumnezeu. La o ciozvârtă de antilopă şi o ulcică de miere sălbatică. Nu pare prea fastuos, nu? Dar, ca şi în prezent, povestitorii şi-au cerut drepturile de autor. Adică să le spună mereu aceleaşi poveşti seară de seară şi ascultătorii să le procure hrană şi sex gratis. Nu se punea problema unei locuinţe sau a unui mijloc de transport, pentru că nimeni nu avea certificat de proprietate pe peştera în care locuia sau pe calul/măgarul pe care îl călărea. Erau bunuri comune. Dar mâncarea trebuia adunată de pe câmpii. Aşa că povestitorii au devenit nişte puturoşi graşi şi nesimţiţi. Dormeau până la prânzul cel mare, regulau toate puştoaicele de 12 ani şi gâriau noaptea poveşti cu dumnezei primitivi.
Şi atunci s-a produs prima răscoală. Unul din locuitorii din peşteră a arătat nervos prin semne la povestitorul obez care încă dormea la ora 12 p.m. învelit în nişte blănuri de tigru în mijlocul peşterii. Peste noapte mâncase toate fructele adunate de femeile din peşteră. Aşa că s-a enervat şi l-a trezit cu o bâtă aplicată în moalele capului. Obezul s-a ridicat neînţelegând bine ce s-a întâmplat. Apoi a mai primit încă o bâtă, şi încă una şi tot aşa până când i-a crăpat capul. Pentru prima dată în istoria umanităţii s-a văzut un creier uman. A fost o premieră mondială. Povestea celui ucis a mers din peşteră în peşteră şi ceilalţi povestitori care trăiau din fructele şi carnea vânată de ceilalţi au inventat alte poveşti cu dumnezei răzbunători şi pedepse în viaţa de apoi pentru toţi cei care nu le ascultă şi urmează poveştile.
Şi prostimea a crezut. Povestitorii au ajuns şef de trib, apoi profeţi, apoi regi, apoi împăraţi şi apoi şefi de multinaţionale. Şi toată planeta munceşte pentru ei cu frică. Sunt atât de multe reguli în poveştile lor încât nimeni nu mai ştie de ce trebuie să muncească pentru a mânca. Au pus mâna pe planeta asta şi nu vor să o mai lase jos din palme.

Şi ăsta e purul adevăr, martor îmi este Cerul, Pământul şi Aerul pe care îl respir!

Un Dumnezeu + 2 eurocenţi pe zi


am zis de atâtea ori
e imposibil să-ţi înveleşti inima în celofan
şi s-o trimiţi ca ajutor ONU pentru copiii din Somalia
mai bine o laşi să cânte melodia mea preferată
bum-bum sub stern

por sea caso
e mai bine să te ascunzi după o gramadă
de cadavre de la Auschwitz
nu te vede nimeni
nici măcar Dumnezeu din cer

aşa că las copiii din Somalia
flămânzi pe ziua de astăzi
îmi păstrez inima, mă aşez pe bordură
alături de un vagabond
şi cântăm o partitură în 3
eu, sticla de ballantines
şi beţivul cu aripi de la mine din cartier
bum-bum sub stern

apoi ne retragem în camera mea
ne dezbrăcam de orice instinct
sub adăpostul tranșeei săpată de
george ballantines and son
ne sălbăticim până la paroxism
cântând bum-bum sub stern

beat, îmi donează o aripă
o iau, o împachetez și o trimit prin poșta expres
către toţi paraliticii din scaunele cu rotile
zburaţi voi
oamenii cu picioarele rupte sfidează
forţa gravitaţiei
sub incidenţa căreia planează deasupra Somaliei
mici dumnezei de hârtie

România e ţara noastră, nu a lui Băsescu sau a lui Igas, Migas, Pigas, sau cum se numeşte


Dacă noi nu luăm atitudine, dacă noi-românii, nu-i sprijinim pe acești români, cine o s-o facă atunci? UE? NATO? Dumnezeu din cer?

