You are in my head


E ca şi când ai sta în mijlocul intersecţiei
Cu mâinile pe lângă corp
Cântând Internaţionala
Un condamnat la moarte în faţa plutonului de execuţie
Începi să tremuri să-ţi repeţi
”Albert Cătănuş, tu trăieşti în mintea mea,
dacă închid ochii pentru o clipă, te vei pierde printre maşini!”

aşa că ţii ochii larg deschişi privind fiecare chip de la volan
nu trebuie să-ţi scape nimeni
nu există niciun motiv să închizi ochii
Albert, e acolo, în mintea ta
Cu mâinile pe lângă corp
Cântând Internaţionala
Ca un proaspăt condamnat la moarte

Şi aşa trec zilele, de luni până vineri
Nu te întreabă nimeni nimic
Iar paharul cu monede se umple în fiecare oră
Sâmbătă ai destui bani cât să-i cumperi o coroană lui Albert
Iar dumincă tocmeşti două sticle de votcă să-şi îndeplinească
Sarcina în mod exemplar
De luni până vineri Albert va cânta Internaţionala
Iar ceilalţi martori ai măcelului vor trece prin intersecţie
Claxonând nerăbdători după culoarea verde

Dar într-o zi în mintea ta se produce un declic
Albert e apatic
Nu cântă nimic revoluţionar
Albert e absent ca un sfânt din icoane
Nu te poţi lupta cu el
Totul e pierdut
Ce poţi face? Ce trebuie să faci?
Începi să tremuri să-ţi repeţi
”Albert Cătănuş, tu trăieşti în mintea mea,
dacă închid ochii pentru o clipă, te vei pierde printre maşini!”

Închizi ochii pentru o clipă
Iar Albert dispare printre maşini
Ca o picătură de sânge ce se prelinge din gaura lăsată de glonţ
Nu e decât imaginea oricărui chip de la volan proiectată în mintea ta

Când pleci de acasă


o iau razna ca într-un film horror
deschid ferestrele, toate uşile, dau televizorul la maxim
radioul, pornesc cuptorul cu microunde
aprind orice lumină, de pe hol, de la intrare, din living
pun veioza albastră în mijlocul dormitorului
aprind toate lumânările din baie
trag de lanţul wc-ului din 15 în 15 minute
pornesc duşul, apa de la bucătărie, prăjesc toate ouălele din cofraj, toate treizeci
le aşez două câte două în farfurii, tai pâinea, brânza şi pun totul pe gresia albă de la bucătărie
printre şerveţe şi tacâmuri
scot florile din glastră şi mă culc cu ele sub pled
mă trezesc după 2 ore
caut în coşul de gunoi foile rupte din calendar să mi le lipesc pe piept sub tricou
mut peştii din acvariu într-un borcan verde de 25 de litri, octogonal
şi îl aşez în faţa porţii
abandonându-l ca pe mesia în mijlocul deşertului
lui Blacky, labradorul negru, îi scot zgarda
”Du-te în parc, stai cu băieţeii şi fetiţele de la gradiniţă!
Azi bucură-te de oameni, eu nu mai pot!”
vreau să arăt oricui că şi singur sunt puternic
îmi mut patul în mijlocul străzii
să dorm acolo
să simt oamenii trecând pe lângă mine
felicitându-mă
”Bravo, Albert, ai făcut o treabă bună, eşti puternic şi singur!”
dar după 30 de minute experienţa îmi repugnă
încep să le cerşesc frunze să mi le aşez peste ochi
ca un pansament împotriva durerii
orice rafală de vânt mi se opreşte în coşul pieptului printre vasele de sânge care confundă inima cu ficatul
rinichii se fac mici-mici, ca două vrăbiuţe în colivie
iar fiecare furnică ducând o firimitură de pâine pentru suratele ei
ţipă la mine
”Mai taci, eşti exasperant, Albert, singurătatea e o virtute, nu un viciu!”
dar se face târziu şi nu mai vii
luminile de pe stradă se aprind
maşinile claxonează mai puternic
iar oraşul se îndoaie ca un arc în jurul meu
gata să-mi demonstreze că iubita mea e vârful unei săgeţi care mi-a rămas înfipt între coaste
iar medici vor spune
”Cadavrul lui Albert nu prezenta leziuni interne nici semne de violenţă,
cauza cea mai probabilă a decesului este o stare acută de singurătate
declanşată de iubita lui care l-a părăsit în mijlocul unui vers de dragoste!”

