Moftul de a fi scriitor in Romania anului 2012


Daca marturisesti ca te duci acasa si scrii poezie, piese de teatru, basca un roman cu romanii din Romania, cunoscutii tai te privesc ca un experiment ciudat al naturii, un element ce trebuie tratat cu „houuu!!!”
Asa ca tot ce trebuie sa faci e sa te pitesti pe un blog pe care nu te citesti nimeni si sa inunzi internetul cu toate creatiile tale pana plictisul devine reciproc.
Sau sa te lamentezi ca scrisul e privit ca un „moft”.
Insa, ceea ce am remarcat eu citind pe ici pe colo prin literatura romana contemporana, nimeni nu a reusit sa ma impresioneze cu adevarat, toti mergem pe aceleasi clisee, aceleasi istorii, nu am observat o revolutie sau o inovatie geniala a scrisului. Asa ca mofturosi se pot plange de editurile din Romania pana cand va aparea un element scriitoricesc capabil sa impulsioneze redactorii de carte din Romania sa bage in seama si literatura contemporana scotand mai mult de 5000 de exemplare la prima editie a unei carti de beletristica, si nu vorbesc de toate vedetele tv care si-au scris memoriile si „extraordinarele” povesti de viata scotand unele edituri din criza.
Sa uram, asadar, „MULT SUCCES!” in descoperirea unui scriitor roman care sa poate aduca cititorii inapoi, ca au plecat saracii sa se uite la filme on-line gratis si comentat pe faceb00k.

Aşadar, să ne pişăm cu boltă pe poezie, să ne pişăm cu boltă pe poeţi


Aşadar
Toate maşinile de pe autostrada literaturii române contemporane au geamurile fumurii
În spatele geamurilor fumurii se ascund poeţi şi poezii
Dar le este teamă să coboare pentru că ştiu că eu sunt socotit infamul poeziei şi poeţilor români
Şi stau şi stau mereu deschis la prohab gata să urinez peste orice idee poetică de la etajul 4
Aşadar
Poeţii s-au găsit la un cenaclu de seară deghizând o vajnică poezie într-o machetă de carton colorată în roşu cardiac
O prea minunată poezie de dragoste, o poezie amoroasă în care se renaşte dintre capilare şi artere veştejite ca-n basmele lui P.I.
Aşadar
O maşină cu geamuri fumurii şi-a plasat strategic sub balconul meu cartonul roşu cardiac
Am tras aer în piept cum se face în filmele americane când intri într-un casino; am ridicat sprânceana stângă, am coborât-o, apoi am ridicat-o pe cea dreaptă şi am coborât-o
Aşadar
Macheta de carton cardiac avea aripi, 2 aripi uşoare ca doi pui de prepeliţă
Aşadar
Am strigat
Cine-i acolo?
Nimic
Am mai strigat o dată
Hei! Tu!
Şi puii de prepeliţă s-au ascuns în iarbă
Poezia-machetă roşu cardiac s-a dat peste cap
O dată, de 2 ori, de 3 ori
Ce e circul ăsta?
Poeţii ăştia din România sunt nişte circari, da, adevăraţi circari, care habar nu au să facă o poezie adevărată, reală; umblă numai cu şmecherii de miliţieni beţi
Ştiţi ceva?
Aşadar să mă piş pe toate poeziile voastre tâmpite şi pe voi, cu boltă, bineînţeles.