Am preluat articolul de mai jos de aici

Văd că nimeni din presă nu este interesat să detalieze cum s-au făcut ”lichidările” la Pompieri, adică oamenii pe care românii îi prețuiesc cel mai mult . În România, 95% din populație are încredere în pompieri. Au detronat Armata ( 88%), Biserica și Poliția (55%). Este o jignire la adresa celor dați afara. Se întreabă cineva cum au fost dați afară acești băieți ?
O sumă însemnată de oameni au terminat definitiv cu sistemul (55 subofiţeri din judet/2.100 la nivel naţional. Unii dintre ei chiar erau meseriași buni, oameni pe care te bazai. Ce au făcut ei de sunt stigmatizați în halul ăsta? Cum s-au făcut aceste restructurări? Avantajați la punctaj, cei cu vechime (automat au vechime în M.A.I., cursuri, permise de conducere date în școală, ce nu s-au cerut la angajarea din sursă externă la servanti ) sau cei cu probleme disciplinare (mutați în subunități cu lipsă de personal care nu au participat la ’’selecție’’ ) sau foștii subofițeri tehnici (de la birouri, magazii sau telefoniste) mutați în state de organizare măsluite, la operativ fără examen scris sau probe de specialitate pentru încadrarea pe această functie. Situația medicală și rezultatele la pregatirea fizică de fapt nu s-au pus pentru că se contraziceau (supraponderal sau scutit de efort cu ’’FB’’).
Meseria de pompier necesită anumite responsabilități și riscuri majore, nu e ușoara (stingerea incendiilor, participarea la inundații, salvarea oamenilor, a animalelor din diferite medii). Pentru toate acestea este nevoie de oameni apți din punct de vedere fizic (rezistenti la efort) și totodată medical. Nu poți aștepta să își facă meseria pompieri din serviciul operativ care nu pot face față efortului fizic. Aceștia se pare că sunt din cei care rămân și e foarte grav. Se pare ca oameni din sistem sunt dați afară datorită calificativelor făcute de șefii GIS și de comandanții de detașamente pe bază de opțiuni personale.
La București nu s-a ținut cont de aprecierea șefilor GIS și a celor de la detașamente, au fost cu totul alte criterii de departajare. Era clar că ăștia ar fi putut să dea calificative preferențial. Aici e problema și trebuie verificați în primul rând acești șefi GIS si Cmd.Det. care ar fi trebuit să fie niște oameni integrii din toate punctele de vedere, cu o probitate morală excelentă.
Sunt totuși niște destine ale unor oameni puse la îndoială de aceștia după așa zise ,,calificative” (răspunderea e cel puțin morală). În ceea ce privește calificativele foarte bune ale angajaților, ministrul Traian Igaș a recunoscut că ele nu au fost date pe merit, ci „din burtă” (din pix), dar că îi place să creadă că disponibilizările nu au fost făcute ’’pe pile’’.(?)
Dau un exemplu de cum s-a făcut așa-zisa reorganizare într-un anume inspectorat: s-a luat subofițerul tehnic X și încadrat pe intervenție, el /ea nu a dat probe de specialitate, nu a sărit gardul sau căpăcit o scară de fereastră vreodata. Pe alt post la birou lăsat liber prin demisie de altul, s-a organizat concurs/examen bla bla cu cei puși la dispoziție… toate bune și frumoase, a luat „examenul” un domn cu 5 ani pe APCA. Asta e reorganizare? Așa se îmbunătățește acest serviciu? Prin „reorganizări” de genul ăsta ?
‘’Concurenții’’ care nu s-au prezentat la ‘’interviul de selecție’’ nu au nimic de demonstrat nimănui, cel puțin nu în situația asta. De ce să se prezinte la examen? Nu au fost testați anual? Am refuzat să mă prezint la interviul de ‘’selecție’’. Mi s-a parut o umilință maximă modul de departajare. Practic doar după calificative (3 Bine) , oricum ca militar ‘’cu sânge kaki în instalație ‘’ nu ai voie să contești nimic , doar execuți și semnezi. Mi s-a părut o cruntă bătaie de joc că s-a trecut cu buretele peste toate realizările și eforturile mele de până acum. Evaluarea naționala nu a fost decât o mascaradă sinistră, în ale cărei furci caudine au intrat doar cei făra protecția cuvenită. Eu am crezut în sistemul militar şi mi-am făcut datoria… nu primim nici macar şomaj.
…evaluarea ar fi trebuit să se facă, în primul rând, după aptitunile practice și NU dupa o teorie „înțeleasă numai de șefi ’’ (CUM POT FI APĂRAȚI POMPIERII DE ABUZURI DACĂ NU AU SINDICAT, NU POT DA INTERVIURI și comisiile de control nu se sesizeaza?) Dați afară fără o minimă protecție socială doar pentru că au refuzat să fie pupincuriști, să dea șpagă și să accepte mizeria din acest sistem. Acești oameni sunt doar victime și cei ce fac aceste lucruri sunt doar niște călăi, mai rău decât comuniștii și securitatea .
Inspectorul General pentru Situații de Urgență, Marcel Lucaciu a admis că moralul oamenilor din structurile IGSU a fost afectat în această perioadă, din cauza disponibilizărilor, ‘’dar ei au înțeles până la urma ce se întamplă’’ Acesta e primul act din spectacolul numit “DISTRUGEREA MINISTERULUI DE INTERNE” . Îmi pare sincer rău că se întâmplă așa ceva, dar asta e România, oare suntem un popor de proști și de lași, oare ne merităm soarta? Domnilor ziariști îndreptați-vă privirea către acești oameni și nu favorizați pe cei ce nenorocesc această structură! Cariera la pompieri… vorba asta… o glumă bună!!!”
subofiter operativ principal D I S P O N I B I L I Z A T
Dumitrescu Lucian Alexandru