Noaptea trifidelor


toată ziua de ieri gânduri de sinucidere au planat dintr-un colț în celălalt al minții mele

ca un stol de pescăruși în mijlocul oceanului căutând o insulă să se odihnească

s-au rotit s-au rotit

și noaptea târziu au cerut un pahar de vin să se răcorească

am vrut să te sun

să te întreb de ce toți îngerii lui Dumnezeu sunt orbi

dar telefonul rămăsese fără baterie

am luat o hârtie și am început să-ți scriu

dar toate cuvintele erau atât de negre

încât mi s-a făcut și mai mult frică

am ieșit pe stradă

câteva stele se prinseseră într-o plasă a norilor

ca niște pești ce urmau să sfârșească în vârful unui cuțit de bucătărie

undeva de la o fereastră deschisă se auzea un pian trist

nu există în cartierul meu niciun pianist

poate că era doar cântecul sirenelor pe care îl auzeau marinarii în apropierea morții

am vrut să te sun iar

dar telefonul meu apela un singur număr

orice tastă aș fi apăsat

am renunțat

mi-am aprins o țigară

și am început să aud foarte clar glasuri de pescăruși în mijlocul Bucureștiului

care se roteau deasupra mea

ca și când găsiseră o insulă în mijlocul oceanului

atunci m-am liniștit

de partea celalată a străzii

umbra care mă urmărise de când coborâsem din casă

a dispărut într-un final

Primul om care a ajuns pe Marte


Nu purta niciodată batiste albe în buzunare

De teamă să nu le fluture în semn de capitulare în fața morții

Eu l-am întâlnit de multe ori prin cimitire

Observându-l cum îmbrățișa îngerii de marmură albă de pe cavouri

Era mai tot timpul atât de trist încât vorbea cu fluturii morți

Căzuți pe lângă stâlpii de lumină de pe străzi

Mi s-a părut atât de sublim încât l-am chemat la mine acasă

Mulți ani de zi nu a vrut să-mi știe numele

Îmi zicea doar ”amice”

Și scotea fluturi morți din buzunare cărora le pusese nume de generali greci

Lăsându-mi-i pe masa din bucutărie

Apoi deschidea ușa și pleca fără să mă salute

Înainte de a pleca spre Marte a scris multe scrisori

Către Dumnezeu către Moarte către îngeri către fluturi

Către Planetă și către toți oamenii

A vrut să fie noapte când decolează să nu-l vadă nimeni cum dispare printre stele

Și nu a spus niciunui  om cum îl cheamă

Deși toți fluturii morți din buzunare îi știau numele

Eu am fost trist mult timp

Apoi dintr-o dată am devenit brusc fericit

Cel mai puternic telescop de pe Planetă a confirmat că primul om

De pe Pământ a ajuns pe Marte

Și flutură către noi o batistă albă

Din dragoste am sperat eu și mi-am adus aminte că singura batistă albă pe care

O aveam în casă îmi dispăruse subit după ultima vizită a primul om care a ajuns pe Marte

Jocul meu favorit


În fiecare dimineață în fața scării blocului meu cu nume de submarin german

Se oprește un tren

Mă așteaptă toți călătorii să amân alarma de două ori

Să urinez îndelung somnoros

Să-mi beau cafeaua foarte dulce, să fac un duș în trei minute și să cobor în grabă scările

Ca și când urmează sfârșitul lumii

Mă așez întotdeauna la geam și caut să am colegă de compartiment o femeie frumoasă

Dacă se poate cu ochii albaștri, dacă nu, măcar verzi, măcar

Mă plimb toată ziua prin gări fără nume

Prin munți, prin văi și pe unde vreau eu

Nu îmi cere nimeni niciodată biletul

Pur și simplu, controlorii trec pe lângă mine

Ca și când aș fi invizibil

Atunci mă întreb cu adevărat dacă exist

Dacă trenul există

Mă rog

Întrebări existențiale

Nu aștept niciodată să aflu răspunsul

Nu-mi folosește la nimic adevărul

Exact ca lui Pillat din Pont

La ultima stație cobor

Îmi iau bagajele grele din plasa de sus

O salut din priviri pe colega de compartiment

Urc pe treptele blocului

Fără să aprind lumina pe casa scării

Nu-mi dau niciodată seama de unde am atâtea bagaje, dimineața cobor cu mâinile în buzunare

Ceva se întâmplă, ceva ciudat, de ce cobor atât de încărcat din tren

Nu am timp să răspund la întrebări existențiale

Adorm instant cu gândul la femeia frumoasă din compartiment și la coapsele ei

 

Într-o dimineață nu mi-a sunat alarma de la ceas

Nici nimic

Am stat cu ochii închiși mult timp

Vedeam aceleași văi, munți și gări fără nume

Prin care trecusem în toate zilele

Femeia din fața mea era de o frumusețe răpitoare

O căutasem în toate vagoanele

Culmea era că de data asta puteam fuma cu geamul deschis

Trenul trecea alene prin fața unei faleze prelungi

Plină de pescăruși flămânzi și foarte gălăgioși

Aproape că nu auzeam nimic din ce-mi povestea îngerul din fața mea

 

M-am dat jos din pat

Am executat tot ritualul dimineților

Am coborât treptele agale

Fără să-mi pese de sfârșitul lumii

Nici nu am ieșit bine din scară

Că doi controlori m-au apucat de mână și m-au tras spre trenul ce mă aștepta docil de dimineață

În fața blocului meu cu nume de submarin german

Călătorii se uitau la mine furioși

Câțiva chiar mi-au aruncat niște insulte detestabile

Cineva a aruncat cu un ou, dar nu m-a nimerit

În timp ce mă urcam în tren, m-am întrebat de unde avea ouă acel călător furios

Era o întrebare existențială

Dar am renunțat la ea

Pentru că în fața mea, exact în fața mea, stătea femeia pe care o visasem toată dimineața

N-am înțeles prin ce coincidență stranie se așezase chiar ea în fața mea

Deschisese o carte din care citea cu multă evlavie

Mă obseda modul în care îi  dedica atâta atenție, așa că i-am cerut cartea

Mi-a întins-o zâmbind

Am răsfoit-o, multe pagini goale, ca niște zile triste

Pe alocuri apărea numele meu și povestiri cu cruci și morminte proaspete

Am întrebat-o:

Tu ești Moartea?!

Chiar vrei să știi?!

Nu, nu țin neaparat!

I-am dat cartea înapoi.

N-a mai vrut-o

S-a ridicat și a plecat.

Eu am sărit din tren pe furiș, fără să mă vadă vreun controlor

Când am realizat unde am eram, am respirat ușurat

Exact la biserica de lângă blocul meu

Pesemne că trenul se învârtise în loc

Era o înmormântare falnică

Fanfare, mulțime fără număr

Toți plângeau. Toți.

M-am așezat mai într-o parte și am întrebat o femeie cu voal negru care plângea cu voce tare

Cine a murit?

Tu!

Obligațiile și îndatoririle poetului


Să își pună pe foaia albă

Faptul că pe el îl arde pe mațe

Dar să o spună atât de frumos

Încât nimănui să nu-i pese că-l doare de-i sar ochii din orbite

Toți să aplaude ca la circ

”Ce metafore, dom`le?! Chiar că e poet!”

 

Să-și facă electrocardiograma iubirii

Pe A4

Cu liniile alea care coboară direct în iad

Iar el să vorbească despre durerea lui

Atât de intens

Încât cei din jurul lui

Stând pe scaune în cerc

Niște spectatori  care urmăresc o tragedie live

Să ceară ”bis” cu forță

 

De la distanță i se cere să fie depresiv

Să distreze mulțimea

Care crede că toate cuvintele alea vin așa din senin

Un fel de har, o chestie care o primesc gratuit unii oameni

Dar nu nimic mai fals

Toate poeziile în esența lor fină sunt alcătuite din oase rupte

Bătăi anormale ale pulsului, dureri intense în piept

Multe lucruri psihosomatice

Care se transcriu pur și simplu pe o foaie albă

Un fel de diagnostic la vedere

Dar spus în cuvinte frumoase

Ca să dea bine în toate manualele de literatură

Aproape de poezie


 

Dacă întreaga umanitate ar fi un om

Nici bun, nici rău, nici frumos, nici urât

Ce i-ai spune?

Tu și el

L-ai lua de mână, ai mânca cu el?

I-ai povesti toate tristețile tale?

Ar fi îngerul tău?

Ar fi fratele tău?

Toată iubirea ta ar fi în acel om, toată nebunia ta ar trebui să o împarți cu el

Cum i-ai spune ”bună dimineața”?

Ai dormi cu el în pat?

Te-ai închina în același tempo cu el în bisericile goale?

Ai putea să suporți moartea lui?

I-ai da oare tot ce nu i-ai dat până atunci altui om?

L-ai iubi mai mult decât pe Dumnezeu?

I-ai rosti numele în fiecare clipă?

Ar mai conta că nu vorbiți aceeași limbă?

Ai putea să-l mai îngropi?

Sau să-l mai minți?

Să-i refuzi orice dorință?

Cum ar fi să știi că dincolo de el e doar singurătate?

Cum ar fi să te părăsească într-o zi?

Tu și el

Singura speranță într-o lume de doi

Nu ar fi cel mai prețios lucru care ți s-a întâmplat vreodată?

Ai putea să taci vreodată în preajma lui?

Sau să nu-i înregistrezi pe benzi de magnetofon fiecare cuvânt?

Cum ar fi planeta asta fără Soare, fără Lună? Ar mai conta toate astea, dacă nu ar mai fi?

Tu și el, o planetă atât de plină de oameni.

Dostoievski și ai lui


uneori am un fler deosebit la oameni

când l-am văzut cum traversează strada, am știut că este el

m-am dus glonț spre dânsul

Dumneavoastră sunteți? Chiar dumneavostră?

m-a privit ca pe un condamnat la moarte ce-și mănâncă ultima cina

sau poate ca pe Iisus pe cruce

cu milă

și din spatele lui au venit ai lui

cărau tot felul de obiecte care servesc umanității pe timp de pace și de război

cadavre, femei frumoase și niște pungi mari pline de cadouri

mai m-am liniștit puțin

s-a oprit, a băgat mână în buzunar și a scos o batistă cu monogramă

poftim, șterge-te la nas, îți curge sânge

 

cadru pe mine, cadru pe mine

mă ștergeam cu batista la nas

și ei se îndepărtau în ritm de marș funerar

 

și m-am gândit că în timp ce alții adorm cu gândul să cucerească lumea

eu adorm cu gândul la tine, fără să realizez că e un alt fel de a cuceri lumea

 

atunci, chiar el, Dostoievski, citindu-mi gândurile

s-a întors spre mine

și a strigat oamenilor lui

Veniți, acest om are nevoie de ajutor!

și ai lui

m-au apucat de mâini și de picioare și m-au aruncat atât de sus

încât am putut vedea cum planeta se face mică, atât de mică, cât o mărgea albastră

exact ca cea din colierul pe care îl porți la gât mereu

Nox Angeli


 

 

 

Îmi deschisesei inima în stilul tău propriu, ca pe o cutie de conserve

și au sărit din ea tot felul de pitici, dragoni, femei oarbe și tot felul de alte întâmplări minunate

ai strâmbat din nas la unele, la altele ai râs cu gura până la urechi

m-am dat un pas în spate cu inima în mâini

tu te-ai apropiat încet

nu mai vedeam nimic în jur, doar pe tine, cerul devenise pădure uriașă cu frunzele în jos și în apartamentul meu încolțise iarba subit din parchet

și mi-am adus aminte că noaptea trecută mă vizitase un înger în somn

știi ce țineai în mâini?

un fulg

un fulg alb din aripa îngerului

cum a fost posibil? ai fost și tu în vis? Albert-Albert!

noi visăm la fel, nu? același înger, aceeași cer pădure suspendată cu frunzele în jos.

am tăcut, pe inima mea se cristalizaseră urmele degetelor tale ca pe tablele lui Moise

am să mor m-am gândit

am să mor cu tine în gând

în viața următoare am să te caut, știu că ți-am zis râzând, fii sigură

și am să mor la fel gândindu-mă la tine

cum îmi despart toate poeziile de trup și ți le dăruiesc

iar tu mi-ai întins mână și mi-ai arătat în palmă cu liniile formau același traseu ciudat ca cel din palma mea

un fel de rugăciune, un fel de rugăciune

Lecții de iubire


La cursuri erau prezenți toți: oameni, tigri, urși, frunze, lalele, fluturi

Și tot ce era viu.

Luau notițe, scriau la tablă tot felul de formule ale iubirii

Primeau note sau pur și simplu învățau

Până într-o zi când la ore nu a mai venit niciun înger

Toata planeta s-a panicat, încă nu dăduseră examenul final

Atunci au plecat cu toții pe casele lor, pe la viziunile lor

Unii dezamăgiți

Alții bucuroși, alții fără nicio stare.

Singurii care s-au întors în clasă în fiecare zi au fost oamenii

Zi de zi veneau și se uitau unii la alții

”Care e treaba cu iubirea? De ce nu ni s-a predat și finalul?”

Anii au trecut, oamenii veneau tot mai rar în clase

Școala s-a dărâmat, nu a mai reconstruit-o nimeni

Apoi un rege, primul rege al omenirii, a dat ordin să se pornească un război

Iar toți morții au fost îngropați pe locul fostei școli de iubire

Și nimic nu a mai fost la fel

Toți uitaseră că iubirea se predă la școală cu îngeri și cu manuale

Nu e chiar atât de ușor să știi să iubești

Anotimpurile vin și pleacă

Regii vin și pleacă

Planeta se învârte la fel prin Univers

Și nu mai există niciun manual despre cum să iubești

Deși odată, într-o școală cu ferestre largi

Îngerii predau lecții de iubire

Până și anotimpurile se uitau curioase pe geam

Și nimeni nu credea vreodată că cel mai important lucru din viață

Va fi lăsat la îndemâna oricui

Pentru că niciodată nimeni nu poate să învețe să iubească fără miracole

Domniță, pot să


 

Să am și eu un moment de liniște aici pe planeta asta?
Puteți să faceți puțină liniște câteva minute?
Peste tot, absolut peste tot, chiar și în cimitire
Să nu mai plângă nimeni, să tacă toate necredințele
Să aud cum curge iubirea fluviu printre toți
Săpând faleze adânci în oameni
Să mă conving că nimic nu e întâmplător
Că toți oamenii de lângă mine sunt de fapt niște îngeri sub acoperire?
Și pentru câteva momente să auzim corul inimilor tuturor oamenilor
Acea hartă care ghidează Pământul prin întuneric
Strigându-ne numele.
Atunci ne-am putea întinde fericiți unul lângă altul
Lăsând oamenii să facă ce știu cel mai bine
Să dea vina unul pe celălalt pentru toate neputințele lor
Fără să ne pese, pentru că iubirea va fi scutul nostru

arhiva albastră


dacă s-ar aduna printr-un procedeu nemaiîntâlnit absolut toate poeziile scrise vreodată de oameni și păstrate într-un depozit/muzeu și toate acele poezii ar fi puse pe categorii, poezii de dragoste, poezii triste, poezii de moarte, poezii vesele, poezii despre victorii, despre înfrângeri, ode și restul categoriilor de poezii, tu ai avea o secțiune specială. poate că ar fi cea mai vizitată, undeva pe un culoar foarte frecventat și plin de lumină. mă rog, nu cred că ai avea cele mai multe, nu cred că te-ar interesa asta, poate că ar fi de ajuns doar un singur raft în care poeziile tale ar sta foarte comod, dar sigur te-ar interesa să le porți din când în când ca niște bijuterii scumpe, sau ceva care ar putea să lumineze atunci când ești tristă, sau oricând, poate chiar pur și simplu să te plimbi cu ele ca și când ai purta în brațe niște bebeluși și s-ar face atât de multă lumină în interiorul tău încât oamenii din toate trenurile, avioanele, taxiurile, maxi-taxi-urile, autobuzele și toate tramvaiele s-ar opri iar călătorii ar coborî cu pălăriile în mâini ca în mijlocul unui miracol

De ce cădem?