Templu


nu-mi rămâne decât să-mi acopăr trecutul
cu pagina unui ziar precum cadavrul părăsit
pe aleea iubirilor trucate
numărul 13 zic din memorie
şi totul capată sens
ne cunoaştem doar suprafeţele
asta ne menţine atât mai păstrăm
aşez neputinţa pe cea mai apropiată bancă
umplu clepsidra personală cu sageţile
pe care mi le-am smuls din palme la ultima răstignire
modul meu de a supravieţui metamorfozelor costisitoare
n-am chef să mai aştept minuni
dacă există grenada metafizică
sigur va exploda lângă mine
cu toate schijele prăbuşite în cea din urmă arteră
desenez fântâni
e semnul confuz cum că un dumnezeu neajutorat
mâzgăleşte alături de mine legile uitării
singuratate pereţilor strâmţi
o viaţa despre care abia se poate vorbi
cele din urmă dimineţi
se vor prăbuşi în nisipul pe jumătate ud
aşa cum au început

The archers of Crete


La marginea morții se întinde un câmp de trandafiri
Bine ați venit!
Apar zgâriați dintre trandafiri.
Arcurile lungi sunt niște medalii care se lovesc de tulpinile verzi
Tunincile lor roșii anunță vreme frumoasă
E calm aici în mijlocul luptei
Cavaleria a cotit-o spre dreapta, va urma o șarjă pe flancuri
Mă așez mai comod pe canapea, o să fie spectaculos
Mulțimea mănâncă mici, bea bere, copiii pun întrebări părinților
E un show total
Am pariat pe cretani, ca-ntotdeauna
Vecinul din dreapta are o obsesie
Își tot potrivește puloverul pe oasele slabe ale umerilor
Soarbe din sticlă cu gesturi molcome
Mai ia un mic, Daniel!
Aș fuma o marijuana.
Prima salvă a arcașilor a doborât 10 călăreți din garda generalului
E un măcel complet. Copiii orfani ai călăreților vor ajunge hoți de buzunare și prostituate ieftine.
Vecinul din stânga devine curios.
Unde sunt catafracții?
Are pantalonii de doc ieftin pătați de muștarul micilor.
Dumnezeu știe cât urăsc indivizii de genul ăsta!
Problema că ne amestecăm împreună la marginea câmpului ăsta de trandafiri contra voinței mele
Nu mi-am dorit niciodată să stau aici cu el sau cu plozii lui needucați
Mi-am luat blugi noi
Îmi stau cam nasol că sunt slăbănog.
Un arcaș cretan se apropie.
Te bagi, Alberto?
Îmi calculez șansele, nu am multe de pierdut.
Hai că intru și eu!
Îmi aruncă un arc imens.
N-am săgeți dar scot câteva din cadavrele celor căzuți printre trandafiri.
Mă simt ca un gardian de la Auschwitz care smulge cu un patent dinții de aur ai morților
M-am îngălbenit brusc de greață, plus că ăștia put
Un calăreț se apropie amenințător cu sulița spre mine.
O panică albă pune stăpânire pe degetele mele
Îmi tremură strident
Cine naiba m-a pus să fac eu pe vitezul? Nu puteam să stau pe margine?!
Prost mai ești, Alberto!!!
Aș avea nevoie de o minune sau de o marijuana.
Baremi să mor fericit.
O săgeată cretană îl lovește pe călăreț din spate, calul trece speriat pe lângă mine în viteză purtând doar un cadavru.
Viața asta e chiar mișto! Arunc arcul și săgețile folosite.
Mie îmi ajunge, plec! Pa-pa-paa!

Aşadar, să ne pişăm cu boltă pe poezie, să ne pişăm cu boltă pe poeţi


Aşadar
Toate maşinile de pe autostrada literaturii române contemporane au geamurile fumurii
În spatele geamurilor fumurii se ascund poeţi şi poezii
Dar le este teamă să coboare pentru că ştiu că eu sunt socotit infamul poeziei şi poeţilor români
Şi stau şi stau mereu deschis la prohab gata să urinez peste orice idee poetică de la etajul 4
Aşadar
Poeţii s-au găsit la un cenaclu de seară deghizând o vajnică poezie într-o machetă de carton colorată în roşu cardiac
O prea minunată poezie de dragoste, o poezie amoroasă în care se renaşte dintre capilare şi artere veştejite ca-n basmele lui P.I.
Aşadar
O maşină cu geamuri fumurii şi-a plasat strategic sub balconul meu cartonul roşu cardiac
Am tras aer în piept cum se face în filmele americane când intri într-un casino; am ridicat sprânceana stângă, am coborât-o, apoi am ridicat-o pe cea dreaptă şi am coborât-o
Aşadar
Macheta de carton cardiac avea aripi, 2 aripi uşoare ca doi pui de prepeliţă
Aşadar
Am strigat
Cine-i acolo?
Nimic
Am mai strigat o dată
Hei! Tu!
Şi puii de prepeliţă s-au ascuns în iarbă
Poezia-machetă roşu cardiac s-a dat peste cap
O dată, de 2 ori, de 3 ori
Ce e circul ăsta?
Poeţii ăştia din România sunt nişte circari, da, adevăraţi circari, care habar nu au să facă o poezie adevărată, reală; umblă numai cu şmecherii de miliţieni beţi
Ştiţi ceva?
Aşadar să mă piş pe toate poeziile voastre tâmpite şi pe voi, cu boltă, bineînţeles.

