Odiseea


                                         Irinei

 

 

Totul începe pe nepregătite. Îți dai seama că exiști. Că vezi lucruri, că simți lucruri. Că ai o mamă, că ai un tată. Toate vin năvală peste tine: sentimente, cuvinte, lumină, întuneric. Plângi, râzi, te bucuri și toate astea ți se par atât de naturale că nici nu te întrebi din ce ungher al minții tale au prins forma asta. Apoi oamenii din jurul tău încep să te învețe să trăiești. Ce trebuie să spui, ce trebuie să mânânci, unde stai, ce înseamnă binele și rău. Îți vorbesc despre Dumnezeu, ca și când l-ar cunoaște personal, și despre cum se numește planeta pe care te afli, deși, poate, pentru alte civilizații, Pământul are alt nume. Apoi mergi la școli și studiezi, înveți istorie și începi să te îndrăgostești. Cel mai important este că îți creezi un sistem propriu de valori și obligații morale care ți se par cele mai rezonabile și mai potrivite gândirii tale. De-a lungul vieții tale îți vei schimba de câteva ori, fără să îți dai seama, sistemul tău de interpretare a universului. Îl vei citi într-o altă cheie. De fiecare dată ai impresia că ți-ai dat cele mai bune răspunsuri și ai luat cele mai corecte decizii în fiecare situație tensionată prin care treci. Fără să îți dai seama, mintea ta e cel mai bun scut în aventura pe care ai început-o pe nepregătite. Totul se află în tine, dar pare atât de greu de obținut. Așa că începi să te întovărășești cu oameni pentru a afla mai multe despre viitor, cu toate că nu e ăsta scopul tău, sau cel puțin așa pretinzi tu. Cunoști oameni, unii te extaziază, alții te fac să îi urăști, cu unii faci dragoste, cu alții pleci în războaie și în continuare spiritul tău pare că ia cele mai bune decizii pentru viitorul tău.  Apoi, după un timp, după ani, oamenii încep uneori să îți reproșeze lucrurile pe care le făceai atât de natural și îți păreau atât de necesare în acel moment. Eventual divorțezi și îți dai seama că tot setul tău de valori pe care ți le-ai șlefuit atâția și atâția ani are fisuri, că nu ești nici pe departe în cea mai bună formă când oferi sau ceri răspunsuri celor din jurul tău. Apoi deodată ai marea revelație: suntem 7 miliarde care considerăm întotdeauna că anticipăm, sau știm, răspunsurile la toate întrebările, că avem o părere atât de sigură despre tot ce se întâmplă în jurul nostru în fiecare moment al vieții noastre. Și atunci realizezi că mintea noastră ne oferă medicina necesară să trecem peste fiecare înfrângere emoțională, eșec în acțiune sau ne oferă plasa de siguranță în cazul în care suntem niște bieți hoți de portofele. Și atunci începi cu adevărat aventura. Cine ești? De ce ești aici? De ce așa? De ce m-au învățat ce e binele și ce răul, oare asta e forma lor? De ce mi-au spus tot ce mi-au spus? Și lor li s-a spus același lucruri de către părinții lor, nu? Și părințiilor părințiilor lor exact aceleași lucruri, nu? Și tot așa, nu?  Cândva, cineva, a spus primul toate lucrurile astea? Dar de ce așa? Apoi realizezi că de fapt nu știi nimic și că totul e o aventură în care ai fost aruncat fără voia ta. E o expediție pe care ai început-o brusc fără arme. Acum se pare că ai toate armele și toți oamenii de care ai nevoie pentru a descoperi tot ce trebuie descoperit. Dar, încet- încet, simți că esența lucrurile e mult prea departe de tine și că sunt un milion de lucruri pe care nu le poți cuprinde. De exemplu: acel Dumnezeu  de care ți s-a vorbit de prima dată, nu l-ai văzut niciodată. Toți îți spun că există, probabil că așa li s-a spus și lor generații și generații în urmă, de fiecare dată când au început aventura li s-a spus același lucru cu tărie: ”să crezi în Dumnezeu, fiule!” Apoi toți discută despre moarte, despre un sfârșit inevitabil, care va fi și al tău. Și începi să privești cerul, să faci analogii, să te scufunzi în tine, să cauți cele mai corecte, nu si cele mai convenabile răspunsuri. Și îți dai seama că nu știi nimic, că nu vei pleca niciodată de pe planeta asta și totul se va termina prin moartea ta fizică fără că tu să ai ceva de obiectat. Atunci te resemnezi un pic. Dar aventura continuă, oamenii dau năvală peste tine și peste gândurile tale. Îți dai seama că tot ce ai raționat, hotărât