în fiecare zi îmi înscenez moartea

cu foartă multă atenție și tandrețe

mă scol imediat după ce sună alarma dimineața

eventual fac un duș, beau cafeaua

fumez două-trei țigări

și mă arunc rapid în primul metrou care-mi iese în cale

ca într-un sicriu, ceva de genul ăsta

nu cobor niciodată la ultima stație

o păstrez pentru scena finală

oamenii din jurul meu habar nu au că eu de fapt exersez moartea

unii zâmbesc, cei mai mulți sunt însă absorbiți de propriul lor scenariu

și reușesc să-mi leg șireturile fără să mă gândesc la tine

apoi îmi aduc aminte că nu sunt erou, nu sunt aprope nimic

și că de fapt toate poeziile trebuie să fie triste

altfel nu ar mai fi poezii

și merg spre ieșirea de la metrou

exact cum este prevăzut în scenariu

negândindu-mă la nimic altceva decât la tine

iar în spatele meu aud cum corul intonează un cântec trist

dar nu mă opresc pentru că totul e exact așa cum trebuie să fie

cadem în fiecare zi pentru că exersezăm viața pe modul iubire

și niciodată nu iubim atât cât trebuie pe ceilalți

și trebuie să o luăm de la capăt pentru a învăța

Iisus e fiul lui Dumnezeu iar Iubirea e fiica Lui

 

 

ca două păsări fără stăpân în viaţă


primul om pe care l-am cunoscut în viaţa asta am fost eu
înalt, destul de înalt
oarecum stingher când vorbea despre destinul lui
sorbindu-l încet ca dintr-o ceaşcă de cafea prea fierbinte
lucrurile deveneau magic de triste şi avea impresia că restul oamenilor îl năpădeau ca buruienile crescute pe zidurile unei casei părăsite
ăsta eram eu, adică aşa mă mişcam odată cu planeta prin univers, niciodată prin acelaşi loc
şi niciodată nu discutam franc cu mine, pentru că uneori nu aveam ce să-mi spun, eram ca doi străini care mergeau împreună pentru că aşa se întâmplau lucrurile de când mă născusem. singura mea cetate în care puteam să mă adăpostesc de orice furtună, de orice invazie eram doar eu. şi cetatea rezista de cele mai multe ori. adeseori o cârpeam cu tot felul de poveşti frumoase despre ceilalţi oameni. şi atunci un soare imens se năştea dimineaţa şi acoperea malul râului pe care mi-l cumpărasem în secret de la nişte dragoni care muriseră în drumul de întoarcere spre regatul lor. de ce muriseră? pentru că aşa mi s-a părut cel mai frumos să se întâmple. şi în dimineaţa aceea imensă care îmi acoperise toată viaţa te-am zărit pe cealalt mal al râului. al doilea om pe care l-am cunoscut în această viaţă, probabil că şi în altele, mă rog, aşa am crezut că era frumos, să ne ştim dintr-o altă viaţă, ca într-o poveste care se repetă pentru că ar fi o viaţă tristă dacă nu ai avea un prieten pe celalt mal al râului, nu? şi mi-ai zâmbit atât de frumos încât pieptul mi s-a găurit ca nimerit de un glonţ rătăcit dintr-o redută inamic. ce mai puteam face? puteam să înot spre tine, puteai să înoţi spre mine, ca într-o poveste oarecare de dragoste. dar nu s-a întâmplat aşa, pentru că lucrurile frumoase au mereu o tristeţe interioară atât de intensă exact ca atunci când un cor invizibil cântă o melodie tristă la înmormântarea unui erou. şi nimeni nu plânge, pentru că ştiu că lucrurile nu se puteau termina altfel. şi doar noi doi auzeam melodia aceea tristă care devenea o punte de lemn între noi, iar viaţa devenea atât de simplă încât plutea între noi ca un fulg care nu voia sa atingă nisipul de pe mal

Video Poem


              Litanie

oamenii curg ca niște râuri pe lângă mine

unii sapă faleze adânci

 

uneori este ca și când întunericul devine solid

ca o piatră pe care o ții în mână

colțuroasă, fără o formă precisă

 

un timp, am mers așa, în neștire, pe faleza ta

puteam să jur că recunoșteam niște sfinți pe celălalt mal

scrumul țigării îmi pica pe haine

le făceam cu mâna

”hei, eu sunt, eu sunt!”

ei băgau mâna în buzunare și scoteau tot felul de cărți

probabil că biblii, probabil

și le aruncau spre mine

ca niște raze de lumină

 

apoi am ajuns acolo unde eu mă întâlnesc cu tine

cu totul întâmplător

absolut întâmplător

soarele începuse să zidească o superbă zi de vară

lumina ploua printre noi

o superbă ploaie de lumină

și ne-am așezat pe nispul cald în timp ce

alții își mărturiseau vina unor sfinți îngenuncheați

m-am ridicat

printre cei îngenucheați m-am recunoscut

tu mi-ai acoperit gura cu palma

 

curgeai ușor pe lângă mine

ca un râu ce sapă o faleză adâncă

ca o rugăciune

 

frenetic, febril, fenomenal


stăteam eu aşa, cu viaţa mea în mâini
oarecum liniştit, să zicem, liniştit
adică ce mi se mai putea întâmpla?
linia frontului era departe, viaţa torcea ca o mâţă blândă
mă rog, ştiam că dedesubtul meu, împrejurul meu, deasupra mea
se întâmplă lucruri revoltătoare
se întâmplă iubiri
pasiuni, crime, revoluţii
dar eram într-o bulă atemporală în care adăstau cu mine soarele de vară, iarba verde şi copaci plini de frunze
era o vară frumoasă, nici măcar nu aşteptam ploaia, nimic poetic
chiar îmi săpasem groapa, scosesem toţi bolovanii din ea şi îmi scrisesem foarte caligrafic numele pe cruce, adică eram relaxat
şi torcea încet prin toate hârtoapele prin care treceam alături de vieţile celorlalţi care se loveau de mine accidental, pur şi simplu fortuit, să zicem că uneori mai zâmbeam, mai dădeam din mâini în semn de refuz, dar nu era nimic profund, totul la nivel superficial, ca şi când sângerezi pentru că te-ai înţepat puţin cu unghiera, nimic grav, viaţa mi se părea absurd de liniştită, nu înţelegeam de ce vieţile altora erau ciuruite, durerile îi făceau să ceară îndurare şi inventau cărţi de rugăciuni pentru a putea trece mai uşor punţile dintre ei
aşa deci, stăteam liniştit şi îmi sorbeam tacticos cafeaua de pe marginea gropii
viaţa mea stătea cuminte lângă mine ca un căţeluş ce aşteaptă să-l mângâi pe creştet
şi mi se părea atât de extravagant restul, încât adormeam la filmele de la tv, sau ţipam la actori să vorbească mai încet pentru că mă deranja tangajul rolurilor interpretate


până într-o zi, o zi oarecare
când te-am găsit în groapa mea măsurând cu ruleta
m-a apucat râsul, înţelesesem de prima dată, voiai şi tu acolo cu mine
dar nu te-a deranjat, ai aruncat câţiva bolovani afară
te-ai căţărat afară şi ai început să mângâi şi tu căţeluşul de lângă mine
ca şi când era şi alt tău
şi atunci am început să aud un zgomot de fundal puternic
viaţa mea se lovea de a ta precum titanicul de iceberg
cineva se va scufunda, ţi-am zis
sau poate amândoi, mi-ai zis
ahhhh
şi atunci am început să aruncăm pământul înapoi în groapă
frenetic, febril, fenomenal
niciunul dintre noi nu mai era ceea ce fusese înainte, cred că dragostea era de vină şi universul se crăpase ca după un cutremur lăsând alături de fostul meu mormânt proaspăt acoperit, un alt mormânt proaspăt săpat care putea să ne cuprindă pe amândoi oricând.
şi căţeluşul a început să alerge de parcă turbase, mă rog, era o frenezie febrilă fenomenală, ca în preajma unei iubiri iscate din senin, sau poate că nu, poate că toată viaţa aşteptam pe marginea gropii venirea celuilalt şi cutremurul care trebuie să ne aducă o altă groapă şi mai mare, pentru doi

Long way down


Imaginează-ți că ești un pescar care nu a pescuit niciodată

În fiecare dimineață, foarte de dimineață, atunci când stele mor

Îți bei cafeaua și fumezi

Ceilalți pescari își aruncă undițele departe în larg

și peștii se agață cu gurile de cârlige pentru că așa se întâmplă

toții mor, chiar și pescarii

Dar tu nu

Pur și simplu ești un pescar fără undiță

Aștepți soarele și apoi pleci acasă

Mulțumită

Pe drumul de întoarcere nu te gândești la tine,

Nu te gândești la mine

Nu te gândești la stelele care au murit

Pur și simplu e un drum lung, foarte lung în care nu te poți să te gândești la nimic

Doar mergi, fără tine, fără mine, fără absolut nimic

 

Ani de zile, ani de zile

și tu ești un pescar care nu a pescuit niciodată

până când într-o zi când la mal adusă de valuri ajunge la picioarele tale o undiță

irelevant ce fel de undiță

dar tu tot nu pescuiești

o iei acasă

și anotimpurile trec

copii se nasc

mor

dar tu vii în fiecare dimineață a fiecărui anotimp la marginea mării

undița lângă tine, stele mor, soarele răsare, tu zâmbești cafelei

dar tot nu pescuiești

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

dar într-o dimineață de vară toți pescarii, absolut toți oamenii din jurul tău pleacă

dispar ca printr-un miracol

ca și când Lazăr s-ar fi sculat din morți, ceva în genul ăsta

inexplicabilă puterea iubirii din oameni, ai putea gândi

poate că au plecat spre morții lor, să-i învie, ți-ai putea spune

și atunci apuci undița

în următoarele câteva secunde un pește a înghițit cârligul, fără măcar să gândească

e un pește destul de frumos

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

 

și te întorci iar a doua zi cu undița pregătită să prinzi din nou același pește

el vine, se agață cuminte de cârlig

dar îi dai drumul înapoi, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv

care are legătură cu lungul drum spre casă

și apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

zilele trec vertiginos, ca o defilare a unor soldați grăbiți să ajungă acasă la iubitele lor

tu pescuiești preț de câteva secunde același pește

uneori nici nu te mai obosești să mai arunci undița în apă

intri desculță și vă întâlniți la mal

el vine, tu vii, e ca o întâlnire de dragoste

și viața devine miraculoasă preț de câteva secunde

două lumi se întâlnesc, două dimensiuni se întâlnesc mereu și mereu câteva momente, o viață de om ai putea spune

și tu îi dai mereu și mereu drumul înapoi în lumea lui, poate din compasiune, poate din frică, poate dintr-un motiv care are legătură cu lungul drum spre lumea ta

 

nopțile trec greu, poate că alt pescar îl va prinde

poate că într-o zi nu va mai veni la tine

poate că, poate că

poate că miracolele nu se mai întâmplă

și atunci ieși pe balcon și fumezi mult

privind lungul spre tine, spre mine, spre Dumnezeu

și te rogi

te rogi pur și simplu ca un sfânt care nu a făcut niciodată nicio minune

atât de sfânt, atât de plin de credință în iubire, încât îngerii fac miracole în numele lui

 

și dimineața pleci iar la malul mării

uneori nici nu-ți mai iei undița

pleci atât de sigură că lumile voastre se vor întâlni preț de câteva secunde

toate hematiile tale indică marea ca o busolă

și tu alergi, zbori, nicio moarte nu te poate opri, nicio armată de gânduri

nici strigătele celorlalți oamenii care te anunță că furtună lovește țărmul

el nu are cum să nu fie acolo

printre valuri uriașe, corăbii răsturnate și cadavre plutind între două ape

și el este, el există ca de obicei în acel moment

acolo trebuie să fie

iar tu te bucuri nespus, atât de mult încât lumea devine un loc minunat

preț de câteva secunde

 

 

 

apoi pleci acasă la fel de tristă

cobori pe drumul lung spre casă

fără să te gândești la nimic, nici măcar la tine, nici măcar la mine, nici măcar la Dumnezeu

 

și iubirea învinge de fiecare dată în tine

pentru că te întorci mereu acolo, mereu te întorci în locul acela

la mine, la tine, la ce e mai frumos în oameni

și toți ceilalți pescari din jurul tău te salută voioși

pentru că au înțeles totul fără să îți vorbească, fără să te atingă

pe lungul drum spre casă

pentru că și ei parcurg același drum înapoi în fiecare zi, zi de zi

alături

ca niște iubiți care nu-și vorbesc din teamă

cuvintele uneori sunt doar niște prelungiri neinspirate ale umanitații din noi

important e ca tu și eu să fim mereu acolo în aceeași dimineață, în aceeași viață

în același gând

 

 

cineva strigă numele tău


Sunt momente când toții oamenii îmi fac cu mâna de la fereastrele unui tren

Ca și când ar pleca cu toții la război iar eu aș rămâne singur într-un oraș pustiu

și plec să dau o tură pe bulevardele largi, pustii

dar încep să am crampe musculare

picioarele mele refuză să mai meargă fără tine

creierul devine profund afectat și proiectează doar imaginea ta

făcându-mi cu mâna de la fereastra vagonului de tren

și cineva strigă numele meu în mintea ta

atât de clar, atât de real, încât ai impresia că ai tras semnalul de alarmă

și ai coborât după mine

dar nu-mi fac iluzii

mă opresc în fața unei cafenele celebre

cu o biserică alături, o biserică albă fără turle

și fumez o țigară

iar tu,

tu ești cu mine, așa mi-au zis toții cei din tren

ea e cu tine

rămâne-rămâne

și încep să disting clar numele tău în zgomotele clopotelor bisericilor din oraș

care bat fără încetare în amintirea ta

 

 

Sunt momente când toții oamenii îmi fac cu mâna de la fereastrele unui tren

Ca și când ar pleca cu toții la război iar eu aș rămâne singur într-un oraș pustiu

și tu pleci cu ei

să lupți pentru mine

să mori pentru mine

iar eu rămân singur ca o insulă în mijlocul oceanului

și atunci aud numele tău atât de clar cum răsună în mintea mea

ca un clopot care anunță o înmormântare

Litanie


oamenii curg ca niște râuri pe lângă mine

unii sapă faleze adânci

 

uneori este ca și când întunericul devine solid

ca o piatră pe care o ții în mână

colțuroasă, fără o formă precisă

 

un timp, am mers așa, în neștire, pe faleza ta

puteam să jur că recunoșteam niște sfinți pe celălalt mal

scrumul țigării îmi pica pe haine

le făceam cu mâna

”hei, eu sunt, eu sunt!”