au venit americanii


mergeam ca un tâmpit pe drumul ăla
din pârâu săreau nişte peşti mari
uriaşi
chiar la picioarele mele
au venit americanii, au venit americanii
m-am făcut că nu-i aud
ba chiar câtorva le-am dat câteva picioare în burţile lor albe gestante
pline de icre şi de lapţi
am făcut dreapta
pădurea e frate cu românul
dar eu nu sunt român
n-am fost niciodată
câteva căprioare au venit spre mine vesele
au venit americanii, au venit americanii
le-am dat câteva picioare în burţile lor albe gestante
mi-e frică de urşi
dar mai multă teamă mi-e de americani
urşii s-au apropiat mormăind
dă-te prins, alberto
au venit americanii
eram acolo
în mijlocul naturii
nu aveam ţigări, nu aveam nimic, în picioarele goale
cu un tricou adidas
şi toată pădurea urla
au venit americanii, au venit americanii
era o veselie generală ca în preajma unui botez
dar nu era botezul meu
eu nu-i aşteptam pe americani

m-am aşezat în fund
o vulpe a venit lângă mine
lasă, alberto, nu fi trist
americanii vor face tot
vor scrie chiar şi poezii în locul tău

să vă duceţi dracului, poeţilor americani
staţi în patria voastră
în minunata voastră patrie
şi nu ne mai învăţaţi pe noi să scriem poezie

şi când am rostit şi ultimul cuvânt
un american supraponderal
s-a ivit brusc, din senin aş zice, lângă vulpe
mi-a dat un pix şi-o foaie de hârtie
dicta rar şi cu accent stricat

n-am înţeles nimic
decât că poezia românească e de rahat

Incepand de astazi nu mai scriu poeme de dragoste (fara diacritice)


Intr-o zi am sa caut toate poemele pe care le-am scris pentru ea, am sa le recitesc ca sa pot intelege de ce am iubit-o atat de mult si am sa ma rog sa fie fericita desi nu am cunoscut niciodata, absolut niciodata.
Pentru ca iubirea e un praf radioactiv care se sedimenteaza dupa fiecare poem peste plamanii mei impiedicandu-mi functia de respiratie. Acum as iesi pe strada, as urca dealul, desi e trecut bine de 3 noaptea, si as intreba taximetristii de la hotelul Traian daca, macar unul dintre ei, au scris macar un singur poem de dragoste unei iubite necunoscute, unei femei pe care nu au cunoscut-o niciodata. Daca vreodata in viata au fost in stare sa doarma in pat cu o femeie pe care nu au atins-o niciodata, pentru ca femeia aceea nu a existat niciodata, femeia aceea a fost un poem de dragoste, un poem de dragoste exceptional, o femeie pe care o poti iubi inainte de a o cunoaste. O femeie care a existat in fiecare minut din viata lui si s-a trezit in fiecare dimineata langa ea fara sa-si dea seama.
Mi-ar spune ca sunt nebun, sau ca am tras pe nas, dar nu m-ar deranja cu nimic. Ma deranjeaza mai mult ca sunt mereu singur si scriu poeme de dragoste unei iubite pe care nu am cunoscut-o niciodata si voi muri la fel de singur chiar daca toate poemele mele de dragoste s-ar afla pe rafturile din toate supermarketurile alaturi de paine si covrigi proaspeti.
Si totusi iubirea se termina undeva, iubirea moare chiar daca o vei seda cu un numar impresionant de poeme de dragoste. Iubirea e un spiridus care afla, atunci cand creste, ca nimic nu se termina ca in basme si mai mult decat atat, spiridusul acesta ajuns la un 1,85 va afla ca are cancer in stadiu terminal si adios cu toate povestile in care zmeul cel rau isi pierde toate capetele in lupta cinstita, pentru ca zmeul cel rau invinge intotdeauna. Stii ce e trist mereu, iubito, ca oricat de multe poeme de dragoste as scrie, nu te voi gasi niciodata in bucatarie dimineata preparand cafeaua, pentru ca iubirea se termina undeva, se duce acolo unde niciun om nu a ajuns vreodata, acolo unde demonii isi scot perechea falsa de coarne si se intind pe iarba pentru a se odihni, acolo unde un poem de dragoste nu valoreaza mai mult decat o bataie amicala pe umar.
Asa ca, daca intr-o dimineata m-as trezi cu ea in pat, nu as recunoaste-o pentru ca nu am cunoscut-o niciodata.