frenetic, febril, fenomenal


stăteam eu aşa, cu viaţa mea în mâini
oarecum liniştit, să zicem, liniştit
adică ce mi se mai putea întâmpla?
linia frontului era departe, viaţa torcea ca o mâţă blândă
mă rog, ştiam că dedesubtul meu, împrejurul meu, deasupra mea
se întâmplă lucruri revoltătoare
se întâmplă iubiri
pasiuni, crime, revoluţii
dar eram într-o bulă atemporală în care adăstau cu mine soarele de vară, iarba verde şi copaci plini de frunze
era o vară frumoasă, nici măcar nu aşteptam ploaia, nimic poetic
chiar îmi săpasem groapa, scosesem toţi bolovanii din ea şi îmi scrisesem foarte caligrafic numele pe cruce, adică eram relaxat
şi torcea încet prin toate hârtoapele prin care treceam alături de vieţile celorlalţi care se loveau de mine accidental, pur şi simplu fortuit, să zicem că uneori mai zâmbeam, mai dădeam din mâini în semn de refuz, dar nu era nimic profund, totul la nivel superficial, ca şi când sângerezi pentru că te-ai înţepat puţin cu unghiera, nimic grav, viaţa mi se părea absurd de liniştită, nu înţelegeam de ce vieţile altora erau ciuruite, durerile îi făceau să ceară îndurare şi inventau cărţi de rugăciuni pentru a putea trece mai uşor punţile dintre ei
aşa deci, stăteam liniştit şi îmi sorbeam tacticos cafeaua de pe marginea gropii
viaţa mea stătea cuminte lângă mine ca un căţeluş ce aşteaptă să-l mângâi pe creştet
şi mi se părea atât de extravagant restul, încât adormeam la filmele de la tv, sau ţipam la actori să vorbească mai încet pentru că mă deranja tangajul rolurilor interpretate


până într-o zi, o zi oarecare
când te-am găsit în groapa mea măsurând cu ruleta
m-a apucat râsul, înţelesesem de prima dată, voiai şi tu acolo cu mine
dar nu te-a deranjat, ai aruncat câţiva bolovani afară
te-ai căţărat afară şi ai început să mângâi şi tu căţeluşul de lângă mine
ca şi când era şi alt tău
şi atunci am început să aud un zgomot de fundal puternic
viaţa mea se lovea de a ta precum titanicul de iceberg
cineva se va scufunda, ţi-am zis
sau poate amândoi, mi-ai zis
ahhhh
şi atunci am început să aruncăm pământul înapoi în groapă
frenetic, febril, fenomenal
niciunul dintre noi nu mai era ceea ce fusese înainte, cred că dragostea era de vină şi universul se crăpase ca după un cutremur lăsând alături de fostul meu mormânt proaspăt acoperit, un alt mormânt proaspăt săpat care putea să ne cuprindă pe amândoi oricând.
şi căţeluşul a început să alerge de parcă turbase, mă rog, era o frenezie febrilă fenomenală, ca în preajma unei iubiri iscate din senin, sau poate că nu, poate că toată viaţa aşteptam pe marginea gropii venirea celuilalt şi cutremurul care trebuie să ne aducă o altă groapă şi mai mare, pentru doi

el malo de la pelicula – omul în negru


fiecare colţ de stradă
are un om în negru

nu e imposibil
fiecare colţ de stradă
un om în negru
întotdeauna cu umbrela neagră
cu vârful stilet
înţeapă în pântece gravidele
loveşte năpraznic toţi câinii vagabonzi
cu pantofii lui negri din piele de şarpe
pune piedică îngerilor rătăciţi
râde isteric de fiecare dată
când trece un cortegiu funerar

toate astea
pentru treizeci de arginţi
pe care-i primeşte la căderea nopţii
de la o femeie în alb
cu ochii roşii

Cine sunt eu?


Jumătatea din aleea pe care pașești dimineața spre fântană
Jumătate din mișcarea mâinii ducând pâinea la gură
Jumătate din noapte, jumătate din zi
Cât jumătate din drumul de la tine până la prima galaxie
Jumătate din ecranul tactil al telefonului tău
Jumătate din pagina pe care scrii acum un poem de iubire
Jumătate din orice se poate intâmpla în viața ta
Jumătatea din particulele de oxigen pe care le respiri
Ți se pare că sunt doar jumătatea din tine sau tu ești jumătate din mine?