ei băgau mâna în buzunare și scoteau tot felul de cărți

probabil că biblii, probabil

și le aruncau spre mine

ca niște raze de lumină

 

apoi am ajuns acolo unde eu mă întâlnesc cu tine

cu totul întâmplător

absolut întâmplător

soarele începuse să zidească o superbă zi de vară

lumina ploua printre noi

o superbă ploaie de lumină

și ne-am așezat pe nispul cald în timp ce

alții își mărturiseau vina unor sfinți îngenuncheați

m-am ridicat

printre cei îngenucheați m-am recunoscut

tu mi-ai acoperit gura cu palma

 

curgeai ușor pe lângă mine

ca un râu ce sapă o faleză adâncă

ca o rugăciune

Un stol de îngeri


Se lovește de pereții inimii mele
Făcând un zgomot atât de puternic
Încât se aude în tot cartierul

Un stol de îngeri se lovește
De pereții inimii tale
Într-o gălăgie infernală
Ca și când un stol de vrăbii s-ar lovi de o fereastră închisă

și seara se lasă peste cartierul meu, peste vrăbiile tale
Oamenii se plimbă imperturbabili cu planeta prin Univers
Dumnezeu le face cu mâna de la fereastră
și eu mă gândesc că nimic nu e mai frumos ca un stol de îngeri
care ciugulesc iubire din palmele tale

iar tu ești o mincinoasă patologică, ca de obicei

Religia mea ești tu


Mergeam noi doi de mână pe stradă,
Printre fel de fel de oameni, printre fel de fel de povești
Nu mai țin minte unde, dar știu că ne grăbeam groaznic
Zău! Ne grăbeam groaznic, nu cred că aveam vreun țel precis
En fin
Mergeam repede, săream peste gropi, săream, aproape că zburam
ne țineam de mână, regulamentar
când deodată a început să mă doară un picior
aproape că îmi cangrena
mi-ai zis foarte îngrijorată
”Hai să ne oprim puțin!”
”Cu ce rost? Mai dă-l dracului de picior, e doar un picior.”
Și am mers mai departe
Brusc a început să mă doară o mână
Mi-ai zis iar la fel de îngrijorată
”Hai să ne oprim, te rog!”
”Cu ce rost? Mai dă-o dracului de mână, pot trăi și fără o mână!”
Și nu ne-am oprit iar.
Săream, zburam și ne grăbeam.
Jur că nu mai știu unde alergam așa ca doi posedați
Printre fel de fel de oameni, printre fel de fel de povești
Printre fel de fel de anotimpuri
Și am mers cale lungă, dacă priveai înapoi
Și atunci a început să mă doară un ochi
”Hai să ne oprim, e totuși un ochi!”
”Mai dă-l naibii de ochi, te pot iubi și cu un singur ochi, nu?”

La un moment ai încetinit
Te durea un picior, o mână, un ochi și îngerul tău trăgea să moară
și de abia atunci m-am oprit și eu
”Nu te opri, nu te opri, mergi fără mine!”
”Nu mai contează, dacă tu nu ești, ce rost mai are să merg singur?!
La ce mai îmi folosesc mâinile, picioarele și ochii dacă tu nu mai ești cu mine?”

Și ne-am așezat la marginea drumului
Printre oameni tăcuți, printe morminte și cruci rupte
Nimerisem într-un cimitir
Chiar lângă crucile noastre, chiar lângă gropile noastre
Acolo unde îngerii cântau în cor pentru noi
”Cine dracu` mai are nevoie de îngeri, dacă tu nu mai ești?!„

Când spui Iubire, spui Iubire


Am o iubire care nu mă lasă să dorm
Mânâncă cu mine din aceeași farfurie
Îmi fură țigările din pachet
Mă trezește dimineața la prima oră fără alarma telefonului
Îmi știe toate prețurile
Tot ascunzătorile și niciodată nu am destul sânge în corp
Ca să-i spăl toate păcatele
Dar totuși și așa
Cea mai frumoasă, cea mai iubită, cea mai meritoasă, cea mai extravagantă
Nu ești tu, nu vei fi tu
Niciodată-niciodată
E mintea mea care s-a îndrăgostit de tine
Neuronii mei care se apleacă spre stânga atunci când tu te apleci spre stânga
Se apleacă spre dreapta când tu te apleci spre dreapta
Însă am ajuns la concluzia că tu nu exiști
Nu ai existat niciodată
Sunt doar eu și o pasiune cruntă
Care nu mă lasă să dorm
Mânâncă cu mine din aceeași farfurie
Îmi fură țigările din pachet
Și restul de lucrurile capitale care se întâmplă de dimineață până seara

Și totuși, nu

Ana, îmblânzitoare de fluturi (Pentru Ana C.)


Pe Ana o știu toți îngerii

Stă la etajul patru

și are o misiune  mai grea decât a unui apostol

învață puii de fluturi primele litere ale zborului

pentru asta și-a confecționat o pereche de aripi

dintr-un material mai ușor ca gândul

și și-a tocmit ajutor motanul vecinului de palier

toți fluturașii tac și se ridică odată cu Ana

deasupra podelei prin pereți, peste copaci, peste cartier, peste oraș

până când totul devine albastru

exact ca Pământul văzut din spațiu

și atunci Ana e cea mai bucuroasă

se întoarce înapoi la prietenii ei

le explică cum se face

ei aplaudă, dar nu reușesc niciodată

pentru că a fi Ana e un lucru complicat

și îi iese de minune doar ei

pentru că ea știe unde viața se ondulează, unde fuge tristețea

și când încep îngerii să tacă

cel mai minunat lucru pe care mi l-a descifrat Ana

este că poeziile sunt niște arcușuri pe care fluturii dansează

până când cele mai frumoase melodii reușesc să zboare printre oameni

fără aripi

aş vrea să mă cheme Dumnezeu


să fiu atât de şmecher încât să am toţi sfinţii la degetul mic de la picior
să am toate cheile Universului în geaca de blugi uitată în debara
să stau impasibil în fotoliul meu de psiholog
iar Timpul întins pe canapea să-mi spună tot ce are de spus un timp
să fac castele de ape şi să nu dau socoteală nimănui pentru că nu am mamă nu am tată nu am fraţi nu am surori nu am veri verişoare şi nici măcar o rudă mai îndepărtată
să am doar un fiu pe care să-l trimit în misiuni secrete printre oameni şi apoi să-l extrag din zonă de război
şi să-l fac nemuritor doar pentru că aşa e planul meu divin pe care nu-l poate să-l consteste nimeni
să explodez stele pentru că eu chef de artificii pe cer
să nu dorm niciodată şi să nu-mi fie nici foame nici sete
să alerg mai repede decât viteza luminii
şi să fac genoflexiuni cu Moartea în cârcă
iar când nu am plăcere să ascult rugăciunile oamenilor să merg în vizite pe alte planete cu ochelari de soare
deghizat în extraterestru
cred că aş face ca o zi să dureze un mileniu iar milenii să dureze câteva secunde
numai că să văd cât de mult pot să sugrum timpul
şi să-l arunc atât de departe de casă încât să se transforme într-o galaxie care să indice mereu Nordul sufletului

minunat e numele Dumnezeu, nu?!

Fals poem de dragoste


Era un înger.
Un înger ca toți îngerii
Și nu ura pe nimeni, zău!
Și strada era adâncă
Oamenii mergeau cu valize și sacoșe în mâini
Unii mergeau la război, ceilalți habar nu am unde
Și îngerul stătea acolo în mijlocul străzii
Fără să facă un pas. Fără să bată din aripi.
Și oamenii plecau la război. Unii plecau la iubitele lor.
Așa spuneau. Ei nu se mirau de acel înger.
Pentru că își pierduse scriptura.
Își pierduse scriptura.
Și nici nu mai putea merge la război.
Și nici nu putea să mai iubească.

Trecuseră luni, ani
Multe zile, multe ploi, mulți oameni trecuseră pe lângă el
Degeaba
Absolut degeaba
Își pierduse scriptura, își pierduse scriptura
Și nu mai era nicio speranță
Într-o lume mai bună
Și zilele treceau, treceau ca niște păsări în noapte croncănind morbid

În dimineața aceea nimeni nu mai trecea pe lângă el
s-a ridicat de pe bordură
și-a strâns toate amintirile, tot ce avea mai de preț
purgatoriul părea atât de aproape
speranțele se prăvăleau ca în fața unui pluton de execuție
privirile i se tociseră pe zidul din fața lui pe care un om scrisese cu litere de-o șchioapă
o chestie pe care încerca să o descifreze din prima clipă a vieții lui
nu înțelegea, nu înțelegea
nu reușise niciodată
și asta îi cariase aripile
îi dizolvase încet sângele din vene
ar fi vrut să fumeze o țigară, dar chioșcarul plecase

s-a ridicat, pământul s-a înclinat spre înainte,
spre un război pe care nimeni nu avea să-l câștige
s-a gândit să meargă odată cu întregul pământ la război
și a început să alerge spre zidul acela din fața lui
spre cuvintele acelea scrijelite
acolo se va lupta, acolo va muri, acolo își va curăța aripile
acolo se va îndoi de trei ori ca în scriptură
și tot acolo va iubi să iubească
așa s-a gândit acel înger ca toții îngerii
și alerga, alerga printre oameni, printre valize răsturnate pe caldarâm
printre toți răniții zilei
și niciodată nu s-a simțit mai bine
mai uman
mai aproape de el

într-o zi o să-mi țâșnească din piept o pasăre cu numele tău


Când m-am trezit la 6 și 30
erai lângă mine bându-ți cafeaua fără zăhar
și ți-am zis încet la ureche
„ești o pasăre care și-a făcut cuib în pieptul meu”
Apoi mi-am aprins o țigară
Trăgeam din filtru așa uitându-mă la tine și apoi pe fereastră
Tu stăteai întinsă în pat
Și sorbeam încet din ceașcă
Și ți-am repetat iar
„tu ești o pasăre care și-a făcut cuib în pieptul meu”
Și tu te-ai ridicat lasciv din pat
Toată goală
Și mi-ai ciocănit ușor în coaste
„Hei, lasă-mă să intru!”
Am stins țigara și m-am apropiat de geam
Ți-ai lipit sânii de spatele meu
Și te-am lăsat să intri

Apoi am ieșit pe stradă
Străzile se luminaseră
Și nici un om nu părea să-și dea seama că
Îți făcusei cuib în pieptul meu

Când am ajuns în fața casei tale
Am ezitat să sun
m-am așezat pe bordură și am așteptat să ieși

dar nu mai puteai
pentru că îți făcusei cuib în pieptul meu

iar tu încă mai erai acolo
după ferestre, după glastrele din geam

și ziua a trecut toată
iar eu am plecat de lângă casa ta cu flori și geamuri albe

deși nu ai ieșit să-mi aprinzi o țigară
nu-ți mai puteai părăsi niciodată cuibul din pieptul meu

lucruri mărunte (II)


Uite aşa încep
versurile să se răspândească printre scaune
Praful se adună pe cuvinte
Iar degetele lovesc tastele albe
repovestind aceleaşi istorii.
Vedem cum se moare,
Cum se iubeşte,
Se urăşte, se distruge.
Cum Caesar atacă pe flancuri
Şi zdrobeşte inamicul.
Cum Galileo îşi murmură libertatea
În faţa Întunecimii.
Vedem chestii crâncene
Cum iubita plânge într-un colţ de mahala
Iar berbantul bea bere cu amicii într-o taverna murdară
Şi deapănă, cu halba în stânga şi ţigara în dreapta, fantasmagorii.

Toţi aplaudăm, suntem aceeaşi.
Şablonul e aurit.
Îl luăm din cui
Îl aşezăm pe foaia albă
Şi…
Nimic, the same old shiit

La final ne izbim de acelaşi zid
Devenim mici şi cocoşaţi, privim poze îngălbenite
Şi povestim celor ce au timp să ne asculte
Cum am fost şi noi şi tineri şi frumoşi
Iar adevărul mirosea a busuioc.

Ca să vedeţi şi voi că degeaba se scrie mult,
Prost şi fără rost.
Mai bine te duci la serviciu, dai norma peste cap
O fuţi pe iepuroiaca de nevastă-ta,
Faci o ipotecă,
Îţi iei o maşină în rate,
Te duci sâmbetele la picnic,
Te îmbeţi cu berea care se anunţă la reclame,
Priveşti cu atenţie sub capace
Şi te rogi să ai şi tu măcar o dată noroc în viaţă.

Ce vrei mai mult?!

puedes contar conmigo


liniştea din căuşul palmelor se urcase deasupra pereţilor
şi dădea din picioare ca o fată mare
i se vedea ombilicul
era lat de o palmă
poate chiar două
Tu mai eşti aici?
nu mi-ai răspuns
şi atunci am murit prima oară
direct în pat, cu mâinile la ceafă
aş putea spune că am murit din instinct

când m-am trezit îţi făcusei codiţe
eram fericit
farfuriile erau pe masă, aburinde
lingurile una lângă alta
cuminţi
câteva flori crescuseră în colţul camerei
simţeam cum mă acoperă un abur cald
ca o dimineaţă de vară care te bate pe umăr şi îţi şopteşte
Nu-i aşa că iubita ta este cea mai frumoasă femeie?
şi atunci am murit ultima oară
definitiv
iar tu te-ai aşezat peste mine
inima ta se lovea de pieptul meu

tic

tac

tic

tac

făcând o gaură prin care puteam să ies uşor
şi să mă opresc în sângele tău
într-un punct rămas la începutul frazei

Sex oral poetic


Plecat-au 7 poeţi şi poete spre Rai
Unul avea un nume ciudat
Lorelei (cred)
Şi au mers cam cât trebuie să mergi spre Rai
Poteci cu soare, poteci triste, alei umbroase printre morminte
Şi nu au obosit niciodată
Mereu găseau ceva să iubească
Războaie se terminau, războaie începeau
Şi drumul lor era uneori albastru ca cerul, ca marea
Şi roşu ca sângele, ca iubirea
Şi negru ca moartea, ca oamenii
Şi nu s-au oprit niciodată
Căci poezia nu poate să moară
Poeţii da, mor-mor
Şi când au ajuns în faţa Raiului s-au oprit să fumeze ultima ţigără
Departea cealaltă a podului era multă lumină
Aşa cum a vrut să fie Dumnezeu, feeric, magic şi sacru
Poeţii zâmbeau, sentimentele lor erau deja aici
Şi niciunul dintre ei nu s-a mai îndoit vreodată
Chiar dacă pe unul îl chema Petru
Au intrat
Dumnezeu era la o masă mare cu toţi sărăcii, orfanii şi văduvele falite
Mâncau cu toţii dintr-o singură farfurie
Beau cu toţii dintr-un singur pahar cu vin roşu
Şi sfinţii şi Iisus şi ceilalţi martiri erau la pescuit de oameni
Dar veneau şi ei seara şi se aşezau la aceeaşi masă mare să asculte poveştile lui Dumnezeu
Ei nu mâncau, hrana lor Dumnezeu
Acesta rupea bucăţi mari din el şi le oferea totul lor
Era o dimineaţă eternă
Şi poeţii s-au aşezat şi ei la masă
Îi cunoşteau pe toţi
Şi îl iubeau nespus pe cel care le dădea să mânânce lumină şi iubire
Pentru că aici
Nimeni nu mai ştia să înjure, să ucidă, să scuipe, să mintă
Uitaseră

Lorelei (aşa îmi aduc aminte că o chema)
A deschis o carte pe care o purtase tot drumul spre Rai în mâini
S-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu, ca un copil ce caută sânul mamei
Şi i-a spus ceva ce nu am înţeles
Şi atunci Dumnezeu i-a dat voie să facă sex oral
Ca unui iubit generos şi atotputernic
Căci Iubirea e totul şi Dumnzeu este tot
Şi Dumnezeu + Lorelei = Iubire

Ultimul poet a murit


Era bătrân-bătrân
Aproape orb, cocoșat, șchiop
Și aproape surd.
Nu vorbea cu oameni, păsările îi ciuguleau pâinea din farfurie
Intrând pe fereastra larg deschisă
Căuta mereu soarele cu degetele și mergea rar la piață
Puținii cunoscuți care-l mai salutau cu voce tare
Îl arătau copiiilor
”Acesta e ultimul poet!”
Iar el nu auzeau decât versuri și iar versuri
Iar copiii fugeau în toate direcțiile ca în timpul unui bombardament aerian
Zâmbea.

