Primul om care a ajuns pe Marte


Nu purta niciodată batiste albe în buzunare

De teamă să nu le fluture în semn de capitulare în fața morții

Eu l-am întâlnit de multe ori prin cimitire

Observându-l cum îmbrățișa îngerii de marmură albă de pe cavouri

Era mai tot timpul atât de trist încât vorbea cu fluturii morți

Căzuți pe lângă stâlpii de lumină de pe străzi

Mi s-a părut atât de sublim încât l-am chemat la mine acasă

Mulți ani de zi nu a vrut să-mi știe numele

Îmi zicea doar ”amice”

Și scotea fluturi morți din buzunare cărora le pusese nume de generali greci

Lăsându-mi-i pe masa din bucutărie

Apoi deschidea ușa și pleca fără să mă salute

Înainte de a pleca spre Marte a scris multe scrisori

Către Dumnezeu către Moarte către îngeri către fluturi

Către Planetă și către toți oamenii

A vrut să fie noapte când decolează să nu-l vadă nimeni cum dispare printre stele

Și nu a spus niciunui  om cum îl cheamă

Deși toți fluturii morți din buzunare îi știau numele

Eu am fost trist mult timp

Apoi dintr-o dată am devenit brusc fericit

Cel mai puternic telescop de pe Planetă a confirmat că primul om

De pe Pământ a ajuns pe Marte

Și flutură către noi o batistă albă

Din dragoste am sperat eu și mi-am adus aminte că singura batistă albă pe care

O aveam în casă îmi dispăruse subit după ultima vizită a primul om care a ajuns pe Marte

Jocul meu favorit


În fiecare dimineață în fața scării blocului meu cu nume de submarin german

Se oprește un tren

Mă așteaptă toți călătorii să amân alarma de două ori

Să urinez îndelung somnoros

Să-mi beau cafeaua foarte dulce, să fac un duș în trei minute și să cobor în grabă scările

Ca și când urmează sfârșitul lumii

Mă așez întotdeauna la geam și caut să am colegă de compartiment o femeie frumoasă

Dacă se poate cu ochii albaștri, dacă nu, măcar verzi, măcar

Mă plimb toată ziua prin gări fără nume

Prin munți, prin văi și pe unde vreau eu

Nu îmi cere nimeni niciodată biletul

Pur și simplu, controlorii trec pe lângă mine

Ca și când aș fi invizibil

Atunci mă întreb cu adevărat dacă exist

Dacă trenul există

Mă rog

Întrebări existențiale

Nu aștept niciodată să aflu răspunsul

Nu-mi folosește la nimic adevărul

Exact ca lui Pillat din Pont

La ultima stație cobor

Îmi iau bagajele grele din plasa de sus

O salut din priviri pe colega de compartiment

Urc pe treptele blocului

Fără să aprind lumina pe casa scării

Nu-mi dau niciodată seama de unde am atâtea bagaje, dimineața cobor cu mâinile în buzunare

Ceva se întâmplă, ceva ciudat, de ce cobor atât de încărcat din tren

Nu am timp să răspund la întrebări existențiale

Adorm instant cu gândul la femeia frumoasă din compartiment și la coapsele ei

 

Într-o dimineață nu mi-a sunat alarma de la ceas

Nici nimic

Am stat cu ochii închiși mult timp

Vedeam aceleași văi, munți și gări fără nume

Prin care trecusem în toate zilele

Femeia din fața mea era de o frumusețe răpitoare

O căutasem în toate vagoanele

Culmea era că de data asta puteam fuma cu geamul deschis

Trenul trecea alene prin fața unei faleze prelungi

Plină de pescăruși flămânzi și foarte gălăgioși

Aproape că nu auzeam nimic din ce-mi povestea îngerul din fața mea

 

M-am dat jos din pat

Am executat tot ritualul dimineților

Am coborât treptele agale

Fără să-mi pese de sfârșitul lumii

Nici nu am ieșit bine din scară

Că doi controlori m-au apucat de mână și m-au tras spre trenul ce mă aștepta docil de dimineață

În fața blocului meu cu nume de submarin german

Călătorii se uitau la mine furioși

Câțiva chiar mi-au aruncat niște insulte detestabile

Cineva a aruncat cu un ou, dar nu m-a nimerit

În timp ce mă urcam în tren, m-am întrebat de unde avea ouă acel călător furios

Era o întrebare existențială

Dar am renunțat la ea

Pentru că în fața mea, exact în fața mea, stătea femeia pe care o visasem toată dimineața