Azi nu moare nimeni – roman, scurt fragment


Alberto, te rugăm, vorbeşte-ne despre tine. Un scurt CV şi o mică biografie.
Alberto s-a ridicat respectuos spre publicul din arenă. S-a înclinat apoi şi a aprins o ţigară scoasă din pachet. Uneori se bâlbâia. Dar asta nu-i ştirbea cu nimic claritatea gândirii şi a imaginaţiei. Până şi marele orator Demostene a fost bâlbâit.
Mulţimea din arenă aştepta ca Alberto să se prezinte.
-Bună ziua, tuturor!
-Bună ziua, Alberto! a vuit mulţimea neutru.
-Mă numesc Alberto, am 33 de ani, sunt născut ca şi voi pe această planetă şi am venit să vă îndrum.
Un murmur a străbătut arenele. Mulţimea voia mai mult, eventual puţin sânge şi ceva sex, aşa cum a primit timp de atâtea secole. Putere şi plăcere.
-Ole! A replicat Alberto murmurului.
-Ole-ole! Au tunat arenele.
-În seara asta nu veţi primi sânge. Nici sex. Fiecare dintre voi e fratele meu.
O propoziţie aproape stupidă şi cam moale.
– Când am ieşit din casă soarele trecuse de cealaltă parte a blocului… Cei 5 paznici, cei 5 arhangheli mă aşteptau într-o maşină decapotabilă roşie americană. Era un Buick clasic. Cu tapiţerie tot roşie din piele, veritabilă. Metatron, cel mai înalt stătea pe capotă asemenea lui James Dean şi trăgea şmechereşte dintr-o ţigară fără filtru. Nu putea trece neobservat. Părea coborât din paginile unei reviste de benzi desenate. Avea bărbia aia pătrăţoasă specifică oamenilor puternici fizici. Însă era un Arhanghel. Un arghanghel trecut în Biblie. Nu avea legitimaţie, dar niciodată agenţii divinităţii nu au avut legitimaţie de serviciu. Cei cinci reprezentau forţa binelui. Adică ei erau piesele din angrenajul care trebuia să mă ajute pe mine să trec peste toate obstacolele care mi se ivesc în drum. Sunt super eroii mei personal fără legitimaţie de erou. Cei 5 plus dragonul meu personal fără lumină proprie. V-am mai vorbit de el. 6 şi cu mine 7. O cifră divină. Noi trebuie să aducem happy-end-ul în această carte… Eu am o iubită. O cheamă Mi-Re-La. Ea nu ştie că eu sunt într-o luptă. Crede că totul e minunat în viaţa mea. Că Planeta A e cel mai frumos şi cel mai primitor loc din tot universul vizibil. Planeta A, adică “Planeta albastră”. Numai că eu sunt într-o luptă. Într-o luptă continuă. Ca orice om, de altfel. Numai că în mintea mea se întâmplă lucruri extraordinare: arhangheli, dragoni fără lumină proprie, cataclisme devastatoare. Totul e în mintea mea. Aici. Exact ca la Imanuel Kant. Eu sunt începutul şi sfârşitul. Ea nu poate vedea toate aceste drame care mă sfâşie. Ea cere iubire şi atât. Dar eu ce sunt: un tonomat cu iubire? Mai bagi o fisă, mai scriu o poezie de dragoste. Bagi o altă fisă , auzi un alt “te iubesc!”. Aşa că în mintea mea, în craniul meu, aici mai exact, neuronii mei au creat o lume ireală, o lume cu dragoni, arhangheli, cu o arenă antică plină de o mulţime doritoare de sânge şi Moartea, forţa răului. Aici se întâmplă toată acţiunea. Aici, în craniul meu, azi nu moare nimeni. Punct.
Mai îmi aprind o ţigară. Mi-Re-La e o femeie frumoasă.
I-am scris multe poezii de dragoste. Dar am mai bine de un an de zile de când nu mai scriu poeme de amor. Acum sunt hotărât să salvez planeta. De la extincţie (prin nepăsare şi ignoranţă- notă 10 pentru chestia asta din paranteză pe care cei din tribună nu au cum să o audă, ei fiind concentraţi la spectacolul în sine). Pentru că această planetă, Planeta A, este casa mea, aici îmi place să trăiesc, aici sunt toţi cunoscuţii mei, toate iubitele mele prezente şi viitoare, toate poeziile mele. Mi-Re-La este iubita mea. Şi ca orice iubită ea merită să primească de la mine tot ce-i mai frumos şi mai bun.

Jophiel a deschis portiera şi a coborât de la volanul Buick-ului roşu.
-Iar se gândeşte la Mi-Re-La, nu?!
Ceilalţi 4 arhangheli au dat din cap la unison ca o bandă de dansatori profesionişti în sens de „da, din nou”.

