Mai dă-i dracului de cai (nu mai pot eu de copitele lor)


Judy Garland se mărită

Când am primit invitația era foarte târziu

Fumam pe balcon

Mirosea urât

De la fabrica de bere din cartier

Zaragozana cred că se numește

Mi-am adus aminte că am văzut caii ăia mari pe stradă

Au copite enorme, trag după iei o căruță uriașă

Inscripiționată cu roșu

ZARAGOZANA

E o nebunie de nedescris, toată lumea vrea să le facă poze…

En fin, cum spuneam

Stăteam pe balcon

Fumam ca de obicei Chesterfield

Macaraua ridica un container uriaș

O rafală de vânt a derutat macaragiul

Containerul s-a izbit de pereții fabricii de bere

Peste caii uriași s-a risipit un morman de inimi străvezii, râncede

Putrezite de întunericul dintre coaste

Râdeam isteric

Ce de inimi putrezite la mine pe stradă???!!!

Aha-ha-ha!!!

Aha-ha-ha!!!

Apoi am deschis invitația de la Judy

Și m-am controlat subtil

Inima mea era la locul ei, proaspătă și fragedă ca o mireasă în ziua nunții

Să îi fie într-un ceas bun!

Anunțuri

au venit americanii


mergeam ca un tâmpit pe drumul ăla
din pârâu săreau nişte peşti mari
uriaşi
chiar la picioarele mele
au venit americanii, au venit americanii
m-am făcut că nu-i aud
ba chiar câtorva le-am dat câteva picioare în burţile lor albe gestante
pline de icre şi de lapţi
am făcut dreapta
pădurea e frate cu românul
dar eu nu sunt român
n-am fost niciodată
câteva căprioare au venit spre mine vesele
au venit americanii, au venit americanii
le-am dat câteva picioare în burţile lor albe gestante
mi-e frică de urşi
dar mai multă teamă mi-e de americani
urşii s-au apropiat mormăind
dă-te prins, alberto
au venit americanii
eram acolo
în mijlocul naturii
nu aveam ţigări, nu aveam nimic, în picioarele goale
cu un tricou adidas
şi toată pădurea urla
au venit americanii, au venit americanii
era o veselie generală ca în preajma unui botez
dar nu era botezul meu
eu nu-i aşteptam pe americani

m-am aşezat în fund
o vulpe a venit lângă mine
lasă, alberto, nu fi trist
americanii vor face tot
vor scrie chiar şi poezii în locul tău

să vă duceţi dracului, poeţilor americani
staţi în patria voastră
în minunata voastră patrie
şi nu ne mai învăţaţi pe noi să scriem poezie

şi când am rostit şi ultimul cuvânt
un american supraponderal
s-a ivit brusc, din senin aş zice, lângă vulpe
mi-a dat un pix şi-o foaie de hârtie
dicta rar şi cu accent stricat

n-am înţeles nimic
decât că poezia românească e de rahat

ce înseamnă dragostea


dragostea ar putea fi un copil mic pe care îl scoţi la plimbare prin parc într-un cărucior trendy ca să fii remarcat de trecători dar nu e deloc un copil mic ar putea fi o pasăre pe care o porţi pe umăr ca o emblemă nobiliară dar nu e deloc nici pasăre ar putea fi o familie de orfani pe care îi adopţi direct dintre ruinele unei case dar nici orfanat nu e dragostea e ceva mult mai subtil ceva mai greu de arătat cu degetul sau scrijelit pe scoarţa copacilor dragostea e un fenomen de masă o găseşti peste tot la supermarket pe paginile de facebook pe la colţuri pe acoperişul caselor pe sub pietre peste tot o porţi cu tine în toate buzunarele o aduni în pumni ca pe zapadă te acoperi cu ea ca o pilotă îi duci mâncare caldă la serviciu o ţii în servieta printre dosare şi grafice dar o simţi mereu între coaste şi ai tot timpul tendinţa să o mângâi până adoarme cu ochii deschişi ca un soldat căzut între două linii inamice căci dragostea în fond e lupta pe care o duci cu tine însuţi renunţi la tine la toate bunurile tale la toate secretele tale la toată istoria ta până când devii o bucată de plastelină în mâiniile iubirii şi atunci ea dragostea te modelează cum vrea îţi dă orice formă vrea ea iar tu accepţi toate compromisurile toată mârlăniile toate flegmele pentru că iubeşti