Toate poeziile lui odihneau pe vestonul unui înger
Ca niște insigne
Și câteodată mai bătea din aripi în preajma lui
Atunci poetul se ridica de la masa la care scria neîncetat
Și se înclina ca un samurai în fața altui samurai
Zâmbea.

Pe sub fereastra casei sale aproape în fiecare noapte se perindau fantomele iubitelor sale
Care îi lăsau țigări, ciocolată, cafea, cărți etc-etc
Dimineața se trezea și ducea toate darurile la un azil de bătrâni surzi, orbi și cocoșați
Stătea acolo pe o bancă și lăsa păsărelele să-i ciugulească din ciocolată, cafea etc-etc
Zâmbea.

Iar când a murit
Chiar în ziua aceea
Afară era soare puternic
Îl puteai găsi oricum și oricine
Păsărelele îi ciuguleau din pâine
Iar îngerul samurai bătea din aripi în preajma lui
Poetul. Ultimul poet
Și-a aprins o țigară
A tras câteva fumuri și a simțit cum Pământul alunecă trist prin Univers
Toate erau la locurile lor, chiar și poeziile de pe vestonul îngerului
Era cea mai frumoasă zi din viața lui
S-a ridicat de la masa de scris și a plecat acolo unde se duc toți poeții când mor
În acel loc unde doar Dumnezeu are cheia și n-o scapă niciodată pe jos

Și a zâmbit în timp ce dădea mâna cu Moartea.

Mortar sau Mortal?


Cineva îmi explica
Albert, nu putem trăi la plezneală!
Ridic mâinile spre sus ca un pelerin orb la Mecca,
Îmi scot căştile mp3-ul din urechi
Gâfâi ca un hamal care-şi încarcă
Sicriul cu pietre.
Mistria e în mâna dreaptă,
De pe umărul drept
Îngerul meu personal, Rasputin,
Mă încurajează
Hei rup – hei rup!
Mai taci dracului, mă, din gură!
Altă treabă n-ai şi tu acum decât să-mi ţipi isteric în ureche?!
Tace. Tac şi eu.
E vreun amor electric prin zona asta?
Simt nişte vibraţii în plămâni
Ca într-o discotecă cu boxe imense
În care se agită animatoare ”Made in Tenerife”.
Nu răspunde, unele lacrimi i se rostogolesc direct în galeata plină cu mortar.
Câteva bombe atomice se opresc la câteva mile distanță
Și-o turmă de atomi de hidrogen se repede nervoasă spre mine.
Mă simt pierdut.

(va urma)

….

(continuarea)

Pe plaja San Lorenzo
Servim o sangria rece
Rasputin, eu şi un cetățean murdar de viață.

Poem pentru o fată cu un iepure alb


În ziua aia soarele avea nevoie de respiraţie gură la gură
Sau cel puţin aşa tremura deasupra Dunării
Şi nu era niciun munte ca să-i ridice bastonul

Fata cu un iepure alb
Gesticula printre oamenii care mergeau în toate direcţiile Pământului
Avea ochi frumoşi şi bărbia îi tremura puţin când mă privea

Inima îi pulsa după ritmul norilor
În timp ce urca dealul acela de pe care un înger nepământean coborâse în viteză
Mergeam în spatele ei ca un explorator beteag, târâş-târâş

Fata cu un iepure alb
S-a întors spre mine mi-a zâmbit, îmi aduc aminte mi-a zâmbit
Când şi-a înfipt unghiile în carnea mea

Te simt, Albert!
Eşti ca un iepure alb!
În timp ce inima mea de lup se oprise să mai bată de mult!

Nu puteam să mai spun nimic
Eram anesteziat, îi simţeam pulsul în vârful limbii
Doar atât
Şi fata cu un iepure alb îmi tot întindea un pix albastru
Scrie-mi, Albert, o poezie frumoasă!
Am ridicat încet o mână, sau aşa am crezut
Şi atunci am văzut cum dădeam din lăbuţă ca un iepure alb
Şi ea s-a îndepărtând râzând precis, aproape chirurgical
În timp ce viaţa se coagula în jurul meu fără o formă precisă
Eram atât de trist încât miroaseam a moarte

cine sunt iubitele noastre


mereu am pus întrebarea asta mereu și mereu m-am întrebat ce fac ele de sunt atât de importante în viețile noastre pentru că iubitele nu sunt nici înalte nici nu au o masă musculară extraordinară dar totuși ele ne cară lopețile acele lopeți cu care săpăm mormântul fiecărei zile și tot ele cară apa aduc mâncarea și noi suntem acolo să le așteptăm cu palma streașină la frunte și le iubim le urâm le înjurăm și ele vin valuri valuri peste noi ne spală picioarele ne hrănesc copiii ne mângâie când visăm că suntem singuri și niciodată o iubită nu moare pentru că sunt făcute dintr-un aliaj indestructibil oțel krupp marmură de carrara și nimic și nimeni nu este mai presus de iubitele noastre aceste ființe fragile care plâng din cele mai puerile motive și nu cunosc nici măcar câți kilometri sunt de la pământ la lună dar totuși ele țin să se rujeze chiar și în timp de război când oamenii mor absolut degeaba și apa de la robinet nu mai curge pentru că ele sunt iubitele noastre cele mai frumoase femei care au trăit vreodată și ele pot zbura deși nu au aripi și nici nu sunt îngeri dar totuși ele zboară nu înțeleg când poate că le cresc aripi în timp ce suntem cu spatele și apoi le pierd când le privim sau nici măcar nu le putem să le vedem aripile pentru că noi nu vrem să vedem că iubitele noastre au aripi noi vrem doar să vedem niște femei care se rujează și ne cară lopețile cu care înmormântăm fiecare zi și noi suntem doar niște interpreți iar iubitele noastre viori pe care le strângem în brațe și le așezăm cu mare grijă pe pernă pentru că a doua zi trebuie ca ele să ne iubească din nou și acesta este cel mai glorios moment al vieților noastre momentul în care iubitele noastre ne cântă frumos iar noi traversăm ca ulise distanța dintre naștere și moarte

Gertrude Stein


gs

iisus-ul meu este pe hol,
stă atârnat în nişte holşuruburi
pe o cruce de lemn.
totul pare aşa de real:
trec prin faţa crucii
iar el mă urmăreşte cu privirea,
fac un pas la stânga, tot acolo,
mereu pe urmele mele.

într-o zi
sora mea a cumpărat un câine,
un labrador,
şi un tablou.
picasso,
gertrude stein.

gertrude
s-a expus
în faţa iisus-ului.

de multe ori aduc un scaun tapiţat
îl aşez între cei doi
şi aştept să vină noaptea.

doar atunci cel de-al treilea personaj
apare.
îşi scoate tabachera de aur, aprinde o ţigară
şi le aminteşte:
în galaxia noastră
cotidianul produce zilnic eroi.

Aston Martin DB5


n-o să am niciodată un Aston Martin DB5
nu voi sta la masă cu Obama, Bush et. comp
n-o să calc pe Marte
nu o să ajung pe Everest
nici măcar în Groapa Marianelor
n-o să iau premiul Nobel, sau vreun Oscar
n-o să beau niciodată vreo sticlă de vin scumpă cât un penthouse
n-o să vânez balene ca Moby Dick
n-o să am în sufragerie vreun Picasso original
n-o să iau niciodată cina cu Salma Hayek
n-o să dansez cu lupii niciodată
dar, de două ori dar,
E o viață minunată!

Eu sunt destinul meu


Aş putea fi un fel de pasăre şchioapă, cred că şi cu o aripă ruptă, mă rog,

care stă pe acoperişul universului tău

Aproape leşinat de ideea că şarpele care şi-a făcut loc în creierul meu

Creşte pe zi ce trece ca o celulă canceroasă

Şi-mi va înghiţi inima, bunul cel mai de preţ la care nu voi renunţa niciodată

(Ce ar fi creierul fără fratele lui vitreg, inima? Nişte bucăţi de celulă triste, nu?)

Dar nu sunt pasăre, nu am fost niciodată

sunt un fel de WC public în care se pişă şi se cacă

Toţii filosofii morţi.

Aşa,

deci, stăteam pe acoperişul universului tău

Mă luase ameţeala prinvind în jos

Şi mă gândeam că dacă fac un singur pas greşit în viaţa mea

O să mă duc tocmai jos

Şi o să se împrăştie tot rahatul peste toţi cunoscuţii mei

Chiar şi pe cei care sunt trecători în viaţa mea

Până şi pe Sinatra Frank l-ar putea stropi nişte diaree de la Kant, Immanuel Kant

Dar nu am făcut niciun pas greşit

Mi-am încurajat celule care graviteză de ani întregi în jurul inimii

Ca nişte viori din overtura Tannhäuser

Le-am dat indicaţii clare să nu îşi părăsească obiectivul

Şi am mers încercând să înţeleg de ce lumina ta interioară

Nu se îndoaie sub efectul gravitaţiei mele

Cum ar fi fost normal

Dar nu am reuşit

Şi atunci am înţeles că nu aş putea fi niciodată altfel decât sunt

Hăt-departe într-o lume în care pot supravieţui doar eu

Fără mască de gaze, pentru că îmi cunosc toate miasmele pe care le degajă destinul meu

el malo de la pelicula – omul în negru


fiecare colţ de stradă
are un om în negru

nu e imposibil
fiecare colţ de stradă
un om în negru
întotdeauna cu umbrela neagră
cu vârful stilet
înţeapă în pântece gravidele
loveşte năpraznic toţi câinii vagabonzi
cu pantofii lui negri din piele de şarpe
pune piedică îngerilor rătăciţi
râde isteric de fiecare dată
când trece un cortegiu funerar

toate astea
pentru treizeci de arginţi
pe care-i primeşte la căderea nopţii
de la o femeie în alb
cu ochii roşii

Poemul de noapte


Fumam în mijlocul patului
Era un fel de petrecere a noastră
Tu dormeai în brațele mele
Aveam sentimentul că suntem pe o corabie
Era o noapte liniștită
Fără vânt, fără valuri mari
Cu lună plină
Îți vedeam vasele de sânge de la încheieturile mâinii
Busola nu mai indica nimic
La tv rula un film oarecare
Eu înțelegeam tot
Tu zâmbeai în somn
Te strângeam în brațe și simțeam că adorm
Filmul era pe sfârșit
Țigarea la fel
Te-am strâns mai tare în brațe
Am stins țigarea
Am închis ochii
Și am simțit cum busola indica
Iubire

Apocalipsa după Alberto


Ale mele sunt toate culorile cerului
Roşu, albastru, negru sau roz
Toate avioanele care-l brăzdează
Toţi teroriştii
De pe linia Paris Tokyo
Bugetul Pakistanului
Toţi morţii din Irak şi Guineea Bissau
Toţi copacii de pe Calea Călăraşi
Pisicile călcate de maşini
Toate robinetele cu apă caldă şi rece
Toţi orfanii, toate vilele de la Marbella
Şi toţi subnutriţii din Darfur
Toate icoanele din biserică
Băncile din parc
Şi cozile de mătură
Toate cămăşile de forţă
Şi toate declaraţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite
Sunt cel mai puternic om de pe faţa pământului
Şi nimănui nu-i pasă dacă mâine pot să opresc conducta de gaze care alimentează
Europa de Vest
Dacă mor toate lumea va înceta brusc să mai vândă acţiuni la bursă
Sau să-şi plimbe câinii prin parc
Ceea ce mi se pare onest să se întâmple

Sursa răului este în mine
Iar Dumnezeu cunoaşte toate aspectele astea
Şi închide ochii condescendent
”E lumea ta, Albert, fă ce vrei cu ea!”

poemas de amor


mi-a plăcut dintotdeauna ca viața mea să se numească
poemas de amor
așa într-o altă limbă
pentru că iubirea e ca un fel de schelet pe care iți crești viața
amintirile sunt niște vertebre care ne susțin când pașim printre monumente
toate au o legatură comună cu iubirea
iubirea e o divizie blindată
un fel de armată invizibilă care iți străjuiește la marginea ființei
protejându-te de mizeriile din drum
nimic nu e mai previzibil ca iubirea
toți știm unde începe și unde se sfârșește
e singura certitudine a vieții
cel mai mare miracol din ființa mea

Poeţii mor mai tineri


Pentru că unele poezii sunt toxice
Se lovesc de unii oameni şi ricoşează dureros prin aer
Totodată poeziile îi urmăresc ca un bumerang
Mă rog, înţelegeţi voi ce vreau să vă spun
E un fel de mala suerte
Adică să nu credeţi că poeţii se simt nişte oameni fericiţi
Nu, deloc, ei sunt un fel de armată tristă
Cu generali morţi
Şi foarte mult sublocotenenţi bolnavi cu substantive pe post de medicamente
Şi le iau, le iau
Se îndoapă cu substantive

rochia neagră de la Paris


niciodată nu mi-a fost atât de greu
să mă imaginez pe mine cum stau
la baza unui soclu pe care mi-am scluptat iubirea
de fapt
s-a urcat ea singură: graţioasă, agilă şi cu rochia neagră
de la Paris (nelipsita rochie neagră – foarte chic)
s-a lăsat sedusă, drogată şi îmbătată
de dalta mea
a zis: „Da, îmi place aici. E briză, e poezie, e soare.”
apoi m-a întrebat graţios:
„Urci şi tu?”
stăteam aşa şi mă uitam excitat la ea

iubirea creează iubire
am dat din cap aşa neutru
şi mă gândeam cum am fi arătat noi doi pe soclu
eu slăbănog înalt şi deşirat, cu blugi army şi adidaşi, cu părul mare, vâlvoi
iar ea superbă, graţioasă şi elegantă în rochia de la Paris
rochia neagră
şi am zis: „Pas!”
rămân aici la baza soclului să le explic trecătorilor
ce frumoasă eşti tu
şi chiar să strig la ei să-şi scoată pălăriile în faţa iubirii

