Ultimele replici ale nopților trecute


Nu ți-am spus niciodată

Dar atunci când te dezbrăcai

Puteam citi pe pielea ta versuri de dragoste

Apărute din senin, mereu altele

Cred că era posibil să fie un volum întreg

Scris cu cerneală simpatică

Pe care îl puteam citi doar eu

Și ceea ce era absolut încântător – versurile rămâneau acolo

Chiar și după ce faceai duș ștergându-te încet cu prosopul pe sânii plin de apă și versuri

Sau noaptea, pur și simplu luminau fosforescent camera

Și tot niciodată nu ți-am spus

Că ochii tăi erau un atlas în care nu se văd munți, fluvii, oceane sau orașe

Ci lucruri care n-au corp propriu

Iubire, durere, pasiune, tristețe, poezie

Un întreg atlas fascinant pe care îl răsfoiam cu încântarea unui copil care descoperă

Cât de mare este lumea

În speță universul meu, care se extinde până aproape de explozie când eram cu tine

Deși asta pare atât de dulceag, iubito

Dar nu, nu cred că iubirea este un lucru de care să ne dezicem ca Petru de trei ori

N-am cum să îți rostesc ”Te iubesc”

Și apoi să zic cu lehamite despre niște doi ”da, mă, se iubeau, mare scofală, parcă ar fi primii”

Pentru că dragostea e mai grea decât orice moleculă din tabelul periodic

De fapt este singura moleculă despre care pot afirma cu certitudine că o pot recunoaște, baby

Pentru că nu sunt în stare să îți spun privind la microscop

care moleculă este de heliu și care este de azot

Dar pot să știu că celulele mele erau îndrăgostite iremediabil și neștiințific de celulele tale

Fără să fie nevoie de vreo formulă chimică sau matematică care să le îndrume să facă asta

Din proprie voință, dintr-o necesitate titanică

S-au legat de cele ale tale fără ca știința și toate poeziile de dragoste să poată pună degetul acolo

Și să zică

”De-asta vedea doar Albert pe corpul iubitei versuri de dragoste scrise cu cerneală simpatică!

Pentru că e iubire”

Nu, nu este nimic din toate astea

Pentru că nu iubirea este un miracol

Miracolul meu erai tu, iubito

Zi de zi!

Ministerul durerii


Când ți-am zis că dacă mi se taie capul

Picioarele, mâinile, degetele

Celule rămase te vor recunoaște oricum

Ai spus: „Prostii, Albert, prostii!”

Când ți-am spus că inimile noastre

Suferă de aceeași disfuncție mecanică

Ce se numește iubire

Ai zâmbit condescendent

„Dulcegării, Albert, dulcegării!”

Când ți-am prescris o cură cu poezii scrise de mine

Ai murmurat amuzată

„Ești beat, Albert, băut!’

Când am spus că planeta asta pentru mine are un singur locuitor

Doar tu

Ai râs cu putere

Și nu e loc, nu e piatră, nu e biserică, nu e parc

Care să nu-mi pară trist atunci când nu sunt cu tine

Poate nu e vreo boală care să îmi macereze încet inima

Și toate organele interne noapte de noapte

Poate nu e nimic grav

Poate că iubirea e doar un fleac

Un fel biserică din care s-au furat

Toate icoanele și toți îngerii

Un fel de instituție a durerii

Fără niciun angajat

Și ai zâmbit și de data asta

La toate propozițiile mele

Hai, Albert, tu crezi că se mai moare din iubire în ziua de astăzi?

N-am zis nimic căci simțeam cum mor puțin câte puțin

Privindu-te în ochi.

Celebru blestem caucazian


Prima dată am crezut că e de vină țara

Nu mai cresc de mult flori pe morminte aici

Iar la radio se anunță noapte de noapte

O perperpetuuă eclipsă de lună

În fiecare an apar noi manuale de istorie

În care voievozii mor înainte de termen

Sau revoluții dispar din pagini ca și când istoria

E un șirag de perle pe care

Îl atârni la gâtul unei amante nebune de gelozie

În fiecare noapte îl rupe ca să-l refacă a doua zi

Iar perlele sunt mereu la altă poziție

Mi-am dat seama că e un blestem când un vameș

Care îmi cerceta pașaportul mi-a zis franc

”Coae, n-am mai văzut niciodată o asemenea stemă

Dar te las să treci, vorbim aceeași limbă, plus că te-am văzut la televizor”

Deși nu am apărut niciodată la nicio emisiune televizată

Așa că m-am dus la doctor

Acesta mi-a făcut toate analizele și mi-a spus stupefiat

”Coae, avem o problemă: sângele tău are o culoare care nu apare în niciun tratat de medicină!”