toată viaţa mea mi-am dorit să fiu un poet genial


să am sute de poezii pe toate site-urile de literatură din ţară şi din străinătate să mă oprească toate gagicile bune pe stradă ca să-mi ceară autografe pe portjartier mă rog chestii de astea de macho ştiţi voi poeţii bărbaţi să fiu invitat la talk-show-uri despre poezii la protv şi antena1 să dau din mâini ca nicoale ceauşescu să zic aşa poezia ESTE un fel de iubire mai mică şi încape lejer pe o pagină a4 şi să leşine toate secretarele care stau de la 9 la 17 pe messenger la birou şi scriu poezii de dragoste dar cel mai mult mi-am dorit să pot să merg gratis cu trenul adică fiind un mare poet naţional cfr-ul să-mi dea legitimaţie de poet la fel şi tarom-ul pentru că le fac reclamă iar toată lumea să îşi dorească să facă poze cu mine etc etc dar până la urmă mi-am dat seama că toată chestia asta cu poetul genial e o mare bălărie nu există poet genial nu există poeţi geniali există doar oameni singuri oameni trişti oameni care nu au pe nimeni şi atunci toţi aceşti oameni citesc poezii le citesc ca şi când ar consuma marijuana pentru a se înălţa la cer pur şi simplu poeziile pentru oamenii singuri trişti sunt un fel de amici care te ţin de mână şi te invită la restaurant îţi ascultă răbdător toate frustrările îţi şterg nasul şi lacrimile şi apoi te învelesc cu pătura când dormi spunându-ţi somn uşor

extraordinara întâmplare de pe strada buzăului


mergeam în spatele ei avea un fund Minunat când s-a întors spre mine i-am văzut ochii erau uriaşi ca două palme de nou-născut atunci mi-am văzut prima oară aripile în retinele ei Nemaimpomenite din piept îi ieşeau nişte ţevi calde îmi aduceau aminte de Tata ultima oară când îl văzusem era într-un coşciug de lemn cred că era brad căci miroasea frumos după aceea mult timp am spus tuturor că tata a plecat la vânătoare într-o pădure de brazi Ea s-a apropiat prin geaca groasă îi vedeam inima m-a îndoit o clipă avea o voce ceva de genul ăsta Nu mai e nimeni aici am tăcut nu înţelegeam ce spune apoi a plecat cizmele ei cu Toc nu lăsau urme în zăpada proaspătă m-am uitat înapoi aripile mele lăsaseră dâre subţiri când m-am întors Dispăruse apoi am regretat că nu i-am spus că îmi doream foarte mult să facem dragoste