Cum am devenit scriitor


Nu mai țin minte exact. Dimineață, seară, la prânz. A fost o chestie ad-hoc. Pentru cei care nu știu ce înseamnă ”ad-hoc”, pot substitui acest termen necunoscut cu unul mai familiar, cum ar fi ”zilnic”. Mă rog. Nu contează. Eram poet și mă simțeam bine. Dar apoi am înțeles că nu-mi folosește la nimic să fiu poet. Aveam câțiva admiratori și admiratoare în mediul online. Dar nu conta admirația lor. Admirația nu are valoarea pe care o acceptă băncile. Aș că am lăsat-o mai moale cu poezia. Și m-am apucat de dramaturgie. Adică să scriu piese de teatru. Și aici am avut ghinion. Am fost admis cu câteva lecturi la un teatru de provincie și cam atât. În rest foarte multe promisiuni care de asemenea nu sunt acceptate ca bancnote. Și am zis că și dramaturgia este pentru domnișoare sensibile. Atunci am hotărât că mai pot scrie și proză, adică romane. Și am început să lucrez și la romane. Evident am publicat unul. Doar unul. A fost destul. Editurile din țara în care locuiesc și scriu în limba ei sunt niște chestii foarte pecuniare și nu au nicio legătură cu arta. Pentru cei care nu cunosc semnificația termenului ”pecuniar„ le spun eu că au ghicit, are legătură cu bancnotele. Așa că am zis că scrisul nu trebuie exersat decât ca un hobby. Scrisul nu e stil de viață în țara în care locuiesc. Așa mi-a zis mama, fratele meu, cumnatul meu, prietena mea, adică toți cei care mă cunosc. Mă aflam în fața unei dileme: să ascult vocea externă, vocală și cu foarte mare legătură cu bancnotele, sau să-mi dau mie credit, să am rabdare cu mine și să mă piș pe bancnotele care ne fac viața atât de frumoasă. Mă cunosc foarte bine; pe mama, pe mama, pe fratele, pe cumnatul meu și pe prietena mea nu îi cunosc la fel de bine. În cine să am încredere: în ei, în bancnote, sau în mine? Evident că sunt foarte egoist și țin cu mine din orice poziție. M-am votat pe mine. Eu sunt scriitorul, nu? Și am mers înainte. Peste puțină vreme am înțeles ce înseamnă să fii scriitor. O persoană m-a abordat și m-a rugat să scriu o carte despre viața unei terțe persoane. Și atunci am zis: ”Am învins, arta a învins!„
M-am urcat cu omul acela într-un autobuz să mergem la clinica celui care trebuia să-i fac un portret din cuvinte. Nu intru în detalii despre portret. Nu știu dacă ați înțeles ideea: pe câți dintre voi vă abordează oamenii pe stradă că să le scrieți romanul vieții lor? Hmm. De două ori ”hmm”. Asta înseamnă să fii scriitor. Super adevărat.

poezie cu pui de găină


bunica mea
face poezii
le scrie pe coli albe de împachetat
şi
le citeşte vecinelor
pe banca din faţa blocului.

vecinele o aplaudă de fiecare dată
uneori
pensionara de la 3 lăcrimează.

toate poeziile merg cu bunicul meu la muncă
bunicul merge cu bicicleta roşie la avicola
poeziile merg în servieta neagră

la ora 14 bunicul despachetază ouăle fierte
şi cârnaţii prăjiţi
poeziile cad încet pe măsuţa împrovizată
din 3 scânduri găsite în bălăriile unde se aruncă
puii de găină morţi

mănâncă încet
bea o ţuică cumpărată
de la alimentara
şi
dacă are chef
citeşte poeziile pline de grăsime

de fiecare dată bunica scrie o altă poezie
dar meniul rămâne acelaşi
ouă
cârnaţi
ţuică de prună

de fiecare dată
poeziile bunicii ajung
în bălăriile pline
de pui morţi

bunica mea scrie poezii
ca nişte puişori de găină morţi

Dezolarea elefanților vorbăreți


Aici e bine, e soare, câțiva elefanți se țin după mine pe stradă.
Oamenii sunt la fel de anoști ca acum un an când ne plimbam de mână pe stradă.
O prostie și asta, de altfel. Uneori minunile vin valuri-valuri și le uit numele.
Dar am trecut și de etapa cuvintelor pe care le-am uitat.
Am ajuns la concluzia primară că suntele din care sunt compuse cuvintele sunt niște elefanți care se țin după mine pe stradă. Ascult 2pac la căști, trag concluzii stupide și mă apucă râsul.
Îmi doresc să mă plimb cu mâinile prin buzunare ca și când aș căuta la coșul de gunoi poezii.
Apoi încep să mă gândesc la un super roman pe care să-l încep cu imaginea asta în care mă plimb cu mâinile pe străzi cunoscute în timp ce universul se plimbă și el alături de mine și îmi dau seama că suntem doar niște sunete care se plimbă prin Univers ca o gașcă de elefanți.
Iubirea e un cuvânt, nu e deloc un cuvânt supraponderal, dar rămâne o îngrămădire de sunete ce nu pot transcede nebunia neuronilor îndrăgostiți.
E frumos, e bine, e cald, e o tristețe care mi-a rămas de la tine și o țin la piept ca pe un obiect de mare preț.
Ca o inimă care nu mai funcționează.

Poemul de dimineață


E un fel de scut pe care îl găsești pe pat
Alături de lenjeria intimă, fluturii din cadă
Și câteva hârtii A4 pe care ai încercat să-ti prinzi inima între acol(o)ade
Nu e un o chestie așa extraordinară să scrii poeme

Sunt lucruri care unora li se întamplă zilnic
Așa cum muncitorii sudează cabinele unor yachturi de milioane de euro
Se plimba toată ziua pe ele, se lungesc murdari pe punte la soare
Un fel de a-și trai visul, de a se întâlni cu Dumnzeu pe stradă
Salutându-se cordial

Apoi se întorc în garsonierele lor mici
Și mor acolo fericiți ca iubitele
Să asculte extaziate cum au dat ei mâna cu Dumnezeu
Și au scris poeme de dragoste de sute de milioane de euro
De asta trebuie să mă repet că acest text
Trebuie să îți vină perfect ca un scut de vreme rea
Și pentru zile în care te cerți cu iubitul tău

Iubirea


nu se măsoară nici în luni, nici în ani
nici în catastrofe, foi albe
lanţuri muntoase
nici în apariţii subite de mări
în mijlocul străzii
nici la polul Nord, nici în camera mea
nici în aur, nici în cărămizi
mai ştii?
noaptea aia de dragoste
ne-am născut
am murit
şi tot aşa până dimineaţa
a doua zi era coadă la uşa noastră
lumea ne cerea autografe
noi eram aşa, cum să spun
nici apă, nici pământ
nici îngeri, nici oameni
într-un fel defloraţi
inima ta se mutase la mine
coastele mele erau pe covor
ne plăcea nespus dezordinea asta
din noi se dezlipeau bucaţi
zburau prin cameră
nici azi nu am hotarât
ce vom face cu ele
cum le vom aranja
ce îi va reveni fiecăruia
ne place nespus dezorindea asta
de atunci iubirea nu se măsoară
pe indiferent ce taler ai aşeza-o
ea te ridică deasupra hotelului Radisson Sas
şi atât

Albastru Marin


Cineva îmi bate cu putere în coşul pieptului.
Nu vreau să deschid ochii,
Nu vreau să-mi stric plăcerea asta de a-l lăsa să bată.
Poate că sunt chiar eu şi atunci e mai bine să aştept
Dar dacă e un albastru marin?
Wow, Albastru Marin!
Ar fi frumos.
Deschid ochii şi le deschid
Da, suntem doi, eu şi el
Ce bine că ne-am găsit acum la locul potrivit!
Stăm la taifas şi până la urmă
Achisez la ideea lui
Are talentul de a desena prin mintea mea numai cercuri care mă las mut de plăcere
Şi tac, şi tac şi tac!

câteva litere despre o zi oarecare


Se pocnesc secundele între ele
Întră adânc una în cealaltă
Cu zgomotul şinelor dezosate.

La cealaltă marginea a patului stai
Printre dungile cearceafului
Se zbat 30 de bărci cu pescari mahmuri
Şi un stol de păsări fără nume
E aceeaşi muzică de acum un an
Când priveam pe fereastră
Degeaba
Ca în documentarele despre dragoste
Învingând tulburator
Un luptător de sumo cu o simplă bătaie din pleoape.

Fără formă iniţială


stau în genunchi
toate secundele cu mâini abile de crupieri
îmi înfig ace în degete

sângele se retrage înspăimântat spre zona verde
acolo unde toate metaforele s-au ascuns
să-şi facă siesta dupa un dejun copios
printre poze cu femei care se prabuşesc
în mine ca un bungee jumping

mă ridic totuşi
o femeie s-a legat cu elastic de inima mea
pulseaza în mine
sus
jos
bază
pisc

sunt ca un edificiu recent construit
în care muncitorii au uitat
saci de ciment, ciocane, cuie

deşi pare imposibil
în mine e destul loc pentru a-ţi pune un hamac
îmi modific forma şi dimensiunea
sub acţiunea acestei forţe exterioare
mă curbez uşor până devin tu

De aici nu există scăpare


Inima mea e o bucată de cretă albă tocită
De prea multe ori am scris ”te iubesc” deasupra dimineţilor dintre noi
Uneori reciţi poeme triste
Atunci glasul tău se transformă în dangătul clopotului din noaptea de înviere
Braţele mele dezertează, devin 2 soldaţi care preferă
Să îşi abandoneze cazemata pentru a te ţine strâns la piept
Ca pe o ploscă cu apă în plin deşert

Devin confuz, îmi chem la o întrunire secretă
Toate celulele
Deschidem hărţi, haşurăm sentimente
De fiecare dată obiectivul principal surpă intangibilul
O mână de celule din ventriculul drept se oferă voluntare
Pentru cea mai extraordinară misiune din viaţa mea
Vor pleca singure spre tine
Nu există cale de întoarcere
Aşa că pregăteşte-te să fii iubită!

Dragobete 2008


templul nostru – e o celulă fără gratii

alături de mine pășește celălalt prizonier
are chipul tău părul tău genunchii tăi

se ghemuiește în mine
ca într-o cazemată
alteori se ascunde în ventriculul meu drept
de acolo șoptește
trezește-mă la sfârșitul zilelor

în fiecare dimineață privirile
ni se întâlnesc în aceeași cameră obscură
unde soarele pătrunde doar pentru a lumina
fierul cătușelor dintre noi

Magnetic Love


de multe ori îţi povestesc că sunt un resort
pe care îşi fac cuib în fiecare dimineaţă păsările
depun ouă din care vor ieşi pui gălăgioşi
nu mă vor lăsa să dorm în nicio noapte

alteori sunt prins în timp ce umblu pe furiş prin tine
şi dus în grabă pe băncile tribunalului
în sala aceea imensă cu pereţii înalţi
acoperiţi de portretele tale

iar judecătorul bate cu ciocănelul în inima mea
inculpat, eşti condamnat la iubire veşnică
pentru această femeie

iar tu-mi zâmbeşti şi-mi întinzi braţele
lipindu-mă de zid
ca un graffiti într-o temniţă

Nu-mi mai amintesc de tine


A urmat o perioadă de liniște
Anotimpul în care locuiam căpătase numele tău
Deschideam ferestrele, toate ușile
Așteptam un semn de la tine rezemat de tocul ușii
Nu puteam să închid ochii, nici să-i deschid
Închiriasem o patrulă de grăniceri să inspecteze
Urmele pașilor tăi din bucătărie la baie
Din pat la supermarket
Au dispărut și ei după două zile de cercetări.
Secundele se murdăreau, se răvășeau unele pe altele
Își pierdeau ordinea firească
Și eu pe bordură fumând rezemat de ușa prin care
Treceau toate anotimpurile
Dar tu nu mai erai
Murisei într-unul din visele mele

Poemul de seară


E un fel de scut pe care îl găsești pe pat
Alături de lenjeria intimă, fluturii din cadă
Și câteva hârtii A4 pe care ai încercat să-ti prinzi inima între acol(o)ade
Nu e un o chestie așa extraordinară să scrii poeme

Sunt lucruri care unora li se întamplă zilnic
Așa cum muncitorii sudează cabinele unor yachturi de milioane de euro
Se plimba toată ziua pe ele, se lungesc murdari pe punte la soare
Un fel de a-și trai visul, de a se întâlni cu Dumnzeu pe stradă
Salutându-se cordial

Apoi se întorc în garsonierele lor mici
Și mor acolo fericiți ca iubitele
Să asculte extaziate cum au dat ei mâna cu Dumnezeu
Și au scris poeme de dragoste de sute de milioane de euro
De asta trebuie să mă repet că acest text
Trebuie să îți vină perfect ca un scut de vreme rea
Și pentru zile în care te cerți cu iubitul tău

Când mă despart de iubita mea o iau razna


Scriu președinților, miniștrilor, devin brusc patriot
Dau citate din Tudor Vladimirescu
Agăț femei în bikini pe facebook
Las comentarii la toate proastele
Doar, doar mă vede ea și se enervează
Și mă sună, să-mi spună ceva de genul
Cretinule, iar agăți femei, iar scrii incoret în limba română
Uneori scriu agramat din același motiv
Să-i dau un motiv să mă apeleze
Când mă despart de iubita mea o iau razna
Îmi pun poze pe site-uri să creadă că nu mai am nevoie de ea
Vorbesc cu toate toantele, le fac bloguri, poeme
Stau online nonstop, doar, doar mă apelează ea
Sunt un cretin debil, așa cum spuneam într-un text
Ea nu mă va mai apela niciodată pentru că atunci când nu sunt cu ea
Efectiv o iau razna, devin brusc militant al păcii
Și al bunăstării poporului român, cred că e cu altul în brațe acum
Și eu mă smiorcăi dând add la toate toantele

Poeţii sunt niște patroni de oameni (voi releva toate detaliile picante)


În primul rând toți poeții au pixuri performante
Prin care țâșnește poezia ca o spermă albastră (calitate superioară, desigur)
Țâșnește ca un prădător deghizat, ca sperma umană
Poeților le place brânză de oi
Asta îi ajută să rămână în contact cu lucrurile frumoase ale animalelor de la țară
Și întotdeauna poeții sunt niște indivizi viguroși
Nu există nicio boală care să-i răpună
Să-i urce în pat (desigur)
Poeții au o singură slăbiciune: își iubesc țara în care s-au născut
Și de aceea uneori mor prea repede prin parlament sau prin comisii de etică
Și totuși poeții trăiesc cel mai mult dintre toate categoriile umane
Unii ajung să dirijeze avioanele pline de romantici care plutesc deasupra Parisului
Că niște păsări oarbe
Alții scriu atât de multe versuri încât apartamentele vecinilor
Sunt inundate de flori, păsări exotice și femei frumoase
Poeții sunt stăpânii oamenilor
Le ciopârțesc destinele că pe niște bucăți de cretă
Le educă copiii
Le lasă gravide virginele
Și le fură mâncarea de pe masă
Dar ăsta e farmecul poeților
Pot face orice cu niște cuvinte pe care le amestecă pe pagină albă
Din care un pix magic (desigur) scuipă toate intimitățile planetei
Toate slăbiciunile și reveriile ei

(Prison break) (variantă poeticească) (2012)


