Martor incomod


În liniștea curată a nopții

Poți auzi cum planeta răsuflă greu în timp ce ne cară în spate prin neant

Uneori mă ridic din pat și îmi cer iertare pur și simplu în genunchi

Pentru mine pentru toți oamenii pentru toate păcatele noastre

Și atunci ea planeta încetinește între două stele ce seamănă cu două rândunici

Și tușește cumva trist

Brusc apar câțiva îngeri apar și încep să o împingă

Spre înainte poate spre dreapta

 

Atunci tristețea își dă masca câteva clipe de pe față

E atât de frumoasă femeia aceasta încât

Nimănui nu-i pasă de pumnalul pe care doar ce mi l-a strecurat adânc între coaste

Apoi își așează la loc masca superba mască

Iar planeta răsuflă și mai greu pentru că are de urcat

Muntele acela dintre cele două stele-rândunici

Iar eu trebuie să mă mai rog încă o dată pentru toți oamenii morți din Biblie

Pentru absolut toți

Uneori uit numele lor uit numele copiilor lor

Dar nu încetez până când nu se face dimineață

Atunci când oamenii se trezesc fără să știe

Cât de greu răsuflă noaptea planeta cărând în spate atâta tristețe

Anunțuri

ciocolata celebră


tatăl meu e astronaut
a zburat pe Lună
a schimbat şuruburi stricate pe staţia orbitală
de câte ori vine acasă ne aduce ciocalată americană
cu semnături celebre
când pleacă ne adunăm toţi trei în baie
eu, Monica şi Cosmin
dăm drumul la robinetul de la cadă
şi ne rugăm în genunchi pentru el
uneori intră şi mama
atunci mâncăm ciocolata celebră în patru
şi privim la pozele în care pune piciorul pe Lună
alături de toţi oamenii ăia îmbrăcaţi în costume spaţiale
e super să stăm aşa toţi patru şi să ne amintim
de toate cuceririle, de toţi prietenii lui celebri
de toate oraşele mari în care a fost

acum câţiva ani
naveta spaţială
s-a oprit foarte aproape de apartamentul nostru
dar tatăl meu nu a coborât ca altădată printre lacrimile noastre
de puşti extaziaţi
au coborât ca dintr-o atmosferă lipstă de gravitaţie
prietenii lui în costume spaţiale pline de praf selenar
şi ne-au adus ciocolată americană
cu un autograf celebru
era al lui

Un înger englez în România


Prima dată nu am înțeles ce striga. Jur! Arăta ceva cu degetul spre mine.
M—am așezat în fund și mi—am aprins o țigară.
—Hai mai du—te dracului!
Tot țipa ceva incoerent.
Încetul cu încetul cuvintele căpătau sens.
Lucrurile stăteau prost, așa că mi—am terminat pufăiala, m—am ridicat, mi—am scuturat turul pantalonilor și am aruncat țigarea spre el.
Și Îngerul începuse să plângă încetișor.
—Mai taci, mai taci!
Și vorbele lui îmi șfâșiau urechile ca un bici:
—Johnny be good!

Așadar, era un Înger englez în România.

Apocalipsa după Alberto


Ale mele sunt toate culorile cerului
Roşu, albastru, negru sau roz
Toate avioanele care-l brăzdează
Toţi teroriştii
De pe linia Paris Tokyo
Bugetul Pakistanului
Toţi morţii din Irak şi Guineea Bissau
Toţi copacii de pe Calea Călăraşi
Pisicile călcate de maşini
Toate robinetele cu apă caldă şi rece
Toţi orfanii, toate vilele de la Marbella
Şi toţi subnutriţii din Darfur
Toate icoanele din biserică
Băncile din parc
Şi cozile de mătură
Toate cămăşile de forţă
Şi toate declaraţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite
Sunt cel mai puternic om de pe faţa pământului
Şi nimănui nu-i pasă dacă mâine pot să opresc conducta de gaze care alimentează
Europa de Vest
Dacă mor toate lumea va înceta brusc să mai vândă acţiuni la bursă
Sau să-şi plimbe câinii prin parc
Ceea ce mi se pare onest să se întâmple

Sursa răului este în mine
Iar Dumnezeu cunoaşte toate aspectele astea
Şi închide ochii condescendent
”E lumea ta, Albert, fă ce vrei cu ea!”