Zuriza


Trebuie să ridic încet mâna în sus. Să o agit. Spre stânga, apoi spre dreapta. Dacă le-aș ridica pe amândouă, i-aș da impresia unei vechi cunoștinte. Vreau să fie un gest cât mai sobru cu putință. O pereche de îndrăgostiți a trecut pe lângă mine. Ea avea un fund enorm, cât o pernă. El avea o mână scheletică. I-o ținea pe fund. Ea râdea tare, semn că nu și-o mai trăsese de foarte mult timp. Mâna scheletică s-a așezat pe umăr. Râsul a încetat brusc, semn strategic. Oasele învelite în piele s-au depus iar pe fundul cât o pernă. Ea a început să râdă voios. Am ridicat mâna. Dreapta. Era scheletică. Am agitat-o spre stânga. Apoi spre dreapta. Poate că venise cu un taxi. Sau cu metroul. Nu mă cunoștea. Mă gândeam să-i pun mâna pe obraz. Sau poate pe păr. Avea de mers până la mine aproximativ 50 de metri. Mi-am propus să rămân pe loc și să-i pun mâna pe obraz. Era o cafenea chiar în spatele meu, ”Ice and tea”. Avea scaune înalte, negre, iar mesele erau rotunde. Era intim acolo. Puteam să-i explic planul meu în timp ce-i puneam mâna pe obraz tandru. Se va fâstâci și va spune da. Voi chema chelnerița cu un accent neutru și vom ieși ținându-ne de mână. Până la Paseo Echegary sunt două stații de metrou. E multă lume pe stradă. Fundul ei nu e mare, cam cât o jumătate de pernă. Și are părul scurt, până aproape de umeri. Îi stă chic cu pulloverul acela mulat. Are sânii mari și abdomenul plat. Știu că face aerobic și e vegetariană convinsă. Eu fumez mult, poate prea mult. Când mi-am aprins țigarea ajunsese lângă mine. Ne-am pupat ușor pe obraz. Era fierbinte.
-Unde mergem?
-La Ice and tea.
-Ești mai înalt decât mi-ai spus.
-Da, știu, câștig câțiva centrimetri în plus întotdeauna când mă întâlnesc cu cineva pentru prima oară. Apoi fac din degete așa, plis-plas, și îmi recapt înălțimea anterioară.
Dacă râde, înseamnă că am cucerit-o.
A zâmbit larg, semn că lupta era dură. Varianta cu mâna scheletică care îi va mângâia obrazul a căzut instantaneu. Nu trebuie să mă panichez. Există o altă cale să o conving. Am examinat-o cu atenție, nedisimulând nicio clipă că sunt interesat de sânii ei.
-Porți sutien?
A râs tare de data asta.
-Nu. Trebuia să port?
-Nu, nicidecum. Oricum știu că e incomod să porți sutien, adică pentru o femeie, ca un ham, nu?
-Da.
M-a apucat de mână.
-Eu vreau o cafea cu ceva tare.
-Whisky?
-Da. Mai ai țigări?
Am băgat mâna rapid după pachet, era aproape plin.
-Ne ajung pentru câteva ore. Dar parcă nu fumai.
A zâmbit afectuos spre tandru.
-Azi e o zi specială, vreau să fumez și eu ca tine. Să simt fumul cum mă amețește.
Era mai frumoasă decât în poză. Cu mult mai frumoasă.
-Când e făcută poza pe care mi-ai trimis-o?
Zâmbea mult.
-După cinci minute după ce mi-ai cerut o poză. S-a oprit și m-a privit în ochi. Ești drăguț, exact așa cum mi te-am imaginat. Dacă ai ști ce fericită sunt că ești drăguț?! Zâmbea tot timpul, nicio clipă nu a schițat vreun gest de tristețe și asta m-a intrigat. Știam că are creierii pufuleți, dar nu mă așteptam să disimuleze atât de bine. Am pregătit totul în cele mai mici detalii, o să-ți povestesc în bar. Haide, măi! O să fie perfect! Și m-a tras cu putere spre cafenea.