Stau singur aici în celula asta plină de frustraţi
Refulaţi sexual şi ciorditori de vise straşnic de frumoase
O celulă comună
Două mâini, două picioare, un cap, o inimă şi alte organe
Am sângele plin de mârşăviile pe care le-am comis
Împotrivă altora şi a mea
Mai ales a mea
Şi tot încerc să evadez în fiecare zi
Dar degeaba corpul ăsta mă ţine legat de el
Cu o mulţime de cătuşe
Un fel de dorinţe de plastic
Singura mea şansă e să evadez în gardian
Și să-i biciuesc pe toţi fraierii ăştia care
S-au adunat odată cu mine
De-a lungul anilor în cavitatea celulei
Să-i dau afară şi să rămân la fel de singur
Ca atunci când am ajuns aici
Nevinovat, debil şi cu un râs de copil

povestea unei femei şi a iubitului ei


în general orice femeie are o poveste tristă

se spune că femeile au aripile mai lungi decât ale iubiţilor

mătură mult mai uşor mizeriile de pe caldarâmul cotidianului

în schimb iubitul ei e mai înalt
are un fel de cască de protecţie omiprezentă, purtată sub brat
câteva ţigări în pachet
mai multe apeluri nepreluate

când se întâlnesc îşi lasă casca pe fotoliu
ea se aşază goală peste el ca într-un coşciug
acoperindu-i faţa cu aripile ei lungi, foarte lungi
ca un voal alb
stau aşa preţ de câteva minute
timp în care fluidele iubirii trec prin epidermă

apoi se despart
femeia devine tot mai tristă
iubitul ei şi mai înalt
atât de înalt încât i se potrivesc perfect
aripile ei lungi
luate cu împrumut până la următoarea întâlnire

el ia restul de la pâine
îl dă copilului cu mâna întinsă
începe să ningă

Radiografia unui poem


dacă îl jupoi de cuvinte
de metafore şi de ritm
rămâne doar siluetă unei iubiri
acolo dedesubt
este doar cel care scrie
şi atunci e singur
pentru că la autopsia poemului
el e singurul care poate înţelege poezia
adică iubirea
acolo unde se îneacă toate şi de unde se nasc toate poemele de iubire
nu ştiu de ce văd eu în toate poemele
iubire
şi toate radiografiile poemele
sunt de fapt cardiogramele iubitei

Ultimul poem de dragoste în 2011


nu ajung prea des la New York
dar acolo şi numai acolo
inima mea se citeşte uşor-uşor
ca un refren din anii 80
şi nu mai e loc de injustiţie atomică
tot ce mişcă în jurul meu
oameni, plante, păsări, ierburi ciudate
şi cutii goale de bere
au o fericire a lor, o fericire atomică,
care se scrie uşor-uşor
ca un refren din anii 80
numai atunci, în momentele în care ajung la NYC,
iubirea se scrie peste pereţii orizontali ai nebuniei
şi rezistă mai mult fără aer, fără iluzia permanenţei
şi muzica străluceşte prin aer
şi toţii copii sunt nişte oameni mari care merg la facultate
idilic, ce să mai bat câmpii cu graţie
totul e idilic când ajung în oraşul acela
şi eu sunt şi mai poet, şi mai deştept şi mai frumos
din păcate, nu ajung prea des la New York

Fiinţele de pe alte planete


Nu pot zbura deşi toate au aripile lungi cât un roman de Stephen King
Haideţi cu toţii să mergem să le întâlnim în toate cartierele planetei să le vedem cum stau chircite prăfuite şi marcate de codurile de bare de la supermarket cum stau ele aşa fără speranţe fără vise fără prieteni fără planuri de viitor şi fără nicio noimă

Pentru că pământul nu e al lor ele sunt doar nişte musafiri întârziaţi la cină nu a mai rămas nicio bucată de friptură în sânge pentru ele pe masă doar resturi şi bucăţi de pâine uscată ele fiinţele de pe alte planete trăiesc în medie 6-70 de ani tereştri şi nu se dau în lături de a-şi petrece concediile la mare sau la munte

Se numesc Alberto absolut toate
Au părul scurt-scurt
Nu mănâncă niciodată micul dejun
Nu îngurgitează alcool ci doar tone de cafea pe an
Sunt înalte cu pielea subţire ca o pânză de paianjen
Nu se reproduc decât la adăpostul paginii A4
Trăiesc doar o singură dată pe săptămână

Vă rog frumos nu le călcaţi umbrele pentru că le doare tare e cel mai de preţ lucru care le-a mai rămas toată energia toată poveştile lor toată nebunia lor toată plăcerea şi toată iubirea fiinţelor de pe alte plante

Cititorul nostru, stăpânul nostru?


(Intro)
Pentru ca să fie treaba clară
Trebuie să spunem cu mâna pe foaia de hârtie
(cum ar veni fotbalişti care ţin mâna dreaptă în dreptul inimii
când se cântă imnul naţional,
adică, vezi-Doamne, imnul poeţilor vine de pe foaia de hârtie, deşi, fie vorba între noi,
cine mai scrie pe hârtie când sunt atât de ieftine laptopurile)
Că poeţii nu scriu pentru voi
Adică pentru voi cititorii de ocazie

(Strofă explicativă)
Mie, sincer, nu-mi plac cititorii mei
Mi se par nişte frustraţi cu gânduri de astea care nu depăşesc 3 metri în înălţime
Eu aş vrea să-mi selectez pe cei care îi fac părtaşi la tragediile mele
Să fie un fel de superiniţiaţi care, doar citind primul vers, să ştie cum se va termina toată poezia
De fapt, eu cred că sunt singurul meu cititor profesionist
Restul sunt nişte „baistruci” ca să-mi citez fratele

(A doua strofă explicativă)
Şi, în plus, poeţii sunt priviţi ca nişte ciudaţi
De exemplu, eu, trebuie să nu deconspir celor din jurul meu
Că mă dau de-a dura pe versuri albe
Pentru că poeţii sunt nişte indivizi care sunt recepţionaţi
De mentalul colectiv
Drept nişte neadaptaţi
Dar e fals
Când apăs pe taste, cei din jurul meu mi se par că sunt doar nişte
Exemplare dintr-o grădină zoo
Singurul adevăr e aici, pe foaia asta de hârtie
Aici e regatul meu
Aici totul mi se supune
Îmi face plecăciuni
Aici sunt cele mai tari iubiri şi cele mai preţioase premii nobel

(Citeşte cu atenţie mărită, aici se dă lupta. Nucleul din nacelă.)
Dar am şi o reţinere când vă dau vouă o parte din mine
Cum ar veni sunt în pula goală
Şi toată lumea se uită la mine
„Ha-ha! Ce naşpar e fraieru’ ăsta!”
Cam asta e replica care sare prima dată din gâtlej
Şi atunci, unde să te mai ascunzi, Alberto?
Dacă nici foaia de hârtie nu-ţi mai oferă nicio protecţie,
Care ar mai fi ultima armă a unui poet
În faţa unor gloate de cititori amatori?

(Demo)
Soluţia ar fi să scrii uşor pentru mase
Imagini facile, gagici dezbrăcate, libidouri şi eroi potenţi
Poezia trebuie să facă stânga spre golănisme
Să intre în ring la K1
Să se dea cu maneliştii şi cocalarii cu lanţuri de aur scoase la vedere peste tricou
Poezia trebuie să facă bani, să fie şmecheră
Poeţii trebuie să iasă la mall la braţ cu blonde siliconate
Să fie un brand monden
Mă rog, până la urmă
Poezia trebuie să se transforme
S-au dus de mult vremurile în care poeţii existau doar după moarte

(Refren)
Poeţii trăiesc aici printre noi
Cititorii trebuie să înţeleagă un lucru
Poeţii nu aparţin acestei lumi, ci lumea le aparţine.

(Masa şi dansul la următoare lansare a mea de la Buenos Aires.)

Boieri dumneavoastră, poezia e aici, pe strada mea


S-a mutat la parter
Bea de stinge
Cu tot cu îngeri şi boemi fără răbdare
Industria literaturii române on-line
Îşi freacă mâinile de bucurie
Totul e aranjat
Imagini, rime, iubite, morţi şi două pachete de ţigări
Stau răspândite prin tot apartamentul
Că aşa trebuie
Şi nu e niciun motiv prin preajmă care poate
Monta o lume perfectă
De jos în sus
Şi atunci poezia asta, boieri dumneavoastră
Se îndreaptă spre dracu’
Şi totuşi rămâne aici printre noi
Ca praful acela pe care îl vezi prin storurile trase
Şi îţi dai seama că ni se aşează pe epidermă
Urmându-ne peste tot
Un dar de care nu avem habar
Decât atunci când
Altcineva
Deschide geamul de la balcon
Şi strigă
Bă poetule, ăsta e volumul tău de poezie?
Sari repede la geam
Dar nu vezi decât oameni care se plimbă de mână pe stradă şi zâmbesc

mor de câteva ori pe zi


sângele mi se ridică deasupra aripilor
prin mine trece doar numele tău cu viteza unui tren intercity
nu mai recunosc pe nimeni
uit unde mi-am lăsat mâinile şi trebuie să fac calcule matematice
ca să aflu în ce zi sunt
sirenele oraşului sună de fiecare dată când ies pe stradă
barurile sunt toate goale
e ca şi când aş trăi într-o lume părăsită de iubire
singurii oameni care mai trec prin viaţa mea au măşti pe faţă
nici măcar nu-ţi cunosc numele
atâta ştiu că oricât de departe aş fugi
tot în tine trebuie să-mi caut liniştea
pentru că sunt într-o zonă obscură
plină de şanţuri, bolovani, măruntaie de câini
străzile – uriaşi cu săbii în mâini
care-mi repetă
„ce cauţi aici?
nu ai tu bilet pentru viaţa asta
pleacă, pleacă, pleacă
nu te mai vrea nimeni aici
niciun om, nicio stradă, nicio secundă”

gertrude


iisus-ul meu este pe hol
stă atârnat în nişte holşuruburi
pe o cruce de lemn.

totul pare aşa de real:

trec prin faţa crucii
iar el mă urmăreşte cu privirea,
fac un pas la stânga, tot acolo
mereu pe urmele mele.

într-o zi
sora mea a cumpărat un câine
un labrador
şi un tablou.

picasso
gertrude stein.

gertrude
s-a expus
în faţa iisus-ului.

de multe ori aduc un scaun tapiţat
îl aşez între cei doi
şi aştept să vină noaptea.

doar atunci cel de-al treilea personaj
apare.
îşi scoate tabachera de aur, aprinde o ţigară
şi le aminteşte:
în galaxia noastră
cotidianul produce zilnic eroi.

î


Să nu faci prostia să crezi că ziua are 24 de ore
Are mai multe, unele le uiţi prin colţuri
Altele le aşezi cuminte în saci de plastic şi le arunci în debara
Sau pur şi simplu le atingi cu limba.
Au o consistenţă osoasă, o textură sisifică
Iubitul tău este un tip înalt, are câteva coaste în plus
Le atingi în fiecare dimineaţă şi ţi se pare că de fiecare dată sunt altele
E pregătit să te înveţe un descântec despre moarte
Să-ţi ridice palmele în aer, să mi le aşez peste ochi
Ca două păsări care şi-au găsit locul perfect pentru cuib
Trebuie să le palpezi pe fiecare în parte
Fructe mari şi zemoase care-ţi cresc din trup
Le culeg seara, le şterg de puf şi le servesc reci
Dimineaţa eşti cea mai fericită

ce s-ar întâmpla dacă femeile ar fi nişte panouri publicitare


sincer, nimic nou
vasele de sânge nu ar plezni de fericire
iar pe noi ne-ar durea stomacul la fel
adică pe noi, bărbaţii, ăştia care mai suntem aici pe planeta asta singură şi tristă
şi totuşi ce s-ar întâmpla dacă femeile, absolut toate femeile, ne-ar face pe stradă
cu ochiul ca la reclame
hai în patul meu
ceva de genu` ăsta
frumoase, urâte, grase, cu părul lung, cu părul ondulat
cu inimile decupate în formă de brichetă
sau cu părul răvăşit
atunci ar fi o nebunie totală
un fel de
aici se întâmplă ceea ce niciun dumnezeu nu ar accepta
dragostea ar deveni o mangustă leneşă
îngerii ar alerga de la un pat la altul ca să acopere cu aripile lor albe
strălucitor de albe şi uriaşe
da uriaşe
poveştile de dragoste care sunt afişate pe panouri
şi niciodată nu vom mai cumpăra becuri
pentru că femeile vor lumina feeric ca de crăciun
toate femeile vor lumina ca nişte panouri publicitare
iar dragostea îşi va schimba numele
va dispărea total
pentru că dragostea, această bestie cu două capete, ucide nevinovaţi
iar ăsta va fi un lucru extraordinar
şi atunci toţi vom fi fericiţi, foarte fericiţi
chiar şi femeile vor lumina şi mai puternic
iar din spaţiu
planeta asta tristă va arată ca un brad de crăciun împodobit foarte elegant

nu văd niciodată nimic


nu am ceas nu muşc din brichetă
nu dansez niciodată gol în faţa oglinzii
nu recunosc îngerii pe stradă
şi am un stilou în gât care vorbeşte mai tare ca mine
dar toate astea sunt mizilicuri
eu de fapt, niciodată, absolut niciodată, nu am văzut nimic
am aşa o nostalgie că dacă l-aş vedea pe tata
aş fi o fiinţă de carne şi sentimentalisme de sufragerie
dar aşa nu
pas
aş putea să văd cum păsări hexagonale se ridică la cer
cum meteoriţii lovesc noapte de noapte planeta asta singură
sau celulele moarte atârnând de un fir de păr
o adevărată orgie vizuală
dar nu văd
jur că nu văd
şi nu înţeleg de ce
cei din jurul meu pari mulţumiţi de ochii lor
de minunaţii lor ochi
şi totuşi ei spun că văd tot ce se întâmplă pe planetă asta singură
numai eu nu văd nimic niciodată
nici măcar nu am văzut cum a murit tata

poem cu paharul gol


urechile mele sunt înfundate
cu o poţiune
pe care lumea o crede magică
sictir zic
ştiu că e adunată
picătură cu picătură
dintr-o ghenă de gunoi
unde omenirea şi-a aruncat neputinţa
şi coşmarurile

îmi târăsc urechile
pline de otrăvuri cotidiene
deasupra lucrurilor
şi încerc să descifrez misterul
unei pete gri
pe o faţă de masă

cineva a pus bordură lumii acesteia
femei bătrâne duc în spate coşuri pline cu îngeri fără aripi
şi boscorodesc între ele
nu ştiu ce spun

Dumnezeu e un mizantrop
el mănâncă îngheţată
eu vopsesc trotuarul
fără bidinea
cu tălpile moarte de sete

„Ştii ce vom lăsă noi moştenire planetei ăsteia?”