Așă că m-am dus la o vrăjitoare

Una pe care mi-a recomandat-o doctorul

Foarte frumoasă, cu ochii albaștri

Nici n-am intrat bine și mi-a spus

Că am cunoscut o femeie cu ochii albaștri

Și că e celebru blestem caucazian

Degeaba am tot negat

Cerul se făceam tot mai negru

Iar sângele meu uitase subit ”Tatăl nostru”

poezia nu moare și nici nu se predă


mi s-a spus că s-a spus tot

că toate poveștile de dragoste au fost de mult timp confiscate

de romane, filme sau piese de teatru

că cele mai frumoase poezii au fost scrise deja

că himalaya a devenit un fel de redută părăsită de dragonii care o apărau

în care toți oamenii cu bani pot bea o sticlă scumpă de vin într-un  weekend de-al lor mai liber

că poeții de astăzi sunt doar niște unii care umblă cu versurile lor sub braț

pe toate site-urile de socializare

iar, dacă s-ar stinge lumina, am trăi bine-merci și fără ei

căci îi avem pe adevărații poeții a căror chip e pe bancnote și pe statui prin comune fără nume

dar, totuși eu mă încăpâțânez să îți spun

ești cea mai frumoasă femeie pe care am întâlnit-o vreodată

și să îmi spui de fiecare dată

ehh, dragul meu, prostii

deși poate că toate poveștile de dragoste au fost scrise și rescrise

în atâtea și atâtea poezii, romane, filme

și în ce naiba au mai scris oamenii până acum despre iubire

tot mă încăpățânez să-ți spun

ești cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată

și mare păcat că anticii nu te-au cunoscut,

statuilor lor ar fi fost clar mai frumoase

sau dramaturgul acela englez

care scria atât de minunat despre patimile iubirii

ar fi avut un alt model și altul ar fi fost cursul omenirii

zic, doar zic

poate sunt prostii

dar sunt prostii în care cred

precum versetele alea ale Bibliei care te fac plin de speranță chiar și după mii de ani

 

Fraudarea morții


Dacă aș fi un tâlhar răstignit

Aproape mort

Iar Iisus în stânga mea

Însulițat și cu inima blândă

Mi-ar spune

Vino cu Mine departe de lumea asta infamă

M-aș întoarce spre el și i-aș răspunde

Nu vin, Dumnezeule

Iartă-mă, dar nu vin acum

Pentru că iubirea mea e aici

Printre toți ticăloșii ăștia care te-au urcat pe cruce

Și atunci Iisus s-ar uita la tine și ar spune

Bine, Albert, facă-se voia ta

Ne-ar fi binecuvântat pe amândoi în timp ce

Moartea noastră, a amândurora, ar zâmbi hâd

Iar eu te-aș fi privit pentru ultima oara

Fericit că Iisus m-a mai lăsat un minut cu tine

Încontinuu


Dacă cineva

Oricine

Ar veni într-o zi foarte supărat la mine și

mi-ar spune

nu există iubire

nu există, e doar un mit

Aș zâmbi frumos, condescendent

L-aș lua direct la mine acasă

I-aș arăta pasta ta de dinți

Slipii din șifonier

I-aș face un tur al casei, patul din cameră, cel din salon, masa de la bucătărie

Gelul tău de duș, parfumurile tale

Și atunci ar observa și el că dacă sting lumina

Toate acestea strălucesc pe întuneric

Zi și noapte

Încontinuu

Ar vedea și urma pașilor tăi de la baie la bucutărie

Poate, dacă aș fi și mai concis

Și mi-aș da tricoul jos

Ar putea vedea clar

Cum vasele mele de sânge sunt mai multe

Acolo unde tu ți-ai pus palmele peste pieptul meu

Și ar știi toate aceste lucruri fără să i le explic deloc

Pentru că dragostea există,

Dovada cea mai crasă

Toată casa mea, tot ce mă înconjoară

Toate drumurile mele la super market

Metrourile, tot e plin de substanța aceea care luminează pe întuneric

Este plin de iubire, este plin de tine

Și strălucește încontinuu

Încontinuu

Acum 7 ani


mi-ai arătat venele de la mână

privește-le traseul albastru

vezi cum scriu numele tău?

am râs tare, mi s-a părut coincidență

pe urmă mi-ai spus

privește-mi părul în bătaia vântului

din orice direcție ar bate

observi că apare prima literă a numele tău?

n-am mai râs de data asta

apoi mi-ai luat degetele de la mâna dreaptă

și mi le-ai pus sub coastele de sub inimă

se potrivesc minunat.

n-am zis nimic

se potriveau perfect

apoi mi-ai spus

primul meu iubit, bunicul meu care a murit pe front

se numeau la fel

tot coincidență?