-Nu-i așa că acum nu mai sunt așa înalt?!
-Da, exact așa e. A râs veselă. Totul se întâmplă într-un plis-plas. Ai dreptate. Pe cuvânt de onoare.
-Credeai că glumesc?!
Barul era aproape gol. Ne-am așezat în zona fumătorilor. Ea a cerut o cafea cu whisky, iar eu o cafea fără cofeină cu mult lapte. Am scos tacticos pachetul de țigări Chesterfield și l-am așezat pe masă, între noi.
Am simțit că acum e momentul cel mai prielnic să-i expun calm punctul meu. Aveam nevoie de un pretext pentru a începe. Chelnerița avea fundul mare, așa că i-am atras atenția.
-Vezi ce fund mare are sud-americanca asta? S-a uitat la ea fără interes.
-Da, așa e.
E momentul, Alberto!
Am apucat-o de mâini și am privit-o în ochi.
-Marisol, uite ce…
Și-a retras brusc mâna din mâna ta. Privirea i s-a schimbat înspre negru.
-Te rog ceva. Avea un glas sticlos, aproape spre furie. Să nu-mi mai spui niciodată pe nume. Eu nu am nume, eu nu mai am nume. Spune-mi ”cariño”, ”querida”, ”corazon” spune-mi cum vrei dar nu-mi spune pe nume. Promite-mi!
Am înghițit în sec. Pierdusem startul. Căutam cu disperare spre pachetul de țigări, speram că vreo literă de pe pachet să-mi ofere vreo soluție de moment.
A repetat puțin mai tare, aproape plângăcios.
-Promite-mi, Alberto!
Am aprins o țigare.
-Promit!
Pe buze i-a apărut o floare frumoasă, nemaiîntâlnită.
-Așa, iubitule! Azi e ziua cea mai frumoasă din viața mea. Te rog, ține cont de asta! Vreau să mă simt bine alături de tine, să fiu fericită. S-a uitat la ceas. Ne mai rămân vreo șase ore, vreau să profităm împreună de timpul ăsta.
O cunoscusem pe chat în urmă cu fix trei luni de zile. Pentru mine, muncitor în construcții, ea era mai mult decât sperasem: era frumoasă, extrem de frumoasă, inteligentă, plină de bani. Mă îndrăgostisem de ea după câteva zile. Mă suna mereu doar ea. Eu nu aveam voie să o sun, îmi interzisese, în schimb ea mă suna la ore târzii din noapte, la pauza de masă, pe wc, când eram cu mistria în mână, era absolut imprevizibilă. Afectuoasă, glumeață și dispusă să-mi asculte tâmpeniile. Avea câteva probleme de comportament, dar le trecusem pe seama diferenței dintre clasele noastre sociale. Acum câteva zile mă înspăimântase complet. Mi-a vorbit două ore la telefon despre faptul că vrea să moară în pădurea Zuriza, aflată la vreo 30 de kilometri de oraș. Încet-încet mă convinsese să o ucid eu pentru că o iubesc. Era orfană de mamă, iar tatăl ei, era mereu plecat din țară, așa că o lua razna des. Ideea era că trebuia să o conving să renunțe la planul ăsta de rahat și să plecăm amândoi din Spania. Nu îmi ceruse niciodată vreo poză cu mine, nici webcamul. În schimb, ca să mă convingă că nu are chef de glumă îmi transferase a doua zi după discuția despre pădurea Zuriza 10 000 de euro în contul meu de La Caixa. Altul în locul meu ar fi fugit cu banii în România, dar eu aveam o problemă: mă îndrăgostisem de ea. Nici nu m-am atins de bani. Probabil că sunt un mare cretin în viață, dar sunt un mare cretin îndrăgostit.