Tu ai să zâmbeşti, ca în momentele în care aştepţi ceva extraordinar de la mine:
„Iubita mea, vom lăsa planetei ăsteia, regilor, preşedinţilor, poeţilor, asasinilor, borfaşilor, mamelor, taţilor, fraierilor, orbilor, bunicilor, academiilor, orfelinatelor povestea noastră de dragoste! E cel mai mare dar pe care îl putem face lor: să ştie, să înveţe, să aprofundeze iubirea noastră. Să dea teze la limba română despre iubirea noastră, să meargă în săli de cinematograf unde să vadă ce înseamă mystic kiss, poziţia agonia.ro, să liciteze pentru pungile de hârtie pe care ne scriam poemele…”
Tu ai să zici „Hai măi iubitule, că să răceşte cafeaua!”

am vrut să scriu o carte


o carte cu niște oameni pe care nu i-am cunoscut niciodată
genul de roman în care personajele fumează
scrumează pe jos în bucătărie
vorbesc vulgar și se pișă noaptea pe pereți
înjurând toți pensionarii
care au cultivat roșii și castraveți în spatele blocului
dar apoi am zis că e mai bine să nu mai scriu nimic
să stau cu picioarele mele păroase întinse pe canapea
să îmi privesc tatuajul și să fumez ascultând piese cinice

poate așa voi avea șansa să ajung la capătul romanului
m-aș pune și pe mine printre eroi
un tip înalt, slăbănog
cu un frate dependent de heroină
căruia nu-i place să alerge
nici să asculte oamenii

dar totuși un personaj secundar
un tip pe care îl uiți imediat
genul de personaj care moare undeva pe la mijlocul filmului
fără ca nimănui să-i pese

i-aș pune un nume comun
vasile, traian, ilie
cu studii medii, fără job și fără tată
genul de om care mie îmi aduce aminte de peștii din acvariu
ăia gri care deschid gura larg în fața geamului și apoi se ascund în nămolul de pe fund
au privirea aia de victime de război
genul de om care poate spune doar
nu mai da, te rog!

poezia este norodul, nu tagma criticilor literari


când m-am urcat în tramvai, ţiganca aceea cânta o manea de guţă
şi mi-a zis
domnul meu, dacă îţi spun o poezie, îmi dai 10 mii?
am coborât la prima fără să-i dau nimic, evident

poezia aparţine ţiganilor
poezia aparţine curvelor, coafezelor, bulangiilor, hoţilor şi distroficilor
poezia nu este a criticilor literari parfumaţi cu doctorate în literatura comparată
poezia nu aparţine muzeelor de ceară sau luvrului
poezia e a mea, e a ta, a celor slabi cu duhul
poezia ejaculează la miezul nopţii în cele mai murdare paturi
între gemetele muncitorului în construcţii şi a soţiei lui, confecţioneră la braiconf
perpessicius poate spune ce vrea
poate să înşire de la brăila până la bucureşti toate metaforele lui eminescu
eu tot spun: poezia aparţine prostimii, celor murdari pe retina de necunoaştere si ignoranţă
academicienii pot să se spânzure de prima lună care le iese în cale
degeaba
poezia nu e a lor, nu e a celor care discută în cenacluri despre curente şi paracurente
poezia s-a născut la colţ de stradă, e murdară pe mâini şi miroase a transpiraţie
poezia e a cocalarilor de pe hi5 şi celor care au peste 500 de prieteni pe facebook
aşa că haideţi să facem ceva cu poezia
să o lăsăm acolo unde e: în noroi, printre cei care au învăţat că poeţii sunt nişte oameni nemaipomeniţi cu penisurile lor romantice de 20 de centimetri

tigăncuşa avea dreptate
poezia se plimbă cu tramvaiul şi nu plăteşte niciodată bilet

poem (încă) în lucru


lucrez mai ales noaptea, de câţiva ani buni
deschid uşi, astup gropi
uneori plec din casă, trag draperiile, acopăr masa de scris cu un cearceaf
ca şi cum poemul ăsta e cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată
şi trebuie să-l protejez de soare, de praf şi priviri indiscrete
nu îl voi termina niciodată
pentru că uneori am impresia că nici nu l-am început
mi se pare ciudat când primesc telefoane de ameninţare
unde e poemul?
unde e poemul ăla genial, cretinule?
ţi-am dat bani pentru el, te-am ţinut în braţe
şi tu nu eşti în stare să naşti un singur poem genial?
pam-pam
hocus-pocus
poemul e o targă, aici mă întind ca un muribund
salvarea nu mai vine
dar nu conteaza, e senzaţia aia ca poemul îmi învineţeşte
palmele, labele picioarelor
mă cangrenează dar nu am nevoie de ajutor
îti spun acum
poemul acesta nu va fi niciodată gata, iubito
şi ştii de ce?
ştii de ce nu va fi gata niciodată poemul ăsta, iubito?
pentru că nu te saturi cu un poem genial
nuuuuuuu
nu cu un poem genial te poţi culca liniştită
tu ai nevoie de ideea că eu scriu zi de zi la poemul genial
că în fiecare zi mai găsesc un vers nemaipomenit
aici e plăcerea
să ştii că iubitul tău în fiecare zi, mai ales noaptea
lucrează, transpiră, deschide uşi, astupă gropi
doar pentru tine
nimeni nu ştie cât va dura poemul ăsta

am reușit să-mi îndeplinesc visul, mi-am luat un mercedes clasa p(oezie), mașină de barosani


toată lumea mă arată cu degetul pe stradă
ca-n filmele cu proști și muți
apoi apare cineva cu niște bucăți albe de carton pe care scrie
poeziile sunt bune, sunt un fel de mâncare pentru inimile rupte
țara asta nu are niciun poet acum
doar o droaie de useri ce se alintă pe site-urile de profil (pe un singur carton)
închid ochii, îi deschid repede ca să rup pelicula asta fantasmagorică
tot ce-mi place e că e liniște
muuuultă liniște
așa că gândesc pe un alt carton
revoluțiile se măsoară după numărul poeziile din ziare
deci nu avem nimic nici anul ăsta
ha-ha
spuse avocatul iubirii on-line

hai că ne mai alintăm și data viitoare

poemul taxă


într-o zi am să povestesc tuturor despre viața mea dublă
am să destup o sticlă din vinul adus din Spania
ușa am să o las larg deschisă
voi scoate paharele de la mama, paharele acelea pe care le păstrez pentru ocazii speciale
voi pune masa din bucătărie în mijlocul sufrageriei
și am să las pe oricine va dori să îmi asculte povestea vieții
voi așeza toate pozele cu tine peste tot prin casă
la baie, la bucătărie, la intrarea în apartament
voi scoate cadourile de la tine
voi suna toți prietenii care au plecat de mult dintre noi
pe tata, pe bunicu’, am să le scriu copiilor din Africa despre tine
pentru că toți trebuie să te cunoască
vii, morți, săraci, bogați
absolut toți trebuie să-mi cunoască povestea vieții
și ca totul să fie perfect am să țin un discurs
în mijlocul sufrageriei
un fel de
hai să vă spun și vouă de ce nu ies din casă cu zilele și scriu poezii pe toate site-urile literare
e o poveste lungă
să bem un pahar de vin pentru ea
este aici cu mine
în mijlocul inimii, mă privește și mă mângâie tandru pe spate încurajându-mă
spune-le tot albert
spune-le cât de mult mă iubești

poem ediție limitată


dragostea asta e cretină
o scupi, îi rupi mâinile, picioarele
o gonești în chiloți pe scări, o cerți în fața vecinilor
degeaba, dragostea are carnet roșu, de spitalul de nebuni
îți sare în gât, te apucă de coadă
îți fumează toate țigările
te exfoliază
te obligă să scrii poeme în care plângi după părul ei negru lung
după săruturile ei, după vaginul ei
te obligă efectiv
mă sună la 6 dimineața să își ceară poemul promis
ca și când și-ar lua ofranda de sânge
și eu, prost și indulgent întind palmele exact ca în școala generală
când mă lovea tovarășa dirigintă cu rigla la palmă că am fost obraznic
totuși mă întorc mereu la ea, o pun să-și miroasă părul, să-și atingă sânii
doar bestiile au nevoie de iubire ca de un mesia

Poemul


Motto: ”Aripile păsărilor se curbează într-un mod nemaiauzit

Cerul se apropie de pământ ca un copil în preajma unor ecleruri”

Între nebunie și iubire e o fâșie deșertică

pe care umblu în picioarele goale

mă ustură, mă doare, sângerez, dar eu mă gândesc la tine

și atunci îmi vin în minte scenele din război în care soldații se gândesc în tranșee la iubitele lor

da, alberto

ești îndrăgostit, femeia asta te scoate din trupul tău uscățiv, alberto, te așează pe un platou de argint pentru a te devora fără sare, fără mirodenii

predă-te, alberto, de aici nu scapă nimeni

iubirea asta te transformă

nu îți cresc aripi, nu îți crește nicio altă inimă

ci primește solzi, primești încă două picioare și 10 degete pentru a te putea strecura

totuși, alberto

femeia asta e dragostea ta, e fundația în care ai vrut să crești toată viața

e toată nebunia de care ai fugit toată viața

dar îți place, alberto, recunoaște că îți place

te așezi mereu lângă ea să o săruți pe sâni

să-i miroși părul și să-i asculți inima

și știi de ce ai să stai mereu lângă ea, alberto

pentru că aici e țara ta, aici sunt recoltele tale, amintirile copilăriei, aici crește grâu, aici se coace pâinea, aici sunt toate notele de 1o, extemporalele, toate cărțile de istorie și tot ce ai tu mai de preț pe planeta asta asta, lângă ea, lângă femeia asta lină și frumoasă cu brațe subțiri ca două versuri

poempromisiune


când m-am apucat să-ţi scriu era târziu trecuse de mult de miezul nopţii era două şi 8 minute mi-am dat seama că te iubesc chiar dacă mă tratezi ca pe un fraier chiar dacă mă minţi că ţi-ai tăia părul pentru mine sau că o să te arunci într-o zi de pe bloc sunt minciuni dar m-am obişnuit de mult cu minciunile tale cu mitomania ta cronică cu cele 2 nume şi 3 prenume cu foştii tăi iubiţi care apar din virtual la uşa mea şi îmi arată toate cadourile tale pentru ei iubirea e ca un tren din care nu te poţi arunca deschizi uşa vagonului încerci să numeri stâlpi de telegraf şi îţi faci curaj să te arunci la al douăzecilea dar apoi îţi dai seama că e futil mai bine mergi până la capat mai bine aştept cuminte în compartiment să mă întâlnesc cu tine în gara de nord în faţă la mcdonalds să mergem iar în apartamentul ăla chic de pe lângă atheneu şi să facem dragoste până poemul pe care ţi-l scriu de fiecare dată pe sâni mi se mută mie pe piept apoi să adorm cu faţa în părul tău care miroase atât de frumos în fiecare dimineaţă în care mă trezeşti să facem dragoste uit de toate tâmpeniile pe care mi le-ai servit cu gheaţă 3 ani de zile stau cuminte la calculator şi aştept să-mi aduci cafeaua şi să mă săruţi pe gât în timp ce-mi verific emailul când pleci încep să te urăsc instant dau din mâini din picioare mă cert cu toată lumea vorbesc urât la telefon agăţ gagici pe stradă mă înjur din senin în casă ce viaţă de rahat ai fraiere te îndrăgosteşti tu ca şmecherul de cele mai imposibile femei te sun la 2 noaptea intră pe mess curva dracului cu cine eşti în pat te-am sunat de 2 ori şi nu răspunzi începi să tremuri la telefon să plângi să-mi spui că eşti la menstruaţie aşa şi dacă eşti la menstruaţie care-i problema de câte ori ne-am tras-o noi la menstruaţie recunoaşte că eşti cu cineva în pat spune atât da sunt cu cineva în pat dar tu râzi şi îmi spui te iubesc atunci când mă înjuri nu sunt cu nimeni vrei să strig că îmi place să fac dragoste cu tine să mă audă toţi vecinii dar nu îţi mai cer nimic tac şi îmi dau seama că sunt cel mai mare fraier care a trăit vreodată şi orice mi-ai face am să te iubesc pentru că eşti singura mea speranţă într-o lume mai bună amin aşa să-mi ajute dumnezeu

trăim în republica iubirii


aici găsim mereu timp să ne atingem mâinile
se ne sărutăm pe bănci, să facem împreună duş
tu eşti eroina mea, eu sunt eroul tău
şii trăim în republica iubirii
aici nu votăm niciodată, avem un parlament mare cât un volum de poezie
avem şi legi foarte complexe şi complete
cum ar fi
eu te iubesc, tu mă iubeşti, noi ne iubim

dragostea se aplică în mod concret, zilnic
ca un plasture peste inimă

datoria mea e să te mângâi pe frunte până adormi
tu trebuie să-mi faci săptămânal ciorbă de perişoare
iar dacă nu respectăm aceste legi
primim pedepse severe, drastice
care nu pot fi înţelese de ceilalţi şi nu le pot expune aici
pentru că ar putea crede că suntem sado-masochişti

în general iubirea noastră e un micromecanism pe care îl purtăm în piept
l-am primit fiecare atunci când ne-am cunoscut

ţine loc de inimă, de plămâni, de palme
şi ştii ce e frumos
odată ce am intrat în republica asta
şi tu şi eu nu vom putea ieşi nicodată teferi
pentru că paşapoartele noastre au valabilitate doar în interiorul celuilalt
nu potem evada decât în celalalt

dar până acum niciunl dintre noi nu a renunţat la cetăţenia iubirii

nu mai există niciun înger pe planeta asta


de fapt dacă stau să mă gândesc la pielea mea aș spune că este un caldarâm ciudat
pe care niște copii cu 3 mâini au desenat niște aripi strâmbe
eu am fost ultimul înger
dar acum nu-mi mai pasă
cine are nevoie de îngeri?
de ființele astea imaginare care umblă pe vârful aripilor printre noi și ne spală durerile cu tot felul de mirodenii
toată iubirea lor o poți așeza pe frânghii la soare, ca rufele proaspăt spălate
și știți ce e frumos?
că nimănui nu i-ar păsa de rufele alea proaspăt spălate
pentru că nimeni nu mai crede în îngeri și nici în reclamele de la televizor cu detergenți minunați

sex în ninso@re


după o partidă de sex
îmi reaşez toate coastele într-o ordine neclară
şi realizez după două ţigări fumate până la filtru
am în creier o fântână arteziană fărămiţată absurd
pe care scrie mare: „fă sex pătrat!”
aha, deci asta era
toate au legătură cu scaunul netapiţat de pe acoperişul blocului
ha-ha-ha
şi nimeni nu înţelege de ce ninsorile sunt atât de tăcute
mai ales vara

toată viaţa mea mi-am dorit să fiu un poet genial


să am sute de poezii pe toate site-urile de literatură din ţară şi din străinătate să mă oprească toate gagicile bune pe stradă ca să-mi ceară autografe pe portjartier mă rog chestii de astea de macho ştiţi voi poeţii bărbaţi să fiu invitat la talk-show-uri despre poezii la protv şi antena1 să dau din mâini ca nicoale ceauşescu să zic aşa poezia ESTE un fel de iubire mai mică şi încape lejer pe o pagină a4 şi să leşine toate secretarele care stau de la 9 la 17 pe messenger la birou şi scriu poezii de dragoste dar cel mai mult mi-am dorit să pot să merg gratis cu trenul adică fiind un mare poet naţional cfr-ul să-mi dea legitimaţie de poet la fel şi tarom-ul pentru că le fac reclamă iar toată lumea să îşi dorească să facă poze cu mine etc etc dar până la urmă mi-am dat seama că toată chestia asta cu poetul genial e o mare bălărie nu există poet genial nu există poeţi geniali există doar oameni singuri oameni trişti oameni care nu au pe nimeni şi atunci toţi aceşti oameni citesc poezii le citesc ca şi când ar consuma marijuana pentru a se înălţa la cer pur şi simplu poeziile pentru oamenii singuri trişti sunt un fel de amici care te ţin de mână şi te invită la restaurant îţi ascultă răbdător toate frustrările îţi şterg nasul şi lacrimile şi apoi te învelesc cu pătura când dormi spunându-ţi somn uşor