Incepand de astazi nu mai scriu poeme de dragoste (fara diacritice)


Intr-o zi am sa caut toate poemele pe care le-am scris pentru ea, am sa le recitesc ca sa pot intelege de ce am iubit-o atat de mult si am sa ma rog sa fie fericita desi nu am cunoscut niciodata, absolut niciodata.
Pentru ca iubirea e un praf radioactiv care se sedimenteaza dupa fiecare poem peste plamanii mei impiedicandu-mi functia de respiratie. Acum as iesi pe strada, as urca dealul, desi e trecut bine de 3 noaptea, si as intreba taximetristii de la hotelul Traian daca, macar unul dintre ei, au scris macar un singur poem de dragoste unei iubite necunoscute, unei femei pe care nu au cunoscut-o niciodata. Daca vreodata in viata au fost in stare sa doarma in pat cu o femeie pe care nu au atins-o niciodata, pentru ca femeia aceea nu a existat niciodata, femeia aceea a fost un poem de dragoste, un poem de dragoste exceptional, o femeie pe care o poti iubi inainte de a o cunoaste. O femeie care a existat in fiecare minut din viata lui si s-a trezit in fiecare dimineata langa ea fara sa-si dea seama.
Mi-ar spune ca sunt nebun, sau ca am tras pe nas, dar nu m-ar deranja cu nimic. Ma deranjeaza mai mult ca sunt mereu singur si scriu poeme de dragoste unei iubite pe care nu am cunoscut-o niciodata si voi muri la fel de singur chiar daca toate poemele mele de dragoste s-ar afla pe rafturile din toate supermarketurile alaturi de paine si covrigi proaspeti.
Si totusi iubirea se termina undeva, iubirea moare chiar daca o vei seda cu un numar impresionant de poeme de dragoste. Iubirea e un spiridus care afla, atunci cand creste, ca nimic nu se termina ca in basme si mai mult decat atat, spiridusul acesta ajuns la un 1,85 va afla ca are cancer in stadiu terminal si adios cu toate povestile in care zmeul cel rau isi pierde toate capetele in lupta cinstita, pentru ca zmeul cel rau invinge intotdeauna. Stii ce e trist mereu, iubito, ca oricat de multe poeme de dragoste as scrie, nu te voi gasi niciodata in bucatarie dimineata preparand cafeaua, pentru ca iubirea se termina undeva, se duce acolo unde niciun om nu a ajuns vreodata, acolo unde demonii isi scot perechea falsa de coarne si se intind pe iarba pentru a se odihni, acolo unde un poem de dragoste nu valoreaza mai mult decat o bataie amicala pe umar.
Asa ca, daca intr-o dimineata m-as trezi cu ea in pat, nu as recunoaste-o pentru ca nu am cunoscut-o niciodata.

poezia este norodul, nu tagma criticilor literari


când m-am urcat în tramvai, ţiganca aceea cânta o manea de guţă
şi mi-a zis
domnul meu, dacă îţi spun o poezie, îmi dai 10 mii?
am coborât la prima fără să-i dau nimic, evident

poezia aparţine ţiganilor
poezia aparţine curvelor, coafezelor, bulangiilor, hoţilor şi distroficilor
poezia nu este a criticilor literari parfumaţi cu doctorate în literatura comparată
poezia nu aparţine muzeelor de ceară sau luvrului
poezia e a mea, e a ta, a celor slabi cu duhul
poezia ejaculează la miezul nopţii în cele mai murdare paturi
între gemetele muncitorului în construcţii şi a soţiei lui, confecţioneră la braiconf
perpessicius poate spune ce vrea
poate să înşire de la brăila până la bucureşti toate metaforele lui eminescu
eu tot spun: poezia aparţine prostimii, celor murdari pe retina de necunoaştere si ignoranţă
academicienii pot să se spânzure de prima lună care le iese în cale
degeaba
poezia nu e a lor, nu e a celor care discută în cenacluri despre curente şi paracurente
poezia s-a născut la colţ de stradă, e murdară pe mâini şi miroase a transpiraţie
poezia e a cocalarilor de pe hi5 şi celor care au peste 500 de prieteni pe facebook
aşa că haideţi să facem ceva cu poezia
să o lăsăm acolo unde e: în noroi, printre cei care au învăţat că poeţii sunt nişte oameni nemaipomeniţi cu penisurile lor romantice de 20 de centimetri

tigăncuşa avea dreptate
poezia se plimbă cu tramvaiul şi nu plăteşte niciodată bilet