 

și nici lor nu li s-a părut coincidență

atunci când au găsit o cruce cu numele tău lângă mormântul meu

la două zile după ce m-au îngropat

Câțiva parseci și tu


Dacă printr-o întâmplare norocoasă
Sau doar pur și simplu
M-ar deschide cu un Sesam
Din mine ar țâșni fără regrete din cele 3 părți
Doi pitici
Nervoși
Care ar dispărea într-o secundă
Unul la stânga
Celălalt la dreapta
Și nici după o clipire din ochi
Ai apărea tu cu toată splendoarea
Ridicându-ți trena cu o mână
Cu cealaltă aranjându-ți o suviță de păr aproape copilăroasă
Cerându-ți scuze un pic rușinată, dar nu prea mult
Că am dat de tine așa de brusc
Dar nu s-ar mira nimeni
Poate cei doi șerpași care încă nu au coborât de pe Himalaya din 1945
Apoi s-ar mai vedea câțiva arbori
O pajiște într-o poiană
Câțiva eroi care își caută iubitele cu niște săbii lungi
Un dragon cu o inimă de fluture
Statui cu îngeri de pe morminte celebre
Iar tu m-ai scuza neverosimil de trist
Eeeeee
Acum e toamnă afară
Vara se întorc toate gândurile frumoase
Și poeziile de dragoste care au emigrat în zilele cu soare
Și e mult mai calm și mai romantic
Ai spune tu
Și toți te-ar crede
Chiar eu aș da din cap, da-da, așa e, ea știe cel mai bine
Ea șterge praful, înnoadă sinapsele lăbărțate și curăță cu luminox fereastrele către oameni
Tu nu te-ai supăra de rolul atât de simplu pe care ți-l atribui, aproape rușinat
Și ai spune, mai taci, că oricum e toamnă acum și spui prostii triste
Și-am râde cu toții ca în happy-end-urile poveștilor animate de la televizor.

Eu și fratele meu Chopin


Ne înțelegem de minune

Când sunt trist apare de nicăieri

trebuie să recunosc că i-am făcut și lui o cheie de la apartament și de la scară

Îmi aprinde luminile prin casă

Îmi toarnă îmi pahar

Stă lângă mine la masă și oftează și el lung

Îmi cunoaște pe de rost vocabularul bătăilor inimii

Se duce la frigider îl deschide

Fără să-mi aducă nimic bine înțeles

Uneori se duce în cameră și îmi întinde un pix și o foaie albă

Și insistă să îi scriu ceva orice

Ca și când mi-ar da un panaceu

Deși e o armă cu două tâișuri în mâna mea pixul normal că da

 

Ieri a intrat în bucătărie fără să îl simt

Stăteam la geam și-mi priveam vecinii din celălalt bloc

Aproape că eram la un pas să mă arunc de la etaj evident

M-a bătut pe umăr și mi-a spus

Mergeam pe stradă am văzut o fată foarte frumoasă plângând

Și m-am gândit imediat la tine

Era iubita ta

M-a întrebat

Cred am zis

Deși iubita mea a murit de mult

Și atunci a început să cânte

M-am așezat pe scaun și am început să mă gândesc la tine

Era iubita ta

A repetat

De ce plângea

Mă tot întreba

De ce plângea

Nu știu Chopin de ce plângea

Și strângeam pixul cu putere în mână

O armă cu două tăișuri

Sângerezi frate mi-a spus Chopin

Nu cred

Oare de ce plângea iubita ta

Iubita mea a murit îi tot spuneam și strângeam pixul în mână

Nu nu

Am văzut-o eu mergea pe stradă și plângea

M-am enervat tare de tot

Ia-ți muzica ta și cară-te Chopin

L-am înjurat urât de tot

Am vrut să-i arunc pianul pe geam

Și el tot repeta

Nu e moartă plângea am văzut-o eu în fața scării tale

 

M-am întors spre el zâmbea

Nu e moartă

Taci

Și am vrut să-l plesnesc

 

Dar nu evident că nu

Am ieșit

Să mă uit pe stradă după iubita mea

Chopin a coborât și el

Poate că a murit Albert mi-a zis

Poate că mi s-a părut

 

Și tu de cealaltă parte a blocului tocmai traversai strada plângând ascultând la căști Chopin