undeva e o eroare


cred că am greşit undeva am pus un link aiurea sau am mers prea des la bibliotecă când eram mic en fin nu mai contează acum trebuie să aleg între mine şi poetul care se scobeşte în nas la celalalt capăt al mesei cineva trebuie să plătească pentru toate rahaturile astea apropo mi-am adus aminte de o replică celebră unde se duc toţii oamenii ăştia unde se duc alberto se duc la cimitir alberto cu toţii sau cum s-ar spune cel mai lung timp pe pământ ni-l petrecem la cimitir printre cruci şi bălării alberto nu există nimic mai adevărat decât o lungă pregătire pentru cimitir zi de zi te pregăteşti pentru întâlnirea cu pământul totul e tarifat cum s-ar spune la secundă dar mă rog hai să revin la subiectul principal undeva am greşit am crezut că toţi sunt ca mine băieţi buni care nu pun prea mult preţ pe hârtiile de bancă şi alte chestii de genul ăsta cei ca mine care beau din pahare de plastic pentru că oricum votca are acelaşi gust într-un pahar de plastic ca şi într-unul de cristal alberto sau un vagin e foarte diferit de alte vagine dar totul e la fel alberto şi se repetă alberto dramele astea se repetă iubirile astea se repetă războaiele se repetă femeile se repetă regii sunt mereu acolo morţii îi găseşti în cimitir şi tot aşa deci am greşit undeva şi nu ştiu unde alberto unde dracu` ai greşit alberto adu-ţi aminte alberto fă un efort şi adu-ţi aminte hai că nu e greu măi băiatule nu e greu să-ţi aduci aminte deloc ce pot să spun alberto stai jos fumează o ţigară şi adu-ţi aminte ştii unde mă găseşti hai măi alberto fii deştept dă din aripi dă din inimă şi adu-ţi aminte

poem de la marginea mea


îmi place mereu să stau la marginea mea
întins pe pat, cu mâinile sub cap
să-mi aduc mulțumiri pentru participare
și mă observ cum duc un copil în brațe
îl port de colo-colo
și asta îmi aduce multe liniște
mă simt atât de liber la marginea mea încât mi-e teamă să nu adorm
cu mâinile sub cap
copilul se joacă cu trenulețul de plastic pe cearceaful portocaliu
de la etajul șapte nu se mai vede nimic de ceață
dar știu că pe undeva prin fața scării sunt oameni
emit sunete, consumă energie, calorii
viața urcă până la mine
încet ca o un soldat musculos și pregătit să mă ia la palme
trezește-te, lasă jucăriile! dincolo de fereastră e un miracol!

pot să fac ceva cu boltă pe toate miracolele?!

extraordinara întâmplare de pe strada buzăului


mergeam în spatele ei avea un fund Minunat când s-a întors spre mine i-am văzut ochii erau uriaşi ca două palme de nou-născut atunci mi-am văzut prima oară aripile în retinele ei Nemaimpomenite din piept îi ieşeau nişte ţevi calde îmi aduceau aminte de Tata ultima oară când îl văzusem era într-un coşciug de lemn cred că era brad căci miroasea frumos după aceea mult timp am spus tuturor că tata a plecat la vânătoare într-o pădure de brazi Ea s-a apropiat prin geaca groasă îi vedeam inima m-a îndoit o clipă avea o voce ceva de genul ăsta Nu mai e nimeni aici am tăcut nu înţelegeam ce spune apoi a plecat cizmele ei cu Toc nu lăsau urme în zăpada proaspătă m-am uitat înapoi aripile mele lăsaseră dâre subţiri când m-am întors Dispăruse apoi am regretat că nu i-am spus că îmi doream foarte mult să facem dragoste

mitomania salvează poezia


în poemele mele sunt bolnav o da sunt bolnav rău mint că sunt mai înalt că am iubită că am două inimi şi trei rinichi că pot ridica 121 de versuri la stilul smuls şi că hematiile mele îşi schimbă culoarea cameleonic la apropierea unei femei frumoase şi toată gama de profeţii ambulatorii care nu fac bine nicicum şi nicicând vax foarte vax nimic nu e adevărat eu stau la etajul 5 într-o garsonieră infectă am 83 de kilograme şi 1,64 port 45 la pantofi şi fumez uneori şi ţigări de contrabandă din basarabia dar nu ar fi asta o problemă că fumez ţigări de contrabandă problema e că nu mă pot abţine din minţit şi nu înţeleg de ce nu câştig nimic cu poemele astea e o varză totală ce prost sau proastă poate să înghită gogoşile astea cu poezia care te face mai frumos mai înalt dacă tu în interiorul tău eşti putred eşti copt de minciună eşti cariat inima ta atârnă în pioneze şi ştii că oricum nu vei câştiga nimica la final vei fi îngropat în acelaşi cimitir provincial fără avatarul tău de messenger atât de upgradat fără laptopul tău în care păstrezi toate poeziile mincinoase eu te întreb alberto te întreb ca pe un amic care nu are nimic de câştigat ce rămâne din tine dacă te lepezi de toată mitomania asta îţi spun eu ce rămâne amice rămâne un frustrat care merge pe stradă şi nu ştie unde va ajunge pentru că tu nu ai viitor nu ai nimic nici măcar o iubită vei rămâne doar un mitoman să ţii minte un mitoman claustrat în propria lume perfidă şi plină de rahaturi sclipitoare

în sfârşit am găsit


am găsit ce am căutat atâţia ani de zile
era la marginea unui om
la marginea unui vers
trist spăşit şi cu mâinile în buzunare
ca într-un tablou suprarealist
avea buze, avea gene
era complet
nu semăna cu nimeni cu nimic
şi totuşi îmi era familiar
l-am ridicat o clipă la înălţimea mea
nu putea să zâmbească nu putea să vorbească
nu putea să înghită în sec
m-am întors cu spatele şi am închis disciplinat ochii
aş fi vrut să fie şi mama aici
să se bucure şi ea
şi fraţii mei şi toţi amicii
să ne aşezăm pe iarbă şi să vorbim tare în timp ce el
ar trece din mână în mână ca o ceaşcă de cafea aburindă
şi toţi m-ar felicita
bravo alberto bravo
iar eu nu m-aş mira deloc dacă cineva dintre toţi aceia pe care
i-am chemat să se bucure alături de mine
ar spune gata cu distracţia oameni buni şi ar scoate un pistol
un pistol uriaş
e al meu
E AL MEU
când m-am întors
nu mai era nimic interesant la el
şi mi-am dat seama ce miză mică şi diformă am avut atâţia ani
dar era prea târziu
trecusem dincolo
printre crengi şi vreascuri acolo unde se găsesc toate stele şi toţi sorii
acolo unde sunetele se opresc obosite de atâta nemurire
la jumătatea drumului

link scurt


un tub cu vitamine, un cablu usb
lumina din partea dreaptă
nu ştiu dacă era zi sau o lampă de duh
nu contează
ce vezi pe fereastră
un cerb sau o înfometare
câteva cărţi, două pixuri
nimeni nu va scrie azi cu ele
un mandarin care nu se vede cu ochiul liber
o coajă de tăcere
aceeaşi coajă de tăcere de ieri
multe elucubraţii pe care tandru
le numesc poeme fără scoarţă
învelite în frunze de nuc
miros a pelin
eu mic în colţul de sus
aşteapt să fiu luat de mână
foi scrise
dovadă că lacul nu e gol
lacul nu e gol
lacul nu e gol
o iubire dementă cu zdrenţe
stinghere şi-o urmă de ruj
desene rupestre ies la iveală
după fiecare oră de mers

Toți poeții sunt niște împuțiți de moarte


eu mi-am închipuit că poezia trebuie să fie o prințesă cu ochii albaștri ingenuă cu un colier de perle fabulos cu o mulțime de curtezani în jurul ei cu sânii delicați mișcându-se sub rochia plină de smaralde și alte minunății școlărești dar apoi am cunoscut primul poet adevărat
puțea a alcool ieftin & scump și-o trăsese cu majoritatea femeilor pe care le cunoscuse frumoase urâte deștepte proaste aveau toate ceva în comun un vagin m-am dat un pas înapoi ce imaginație prăfuită de provincial am mi-am zis în gând și am plecat dezgustat de la masă preapoetul a strigat după mine era atât de beat încât m-a confundat cu o tipă dar nu am zis nimic am strâns din dinți și am continuat să cred în poezie și minunile ei

îmi pierdeam nopțile gândindu-mă că un poet chiar și îngropat în pământ până la buricul lui roz de poet în mijlocul unei procesiuni de lapidare va scrie un vers pentru iubita lui sau se va uita în ochii celui mai apropiat torționar și va vedea un cal cu 8 picioare și 10 perechi de aur

a urmat al doilea poet avea bube pe față și miroasea crunt a transpirație mi-a dat un autograf purta un tricou murdar viva el amor nu am putut să-i privesc bubele purulente prietena lui o tipă extrem de drăguță era lângă el îl mângâia tandru pe spate am înnebunit pe loc am vrut să strig la ea nebuno tu nu vezi că ăsta e un nespălat care scrie poeme tandre și doar atât ce vezi tu excitant la el m-am abținut să mă revolt împotriva orbirii ei am pus tot pe seama puterii poeziei am ieșit din librărie cu mâna la nas gândindu-mă că totul e o rătăcire de moment poezia trebuie să fie curată proaspătă toți poeții trebuie să poarte haine mirosind a săpun de levănțică

nu am ieșit câteva zile din casă am dat emailuri de protest mi-am închis celularul am ascultat numai muzică de meditație vroiam să mă purufic de imaginile scabroase ale celor doi exponenți umani ai poeziei contemporane

a urmat al treilea poet era o ea o văzusem la un cenaclu la muzeul literaturii înaltă slăbănoagă mergea de parcă avea non stop cârcei la picioare deși în versuri plana cu grație asupra morții m-a invitat scurt hai la o cafea cu rom plătesc eu a zis cu vocea masculină la telefon nu am rezistat tentației fiecare fibră poetică din mine s-a pregătit pentru întâlnirea abisală i-am recitit versurile m-am umplut de dorință de patos de dragoste pură eram aproape de catharsis o întâlnire de gradul plus infinit nu avusesem în viața mea ocazia să cunosc o femeie care își poate expulza inima pe o foaie de hârtie albă și m-am dus o da m-am dus era deja în bar amețită ținea pe masă un celular și un pachet de țigări se cocoșase peste un șervețel și scria nici în ziua de astăzi nu am aflat ce a scris a ridicat o mână în sus și mi-a zis taci nu scosesem niciun sunet nici măcar bună jur dar ea poeta a continuat să zică taci taci taci am plecat speriat peste câteva zile și-a cerut scuze pe messenger îi aminteam de fostul ei iubit cel care o bătea crunt la fund cu pantofii nu m-am putut să mă abțin și să-i spun că mi-e silă de comportamenul ei a replicat că era la menstruație și i se întâmplă lucruri groaznice la menstruație toți bărbații îi aduc aminte de o pereche neagră de pantofi m-a invitat la ea stătea într-o garsonieră pe lângă gara de nord să-mi arate semnele de pe fund cică încă proaspete și mi-a strecurat subliminal printre două emoticoane de tristețe că îi place să facă dragoste fără protecție i-am recomandat scurt un psihiatru și i-am dat ignore

apoi am zis că cel mai bine e să scriu eu poezie în loc să caut poeții mai bine caut poezia și am scris timid câteva poeme de dragoste pentru iubita mea i-au plăcut mult și într-o zi mi-a spus că sunt poet mi-a fost rușine să-i zic că urăsc poeții că sunt toți niște comuniști transpirați alcoolici și put a moarte dar mi-a fost oarecum așa să-i spulber plăcerea ei și am încredințat din cap tacit apoi în fiecare zi îi scriam un poem de dragoste o hrăneam ca pe bebeluși cu poeme de dragoste ea se făcea din zi în zi mai frumoasă după fiecare poem strălucea mai mult începea să semene cu o prințesă cu ochii albaștrii ingenuă cu un colier de perle fabulos cu o mulțime de curtezani în jurul ei cu sânii delicați mișcându-se sub rochia plină de smaralde și alte minunății până când într-o zi după ce scrisesem un superpoem de dragoste mi-am dat seama că put a transpirație că sticlele de vin sunt goale sub masă și îmi ieșiseră niște bube grosolane pe obrazul drept ea venit la mine și m-a mângâiat tandru pe spate în timp ce îi declamam ultima mea superpoezie mi-a spus scurt e super hai să facem dragoste ea a încredințat cu bucurie și când am terminat înăuntru mi-am dat seama că poezia nu e poeții te iubesc

un milion de oameni şi un milion de sunete


restul de o jumătate de planetă
stă pe lângă mine
ca un zâmbet pervers prins pe buzele lui Satan
mi-ascut un deget
cu acest deget voi înţepa de două ori burta sunetului
şi mă voi converti la infinit

cealaltă jumătate de planetă aşteaptă ploaia
pe marginea piscinei în costum de baie
uite aşa va merge înainte
fără să-i pese prea mult de găurile din infinit
iar din camera de taină a proaspătului sinucigaş
se aude horcâitul sunetului
şi celebra replică de final

Hai pa, că m-aţi plictisit!

mi-aş fi dorit să încap în altceva, de preferat într-un cuvânt


venele care mi se văd la încheietura mâinii drepte
sunt elemente decorative pe acest trup
degetele care fugăresc prin iarbă o furnică sunt nişte soldaţi
care nu au primit niciodată soldă
în general organele interne nu se revoltă, nu miros florile din glastră
stau prin mine ca nişte paznici de noapte care-şi mănâncă salamul cu pâine
de fapt străin sunt de toate oasele, de toată pielea, de cei doi ochi, de unghii
şi cam de tot ce trag după mine în fiecare zi
e atâta linişte aici în roaba asta aburindă plină de carne şi sânge
încât şi dumnezeu îşi pipăie coastele prin stofa
pe care i-am făcut-o cadou de ziua lui
oare alberto ăsta?…
neah, imposibil!

mă aşez mai într-o parte, la dreapta lui
şi îi spun ca unui vechi prieten de liceu
da’ bine, doamne, de ce nu mi-ai spus şi mie că toate trupurile
ruginesc de atâta viaţă ca nişte cuiere goale scoase în ploaie?
eu vroiam ceva mai elegant…

De cealaltă parte a inimii


De cealaltă parte a inimii
Stăm
Stăm ca nişte vite
Pe care moartea le va însemna ca fierul roşu
Trebuie să ne cărăm în cârcă
Unul pe celălalt
În spatele frontului
În fiecare noapte

De celalaltă parte a inimii
Există un drum
O punte deasupra unei zile. Largă cât o prăpastie
Trebuie să păşim cu atenţie
Să lăsăm în urmă scuturile
Să renunţăm la aripi
Şi la zâmbetele în plus
Nici măcăr amintirea unui Mesia
Nu o putem păstra
Orice picătură de sânge e în plus
Orice ţipăt, orice lacrimă
Orice dragoste
Nimic
Doar noi
Ca într-un vis pe care îl străbaţi în vârful degetelor
De teamă să nu te trezeşti într-un năvod
În care zac toate iubirile tale în putrefacţie