N-am înțeles prin ce coincidență stranie se așezase chiar ea în fața mea

Deschisese o carte din care citea cu multă evlavie

Mă obseda modul în care îi  dedica atâta atenție, așa că i-am cerut cartea

Mi-a întins-o zâmbind

Am răsfoit-o, multe pagini goale, ca niște zile triste

Pe alocuri apărea numele meu și povestiri cu cruci și morminte proaspete

Am întrebat-o:

Tu ești Moartea?!

Chiar vrei să știi?!

Nu, nu țin neaparat!

I-am dat cartea înapoi.

N-a mai vrut-o

S-a ridicat și a plecat.

Eu am sărit din tren pe furiș, fără să mă vadă vreun controlor

Când am realizat unde am eram, am respirat ușurat

Exact la biserica de lângă blocul meu

Pesemne că trenul se învârtise în loc

Era o înmormântare falnică

Fanfare, mulțime fără număr

Toți plângeau. Toți.

M-am așezat mai într-o parte și am întrebat o femeie cu voal negru care plângea cu voce tare

Cine a murit?

Tu!

Obligațiile și îndatoririle poetului


Să își pună pe foaia albă

Faptul că pe el îl arde pe mațe

Dar să o spună atât de frumos

Încât nimănui să nu-i pese că-l doare de-i sar ochii din orbite

Toți să aplaude ca la circ

”Ce metafore, dom`le?! Chiar că e poet!”

 

Să-și facă electrocardiograma iubirii

Pe A4

Cu liniile alea care coboară direct în iad

Iar el să vorbească despre durerea lui

Atât de intens

Încât cei din jurul lui

Stând pe scaune în cerc

Niște spectatori  care urmăresc o tragedie live

Să ceară ”bis” cu forță

 

De la distanță i se cere să fie depresiv

Să distreze mulțimea

Care crede că toate cuvintele alea vin așa din senin

Un fel de har, o chestie care o primesc gratuit unii oameni

Dar nu nimic mai fals

Toate poeziile în esența lor fină sunt alcătuite din oase rupte

Bătăi anormale ale pulsului, dureri intense în piept

Multe lucruri psihosomatice

Care se transcriu pur și simplu pe o foaie albă

Un fel de diagnostic la vedere

Dar spus în cuvinte frumoase

Ca să dea bine în toate manualele de literatură

Aproape de poezie


 

Dacă întreaga umanitate ar fi un om

Nici bun, nici rău, nici frumos, nici urât

Ce i-ai spune?

Tu și el

L-ai lua de mână, ai mânca cu el?

I-ai povesti toate tristețile tale?

Ar fi îngerul tău?

Ar fi fratele tău?

Toată iubirea ta ar fi în acel om, toată nebunia ta ar trebui să o împarți cu el

Cum i-ai spune ”bună dimineața”?

Ai dormi cu el în pat?

Te-ai închina în același tempo cu el în bisericile goale?

Ai putea să suporți moartea lui?

I-ai da oare tot ce nu i-ai dat până atunci altui om?

L-ai iubi mai mult decât pe Dumnezeu?

I-ai rosti numele în fiecare clipă?

Ar mai conta că nu vorbiți aceeași limbă?

Ai putea să-l mai îngropi?

Sau să-l mai minți?

Să-i refuzi orice dorință?

Cum ar fi să știi că dincolo de el e doar singurătate?

Cum ar fi să te părăsească într-o zi?

Tu și el

Singura speranță într-o lume de doi

Nu ar fi cel mai prețios lucru care ți s-a întâmplat vreodată?

Ai putea să taci vreodată în preajma lui?

Sau să nu-i înregistrezi pe benzi de magnetofon fiecare cuvânt?

Cum ar fi planeta asta fără Soare, fără Lună? Ar mai conta toate astea, dacă nu ar mai fi?

Tu și el, o planetă atât de plină de oameni.