Moartea asista absent la spectacol din locul ei privilegiat şi marcat cu atenţie.
-Ieftin şi prost. Marca Alberto. S-a ridicat de la locul lui şi a început să zboare pe deasupra arenei de piatră privind la mulţimea îngrămădită în aşteptarea unor lucruri extraordinare.
-Ha! A continuat cu sictir. Uite cu cine trebuie să mă lupt eu! Cu un amorezat şi cu neuronii lui. Un circar. Poate se termină tot mai repede şi ajung şi eu acasă mai repede să fac o baie în sânge proaspăt. S-a uitat la Rolex-ul de la mână placat cu căpăţâni de decedaţi în loc de cifre şi două coase în loc de limbi. Târziu, nenicule, târziu. Ăsta vorbeşte mult şi prost. De ce naiba nu termină şi el mai repede că să ne ducem şi noi pe la casele noastre?! Chiar nu înţeleg logica! Trebuie să ne batem! Okay! Lasă gargara şi să ne batem direct! Mi-e silă efectiv de toată gargara asta ieftină cu iubirea şi cu iubirea. Gar-ga-ră! Ca să fie clar: gar-ga-ră! Toate răspunsurile sunt la mine. Istoria planetei A o scriu eu.
A coborât lent şi s-a oprit planând chiar lângă Alberto care perora în continuare despre neuroni, dragoni, arhangheli şi iubita lui. Moartea s-a aşezat în fund turceşte pe nisipul arenei foarte aproape de orator. Acolo s-a pornit să-l maimuţărească. S-a uitat la ceas.
-Mai ai exact cinşpe minute să taci.
Apoi şi-a scos ceasul de la mâna dreaptă, şi a băgat mâna stângă în kimonoul negru de unde a scos o coasă cu mâner extensibil. A lăsat pe nisip kimonoul care avea scris pe spate „Te poţi ascunde de mine doar într-un mormânt!” şi a început să facă genoflexiuni plus flotări într-un ritm uimitor. Aproape supersonic. Prin pielea zbârcită şi groasă ca de varan venele i se profilau noduroase ca nişte şerpi veninoşi. Mirosul de transpiraţie emanat era toxic.
-Hai gata! S-a oprit din exerciţii şi-a ridicat ceasul de jos din nisip. Let`s getting to rummbleeeeeeee!

rochia neagră de la Paris


niciodată nu mi-a fost atât de greu
să mă imaginez pe mine cum stau
la baza unui soclu pe care mi-am scluptat iubirea
de fapt
s-a urcat ea singură: graţioasă, agilă şi cu rochia neagră
de la Paris (nelipsita rochie neagră – foarte chic)
s-a lăsat sedusă, drogată şi îmbătată
de dalta mea
a zis: „Da, îmi place aici. E briză, e poezie, e soare.”
apoi m-a întrebat graţios:
„Urci şi tu?”
stăteam aşa şi mă uitam excitat la ea

iubirea creează iubire
am dat din cap aşa neutru
şi mă gândeam cum am fi arătat noi doi pe soclu
eu slăbănog înalt şi deşirat, cu blugi army şi adidaşi, cu părul mare, vâlvoi
iar ea superbă, graţioasă şi elegantă în rochia de la Paris
rochia neagră
şi am zis: „Pas!”
rămân aici la baza soclului să le explic trecătorilor
ce frumoasă eşti tu
şi chiar să strig la ei să-şi scoată pălăriile în faţa iubirii

poem de la iubita mea


Să facem dragoste, iubitul meu, să înceapă ziua, să se lumineze din noi
Corpul tău e un lăcaș sfânt, în el locuiesc arhangheli, aș vrea să mă arunc goală
În toată pustietatea asta peste care trec șoimi înfometați ca după o luptă
În care soldați întorși de pe front vin lipsiți de cuvinte, cu gurile uscate
Hai să hrănim dorința asta, să facem dragoste cu spatele la Lună, lumina
Să-mi pătrundă pielea, tu la fel, peste corpul secat să cadă vapori condensați
Să facem dragoste, iubitul meu, să ne hrănim unul din altul, cu alveole, cuvinte
Să ne atingem pielea speriată de furtuni, să domolim întunericul cu firimituri
De poezie, cu scâncete de copii aruncați, cu vise lungi care ies din mâini
Ca fumul iarna dintr-o casă unde oamenii stau unul în altul cu inimile lipite
Să facem dragoste, iubitul meu, e tot ce-a mai rămas pursânge între noi
Pe spatele tău, iubitul meu, ca un trunchi de copac obosit apare o scorbură
Așa dintr-o dată, recunosc casa mea, vreau să mă ascund pentru multă vreme

Fără formă iniţială


stau în genunchi
toate secundele cu mâini abile de crupieri
îmi înfig ace în degete

sângele se retrage înspăimântat spre zona verde
acolo unde toate metaforele s-au ascuns
să-şi facă siesta dupa un dejun copios
printre poze cu femei care se prabuşesc
în mine ca un bungee jumping

mă ridic totuşi
o femeie s-a legat cu elastic de inima mea
pulseaza în mine
sus
jos
bază
pisc

sunt ca un edificiu recent construit
în care muncitorii au uitat
saci de ciment, ciocane, cuie

deşi pare imposibil
în mine e destul loc pentru a-ţi pune un hamac
îmi modific forma şi dimensiunea
sub acţiunea acestei forţe exterioare
mă curbez uşor până devin tu