Pentru o clipă am înţeles că umanitatea asta e de rahat şi ar trebui să ne sinucidem cu toţii. Avea dreptate, trebuia să îi iau gâtul direct, fără menajamente, să privesc absent cum sângele îi murdăreşte pulloverul și e supt de pământ. Am privit-o ironic. Iubirea se dusese în fundul pământului, mi se făcuse scârbă de toate vorbele dulci pe care ni le spusesem. Iat-o în fața mea: un viitor cadavru. Me cago en tus sentimientos, dacă vrea să moară, s-o mierlească. Nu sunt eu Cel Anunțat. Să-mi dea banu` și-i fac 100 de buzunare, nu unul. În fond, dacă există Dumnezeu, se va întâmpla ceva și ea va trăi după șase ore,nu?
A fost ceva extraordinar. Probabil că mi se schimbase expresia fețe.
-Dumnezeu există, dar eu voi muri. Tu mă vei ucide, pentru că mă iubești, nu-i așa?
Am încuviințat din cap.
-Unde e restul de bani?
-Iubitule, nu trebuie să mă omori pentru bani, ci pentru că mă iubești. Înțelegi?! Spune-mi că mă iubești!
Mă implora.
Mi se face silă de asemenea situații jenante, mi-am dat seama că sunt mai bolnav psihic decât ea. Am vrut să mă ridic, să fug cât mai departe de psihopata asta.
-Spune-mi, te rog, că mă iubești!
-Te iubesc!
-Hai, sărută-mă!
Puteam scăpa situația de sub control, așa că am preferat să-i fac jocul. Am început febril să fac calcule ce voi face cu cele câteva sute de mii de euro care mi le va lasă după ce o voi ucide.
M-am aplecat peste mica măsuță si am sărutat-o. Era o zeiță, când săruta. Am simțit ceva rece în ceafă. N-am să reușesc să înfig cuțitul în ea. Niciodată.Absolut și niciodată.
Îmi luase mâna mea scheletică și o strângea tandru.
-Ai dubii, știu. Te gândești că nu vei putea, că mă iubești. Să nu-ți fie teamă. Moartea e ușoară când iubești. Ca un ac care te înțeapă în deget. Și mori, asta e tot. Și știu că-ți dorești să mă omori tu acum când mă iubești. E foarte frumos să-ți omori iubita. Te poți sinucide și tu după. Va fi ca în ”Romeo și Julieta”. Totul se întâmplă într-un plis-plas. Te-am studiat mult, Alberto. O vei face, pentru că mă iubești. O să mă uiți repede. Vei cheltui cu plăcere banii. Eu te sfătuiesc să te sinucizi și tu imediat. Am un pistol dacă ți se pare prea greu să te înjunghii. Lumea n-o să mai fie deloc la fel după moartea mea.
Era frumoasă, extrem de frumoasă. Iar când vorbea atât de calm și tandru despre moarte și iubire mi-am dat seama că are dreptate. Ce e tot haosul ăsta? Ți-ai găsit jumătatea și muriți împreună. Mai mult decât perfect. Nu știu de ce brusc am început să tremur. Destul de tare.
-Ți-e frig? E aerul condiționat prea jos lăsat? Vocea ei suna aproape matern, mă privea îngrijorată.
Am privit placid tuburile de aer condiționat din tavan. Mi-am retras mâna din palmele ei și mi-am aprins o țigare.
-O să-mi revin. Hai să mergem.
Chiar era îngrijorată.
-Te simți bine? S-a așezat cu scaunul lângă mine și a început să mă maseze pe spate. Oare se gândea cu adevărat la mine, sau pur și simplu îi era teamă ca n-am să mai fiu în stare să o mai ucid?
-Stai liniștită, am destule resurse să te ucid. Eu vreau să înțeleg altceva. De ce tocmai pe mine m-ai ales?
-Nu fi prostuț. Nu te-am ales eu, tu m-ai ales. Eu aveam nevoie de un motiv. Tu mi l-ai dat. Vroiam să iubesc pe cineva, să simt viața cum freamătă în mine. Au fost trei luni minunate, iubitule. Senzaționale. Am trăit doar pentru tine și cu tine.
Sunt niște chestii pe care uneori le procesează mai greu creierul meu.
-Și dacă au fost minunate, de ce să fie doar trei luni? De ce să nu fie treizeci de ani?
-Iubitule, hotărârea e luată. Nu te mai poți împotrivi. Ai acceptat, trebuie să mă iubești până la capăt.
Am zâmbit sarcastic.
-Adică până la groapă, nu?
Mi-a apăsat încet buzele cu degetul.
-Taci! Te rog, taci! Doar iubește-mă, așa cum te iubesc eu. Atât te rog. Tu nu vezi că o fac pentru tine? Să fiu doar a ta? Vom face dragoste și apoi mă vei ucide.
Mă temeam de o farsă.
Nu, hotărât nu e farsă. Puteam să dispar de mult cu cei 10 mii de euro de La Caixa. Puuf! Exact așa. Nu era farsă. Era un joc în care cineva va muri. Sper să nu fiu eu. Mi-am dat seama că vreau să o fac, îmi era teamă că dacă nu am s-o ucid mi se va întâmpla ceva grav. Foarte grav. Poate că mă voi îmbolnăvi de cancer, sau voi fi condamnat la 20 de ani de închisoare.
-Hai să ne plimbăm! E foarte frumos afară. Mai îți este frig? De câte ori îmi vorbea îmi zâmbea tandru. Chiar și atunci când mă punea să-i recit poezii de dragoste la telefon știam că zâmbește la celălalt capăt al firlui. În fiecare dimineață îmi trimitea în email o poezie de dragoste. În 3 luni am primit fix 92 de poeme de dragoste. I le reciteam seara. După fiecare recitare cerea ca un copil mic: ”Mai vreau, iubitule! Mai recit-o încă o dată!”