Ultimul poem de dragoste în 2011


nu ajung prea des la New York
dar acolo şi numai acolo
inima mea se citeşte uşor-uşor
ca un refren din anii 80
şi nu mai e loc de injustiţie atomică
tot ce mişcă în jurul meu
oameni, plante, păsări, ierburi ciudate
şi cutii goale de bere
au o fericire a lor, o fericire atomică,
care se scrie uşor-uşor
ca un refren din anii 80
numai atunci, în momentele în care ajung la NYC,
iubirea se scrie peste pereţii orizontali ai nebuniei
şi rezistă mai mult fără aer, fără iluzia permanenţei
şi muzica străluceşte prin aer
şi toţii copii sunt nişte oameni mari care merg la facultate
idilic, ce să mai bat câmpii cu graţie
totul e idilic când ajung în oraşul acela
şi eu sunt şi mai poet, şi mai deştept şi mai frumos
din păcate, nu ajung prea des la New York

Interviu secret cu Poetul negru


-Bine v-am găsit, domnule Poet.
-Alberto este suprasuficient.
-Spune-mi, ai emoţii în preajma unei femei frumoase?
-Nu mai mult decât în faţa unei pagini goale.
-De câţi ani eşti departe?
-Mereu am fost departe, am locuit mereu departe şi asta mi-a plăcut pentru că nu mi-am făcut niciodată iluzii.
-Mereu am vrut să întreb un poet: „Sunteţi virgin?”
-Ha-ha! Da, e o întrebare cu schepsis. Da, sunt virgin de vreo câţiva ani, dar eu cred că orice om trebuie să rămână virgin până la moarte.
-Ce spune iubita ta despre viaţa ta?
-Eu aş face o diferenţiere clară între femeile din poeme mele şi iubitele mele. Iubitele mele sunt femei urâte şi rele, şi atunci, părerea lor este una deplorabilă. Şi de obicei le mai scriu poeme de dragoste ca să-şi schimbe părerea caustică. În general poeţii au vieţi duble, una publică, deplorabilă, şi una ascunsă în care fericirea atinge nivelul atomic.
-De ce ai nevoie că să ajungi la această fericire de nivel atomic?
-Eu nu am nevoie de nimic că să alerg singur prin mine şi să mă bucur de ce văd.
-Ai vreun vers preferat?
-Da, bineînţeles: „poeţii ca şi marinarii, au o iubită în fiecare poem”
-De câte ori ai fost îndrăgostit până acum?
-De multe ori, dar niciodată nu am iubit. Iubirea e povestea perfectă care se trăieşte în doi, eu nu am avut niciodată de povestit o asemenea perfecţiune.
-Regreţi că nu poţi povesti despre perfecţiunea iubirii?
-Da, regret, sunt multe lucruri minunate pe care le-am ratat în viaţa asta. Totuşi, mă am pe mine şi asta e cel mai important lucru care mi s-a putut întâmpla până acum.
-Cât de intim eşti cu poezia?
-Am avut iubite şi mai intime, dacă pot să fiu cât mai exhaustiv, trebuie să specific: intimitatea e o chestie de doi, sau 3, mă rog, trebuie să explorezi cât mai mult într-o relaţie pentru a deveni intim la modul superlativ. Momentan, ea, poezia, mi s-a relevat destul de ştirb, folosind un ton glumeţ.
-Cum e o noapte cu poetul Alberto?
-Destul de plictisitoare, dar adorm greu şi ăsta e un lucru pozitiv. Sunt momente în viaţă când mi-aş dori ca pe planeta asta să existe doar noapte. Pentru mine lumina e un fenomen care aduce viaţa, şi poezia e un fenomen care se produce când întunericul pune stăpânire pe om. Cele mai mari tragedii se întâmplă când e întuneric beznă şi eu îmi extrag seva poeziilor mele din tot întunericul acesta.
-Câte tipuri de întuneric crezi că există?
-Asta e o întrebare ce se vrea metafizică, nu?
-Asta e întrebarea pe care o am de un fan de-al tău care m-a rugat într-un email să ţi-o transmit…
-Cum se numeşte acest fan?
-Dumnezeu.
-Aha. Păi pot răspunde că nu există decât două forme de întuneric: cel din tine, şi cel din exteriorul tău. Am nişte răspunsuri de profesor de psihologie, nu? Ha-ha.

Va urma

Interviu realizat de şi cu ajutorul unui laptop Dell.

Ole-ole! Poezia nu mai e!


Poeţii sunt avioane de hârtie
Care ajung acolo unde niciun F16
Nu a ajuns niciodată
Pentru că sunt dotaţi
Au o hartă a cerului în palmă
Şi câteva vise care cântăresc cam cât ar trebui
să cântărească un balon cu aer cald
Dar cel mai mult avioanele de hârtie
Se retrag în hangarele minţii
Şi ies de acolo doar când
Vremea de pe foaia de hârtie e senină
Iar iubitele se dezbracă în ritm ditiramb