Dostoievski și ai lui


uneori am un fler deosebit la oameni

când l-am văzut cum traversează strada, am știut că este el

m-am dus glonț spre dânsul

Dumneavoastră sunteți? Chiar dumneavostră?

m-a privit ca pe un condamnat la moarte ce-și mănâncă ultima cina

sau poate ca pe Iisus pe cruce

cu milă

și din spatele lui au venit ai lui

cărau tot felul de obiecte care servesc umanității pe timp de pace și de război

cadavre, femei frumoase și niște pungi mari pline de cadouri

mai m-am liniștit puțin

s-a oprit, a băgat mână în buzunar și a scos o batistă cu monogramă

poftim, șterge-te la nas, îți curge sânge

 

cadru pe mine, cadru pe mine

mă ștergeam cu batista la nas

și ei se îndepărtau în ritm de marș funerar

 

și m-am gândit că în timp ce alții adorm cu gândul să cucerească lumea

eu adorm cu gândul la tine, fără să realizez că e un alt fel de a cuceri lumea

 

atunci, chiar el, Dostoievski, citindu-mi gândurile

s-a întors spre mine

și a strigat oamenilor lui

Veniți, acest om are nevoie de ajutor!

și ai lui

m-au apucat de mâini și de picioare și m-au aruncat atât de sus

încât am putut vedea cum planeta se face mică, atât de mică, cât o mărgea albastră

exact ca cea din colierul pe care îl porți la gât mereu

Nox Angeli


 

 

 

Îmi deschisesei inima în stilul tău propriu, ca pe o cutie de conserve

și au sărit din ea tot felul de pitici, dragoni, femei oarbe și tot felul de alte întâmplări minunate

ai strâmbat din nas la unele, la altele ai râs cu gura până la urechi

m-am dat un pas în spate cu inima în mâini

tu te-ai apropiat încet

nu mai vedeam nimic în jur, doar pe tine, cerul devenise pădure uriașă cu frunzele în jos și în apartamentul meu încolțise iarba subit din parchet

și mi-am adus aminte că noaptea trecută mă vizitase un înger în somn

știi ce țineai în mâini?

un fulg

un fulg alb din aripa îngerului

cum a fost posibil? ai fost și tu în vis? Albert-Albert!

noi visăm la fel, nu? același înger, aceeași cer pădure suspendată cu frunzele în jos.

am tăcut, pe inima mea se cristalizaseră urmele degetelor tale ca pe tablele lui Moise

am să mor m-am gândit

am să mor cu tine în gând

în viața următoare am să te caut, știu că ți-am zis râzând, fii sigură

și am să mor la fel gândindu-mă la tine

cum îmi despart toate poeziile de trup și ți le dăruiesc

iar tu mi-ai întins mână și mi-ai arătat în palmă cu liniile formau același traseu ciudat ca cel din palma mea

un fel de rugăciune, un fel de rugăciune

Lecții de iubire


La cursuri erau prezenți toți: oameni, tigri, urși, frunze, lalele, fluturi

Și tot ce era viu.

Luau notițe, scriau la tablă tot felul de formule ale iubirii

Primeau note sau pur și simplu învățau

Până într-o zi când la ore nu a mai venit niciun înger

Toata planeta s-a panicat, încă nu dăduseră examenul final

Atunci au plecat cu toții pe casele lor, pe la viziunile lor

Unii dezamăgiți

Alții bucuroși, alții fără nicio stare.

Singurii care s-au întors în clasă în fiecare zi au fost oamenii

Zi de zi veneau și se uitau unii la alții

”Care e treaba cu iubirea? De ce nu ni s-a predat și finalul?”

Anii au trecut, oamenii veneau tot mai rar în clase

Școala s-a dărâmat, nu a mai reconstruit-o nimeni

Apoi un rege, primul rege al omenirii, a dat ordin să se pornească un război

Iar toți morții au fost îngropați pe locul fostei școli de iubire

Și nimic nu a mai fost la fel

Toți uitaseră că iubirea se predă la școală cu îngeri și cu manuale

Nu e chiar atât de ușor să știi să iubești

Anotimpurile vin și pleacă

Regii vin și pleacă

Planeta se învârte la fel prin Univers

Și nu mai există niciun manual despre cum să iubești

Deși odată, într-o școală cu ferestre largi

Îngerii predau lecții de iubire

Până și anotimpurile se uitau curioase pe geam

Și nimeni nu credea vreodată că cel mai important lucru din viață

Va fi lăsat la îndemâna oricui

Pentru că niciodată nimeni nu poate să învețe să iubească fără miracole