Am ieșit ținându-ne de mână. Nu o mai ascultam. Avea o mână mică, caldă. Ne-am plimbat pe Bulevardul Echegary. Ne-am oprit să ne sărătum. Porumbeii se adunaseră în jurul nostru.
-Mă bucur atât de mult că ești drăguț! Îmi place foarte mult cum îți stă părul dat cu gel. A început să-mi vorbească iar despre pădurea Zuriza. Mă strângea de mână. Ne-am așezat pe o bancă. Asta o să fie banca noastră. A scos din poșetă un aparat de fotografiat și a rugat pe cineva să ne facă o poză. Un domn foarte amabil ne-a fotografiat în timp ce o strângeam în brațe. A privit încântată poza. Uite, iubitule, prima noastră poză împreună. Suntem o pereche super. Era foarte mulțumită. De vreo 10 minute nu mai scosesem un cuvânt. Revărsase atâta tandrețe asupra mea încât eram într-o ceață completă. Neuronii mei se blocaseră de mult. Mai primeam impulsuri nervoase doar când mă strângea de mână. A continuat să-mi expună printre săruturi și gesturi tandre planul ei. Eu reacționam doar la strângerea mâini. Dusese două lopeți, cuțitul și un pistol acolo acum câteva zile. Așa că atunci când vom coborî din tren nu vom avea nimic asupra noastră. Ne vom ține de mână ca doi îndrăgostiți. Inima mea era una de șarpe, corpul îmi murise, dar ea continua să bată cu încăpățânare. Mi-am dat seama că sunt mort, iar inima îmi va bate doar până la căderea nopții. Vom face dragoste, a continuat cu un zâmbet provocator. În iarbă. E o poieniță acolo, sunt și flori albastre. Să-mi sapi groapa chiar lângă flori. Dar să nu fie prea adâncă. Eu sunt cam friguroasă. Te iubesc atât de mult. O să săpăm groapa împreună, te voi ajuta și eu ca o iubită iubitoare. Era atât de convingătoare. Și atât de frumoasă.
-Da. Era un da mohorât, rece. Hai să terminăm repede!
-Iubitule, hai să profităm de banca asta, de porumbeii ăștia. Hai să mai ne facem poze împreună. S-a ridicat și a apelat cu grație un cuplu care trecea pe lângă noi. Mi-am încolăcit brațele în jurul ei și am mai făcut o poză.
A scos din poșetă biletele de tren. Erau mici și galbene. Mi-am aprins o țigare. În curând biletele vor sări din mâna ei mică și mi se vor înfige în gât. Am să scap țigarea pe haine. Deodată pe stradă a început să miroasă puternic a sânge. Mi-am pus mâna instinctiv la gât. Culmea, nu aveam nimic.
-Ție nu-ți miroase a sânge?
M-a privit mirată și s-a ridicat.
-Ține-mă în brațe. O țineam strâns. Aud inima cum îți bate. Inima ta bate frumos, ca un poem de dragoste.
Gara era aproape. Am mers încet. Ea zâmbea tot timpul și îmi cerea să o sărut. Devenisem letargic. Din când în când mă surprindeam numărând pașii: nouă, zece, unsprezece. Le pierdeam șirul. O auzeam ca prin vis cum îmi cerea să o sărut sau să-i spun că o iubesc. Toți oamenii erau muți și mă priveau ca pe un criminal. Lăsam capul în jos ori de câte ori treceam pe lângă cineva. Îl auzeam țipându-mi în ureche: ”Criminalule! Psihopatule!” Strângeam ochii cu putere de fiecare dată când trecea cineva pe lângă noi.
-Ești bine, iubitule?
Eram în fața gării. Era imensă, albă. Semăna cu un cuțit. M-am uitat la ea. Aproape că mă trăgea de mână prin mulțime. M-am împedicat de o valiză lăsată aiurea pe peron.
-Ești bine, iubitule? Aceeași tandrețe constantă în voce.
Trenul nostru era lung și alb. Ca un cuțit.
Vroia să stea la geam.
-Vreau să fumez! M-am uitat în pachet. Mai erau exact șapte țigări. 3 ore și jumătate.
-În 20 de minute o să fumezi, iubitule! Și o să facem dragoste.
Am înghițit în sec. În tren nu se fuma. Era foarte multă lumină afară.
-Poate cumpărăm țigări din gară.
-O să cumpărăm, iubitule.
M-a sărutat. De fiecare dată mă calmam după un sărut. Vedeam clar ce-am să fac în următoarele 15 minute.
Stătea la geam și privea peisajul cu mult interes. Mă strângea puternic de mână. Eram singuri în compartiment.
-Îmi place atât de mult să merg cu trenul. Era bucuroasă ca un copil mic, și mi-am spus în gând că nu ucid copii.
Când am coborât, am mai cumpărat un pachet de țigări. Vânzătorul de la micul chioșc avea o privire ciudată, curioasă chiar. Bănuiește ceva. M-am întors de câteva ori să-l privesc. Avea aceeași privire. Poate că era polițist sub acoperire. Deja începusem să o iau razna. Ha-ha! Mi-am privit ceasul. Ne mai rămân trei ore împreună. Trei ore de viață. Am să-mi cumpăr o casă în România. Sigur, o casă cu vedere spre Dunăre. O barcă și un ponton plutitor.
Pe drumul spre pădure a scos din poșetă un singur bilet de tren. Era la fel de galben. Mi l-a băgat în buzunarul cămășii.
-E biletul tău de întors înapoi în oraș. Să nu-l pierzi, iubitule! Că tu ești cam neatent.
Mi s-a făcut frică brusc, nu omorâsem în viața mea decât două găini și o gâscă. Cine m-a pus să vin tocmai aici cu psihopata asta?