și stabilit drept literă de lege în toată viața ta, a fost de multe ori greșit. Dacă toți am gândi și am acționa perfect, am fi toți Iisuși. Și începi să te îndoiești că tu ești stăpânul vieții tale, că de fapt, în spatele fiecărei acțiuni ale tale nu stau cele mai înțelepte și corecte decizii. Că ești un simplu muritor, care s-a trezit într-o dimineață pe o planetă dintr-un univers infinit care habar nu are ce caută acolo și cine i-a dat deșteptarea atât de devreme. Te apuci să citești, să vezi ce spun și alții despre ei înșiși, dar îți dai seama că și ei sunt într-o ceață la fel de profundă ca și tine. Niciun filosof, niciun estetician, niciun scriitor nu a știut să răspundă cert ce naiba se întâmplă pe planeta asta și din voia cui. Dar nu se resemnează nimeni, absolut nimeni nu se dă bătut. Valuri și valuri de oameni vin dintr-un prezent tangibil, sau din fundul cel mai îndepărtat al istoriei cu aceleași întrebări. Toți sunt în aceeași aventură, aceeași expediție ca și tine, sau au fost, mă rog. Toți s-au trezit pe planeta asta uitată într-o margine a galaxiei și au început ca niște orbi să își dea cu presupusul despre culoarea Adevărului. Toți au căzut în aceeași capcană ca și tine: să creadă că toate răspunsurile sunt în ei. Fals. Adevărul pare cea mai mare comoară a spiritului tău. Și viața ta e doar o expediție pentru a afla Adevărul despre tot. Despre absolut tot, chiar și despre granițele gândurilor tale, care par să fie infinite. Totul pare infinit în această aventură: Universul, gândurile tale, Dumnezeu. Ceva îți scapă, undeva în mintea ta realizezi că filmul pe care îl vizionezi are unele scene tăiate și că nu auzi bine fiecare replică pentru că stai undeva în fundul sălii. Și te întorci la momentul în care ai căpătat o conștiință. Cine ți-a dat-o și de ce? De ce este nevoie să interpretăm și să înțelegem lucruri? Nu am putea fi ca moluștele care trăiesc doar în întuneric și nu sunt preocupate să vadă lumina sau uscatul? De ce tocmai pe planeta asta? Tocmai aici, tocmai între miliarde de oameni care trăiesc, muncesc, se iubesc, mor, pe planeta asta. Și niciunul dintre ei nu știe Adevărul?! Fantastic. Niciun om nu știe Adevărul. Și toți se comportă de parcă au tot dreptul din lume să se comporte așa. Aproape că mai ai puțin și înnebunești de neputință. Și te gândești că totuși nu e așa de grav, poți trăi foarte bine și fără să știi Adevărul. Și îți cauți alte preocupări, abandonezi Adevărul, cu speranța perversă că Moartea te va lămuri într-un fel. Sau chiar dacă nu abandonezi ideea de a descoperi, nu mai ești atât de încrâncenat. Te adăpostești la umbra cuvintelor altor oameni și descoperi că și ei pot trăi fără să înțeleagă aventura lor. Devii hedonist într-un sens mai larg, încerci să sugi doar seva vieții, cele mai frumoase momente pe care ți le poate oferi în așteptarea morții, care, crezi tu că îți va oferi răspunsuri. Dar poate fi o capcană: dacă însăși Moartea, nu-ți va oferi niciun răspuns?  E pur și simplu o expediție a umanitații prin Univers plătită cu pasiunea noastră pentru Adevăr.

Anunțuri

2 gânduri despre „Odiseea

  1. „… undeva in mintea ta realizezi ca filmul pe care il vizionezi are unele scene taiate”- pierdem foarte multe lucruri prinsi in subiectivitatea noastra, intelegem multe lucruri gresit si chiar daca raspunsul se afla involuntar in fata noastra, noi il ocolim interpretandu-l sau nefiind atenti. Suntem atatia oameni pe planeta asta si fiecare vrea sa se creada special, de asta am renuntat eu sa mai cred ca am ceva in plus. La urma urmei, toate dovezile sunt in defavoarea mea. Cu totii avem lumea la picioarele nosatre, dar ceva fundamental ne lipseste, poate tocmai pentru ca avem totul, poate consumul neincetat de vise si imaginatie ne impiedica sa ne eliberam si sa simtim substanta. Mereu imi dau cu presupusul pe acest lucru, ravnind mai mult, dar este doar speranta in cuvintele mele, nici eu nu stiu nimic. In strafundurile mele nu mai exista nici o dorinta adevarata. Toti credem ca stim, toti dansam pe melodii despre libertate, dar cand vine vorba sa ne unim in cunoastere ne contrazicem nesiguri pe adevarurile noastre.

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s