Pădurea nu era prea deasă. M-am gândit că ar putea să ne vadă cineva printre copaci atunci când o voi ucide. Neah! Nici gând! Cine umblă joi prin pădurea asta la amiază? Numai psihopații. Așa că nu ai de ce te teme, Alberto! Sunteți în familie! Ha-ha!

Îmi pusese mâna pe blugi în dreptul penisului.
-Ți-am spus că te-am visat ieri noapte? Făceam dragoste.
S-a oprit aproape râzând.
-Super! Și cum făceam?
-Eu deasupra.
-Eram sigură. Ție îți place peste mine.
S-a oprit să mă sărute.
I-am pus mâna pe fund. Oricum avea să moară. Măcar să îi ofer de o partidă de sex ca-n filmele porno cu Nacho Vidal.
-Nu aici, iubitule! Nu aici. Ai puțină răbdare.
Am ajuns în câteva minute la poienița aceea de care îmi vorbise. A scos geanta dintr-un desiș. O lopată cu mâner rabatabil. Apoi s-a trântit cu fața în sus chiar lângă florile acelea albastre. Mi-a făcut semn să iau dimensiunile gropii. A întins zâmbind mâinile în plan vertical.
-Vreau să stau comod în groapa asta. Zâmbea ca și când ar fi mâncat ciocolată. Doamne! Unii oamenii sunt nebuni. Tulburători de nebuni. Cu vârful lopeții am demarcat viitoare groapă. Mi-am dat seama că încap și eu lejer în ea și gândul ăsta m-a bucurat. Pentru orice eventualitate, voi săpa groapa mai mare. S-a ridicat și a adus încă o lopată. Ne-am sărutat și am început să săpăm în liniște.
-Dacă ai ști cât mă bucur că ești atât de drăguț. Mereu mi-am dorit să fii drăguț, chiar m-am rugat lui Dumnezeu.
Tăceam și săpam. După 30 de minute reușisem împreună să facem o groapă adâncă de aproximativ 60 de centimetri. Pământul era moale, aveam noroc.
-Mai săpăm?
S-a uitat expert la groapă.
-Nu sunt animale mari de pradă pe aici. Doar iepuri și căprioare. E destul, iubitule.
Mai aveam 2 ore. Era greu. La Brăila îmi pot cumpăra o barcă cu motoare Johnson și să plec până în deltă. Cu 20 de mii de euro îmi iau o șalupă drăguță, poate chiar și un yaht mai mic.
-Hai să facem dragoste. Mi-a desfăcut încet nasturii de la cămașă. Își lipise palma de pieptul meu. Eu țineam mâinile pe lângă corp, ca două bucăți de carne prinse în cârlig fără niciun impuls nervos care să le traverseze. A început să mă sărute pe gât. Asta m-a excitat. Nu avem nevoie de protecție, iubitule! Voi purta în pântece copilul tău dincolo de moarte. I-am scos pulloverul și am început să-i sărut sânii. După 10 minute am ejaculat. Începea să-mi placă aici: aer curat, iarbă verde, sex neprotejat, câteva sute de mii de euro în bancă. Era delicios. Am mai făcut o dată dragoste. De data asta ea stătea în genunchi și eu în spatele ei. A țipat încet când a avut orgasm. Apoi încă unul.
Eu stăteam cu fața în sus și fumam. Era un petic de cer albastru exact lângă groapa proaspăt săpată. Era liniște. I-am auzit foșnetul picioarelor desculțe prin iarbă. Ținea un cuțit în mâna dreaptă venind spre mine. Un cuțit alb, nespus de lung, cu o lamă subțire, numai bun de ascuns între coaste. Aproape că zâmbea.
-Marisoool! Am țipat. Îmi era frică.
-Te-am rugat să nu-mi mai spui pe nume, iubitule. Ai promis. Te rog, cere-ți scuze.
Am bâlbâit cu ochii la cuțit un ”îmi cer iertare” slab.
M-a sărutat și mi-a pus cuțitul în mână.
-Hai! Îmi luase mâna și mi-o pusese exact sub coaste. Aici, printre coaste. Hai, iubitule! Și spune-mi că mă iubești!
Am început să tremur. Cuțitul îmi tremura în mâna dreapta, mâna stângă îmi tremura sub sânul ei. Îmi venea să urinez groaznic.
-Nu pot. Pe cuvânt de onoare că nu pot!
-Hai, iubitule! Totul se întâmplă într-un plis-plas. Iubește-mă. Ucide-mă. Hai, iubitule! Înfige! Și-a așezat cuțitul între coaste, chiar sub inimă. Mă privea tandru. Te iubesc. Mie îmi tremura mâna scheletică cu tot cu lama cuțitului. Ea a început să împingă cuțitul încet spre inima ei. Hai, iubește-mă. Vocea ei era a unei sirene care își adulmecă victima. Stătea chiar pe marginea gropii și atunci am realizat că dacă voi înfige cuțitul va cădea exact în groapă. Pregătise totul. Era o psihopată și eu jucăria ei ucigașă.
Am scăpat cuțitul.
-Nu pot, jur că nu pot. Lasă-mă, te rog, 10 minute să mă plimb singur printre copaci. Poate așa voi reuși. Vezi cum îmi tremură mâinile? Am întins nevinovat palmele. Tremurau.
-Nu pleci nicăieri până nu-ți termini treaba! Vocea îi devenise isterică. Mă auzi, dobitocule?! Nu pleci nicăieri. Nu ți-am dat atâția bani degeaba. Nu m-am culcat degeaba cu tine! Înfige cuțitul, la naiba! Nu fi, moale! Hai, iubitule! Se calmase.
Reacția ei isterică m-a liniștit. M-am întors și am plecat.
-Când o să-ți revii din nebuneala asta, caută-mă. Știi numărul meu de telefon. Putem fi fericiți împreună.

Deodată, de după copaci, a apărut o mulțime de polițiști cu armele ațintite spre noi strigând aproape isterici.
-Nu mișca! Poliția! Aruncă cuțitul!
Pentru o clipă m-am blocat: aruncasem de mult cuțitul. Ce cuțit să arunc, pentru Dumnezeu?! Apoi am avut revelația într-o fracțiune de secundă: Marisol luase cuțitul în mână. M-am întors rapid spre ea să-i spun să arunce cuțitul.
-Trădătorule! Se îndrepta amenințător spre mine. Atât a mai apucat să strige prin zgomotul gloanțelor. 20 de pistoale s-au descărcat instantaneu spre ea ucigând-o. A căzut în groapă. Era atât de frumoasă.

Inspectorul Juan Carlos mi-a explicat în mașina poliției în timp ce mergeam spre oraș istoria lui Marisol. Urma să fiu a noua victimă. De doi ani de zile aducea câte un iubit pe care și-l făcea pe chat în pădure să o omoare. Toți refuzaseră, așa că îi ucidea ea și îi îngropa în mormântul pe care îl săpau împreună. Fix la trei luni ucidea pe cineva. În general victimele erau străini, sau tineri cu probleme psihice care cadeau în plasă ușor datorită șarmului ei irezistibil. Poliția o urmărea de 2 luni, ajunseseră la timp.
Când m-am întors în Brăila, mi-am luat o barcă de pescuit și m-am apucat să le spun povestea mea amicilor. Au râs de mine. La fel cum a râs Marisol, fusesem doar o jucărie în mâna ea. Dar, totuși, cred că m-a iubit. Și eu pe ea. Se înșelase însă, lumea era la fel după moartea ei.